Sunteți pe pagina 1din 8

III

DISCIPLINELE CARE STUDIAZĂ


LITERATURA (II): POETICA, RETORICA,
TEORIA LITERATURII

Retorica, poetica şi teoria literaturii sunt discipline separate,care se


diferenţiază atât în privinţa evoluţiei istorice, cât şi în privinţa ariei de
cuprindere. Totuşi, există zone de intersectare a celor trei discipline, mult
mai vizibile în cazul legăturii dintre teoria literaturii şi poetică. Identificarea
zonelor de interferenţă a favorizat perspectiva egalităţii între teoria literaturii
şi poetică. Un astfel de punct de veere a fost formulat de către Wellek şi
Warren,care şi-au propus ca studiul lor intitulat Teoria literaturii să prezinte
îmbinarea dintre poetică (sau teorie literară), critică (sau evaluarea
literaturii), ştiinţă (sau cercetarea literară) şi istorie literară.
În tratatul intitulat Teoria literaturii [1973] Boris Tomaşevski,
continuator al şcolii formaliste ruse, asimilează disciplina care a dat titlul
cărţii cu poetica generală şi consideră poetica şi retorica drept părţi
componente ale ei. În opinia teoreticianului rus, retorica se ocupa de studiul
operelor neartistice, iar poetica de construcţia operelor de artă, inclusiv a
celor literare.
Retorica a apărut în antichitate, în contextul tensiunilor sociale care,
pentru a fi soluţionate, presupuneau procese interminabile. Pe parcursul unor
asemenea procese s-au evidenţiat persoane care s-au specializat în activităţi
discursive marcate de elocinţă deosebită. Exemple sunt oferite de
întemeietorii disciplinei, Corax şi Tisias. Retorica a fost cultivată admirabil
de sofişti. Dintre aceştia, Gorgias a întemeiat genul epidictic sau genul
retoric demonstrativ construit pe două dintre cele cinci componente ale
retoricii clasice, şi anume taxis (sintagmatica discursului) şi lexis
(vocabularul utilizat). Discursul nu se concentra atât pe subiectul dezbătut,
cât pe ornamentarea şi ordonarea cuvintelor, în scopul plasticităţii şi
sonorităţii deosebite, menite să impresioneze audienţa.
Recompensele băneşti şi adaptarea discursului la orice cauză au atras
acuzaţiile filozofilor. Printre aceştia s-a numărat şi Platon, care diferenţia

42
retorica rea (cea încurajată de sofişti) de retorica bună sau adevărată,
identificată cu dialectica, axată pe aflarea adevărului.
În tratatul Retorica, Aristotel a separat însă retorica de dialectică.
Temeiul acestei distincţii îl constituia obiectul diferit al fiecărei discipline,
respectiv descoperirea adevărului pentru dialectică şi persuasiunea în cazul
retoricii. În urma acestor observaţii, retorica a fost concepută ca artă a
discursului public, inferioară dialecticii, întrucât viza convingerea şi nu
cunoaşterea.
Tradiţia aristotelică a fost sistematizată de Cicero, orator latin de
marcă. El a considerat retorica drept tehnică de construcţie a discursului, iar
retorul ca pe un profesionist al persuasiunii. Scrierile sale De inventione
(Despre invenţie), De oratore (Despre orator), Orator ilustrează tendinţa de
promovare a retoricii bune, pusă în slujba cauzelor nobile şi juste.
Pe linia retoricii latine se înscrie şi Arta oratorică a lui Quintilian,
lucrare cu vădit caracter didactic[Arta oratorică, I-III, traducere de Maria
Hetco, Minerva, Bucureşti, 1974]. În paginile ei, Quintilian şi-a propus să
definească domeniul retoricii şi să stabilească anumite principii de educare a
oratorului, printre care cel al virtuţii. Dispozitivul retoric menţine în această
perioadă cele cinci componente transmise de tradiţia clasică greacă:
heuresis/inventio (identificarea subiectelor adaptate la un tip de discurs);
taxis/dispositio (sintagmatica discursului); lexis/elocutio (vocabularul
folosit); mneme/memoria (selectarea exemplificărilor); hypocrisis/actio
(dicţia, tonul, mişcarea scenică a oratorului). Totuşi, în tratatul lui Quintilian
se observă restrângerea dispozitivului retoric, redus la trei sau patru părţi.
Eliminarea părţilor actio şi memoria a constituit primul pas în
ierarhizarea ulterioară a componentelor retoricii. Explicaţia este dată de
mutarea centrului de interes de pe discursurile orale pe cele scrise, care
acordă prioritate componentei elocutio. Restrângerea domeniului retoricii a
fost cauzată, totodată, de factori externi, printre care, cel mai important,
decăderea democraţiei greceşti.
Tratatul despre sublim, atribuit lui Longinus, a încercat să apere
vechea disciplină a retoricii, artă şi tehnică, deopotrivă. Sublimitatea a
devenit calitatea centrală a discursului, care viza nu atât subiectul, cât stilul.
În desăvârşirea stilului intrau: exprimarea nobilă, ordonarea cuvintelor şi a
expresiilor în funcţie de importanţa lor, crearea de figuri, sincronizarea
mişcărilor sufleteşti cu mişcarea cuvintelor.
Guvernarea romană autoritară, invazia popoarelor migratoare, urmată
de căderea Imperiului Roman, instaurarea monarhiilor medievale absolutiste
au fost tot atâtea cauze externe care au condus la slăbirea dispozitivului
retoric retras, într-un con de umbră. Retorica a supravieţuit, totuşi, deşi

43
modificată, mai ales în statele medievale care au încurajat activităţile
spirituale, precum Italia.
Cultura medievală a plasat retorica alături de gramatică şi dialectică,
reducând-o la statutul de artă epistolară. Treptat, retorica a devenit un
inventar al figurilor de stil. Deprecierea disciplinei s-a accentuat în perioada
romantică.
Revigorarea retoricii s-a produs ca rezultat al interesului filozofie
pragmatice pentru limbaj ca instrument de comunicare. Pragmatica a
contribuit, de asemenea, la reconsiderarea retoricii drept ştiinţă a discursului
verbal (non)literar.
Disciplină deopotrivă descriptivă şi normativă, Poetica avea, în
antichitate, rolul să regleze forma creaţiilor artistice.
Retorica era ştiinţa discursului frumos, elaborat după respectarea
riguroasă a tehnicilor şi a regulilor care condiţionau şi asigurau armonia
exprimării.
În tratatul său de retorică, Aristotel a definit trei genuri principale
cultivate de elocinţa vechilor greci: genul juridic, genul deliberativ, genul
epidictic, cu insistenţa atât pe originea, cât şi pe stabilirea principiilor
fiecărui gen în parte.
Poetica lui Aristotel furnizează informaţii şi definiţii despre speciile
poetice, exemplificate de creaţiile recunoscute în epocă (epopeea lui Homer,
tragedia lui Euripide, comedia lui Aristofan) şi fixează categoria imitaţiei
(mimesis) ca fundament al creaţiei poetice.
Platon ilustrează conceptul de mimesis prin mitul peşterii, detaliat în
tratatul Republica. Focul aprins într-o peşteră proiectează pe pereţii acesteia
umbre, vizualizate indirect de un om întors cu spatele la foc, astfel că
percepţia sa este una secundară, iar imaginea este alterată de lumina difuză.
În acelaşi fel este distorsionată imaginea lumii reale prin reflectarea
imperfectă, de gradul al doilea, operată de artă, care nu poate fi decât una
confuză şi dăunătoare. Acesta este motivul blamării şi desconsiderării artei,
nedemnă de onorurile acordate domeniilor de importanţă în construcţia
cetăţii ideale.
Discursul (logos) era considerat drept mijlocul de comunicare cel mai
eficient şi expresiv, cu condiţia să urmărească principiile metodice ale
tehnicii oratorice, surprinse de Aristotel în tratatul de retorică. Retorica era
ştiinţa elocinţei şi a persuasiunii, practicată în schimbul recompensei
materiale.
Toate creaţiile artistice strânse ulterior sub titlul de literatură au la
bază, în opinia lui Aristotel, principiul imitaţiei vieţii, care defineşte, de
altfel, fiinţa umană, astfel că fiecare specie poetică imită existenţa, apelând

44
la propriul inventar de tehnici şi tipuri umane. Diferenţele dintre speciile
înalte şi cele joase, respectiv tragedia şi comedia, sunt diferenţe de statut.
Prima aduce în scenă personaje nobile, de rang aristocratic, aşadar o elită
socială ierarhizată în regi, împăraţi, conducători de oşti etc; cea de-a doua
este animată de exponenţii mediocri ai claselor sociale inferioare‫ ׃‬păstori,
agricultori, comercianţi, plebei etc.
Diferenţele de statut social atrag diferenţele în natura pasiunilor
cunoscute de personaje, care nu pot fi decât pasiuni nobile, sublime în cazul
tragediei şi pasiuni brutale, josnice, vulgare în cazul comediei.
Alt tip de disociere operat între speciile distinse de Aristotel constă în
diferenţa de manieră cultivată de epopee şi de tragedie (epopeea prezintă
personaje desfăşurate în acţiune, iar tragedia prezintă personaje în povestire
sau naraţiune).
Aristotel vorbeşte, totodată, despre efectele pe care imitaţia ilustrată
de creaţiile artistice le produc asupra publicului. Efectul cel mai înalt şi de
dorit al imitaţiei poartă denumirea de catharsis. Purificarea emoţiilor şi
detasarea lor de planul trăirilor comune până la sublimarea lor la un nivel
superior de spiritualitate acţionează către extragerea esenţelor artei pure şi
înţelegerea adevăratei creaţii, percepută de spectator doar în momentul în
care se produce separaţia dintre opera de artă şi el, ca persoană fizică
străbătută de sentimentele recunoscute la personajele de pe scenă. O astfel
de purificare iniţiată şi desfăşurată după un adevărat ceremonial ritualic este
comparabilă cu purificarea religioasă [Aristotel, 1957].
Efectele creaţiei poetice apar şi ca rezultate ale altor elemente
intervenite în construcţia operei, în afara intensităţii emoţionale: organizarea
faptelor, tehnici de fabricare sau producţie (poiesis) a fabulei, lungimea
operei literare, ordinea acţiunilor sau a părţilor lirice şi dramatice,
exemplificarea şi îmbinarea cuvintelor (lexis) pentru exprimarea gândurilor,
procentul structurilor excepţionale ale limbajului (figurile retorice).
Tratatele de poetică şi de retorică ale lui Aristotel s-au dovedit a fi
adevărate materiale didactice, manuale destinate învăţării tehnicilor de
compoziţie şi înţelegerii rolului artistului.
Ciclul artelor poetice menite să descifreze secretele perfecţiunii
compoziţionale a fost iniţiat de Horaţiu cu a sa Epistolă către Pisoni.
Recomandările desprinse de pe urma teoretizărilor şi a exemplificărilor se
înscriu în aceeaşi notă existentă anterior la Aristotel. Îmbinarea regulilor
care completează harul artistului se referă la dependenţa dintre invenţie,
dispoziţie şi elocuţie; respectarea legii verosimilităţii, conform căreia fapte
imposibil de săvârşit în realitate, dar credibile pot face subiectul expunerii

45
literare; adecvarea tonului la genul operei şi la personajele apărute pe
parcursul seriei evenimenţiale.
Poetica se defineşte ca ansamblu de strategii, resurse,convenţii şi
procedee care conduc la efecte literare. Retorica se ocupă de studiul
tehnicilor expresive furnizate de limbă şi gândire, în scopul formulării de
discursuri eficiente. Aristotel a distins între cele două arte: retorica
însumează strategiile de persuasiune, iar poetica este arta imitaţiei şi a
reprezentării, cea care conferă adevărata valoare operei literare, întrucât
mijloceşte cunoaşterea şi facilitează exprimarea emoţiilor.
Concepţia clasică antică despre poetică făcea referire la problemele de
alcătuire a operei literare. Astfel de preocupări sunt cuprinse în tratatul
Poetica al lui Aristotel, în care filozoful separă retorica de poetică. Aceasta
din urmă era privită ca o disciplină teoretică,diferită de caracterul tehnic al
retoricii. Cultura latină clasică a adus fuzionarea retoricii cu poetica,
favorizată de orientarea retoricii spre tehnica scrisului frumos.
Cele două concepte au fost asimilate de tradiţia medievală şi
renascentistă. Evul Mediu renascentist coincide cu o explozie de tratate de
poetică sau tipuri de scriitură,axate pe observaţii stilistice, comentarii
literare, principii estetice. Seria teoretizărilor poetice şi retorice a fost
completată cu Arta poetică a lui Boileau, manifest al doctrinelor clasice,
destinat publicului larg, conceput şi redactat într-un limbaj accesibil, care să
mediatizeze în epocă rolul literaturii. Tratatul susţine imitarea anticilor,
consideraţi drept modele exemplare de urmat, dezvoltarea vocabularului,
schiţează trăsături stilistice generale.
De-a lungul evoluţiei sale istorice, retorica a cunoscut o perioadă de
decădere şi dizgraţie, ca urmare a considerării sale drept activitate artificială.
Statutul său a fost recunoscut şi reconsolidat la jumătatea secolului al XX-
lea, o dată cu interesul pentru studiul tipologic al discursurilor. În opinia
teoreticienilorR.Wellek şi A. Warren, decăderea sau falimentul vechii
poetici s-a produs odată cu trezirea interesului pentru gustul personal al
cititorului [Wellek, Warren, 1967, 187].
Începând cu secolul al XIX-lea, poetica îşi recapătă prestigiul şi
traversează o perioadă de revigorare, în care sunt formulate şi expuse noi
principii teoretice ori sunt reluate şi adăugate cele preexistente.
Reorientarea poeticii către accepţia originară a termenului (de la
grecescul poien-a face,a crea) se produce în secolul al XX-lea,o dată cu
modificarea adusă de Paul Valéry în construcţia disciplinei. Iniţial,poetica
fusese considerată de acesta conform accepţiunii comune,ca set de reguli şi
convenţii compoziţionale.Ulterior,el a revitalizat sensul poeticii, ca
producţie sau creaţie lingvistică. O dată cu numirea sa ca profesor de

46
poetică la Collège de France, în 1937, Paul Valéry şi-a iniţiat campania de
promovare a poeticii drept disciplină de importanţă majoră în înţelegerea
resorturilor creaţiei literare. Paul Valéry a sintetizat procesele de comunicare
şi de exprimare creatoare surprinse de disciplină prin termenul de, poiein
identic cu a face, aşadar, în accepţiunea lui, poetica studiază proprietăţile
creatoare ale limbajului, puse în slujba desăvârşirii artistice literare şi
reduce, de fapt, explicarea mecanismelor poeticii la noţiunile de poiêsis şi de
elocuţie, stabilite de Aristotel.
Teoreticienii de dată recentă s-au dedicat studiului şi teoretizării
discursului literar, axându-se pe definirea elementelor fundamentale pentru
originalitatea creaţiei. Formaliştii ruşi (B.Tomaşevski, M. Propp, V.
Şklovski) au promovat rolul lingvisticii şi al poeticii în procesul de elaborare
a creaţiei, pe care au căutat să îl explice în termeni tehnici. În continuarea
demersului lor s-a înscris Roman Jakobson, în concepţia căruia funcţia
poetică îşi face simţită prezenţa în majoritatea contextelor verbale cotidiene,
dar se manifestă cu precădere în poezie. O altă perspectivă luată în discuţie
de către R. Jakobson este cea a dimensiunii combinatorii între structurile
gramaticale şi versificaţie. Literatura se concentrează pe modul în care este
exprimată.
Îmbinarea structurilor gramaticale, în special sintactice, cu cele
retorice face obiectul de interes al semioticii literare, printre ai cărei
exponenţi de marcă se numără R.Barthes, G.Genette, T. Todorov etc.
Semiotica literară postulează funcţionarea în deplină continuitate a
gramaticii cu retorica. Trecerea de la structurile gramaticale la cele retorice
se face fără dificultate sau întrerupere.
În accepţiunea de studiu al tropilor şi al figurilor, retorica se situează
în prelungirea modelelor gramaticale şi devine un subset special de relaţii
sintactice. Teoria susţinută de T. Todorov, potrivit căreia retorica dezvoltă o
perspectivă paradigmatică asupra cuvintelor care se substituie între ele (de
genul metaforei) fără a cerceta relaţia sintagmatică (contiguitatea cuvintelor)
este completată de alte formulări teoretice. În acord cu acestea, susţinute,
printre alţii, de G. Genette, metafora, de exemplu, nu este ilustrată prin
substituţie, ci printr-un tip particular de combinaţie. Astfel, figurile
metaforice, paradigmatice se relaţionează cu structurile metonimice,
sintagmatice.
Colaborarea dintre gramatică şi retorică, profitabilă pentru creaţia
literară este susţinută şi de Paul de Man, care dedică limbajului figurat şi
relaţiei dintre semiotică şi retorică studiul, Allegories of Reading: we tend to
conceive of grammatical systems as tending towards universality and as
simply generative, i.e., as capable of deriving an infinity of versions from a

47
single model […] without the intervention of another model that would upset
the first […] it is also possible to move between speech acts and grammar
without difficulty. The performance of what is called illocutionary acts such
as ordering, questioning, denying, assuming, etc., within the language is
congruent with the grammatical structures of syntax in the corresponding
imperative, interrogative, negative, optative sentences.1
Continuitatea dintre caracterul ilocuţionar al gramaticii şi caracterul
perlocuţionar al retoricii devine evidentă în momentul considerării retoricii
ca procedeu de persuasiune proiectat asupra altora. Retorica suspendă logica
şi deschide posibilităţi multiple de variaţiuni referenţiale.
Deşi legătura dintre figurile retorice, privite ca invenţii ale unui talent
particular, cu modelul programat al gramaticii pare incompatibilă, ele se
bazează pe accesarea modelelor gramaticale. Relaţia acţionează în dublu
sens: retorizarea gramaticii, calificată şi ca prin indeterminare, şi
gramatizarea retoricii, carecterizată de rigoarea adevărului ştiinţific
gramatical.
Variaţiile unui mesaj iniţial, ramificat intr-o diversitate de nuanţe şi
detalii, reprezintă principiul exprimării literare originale, indirecte, dar, în
acelaşi timp, explicite şi fidele redării fluxului emoţional. Variaţiile evită
banalitatea şi promovează originalitatea. Ele cad sub incidenţa retoricii care,
în opinia lui Roland Barthes este tehnica informării exacte, legată nu doar
de întreaga literatură, ci şi de orice comunicare; ea este faţa îndrăgostită a
literaturii [ Barthes,1987, 118] . Talentul de variere şi de combinare a
elementelor finite din inventarul limbii ţine de adevărata artă, a cărei
misiune nu este de a exprima inexprimabilul, ci de a nu exprima
exprimabilul [Barthes,1987, 120]. Tehnicile literare care îşi propun
asemenea scop sunt, în opinia lui R.Barthes, retorica (arta evitării banalului
şi a varierii sensurilor comune cu ajutorul substituirii şi deplasării de sens),
înlănţuirea (identificată în roman prin extensia unui mesaj unic intr-o gamă
variată de evenimente), ironia (ca formă de detaşare a autorului de propriul
mesaj), reticenţa (restricţionarea sensului pentru a-l sublima, ulterior, printr-
o explozie de orientări deschise).
Concentrarea pe condiţiile externe ale mediului social, politic,
economic pe fundalul căruia este elaborată producţia literară a îndepărtat
1
„sistemele gramaticale sunt considerate ca universale, capabile să genereze o infinitate de
versiuni dintr-un singur model, fără intervenţia altui model care să îl deranjeze pe cel dintâi[…].
Putem să ne mişcăm între actele de vorbire şi gramatică fără dificultate. Performarea actelor
ilocuţionare ca: ordin, întrebare, negare, presupunere, etc., în cadrul limbii este congurentă cu
structurile gramaticale ale sintaxei care corespund în propoziţie imperativului, interogativului,
negativului şi optativului.” [Paul de Man,1979,7-8]

48
munca de cercetare iniţiată de istoria literară de studiul propriu-zis al
operelor şi transferarea centrului de interes pe cadrul apariţiei lor. În
condiţiile actuale de reconsiderare a operelor literare în sine, ca principale
relevante ale activităţii de creaţie, s-a produs o reactualizare în termeni
moderni a vechilor metode şi concepte cunoscute de retorică, poetică sau
metrica clasică, reactualizare dezvoltată de şcoala formalistă rusă, de direcţia
Noii Critici americane, de analizele formale ale lui Oskar Walzel, R. Wellek
şi A. Warren, de studiile de semiotică şi pragmatică literară.
În timp ce retorica şi poetica au avut,de-a lungul timpului un caracter
normativ, prescriptiv şi au favorizat anumite tipuri de scriitură şi de
creaţie,teoria literaturii nu a promovat asemenea concepţii. Teoria literară
are un caracter sistematic, general, faţă de cel particular şi concret al retoricii
şi al poeticii şi vizează parametrii care construiesc literatura ca artă a
limbajului. Cele trei discipline se află,totuşi, la o graniţă care permite
numeroase contacte profitabile pentru înţelegerea literaturii şi a funcţionării
ei pe baza elementelor componente.

49