Facultatea de Științe și Litere „Petru Maior”

Aspecte din istoria stilisticii

Rezumativ diacronic
(2 ore curs)

Stilistica, RE III

Conf. univ. dr. Luminița CHIOREAN

Pentru uz intern
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 Cuprins
Retorica antică
Secolele XVIII-XIX
Psiholingvistica, neogramatica, structuralismul
Secolul XX
Stilistica lingvistică
Stilistica literară
Formalismul rus
Stilistica genetică
Secolele XX-XXI.
Neoretorica. Pragmatica. Semiotica

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Retorica antică
Anticilor le revine atât meritul de a descoperi conceptul de stil, de a da primele clasificări ale stilurilor - „quadripartita
ratio” - , criteriu ce implică simetria şi armonia, cât şi cel al teoretizării stilsticii ca disciplină retorică. Cunoscute în
acest sens sunt lucrările lui Aristotel (Retorica şi Poetica), ale lui Teofrast (Despre stil) şi Dionisios din Halicarnas
(Despre potrivirea cuvintelor), ale lui Demetrios (Peri Hermeneias) şi Pseudo-Longinos (Despre sublim) sau ale lui
Cicero (Orator şi De oratore), Horatiu (Epistule ad Pisones) şi Quintilian (De institutione oratoria). Toate aceste lucrări
conservă preocuparile anticilor pentru studiul procedeelor de de exprimare şi de compoziţie.
E cunoscut că, încă din sec. V î. Hr., retorica se definea ca „artă creatoare de persuasiune” [Platon, Gorgias]. Mai mult:
Socrate o aprecia ca arbitru al adevărului; Aristotel susţinea că numai retoricii i se recunoaşte acţiunea de persuadare
asupra subiectului dat, indiferent de natura lui, încât, împreună cu dialectica, le va numi tehnici ale argumentaţiei. Până
la Cicero, retorica se confunda cu stilistica de tip normativ. Retorica păstra o formă unitară şi la Cicero, chiar dacă
înclina spre elocinţă. După Cicero, din artă a persuasiunii, retorica devine artă a exprimării corecte. Pe Quintilian îl
absorbea ideea de „ornare”, impunând „quadripartita ratio”, regulă ce prevede patru moduri fundamentale prin care e
posibilă abaterea de la normele vorbirii, obţinându-se diverse tipuri de figuri retorice. După scolastici, retorica e o „ars
ornandi”, o disciplină proprie stilului: „ornament” lingvistic! „Literaturizarea” retoricii din această epocă se încheie în
Evul Mediu prin „gramaticalizare”. Rezerve faţă de o retorică la care s-ar apela abuziv, manifestaseră Socrate, filosofii
post-renascentişti, apoi romanticii – Novalis.
Anticii includeau retorica în rândul ştiinţelor umaniste, alături de filosofie şi logică pentru a cărei teorii a valorilor
deveneau obiecte de interes limba, stilul şi structura compoziţională a discursului, din perspectiva argumentaţiei şi a
comunicării. Cu timpul, prin natura interdisciplinară, retorica se impune ca artă a artelor („ars artium”) sau ştiinţă a
ştiinţelor („scientia sciantiarum”). Astfel, anticii includ în retorică teoria stilului şi poetica. Fiind sursă pentru stilistica
expresiei formulată de Charles Bally, cât şi pentru poetica contemporană, în formularea teoriilor şi conceptelor
referitoare la expresivitate, argumentaţie, textualitate.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Secolele XVIII-XIX.
Psiholingvistica, neogramatica, structuralismul

Până la începutul secolului XX, lucrările de retorică şi poetică antică sunt percepute ca modele. Dante (De
vulgari eloquentia) sugerează posibilitatea constituirii unei stilistici a vârstelor, a sexelor sau a grupurilor
sociale, insistând pe aspectele estetice ale limbajului. Boileau (L’Art poétique) reia ideea bunului simţ în
artă şi a raţiunii ca sursă a frumuseţii şi a valorilor artistice.
Din sec. XVIII, reţinem încercările de clasificare a stilului: simplu şi înalt (Voltaire) sau stilurile simplu,
mijlociu şi sublim (Marmontel), stilul potrivit genului (La Harpe), stilurile sublim, mediocru, burlesc şi
comic (Mauvillon), stilul simplu al conversaţiei, diferit de stilul familiar, stilurile polemic, critic, satiric,
comic, glumeţ (Feraud). Condillac face distincţia între un limbaj „intelectual” şi altul „afectiv”, posibilă
disociere la nivelul stilurilor funcţionale: ştiinţific şi artistic (beletristic).
Secolul XIX este de referinţă în studiul diacronic al lingvisticii: apar psiholingvistica (von Humboldt,
Steinthal, Schuchardt, Wundt), neogramatica (Bopp, Grimm), structuralismul - interesul pentru studiul
limbii şi al graiurilor (Saussure introduce conceptele de limbă vs. vorbire, diacronie vs. sincronie), apar
curente literare majore pentru literatură: romantismul şi simbolismul etc.
La începutul secolului XX, stilistica se va constitui ca disciplină ştiinţifică conservând cele două aspecte /
orientări: stilistica lingvistică şi stilistica literară.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Secolul XX
Stilistica lingvistică
Creaţie a lui Charles Bally, stilistica lingvistică are în vedere doar mijloacele de expresie de natură
afectivă, produs al trăirilor şi sentimentelor. În opinia lui Bally, stilistica studiază „mijloacele de expresie ale
vorbirii unei comunităţi lingvistice din punctul de vedere al conţinutului lor afectiv, adică exprimarea
faptelor de sensibilitate prin limbaj şi acţiunea faptelor de limbă asupra sensibilităţii.” Fiind gândit cuvântul
printr-o dihotomie semantică: un sens intelectual şi un sens afectiv, rolul stilisticii este de a studia, analiza
mijloacele de exprimare a acestor sensuri, şi nu efectele expresivităţii conotaţiilor obţinute, care ar trebui,
în opinia lui Bally, să fie obiect de studiu al esteticii. Bally disociază între limba scrisă vs. vorbită prin
acceptul de sinonimie cu dihotomia limbaj intelectual (stil) vs. limbaj afectiv, odată ce, în opinia lingvistului,
limba vorbită este mai naturală şi mai liberă decât cea scrisă, în sensul bogăţiei ca inventar al lexemelor,
formelor paradigmatice şi al construcţiilor expresive, produse ale afectului. De aici pledoaria pentru limba
vorbită ca obiect al stilisticii. Limbajul scris este acceptat cu condiţia să conţină structuri, material expresiv
ale limbajului vorbit, căci valoarea stilistică, expresivă a unui cuvânt este dată de sensul afectiv.
Tot Bally va stabili principiile metodologiei stilistice ce constau în disocierea faptelor expresive asociate cu
faptele cu conţinut afectiv prin raportare la limbajul intelectual sau noţional (căruia i se opun). Charles
Bally desparte stilistica de retorică, plasând-o în spaţiul faptelor de limbă vii, ceea ce a împiedicat
constituirea unei teorii generale a stilului în cadrul şcolii create. Prin urmare, Bally consideră ca obiect de
studiu al stilisticii faptele de expresie ale limbii şi nu stilul ca aspect individual al artei literare. Expresia
este echivalentă cu sensul psihologic şi afectiv acordat fiecărui element lingvistic de o stare emoţională.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Secolul XX
Stilistica literară
Concepţia lingvistică a lui Ch. Bally a fost continuată de Charles Bruneau şi Jean Marouzeau, care, apelând la anexarea
limbii literare, va lărgi câmpul de cercetare al stilisticii - cum ar fi noile ramuri ale stilisticii lingvistice: pragmatica şi
sociolingvistica.
Ca reacţie faţă de neogramatici, Karl Vossler va opta pentru stilistica literară al cărei obiect este expresia lingvistică în
formă artistică, concepţie tributară esteticii. Motivaţia teoriilor lui Vossler se află în estetica lui Benedetto Croce
(antipozitivism) pentru care arta ca intuiţie se identifică cu expresia prin care se manifestă, adică prin expresia
lingvistică, prin limbă. Din egalitatea limbă = expresie = artă, reiese că estetica este o ştiinţă a expresiei ca formă de
manifestare a spiritului, iar lingvistica e o parte a esteticii. Pentru Vossler şi Croce, expresia este un element estetic
imanent oricărui material lingvistic dintr-un enunţ (prin expresie, spiritul se uneşte cu forma creaţiei). Transformarea
lingvisticii într-o stilistică, iar a acesteia într-un compartiment al esteticii duce, practic, la o identificare cu istoria artei şi,
de aici, la confuzii între individual şi general, între estetic, uzual şi social. Drept metodă de cercetare a limbii va fi impusă
(de Vossler) interpretarea faptelor de limbă în funcţie de factorii culturali ţi intelectuali. În concluzie, faptele de limbă
erau considerate creaţii de limbă individuale (stil!), iar expresia este un element estetic aparţinând oricărui material
lingvistic.
Pe o altă poziţie se situează Leo Spitzer pentru care limba este şi un produs estetic, indiferent de cod (scris sau oral).
Stilul este comun limbii şi literaturii. Spitzer aplică teoriile lui Bally şi la limba scrisă. De asemenea, consideră stilul nu ca
obiect, ci ca ramură a stilisticii lingvistice: explicând stilistic faptele lingvistice, Spitzer acceptă (spre deosebire de Bally)
că limba vorbită (comunicarea) are şi calităţi estetice, apropiindu-se astfel de Vossler şi Grammond. Metoda propusă de
Leo Spitzer este individual-psihologică. Parcursul metodei lui Spitzer este de la „suprafaţa operei de artă înspre centrul ei
vital, observând mai întâi detaliile aparent superficiale ale operei respective, apoi grupând aceste detalii, încercând să
alcătuim din ele un principiu creator înrudit cu sufletul artistului; şi în sfârşit, îndreptându-se spre celelalte grupuri de
observaţie pentru a afla dacă forma internă ne poate da imaginea întregului.”
Stilistica secolului XX şi cea actuală este dominată de teorii divergente, sugestionând întoarcerea spre retorica veche.
Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.
 Secolul XX. Formalismul rus
G. Deveto restricţionează noţiunea de limbă ca instituţie de noţiunea de stil sau limbă individuală, determinată mai cu
seamă social, în virtutea cărui raport există.
În concepţia lingviştilor ruşi (formalismul rus), stilul primeşte un conţinut determinat direct de sfera de activitate -
accepţiune ce va duce la interpretarea stilurilor funcţionale.
Şcoala structuralistă de la Praga, reprezentată prin B. Havranek, Jan Mukarovski, B. Trnka, Roman Jakobson ş. a., a
contribuit activ la studiul funcţiilor limbii, îndeosebi a funcţiei poetice. Structuraliştii praghezi opun limbajul poetic celui
uzual, diferenţiindu-l prin prezenţa unităţilor cu valoare autonomă, limbaj guvernat permanent de tendinţa de
actualizare a valorilor expresive.
Roman Jakobson reia ideile lui Buhler referitoare la funcţiile limbajului propunând în final şase funcţii:
funcţia referenţială, de orientare spre context;
funcţia emotivă sau expresivă, centrată pe atitudinea emiţătorului (destinatorului);
funcţia conativă, referitoare la receptor (destinatar);
funcţia fatică, susţinând contactul verbal;
funcţia metalingvistică, de comentariu, explicativă;
funcţia poetică, centrat asupra mesajului.
Pentru Roman Jakobson [Huit questions ...], studiul lingvistic al funcţiei poetice depăşeşte studiul poeziei, constatând de
asemenea că studiul poeziei nu se reduce la studiul funcţiei poetice. După destinaţie, textul lingvistic este caracterizat de
o funcţie dominantă, care oferă perspectiva corectă a interpretării mesajului. Criteriile de studiu sunt deduse pe baza
principiilor (două!) ce guvernează exprimarea şi anume selecţia şi combinarea: „funcţia poetică proiectează principiul
echivalenţei de pe axa selecţiei pe axa
Este interzisă combinării.”
copierea și distribuirea neautorizatăFuncţia poetică ambiguizează informaţia.
a acestui material.
 Secolul XX. Stilistica genetică
Michael Riffaterre, lingvist american, reprezentant al structuralismului lingvistic, oferă o nouă viziune
asupra stilului şi stilisticii. Astfel, pleacă de la premisa că stilul reprezintă o exagerare expresivă, afectivă
sau estetică, pe care vorbitorul o adaugă informaţiei exprimate de textul lingvistic, fără alterarea
înţelesului. Analiza stilistică aplicată de Riffaterre presupune determinarea constantei (potenţialele
codificate), prin care judecăţile de valoare sunt transpuse în judecăţi de existenţă. Constanta nu este o
abatere de la normă, ci se referă la particularităţile expresive esenţiale în lectura cititorului, elemente
imprevizibile generate de context. Riffaterre consideră că inserţia în context a unui element neaşteptat dă
naştere unui efect de ruptură şi provoacă intensificarea stilistică.
Un alt subiect dezbătut de Riffaterre e convergenţa (de care vorbea şi Marouzeau) pe care o explică ca pe o
„acumulare de trăsături stilistice acţionând împreună”, fiind un ca de extremă conştiinţă în folosirea limbii
şi, posibil, o complexă formă stilistică.
În accepţia aceluiaşi lingvist, contextul stilistic primeşte drept echivalente macrocontextul şi
microcontextul, evidenţiind în definire că acesta se bazează pe ocurenţa (adică existenţa concomitentă)
procedeelor stilistice identice sau similare, bruscând tiparul convenţional prin procedeul contrastului.
Astfel, se sugerează că analiza stilistică să fie în acord cu puterea de receptare a cititorului. Principiile
formulate de Riffaterre conduc la concluzia că stilul i mijloacele expresive prin care el se realizează în
limbajul artistic ar putea fi integrate într-o teorie.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Secolele XX-XXI.
Neoretorica. Pragmatica. Semiotica
O contribuţie în dezvoltarea stilisticii ca ştiinţă o are neoretorica, care valorifică retorica antică, mai cu
seamă elocutio, componentă oarecum autonomă (=stil) desprinsă din cele cinci partes artis – inventio
dispositio, elocutio, memoria, pronuntiation. De aici, avem observaţia lui Heinrich Plett, şi anume:
stilistica şi retorica sunt una şi aceeaşi ştiinţă.
De Grupul μ este legată activitatea Şcolii de la Liège. Conform dublei dihotomii expresie vs. conţinut,
respectiv monem vs. frază, prezentate în Rhétorique générale [Grupul μ, 1970 ; 1974], dihotomie dublată de
modelul semnului lingvistic al lui Louis Hjelmslev (conţinut şi expresie, fiecare cu o formă şi o expresie),
figurile retorice sunt inventariate în patru clase – metaplasme, metataxe (expresie, monem), metasememe,
metalogisme (conţinut, frază). După aceeaşi Şcoală de la Liège, acestei clasificări cvadripartite retorice i-ar
corespunde o anume categorie de izotopii: izoplasmii, izotaxii, izosemii şi izologii [Grupul μ, 1997: 31].
Prin teoriile lui Charles Morris se impune pragmatica, ştiinţă ce aparţine semioticii.
În concluzie, dintre cele trei raporturi ce domină lingvistica modernă, respectiv limbă - vorbire, context -
alegere, denotare - conotare, al doilea raport a fost folosit de Aristotel în interpretările sale din Poetica.
Stilistica se impune ca disciplină lingvistică alături de mai noile sau vechile ştiinţe ale limbajului, cum ar fi :
psiholingvistica, sociolingvistica, poetica, neoretorica, pragmatica, sociopoetica, semiostilistica,
textualitatea etc. şi toate formează domeniul vast al semioticii.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.

 Bibliografie

• Corniţă, Georgeta, Manual de stilistică, Editura Umbria, Baia Mare, 1995.

• Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, vol 1- Stil,
stilistică, limbaj.
• Florescu, V. , Retorica şi neoretorica. Geneză, evoluție, perspective, Editura Academiei, Bucureşti, 1973.
• Galdi, Ladislau, Introducere în stilistica literară a limbii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
• Grupul μ, Retorica generală, traducere de Antonia Constantinescu și Ileana Littera, Editura Univers,
București, 1974.
• Grupul μ, Retorica poeziei, traducere de Marina Mureșanu Ionescu, Editura univers, București, 1977.
• Herţeg, Crina, „Orientări în stilistica modernă”, în Annales Universitatis Apulensis. Series Philologica, 8(1),
2007, pp. 249-256.
• Iordan, Iorgu, Stilistica limbii române, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1975.
• Oancea, Ileana, Istoria stilisticii româneşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
• Parpală Afana, Emilia- Introducere în stilistică, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998.

Este interzisă copierea și distribuirea neautorizată a acestui material.