STILISTICA LTERARĂ.

Stilistica este o ramură a lingvisticii care studiază stilul operei literare,

respectiv stilul celui de o interpretează.

Scurt istoric. ,,Stilistica își are originile în lingvistica comparată și s-a dezvoltat
în Europa în secolul al XIX-lea. Printre cei care i-au influențat dezvoltarea se
numără Charles Bally și Leo Spirtzer. Stilistica clasică s-a ocupat cu analiza
figurilor de stil, stilistica lingvistică modernă se ocupă cu analiza mijloacelor de
exprimare a unei colectivități lingvistice, iar stilistica literară se ocupă cu analiza
studiului individual al unui scriitor sau cu analiza mijloacelor lingvistice ale unui
scriitor din punct de vedere al expresivității lor. Odată cu apariția computerului, a
apărut și stilistica computațională și stilometria, prin care se încearcă stabilirea
autorului unui text prin analizarea unor elemente cheie în scrierile autorilor care ar
putea fi scris textul. /Wikipedia, enciclopedia liberă.

Stilistica este o disciplină lingvistiă care se preocupă mai întâi cu detectarea

valorilor expresiv – estetice ale comunicării verbale, și numai în al doilea rând, cu
trăsăturile de ordin psihologic ale celui care se exprimă; inclusiv configurația
elementelor performanței artistice, în cazul unui scriitor raportat la altul. /Balli

STILISTICA LITERARĂ

Stilistica literara / estetica este un domeniu stilistic care, desi urmareste stilul in limba, ca si Ch.
Bally, nu mai opereaza distinctia neta intre lingvistic si estetic si postuleaza de la inceput
inseparabilitatea lor. In estetica lui B. Croce esteticul este imanent lingvisticului; arta
fiind  intuitie, se manifesta in expresie si aceasta expresie este limbaù

In comparatie cu stilistica lingvistică, sinonimă cu o lingvistică sau cu o gramatică a vorbirii,

stilistica literară este, in opinia lui E. Coseriu, “o lingvistica a textului literar”

Este de precizat ca termenii “literar” si “literatura” pot avea o extensiune mai largă sau mai
restrânsa; in sens larg, literatura nu se restrânge la limba scrisă, la categoriile si la genurile
propriei noastre culturi. Secolul XX, in schimb, este epoca a “reducționismelor literare”:
literatura este sau trebuie sa fie conform unei singure formule sau definiții.

1. Karl Vossler 1949), intemeietorul stilisticii literare, instaureaza spiritul de sinteza in

cercetarea stilistica.
Opera sa vasta cuprinde lucrari de epistemologie , de stilistica a limbii , precum si de
stilistica aplicata, in monografiile despre Divina Commedia, despre La Fontaine si opera sa
fabulistica (1919), despre Leopardi (1923) si Lope de Vega (1926).

Stimulat de estetismul lui Croce, Vossler reactioneaza impotriva pozitivismului neogramaticilor

(pentru care limbajul este guvernat de legi) si al unor critici ca Saint-Beuve si H. Taine pentru
care rasa, mediul, psihologia, biografia explica totul. Pentru ca acestea nu explica nimic, in
postromantism se proclama autonomia operei, cu origine in limba ei. Daca retorica era
teleologica (= pune mijloacele in relatie cu scopul), spiritul modern priveste fenomenele din
perspectiva cauzalitatii. Stilul e omul, iar opera -expresia unei naturi care transcende normele
ce si-au pierdut autoritatea.

Pentru Vossler, limba este o creatie intuitiva si individuala: “orice expresie lingvistica, afirma el,
trebuie explicată ca o creație liberă si individuală, născută din intuițiile individuale ale
individului vorbitor” . Alunecarile si fenomenele de analogie, explicate mecanic la neogramatici,
sunt pentru Vossler schimbări creatoare, determinate de prestigiul si de voința unei categorii de
vorbitori care impun maselor rostirea lor (de exemplu, o schimbare brusca in deprinderile de
articulare franceză o constituie transformarea  corolarului francez din secolul al XVI-lea
în corolar, cum il pronuntă azi parizienii).

Explicarea faptelor de limbă  drept creații individuale, produse ale spiritului estetic,
transformă lingvistica intr-o stilistica, iar aceasta nu ar fi decat un compartiment al esteticii.
Istoria limbii nu e, dupa Vossler, decât istoria artei. Stilul nu mai motiveaza expresia, ci, in
calitatea lui de intenițe si afectivitate creatoare, este ințeles ca element moderator al limbii. De
aici concluzia: stilistica este o gramatica  fixată.  Emfaza, voința de comunicare, afectele au
grăbit procesul de cristalizare a gramaticii si nu trebuie să privim expresivitatea ca un fel de
poleiala care se suprapune formei gramaticale. In descendenta Herder – Humboldt, Vossler a
adus contributii esențiale in domeniul idiomatologiei stilistice: analiza trăsăturilor care
individualizeaza o limbă nationala / de cultura sau idiomul unui scriitor anume.

Spiritul limbii concept cardinal pe care Vossler l-a preluat de la Herder, Humboldt, Schlegel
(Sprachgeist asimilat spiritului popoarelor – Geist der Völker si spiritului epocii – Zeitgeist)
postuleaza ideea limbajului formativ, conceput ca o matrice a mentalitatii proprii unui popor

Specificul unei limbi, acel “ceva” care ne irită sau ne atrage atenția cand auzim o limbă străină,
este numit de Vossler ornament. Pentru lingvistică, intrebarea daca italiana e mai “frumoasa”
decat franceza sau engleza este lipsită de sens; specificul național se subordoneaza notiunii de
ornament dar, precizeaza Vossler, ”Limba este universală si personala in tendinta ei spre
varietate si ornament.”  In dezvoltarea limbajului omenirii, limbile naționale reprezinta un
moment stilistic specific: in fiecare limba națională se ascunde o intentie artistică, un arhitect,
genialitatea ei care, deosebit de caracterul determinat si inchis al poeziei unui individ, ramâne
deschisă posibilității. Iată si corolarul: “Poezia este un text; o limba  nationala este un stil

Tipica pentru traditia germana este asimilarea limbii populare cu un limbaj poetic mult mai
apropiat de limba poporului decat poezia culta; el “scoate la lumină si dă sens ornamentelor
limbii sale materne si-i evidentiaza frumusețea”

Este de retinut importanța metodologica a ideilor lui Vossler aplicate la studiul limbii franceze, a
cărei structură a fost determinată de factori intelectuali si culturali ca: filozofia raționalistă din
perioada clasica, jurnalismul secolului al XVIII-lea, romantismul secolului al XIX-lea etc.
Gandirea lui Vossler, descinsa din lingvistica si din Dilthey, se centreaza asupra raportului
limba–cultură.
De asemenea, lucrarile romanistului german au contribuit la apropierea dintre studiul limbii si
acela al literaturii, iar intuiția sa de literat intrece, uneori, teoria lingvistică. Vossler a facut
pionierat in materie de stilistica a expresiei (subjonctivul in franceza ) si
de stilistica individuala (analiza fabulelor lui La Fontaine). Treptat, stilistica vossleriana se
limiteaza, operand in special asupra textului literar, considerat ca o practica individuala a
valorilor continute in limba. Limba operei contine implicit originea ei, caci opera e viata
trecuta in discurs; de aceea, ea nu poate fi separata de limba comuna.

Ceea ce deosebeste conceptia stilistica a lui Bally de cea a lui Vossler este conceptul de expresie:

a) pentru Bally, ”expresia” se refera la sensul psihologic si afectiv al formelor unui enunt generat

de o stare emotionala. Expresia are o cauzalitate psihologica si sociala;

b) pentru Vossler, ”expresia” este, ca si pentru Croce, un element imaginativ si estetic imanent

oricarui element lingvistic al enuntului artistic. Dar Vossler nu elimină raportarea stilului la
psihicul autorului, dimpotrivă, afirma ca stilul este utilizarea lingvistică individuala in opozitie
cu uzajul colectiv si că stilistica evidentiaza si “fizionomia” individului.

Directia psihologică prezentă in stilistica lingvistica si in prima fază a stilisticii literare a fost

reprezentată in Franța, de M. GRAMMONT si mai ales de H. MORIER , care sustine ca exista o
lege de concordanță intre sufletul autorului si stilul sau, ca simbol al eului.

...........................

2. Stilistica genetica. Metoda lui Leo Spitzer Stilistica individuala / genetica, interesata de

cauze, nu numai de efecte, realizeaza impactul stilisticii teoretice cu critica stilistica.

Prin expunerea sistematică a metodei si prin strălucirea analizelor, stilistica literara a devenit
matura prin LEO SPITZER (l887 – 1960), primul continuator autentic al lui K. Vossler (al
stilisticii literare expresive si psihologice, in prima parte a activitatii
sale) si  intemeietorul criticii stilistice (in a doua faza, cand a abandonat studiul cauzal si s-a
dedicat sistemului de procedee stilistice imanente textelor).

Cu o viziune globala a configurațiilor lingvistice, Spitzer a pledat contra separarii arbitrare dintre
stilistica lingvistica si cea literara, motivand ca ambele au ca obiect estetic limba. Cele
doua discipline interfereaza in stil: ”Limba intrebuintata ca arta se numeste stil” . Pentru el,
stilul provine din utilizarea particulara a limbii, intreprinsa de un individ sau de o colectivitate.
Exista deci un stil individual, dar si un stil al unei colectivitati sau al unei  epoci.

La originea stilului stau  abaterile / deviatiile de la norma, datorate utilizarii individuale a limbii.
Sub influenta lui Vossler, Spitzer a fost tentat sa explice stilistic orice fapt de limba, sa reduca la
stil intreaga gramatica, in primul rand sintaxa. Parafrazandu-l pe J. Locke ( “Nihil est in intelectu
quod non fuerit in sensu”), Spitzer afirma ca: “Nihil est in syntaxi quod non fuerit in stylo”.

Ideea individualizarii limbii, ca expresie a psihologiei autorului, l-a condus pe Spitzer

la  CRITICA STILISTICA, in care ramane un model: ”M-am gandit ca s-ar putea crea o punte
peste prapastia dintre lingvistica si istoria literara”

Spitzer vorbeste despre sentimentul vietii la Jules Romains, despre tensiunea dramatica a stilului
lui Charles-Louis Philippe (Pseudoobjective Motivierung bei Charles-Louis Philippe), cu
reveniri insistente, cu multe conjunctii cauzale, ca forme lingvistice ale unei constiinte
complexe si ale motivarii pseudo-obiective; despre fraza lui Proust, bogata, sinuoasa,
capricioasa, cu lungi digresiuni (Zum Stil Marcel Prousts); despre pseudo-motivare intr-un
celebru pasaj din Fedra lui Racine ; despre H. Barbusse, despre stilul lui P guy si al unei romante
spaniole. La aceasta din urma, Spitzer intuieste mai intai deviatiile relevante: labilitatea
timpurilor gramaticale, supraaccentuarea elementului sonor final, paralelismul. Trece apoi la
caracteristicile speciei – romanta – si de aici la tipul baroc, marcat de tensiunea a doua principii
contradictorii: “Efectul romantei se bazeaza pe antinomii, sentimentul de incordare, pozitii de
trecere intre nuvela si drama, distantare si iluzie, concizie si nemarginire, conditionare
temporala si atemporalitate, istorie si legenda”

Semantica flotanta a poeziei simboliste o explica prin inclinatia de a estompa contururile si a topi

impresiile in sinestezii.

Cand abordeaza o problema de lexicologie – formarea cuvintelor ca mijloc stilistic, apeleaza la

literatura . Ca romanist si stilistician, Spitzer este si autorul unui studiu genetic asupra baladei
romanesti

Metoda lui L. Spitzer -metoda cercului filologic porneste de la constatarea deviației, a

detaliului insolit care ofera stilisticianului cheia pentru intrarea in opera: ”Am raționat
că devierea stilistică de la norma generala trebuie să reprezinte un pas istoric facut de scriitor:
trebuie sa reveleze o modificare a spiritului epocii, o modificare de care scriitorul a devenit
conștient si pe care o traduce cu necesitate intr-o formă lingvistica; se poate determina pasul
istoric, cel psihologic si cel lingvistic”

Ideea stilului ca deviere a ramas o constanta a gandirii lui Spitzer; anumite fapte lingvistice ies in
evidenta prin frecventa, altele – prin raritate. Deviatia se remarca in contextul imanent operei,
idee care anticipa stilistica structurala a lui M. Riffaterre. Din detaliu in detaliu, stilisticianul
coboara treptat in centrul “sistemului solar” care e opera si identifica “etimonul spiritual”,
radacina psihologica a mai multor “traits de style”. Fiecare sistem particular intra, la randu-i, in
componenta unui sistem mai vast, care poate fi cel al unei colectivitati, al unei durate istorice, al
unei etnii.

Metoda  circulara si intuitionista a “cercului filologic” L. Spitzer porneste de la faptul de stil, de

la “spionul stilistic”, cauta “numitorul comun spiritual” si se verifică in alte fapte de stil.

Ideea unitatii spiritual-expresive este un ecou din CROCE, iar creditul acordat intuiției – o
influență din BERGSON.  Intuiția permite alegerea punctului de pornire al faptului de stil
revelator care ne conduce spre centrul spiritual. D. Alonso, continuator al metodei spitzeriene,
aduce un elogiu facultaților intuitive ale criticului: “La inceput si la sfarsit intuitia” – pentru a
suplini unele carente ale metodei stiintifice; ”orice incercare de a pune stapanire pe unicitatea
fapturii literare, adica a poemului, trebuie sa inceapa cu intuitia si trebuie sa sfarseasca tot cu
intuitia. La mijloc ramane o fasie deschisa muncii stiintifice…dar nici chiar aceasta cercetare nu
poate face mai mult decat sa verifice elemente similare din poeme diferite sau din diferitele parti
ale unui poem, adica sa obtina tipuri si subtipuri, tot mai aproape de individualizare, fara a
ajunge niciodata la ea (singura intuitia o va atinge)”

Pentru Spitzer, punctul de pornire este de cele mai multe ori lingvistic, dar nu exclusiv; el
pastreaza constant o libertate metodologica: “as fi putut incepe cu un studiu asupra compozitiei
literare mai curand laxe a scrierilor lui Rabelais,  si doar apoi sa trec la ideile lui, la intriga, la
limbaj. Pentru ca s-a intamplat sa fiu lingvist, am inceput de la unghiul lingvistic pentru a-mi
croi drumul spre unitate. Evident ca nici un alt cercetator nu e obligat sa procedeze la fel. Ceea
ce i se cere totusi să facă este, cred, sa porneasca de la suprafata  spre centrul interior de viată al
operei de artă, observând mai intâi detalii cu privire la aparența superficială a operei particulare
(si ideile exprimate de poet sunt, de asemenea, doar una dintre trăsăturile superficiale ale operei
de arta); apoi, grupând aceste detalii si incercând să le integreze intr-un principiu creator  (…); in
cele din urmă, facând călătoria de intoarcere la alte grupuri de observații, ca să poata afla
daca forma internă pe care a construit-o ipotetic corespunde intregului” . Acest text
sintetizeaza ambitiile vaste ale metodei, libertatea ei de mișcare, caracterul ei ipotetic. Pentru a
ierarhiza faptele de stil, “cercul filologic” recurge la conexiunea inversa: “se trece de la atenția
dată unui detaliu spre o anticipare a intregului si din nou spre interpretarea detaliului”. Din
pacate, identificarea amanuntului se face prin intuiție, iar verificarea prin intoarcere la text.
Stabilind principiul că detaliul corespunde unei esențe unice a autorului, Spitzer isi
organizeaza celelalte intuiții in functie de această armonie prestabilita. Metoda sa realizează o
apropiere paradoxală intre cercetarea umanista a filologului si intensitatea teologica a credintei.

Considerată a apartine inducției, opusa procedeelor deductive, metoda spitzeriana afirmă in

primul rand “temperamenul” unui critic de geniu: capacitatea individuala a intuitiei. Pornirea
minuțioasă de la text, lecturile repetate îi permit să descopere microscopicul care dezvaluie
macroscopicul.

Reacția antiraționalistă, antisistematică se manifestă in alura capricioasă a analizelor sale în care

informația este disimulată cu grija; nu este un tip de critică, ci o critică ce se ocupă de
individualitate ca fenomen istoric.

In rezumat, concepția lui L. Spitzer ocupă un loc intermediar intre poziția lui Bally si cea a lui
Vossler. Metoda lui BALLY este social-psihologica, a lui VOSSLER individual-estetica, a lui
SPITZER individual-psihologica . La Spitzer, “stilistica idealista” de fapt istorico-
individualistă devine o analiză genetică.

Carențele stilisticii genetice constau, dupa P. Guiraud, in faptul ca identifică stilul cu omul, intr-
o epocă când omul rămâne un mister, psihologia este rudimentară si intuitivă, sociologia si
etnologia – inexistente. Raportată la concepția finalistă si esențialistă a retoricii, stilistica
genetică aduce urmatoarele răsturnări pozitive:

1. o viziune existențială a operei ca experiență individuală;

2. criterii etiologice in locul celor teleologice;

3. ideii de meserie, de tehnici si reguli i se substituie ideea de originalitate, de geniu;

4. ideii de model si de imitație i se substituie ideea de originalitate;

5. ideii de genuri, de reguli si norme cea de libertate.

In spiritul definitiei lui Buffon, stilul este o amprenta a personalitatii, o sinteza data de folosirea
mijloacelor de limba motivate pe plan psihologic si estetic. Si Eminescu definea stilul pornind de
la aceasta conceptie psihologizanta: “Stilul e omul (…) fiindca nu consista numai in cunostinta
limbii, ci fiindca exprima maniera de cugetare si perceptiune a omului”

Cercetarea stilistica, preocupata de ceea ce separa si individualizeaza, devine astfel o investigare

a mijloacelor de expresie care definesc stilul individual (idiostilul) al unui scriitor, al unei opere,
al unei epoci. Dar dincolo de singularitatea operei individuale, stilistica ar trebui sa degaje un
model teoretic implicit al faptelor lingvistice pertinente in analiza stilistica. Recunoscand si
proclamand specificitatea si originalitatea stilului, stilistica genetica il sustrage oricarei categorii:
sunt atatea stiluri cati oameni / opere. De unde imposibilitatea unei definitii sistematice si
rationale (cf. cele peste 200 de definitii ale stilului).

3. Critica stilistica. Tudor Vianu, E. Auerbach In descendenta lui L. Spitzer, critica

genetica a produs doua capodopere:

1) una aparține stilisticii românesti: Arta prozatorilor români (1941) in care T. VIANU, pornind

de la stilurile individuale, grupeaza prozatorii dupa tendinte stilistice: scriitori retorici, savanți,
intelectualiști si esteți, fantaziști etc.

2) cealaltă este Mimesis. Reprezentarea realității in literatura occidentală (1946) de E.

AUERBACH, in care sunt decelate stilurile comune din literatura europeana. Prin vastitatea
obiectului, exprimată in subtitlu, cartea se inscrie in traditia lui Vossler / Spitzer, dar si a lui H.
Taine, pe care Auerbach l-a prețuit pentru preocuparea sociologica. Mimesis, in sinteza
inegalabilă pe care o realizeaza, evită riscul atomizării prin apelul la “seria istorica”,
considerata drept axa a cercetarii; pericolul abstracției tipologice este evitat prin metoda
textelor reprezentative. Ca si Spitzer, Auerbach rezolva opozitia pascaliana dintre spiritul de
geometrie si cel de finețe in favoarea termenului secund, adica in favoarea interesului
pentru individualitatea stilistica. Sunt investigate opere literare din diferite epoci, pentru
că realismul constituie o categorie istorică, configurată in momentul in care s-a realizat
amestecul “stilului inalt” cu “stilul umil” cotidian.

Primul moment din istoria literaturii europene cand Auerbach semnaleaza existența elementelor
realiste este opera lui Homer: capitolul I, Cicatricea lui Ulise – episodul intoarcerii lui Ulise in
Ithaca si recunoasterea lui de catre doica, dupa rana din tinerete. Analiza stilistica a realismului
homeric il conduce la concluzia ca Homer lipseste evenimentele de un fundal mitic mai profund.
Pentru a argumenta, Auerbach face o comparatie cu unele pasaje biblice din Geneza si
constată doua maniere diferite de abordare a realitatii. Daca la Homer predomina primul plan si
determinarea riguroasa a spațiului si a timpului, iar personajele sunt dezvaluite total, eliminîndu-
se misterul, in textele biblice planurile sunt diversificate. Nuanțele de lumină si umbră in
definirea personajelor, nedeterminarea spatio-temporală dau textelor biblice o tensiune
misterioasa.

Analiza unui fragment din Satyriconul lui Petronius ii permite sa demonstreze subiectivizarea

prozei, cu trimiteri la Proust. Opera lui Petronius a fost realizata inainte de fuziunea stilurilor,
prin urmare lumea de parveniti care populeaza romanul este descrisa in “stilul umil”. Dar ceea
ce-i lipseste lui Petronius, ca si lui Tacit, este fundalul istoric si explicatia cauzală (capit.
II, Fortunata).

Consecvent metodei de cercetare a etapelor de lărgire a perspectivei realiste, Auerbach se opreste

asupra literaturii medievale, din care comenteaza un pasaj din Cântarea lui Roland  (capit. V) si
un fragment din Misterul lui Adam (capit. VII). In cântecul eroic francez domină “stilul înalt” si
constructiile parataxice, in traditia retoricii clasice. Sunt stabilite anumite trăsături ale romanului
de curte, din care lipsește limba poporului, adusă in creația literară de catre Dante. In capitolul
VIII,  Farinata  si Cavalcante, stilisticianul constata, la Dante, schimbarea frecventă a locului
acțiunii, prezența unor personaje din medii diferite, de aici amestecul stilurilor; se
adauga frecvența propozitiilor cauzale si “realismul figural” opus alegorizării medievale.
Decameronul (capit. IX, Frate Alberto) se remarca prin utilizarea generala a limbii poporului si a
oralitatii: dialogul nestilizat si constructiile paratactice. In acelasi spirit este analizat Rabelais
(Lumea in gura lui Pantagruel, capit. XI), cu adaugarea realismului satiric si a intentiilor
didactice, preluari din realismul medieval.

Ca adancire a subiectivizarii, eseurile lui Montaigne ies din dorința de a manifesta  etalarea eului
ca metonimie a conditiei umane (capit. XII, L humaine condition). La Shakespeare, Auerbach
retine separarea stilurilor inalt si umil (capit. XIII, Printul obosit); la Cervantes, motivul
nebuniei eroice (capit. XIV, Dulcineea cea vrajita).

Un precursor al lui Balzac se remarca prin realismul psihologic. Drama lacrimogenă Manon

Lescaut aduce viziunea superficială intim–erotică, in stil mijlociu; deosebit de romanul abatelui
Pr vost, Voltaire interpreteaza realitatea, o reduce la esențele dorite, prin tehnica proiectiei
luminii de reflector.

Realismul lui Stendhal e tragic, de aceea Julien Sorel este intr-o mai mare masura  “erou”
decat personajele lui Balzac si ale lui Flaubert (capit. XVIII,  H  tel de la Mole). In comparatie
cu Stendhal, Balzac este mult mai profund si complex; unitatea demonica a mediului cu omul
capatand la el o pregnanta nemaiintalnita. Realismul de atmosfera, prezent la Balzac, devine la
Flaubert un realism al lucrurilor. Pentru realismul secolului XX, Auerbach selecteaza un
fragment din  La far de Virginia Wolf: monologul interior, detaliile privind mimica si gesturile
personajelor, mai accesibile ca la Joyce, personajul absent care incita etc. sunt stileme ale acestei
literaturi.

Literatura antimimetica nu intra in preocuparile lui Auerbach, dar cele douazeci de texte
examinate sunt repere intr-un proces istoric si selectia lor s-a facut prin prisma formatiei sale
de romanist. Mimesis este o opera monumentala si o sinteza stilistica exemplara care,
pornind de la detaliul spitzerian, se extinde, in cercuri concentrice, spre o imagine sintetica  a
textului, a omului, a epocii.

E. Coseriu, Determinación y entorno, in Romanistisches Jahrbuch, IV, 1955, p. 83

A. Marino, Biografia ideii de literatura, vol 3, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 11
K. Vossler, Positivismus und Idealismus in der Sprachwissenschaft (Pozitivism si idealism in stiinta
limbii), Heidelberg, 1904
Idem, Geist und Kultur in der Sprache (Spirit si cultura in limba), Heidelberg, 1925; Frankreichs Kultur im Spiegel
seiner Sprache. Geschichte der Französischen Schriftsprache von den Anfängen bis zur Gegenwart (Cultura
Frantei oglindita in limba ei. Istoria limbii franceze scrise de la inceputuri pana in prezent), Heidelberg, 1929
Idem, Positivismus …, p. 88
Idem, Limbile nationale ca stiluri, in Poetica si stilistica. Orientari moderne, Ed. Univers, Bucuresti, 1972, p. 5
Conceptul a fost exploatat de L. Blaga, Leo Frobenius, scoala franceza de antropologie structurala, dar si de
Cassirer si Worf
K. Vossler, Limbile nationale ca stiluri, p. 6
Ibidem, p. 9
Ibidem, p. 18
M. Grammont, Petit trait de versification fran aise, Colin, Paris, l967
H. Morier, La Psychologie des styles, Geneva, 1959
L. Spitzer, Stilstudien, II: Stilsprachen, Munchen, 1928, p. V
Idem, Linguistics and Literary History, in Essays in Stylistics, New York, 1962, p. 11
Idem, The “Récit de Th ramene”, in Linguistics …p. 87
Idem, Despre forma artistica a unei romante spaniole, in Poetica si stilistica, p. 52
Idem, Die Wortbildung als stylistiches Mittel, exemplifiziert an Rabelais (Formarea cuvintelor ca mijloc stilistic,
demonstrata cu exemple din Rabelais), Halle, 1910
Idem, L arch type de la ballade “Mioritza” et sa valeur po tique, in Romanisches Literaturstudien, 1936 1956,
Tiubingen, 1959
Idem, Linguistics…, p. 11
D. Alonso, Poezie spaniola, p. 493
L. Spitzer, Linguistics…, p. 19
S. Iosifescu, Constructie si lectura, Ed. Univers, Bucuresti, 1970, p. 259
I. Iordan, Stilistica limbii romane, p. 24
M. Nasta, Prolegomena I, la Poetica si stilistica, p. XLIV
P. Guiraud, op. cit., p. 25
Gh. Bulgar, Problemele limbii literare in conceptia scriitorilor romani, E.D.P., 1966, p. 149
R. Munteanu, Prefata la E. Auerbach, Mimesis…, E.P.L.U., Bucuresti, l967, p. XII.

Subiectul 11. Stilistica genetica. Metoda lui Leo Spitzer - metoda cercului filologic.
Obiective Unități de conținut
Stilistica genetica. Metoda lui Leo
Spitzer Stilistica individual - genetica, cauză-
Cursanții vor fi capabili să: efect, realizeaza impactul stilisticii teoretice cu
critica stilistică. Stilistica literară / LEO SPITZER
- prezinte ca drept proces (l887 – 1960), primul continuator autentic al lui K.
complex continuu cantitativ- Vossler (al stilisticii literare expresive si
psihologice, in prima parte a activității
calitativ; sale) si intemeietorul criticii stilistice .Cu o
- ia atitudine față de; viziune globală a configurațiilor lingvistice,
- se pronunțe asupra Spitzer a pledat contra separării arbitrare dintre
stilistica lingvistica si cea literara, motivand
caracteristicilor de principiu ca ambele au ca obiect estetic limba. Cele
general: TMSC. doua discipline interfereaza în stil: ”Limba
intrebuințată ca artă se numeste stil” . Există deci
un stil individual, dar si un stil al
Teme de reflecție unei colectivități sau al unei epoci. La originea
1.Funcțiile principale stilului stau abaterile / deviațiile de la norma.
ale ,,metodei cercului filologic” Metoda circulara si intuitionista a “cercului
filologic”L. Spitzer pornește de la faptul de stil,
Spitzer. de la “spionul stilistic”, cauta “numitorul
comun spiritual” si se verifică in alte fapte de
2.Spitzer-model: ”M-am gandit stil.Sub influența lui Vossler, Spitzer a fost tentat
că s-ar putea crea o punte peste sa explice stilistic orice fapt de limbă, să reducă la
prăpastia dintre lingvistică si istoria stil intreaga gramatică, în primul rând sintaxa ca
sintetizare a axei de valori. Ideea individualizării
literara”. limbii, ca expresie a psihologiei autorului, l-a
condus pe Spitzer la  CRITICA
3. Pornirea minuțioasă de la text, STILISTICĂ.Considerată a
lecturile repetate permit aparține inducției,metoda  spitzeriana
să descopere microscopicul care afirmă  “temperamentul” unui critic de geniu:
dezvaluie macroscopicul. capacitatea individuala a intuitiei.

Termeni-cheie:stilistica lingvistică, st. literară,stil

creativ individual, critic de geniu.