Unitatea de învăţare 1.

POETICA

Cuprins

1.1. Introducere................................................................................................................. 9
1.2. Obiectivele unităţii de învăţare.................................................................................. 9
1.3. Accepţiile termenului şi obiectul disciplinei............................................................... 10
1.4. Platon şi condamnarea poeziei ca mimesis................................................................ 11
1.5. Aristotel....................................................................................................................... 13
1.6. Poetica horaţiană. Epistola către Pisoni................................................................... 15
1.7. Rezumat....................................................................................................................... 17
1.8. Test de autoevaluare................................................................................................... 17

1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 1 conţine patru subcapitole în care sunt prezentate câteva
dintre cele mai importante idei ale lui Platon, Aristotel şi Horaţiu, cu privire la
arta poetică. Nu înainte însă de a vedea care sunt sensurile actuale ale termenului
de poetică, în scopul înţelegerii evoluţiei disciplinei, de la începuturile ei şi până
în contemporaneitate, şi înţelegerii conceptelor care au constituit preocuparea sa
de bază.

1.2. Obiectivele unităţii de învăţare 1

După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să construiască acele contexte în care termenul poetică este pertinent;
- să explice cum se raportează poetica la literatură;
- să arate care sunt asemănările şi deosebirile între concepţia lui Platon despre
mimesis şi cea a lui Aristotel;
- să prezinte principalele idei ale artei poetice horaţiene.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2 h.

 1.3. Accepţiile termenului şi obiectul disciplinei

Poeticii nu i se poate da o singură definiţie, în primul rând pentru că are o istorie, un trecut
milenare, ceea ce contribuie la construirea unei identităţi plurivalente, deci nu poate fi privită
dintr-o unică perspectivă. Totuşi există un număr redus de teme care se circumscriu poeticii,
iar cea mai importantă dintre toate este referinţa la opera literară în calitatea sa de creaţie
artistică verbală, făcând deci parte din domeniul faptelor de limbaj.

DEFINIŢIA 1
Într-un sens curent, poetica desemnează totalitatea principiilor estetice sau a concepţiilor
care definesc şi individualizează opera unui poet. Există însă şi ceea ce se numeşte poetica
unei şcoli sau curent literar (ex. poetica romantismului, simbolismului, naturalismului etc.)
şi în acest caz este vorba despre ansamblul de reguli căruia un scriitor i se afiliază.

DEFINIŢIA 2
Sensul mai tehnic al termenului de poetică este acela al unei discipline a cercetării literare
care-şi propune „studiul sistematic al literaturii ca literatură” (Benjamin Hrushovski).
Adică este vorba despre principiile, categoriile, funcţiile literaturii sau despre cercetarea
legilor generale care explică totalitatea operelor particulare. Deci poetica este o activitate
cognitivă, este gândire teoretică, abstractă, observând originea, natura, statutul şi funcţiile
literaturii.

Poetica nu trebuie confundată cu alte domenii ale cercetării literare sau umaniste precum:
 teoria literaturii, deşi unii pun semnul egalităţii între cele două. Dar după cum spune
Jean-Marie Schaeffer în Noul Dicţionar Enciclopedic al Ştiinţelor Limbajului, „există
tot atâtea teorii ale literaturii câte căi de abordare cognitivă a literaturii există, adică un
număr nedefinit” (p.127). Cât despre poetică, când nu ne referim la poeticile unor
scriitori diferiţi ci la sensul tehnic (vezi mai sus), nu pot exista mai multe poetici!
 retorica, interesată de ansamblul discursurilor, de efectele verbale şi nu de ceea ce e
specific artei literare;
 lingvistica, de la care poetica a împrumutat şi concepte şi terminologie, însă poetica e
interesată doar de limbajul artei nu de chestiunile care privesc studiul limbii în
ansamblul ei;
 critica urmăreşte originalitatea operei pe care o analizează, o evaluează şi nu pune în
primul rând accentul, ca poetica, pe chestiunile de ordin general, ale sistemului
literaturii;
Cum poetica propune concepte, principii, categorii generale (de exemplu, gen literar, mod, tip,
procedee literare etc.), se pune întrebarea dacă acestea au o valabilitate „eternă”, dincolo
de orice epocă şi orice literatură? Răspunsul este că, deşi aceste instrumente ale cercetării
literare se schimbă mai greu, ele suferă totuşi modificări şi chiar dispar când realitatea la
care trimit a dispărut şi ea din câmpul literaturii.

Încercaţi să identificaţi zonele de suprapunere ale poeticii cu teoria literaturii,

retorica, lingvistica, critica literară, pentru a vedea de ce aceste domenii
umaniste ar putea fi confundate.

Exemple
În secolul XX, poetica a impus cercetării literare concentrarea asupra naturii
verbale a operei literare şi asupra literaturii privită ca sistem. Consideraţiile
extrinseci obiectului, adică cele de ordin sociologic, psihologic, biografic (e
vorba de biografia scriitorilor), filosofice etc. au fost considerate ca irelevante şi
deci eliminate din discuţie.
Când folosim sintagma poetica lui Eminescu sau Arghezi sau orice alt poet,
ne referim la concepţiile care definesc şi individualizează opera respectivă, dar
avem în vedere şi alegerile pe care aceşti creatori le-au făcut dintr-o sumă de
posibilităţi stilistice, tematice, versificative.

1.4. Platon şi condamnarea poeziei ca mimesis

Platon, unul din cei mai mari filosofi ai Antichităţii, personalitate cu obârşie aristocrată, a
supus întreaga societate ateniană unui examen critic foarte exigent, ajungând la concluzia că
modelul de guvernământ al vremii sale, ca şi organizarea socială trebuie schimbate sau mult
îmbunătăţite. De aceea, a conceput proiectul unui Stat ideal, care nu s-a concretizat însă în
practică niciodată. În acest stat, ce trebuia condus de filosof, de înţelept, poetul nu avea niciun
loc, mai mult de atât era chiar alungat din Cetate pentru influenţa nefastă – credea Platon – pe
care poezia sa o avea asupra oamenilor!
Interesul pentru artă a fost totuşi sporadic şi apare în câteva din cunoscutele sale Dialoguri:
 în Ion, Apărarea lui Socrate, Menon ni se vorbeşte despre inspiraţia poetică;
 Hippias cel Mare, Banchetul conţin referinţe la frumos;
 în cartea a X-a a Republicii se discută despre poezie.
Motivele condamnării artei mimetice:
  este amăgitoare şi înşelătoare,
 se adresează simţurilor şi nu intelectului,
 este iraţională şi de aceea perverteşte sufletul,
 se concentrează prea mult asupra pasiunilor, sentimentelor şi viciilor,
 în loc să tindă spre lumea perfectă a Ideilor, e preocupată de realitatea imperfectă.

DEFINIŢIA 1
Termenul de mimesis desemna, la începuturile, sale imitarea, în timpul unor ritualuri
sacre, a unor persoane sau animale. Într-o primă fază, noţiunea a fost asociată doar picturii,
sculpturii şi reprezentării teatrale.
DEFINIŢIA 2
Pentru Platon, arta mimetică este o copie imperfectă a realităţii care, la rândul ei, este o
copie şi ea imperfectă a lumii Ideilor. Deci poezia mimetică este o copie „de gradul II” a
lumii Ideilor!

! Platon nu credea că poetul care compune versuri frumoase este adevăratul autor al
acestora. Aflat în starea de furor, el devine de fapt instrumentul muzei sau al zeului
care vorbesc prin intermediul său. Inspiraţia, căci aşa a fost numită mai târziu,
presupunea acea stare de extaz, în care, nu numai că poetul nu mai era stăpân pe
propria voinţă, dar nici nu mai era conştient de ceea ce i se întâmpla. Un motiv în
plus pentru Platon ca să-l dispreţuiască.
„Genuri” poetice – Platon a propus o clasificare personală a tipurilor de poezie, în funcţie de
ponderea povestirii (diegesis) care poate fi:
 pură, când poetul vorbeşte în numele său, ca în cazul ditirambului (cânt coral
narativ);
 imitativă sau în întregime mimetică, atunci când personajele sunt cele care
vorbesc, de exemplu tragedia şi comedia;
 mixtă, adică le combină pe cele anterioare, alternând povestirea cu dialogul, cum
se întâmplă în epopee.
Dacă pentru Platon genul mai bun era cel care imita mai puţin, adică ditirambul, Aristotel
aprecia genul care imita cel mai mult, tragedia. Tot Aristotel va include în câmpul mimesis-
ului şi epopeea!
 Citiţi dialogurile Banchetul şi Hippias cel Mare şi explicaţi ce însemna pentru
Platon frumosul.
Arătaţi care au fost curentele artistice (literare, în special) care au pus un accent
deosebit pe ideea de inspiraţie.

Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestor două subcapitole sunt:
 poetică;
 gândire teoretică;
 mimesis-imitaţie.

1.5. Aristotel

Personalitatea lui Aristotel:

 la şaptesprezece ani a intrat în Academia lui Platon, ca elev al acestuia, unde a
rămas timp de douăzeci de ani;
 a înfiinţat apoi propria şcoală, Lyceum;
 a fost profesorul lui Alexandru cel Mare;
 s-a remarcat în numeroase domenii precum filosofie, logică, estetică, ştiinţă.

Poetica – tratatul care ne-a rămas de la Aristotel pe tema poeziei, a fost scris între anii 334-
330 î.e.n., conţine cam 50 pagini de text şi însumează notiţe pentru elevii săi, un fel de curs,
aşadar.

Mimesis-ul aristotelian:
 spre deosebire de profesorul său, Platon, Aristotel nu denigrează sau condamnă
poezia bazată pe mimesis;
 în concepţia lui, poezia poate fi purtătoarea de cuvânt a unor adevăruri generale,
menirea poetului fiind chiar descoperirea eidos-ului, adică forma ideală în
obiectul în care ea se manifestă imperfect;
 ceea ce e individual, singular, ţinând de aparenţa lumii se poate ridica, prin
poezie, pe treapta universalităţii;
 nicăieri pe parcursul Poeticii nu este definit mimesis, iar Aristotel se referă la
poezia văzută ca mimesis praxeos sau imitaţie de acţiuni prin intermediul
limbajului;

Mimesis în tragedie:
  acest tip de poezie era considerat genul superior de către Aristotel;
 nu conta dacă tragedia era în versuri sau în proză, dacă faptele prezentate erau
reale sau imaginare;
 Aristotel le recomanda celor care doreau să scrie tragedii să fie foarte atenţi la
logica acţiunii (muthos) şi să aleagă de preferinţă un subiect unic;
 faptele trebuiau să se încadreze în limitele verosimilului (eikos) şi ale necesarului
(ananke);
 pe primul plan ca importanţă într-o tragedie se afla povestea, acţiunea mimetică şi
abia apoi veneau caracterele;
 Aristotel oferă în tratatul lui consideraţii lingvistice şi stilistice (referinţe la lexis);
chiar dacă nu foarte elaborate, observaţiile sale cu privire la metaforă fiind citate
adeseori în tratatele de specialiate.

! Poetica modernă a făcut din limbajul literaturii tema sa preferată de studiu, pentru
Aristotel însă aceasta era o chestiune secundară, pe primul plan aflându-se intriga care
trebuia să se situeze în limitele verosimilului şi ale necesarului.

Catharsis sau emoţia tragică:

 Aristotel nu a explicat ce însemna pentru el catharsis, însă preciza că o tragedie
cu adevărat valoroasă are acest efect asupra publicului, prin stârnirea
sentimentelor de milă şi de frică;
 probabil se referea la purificarea sufletului prin intermediul poeziei, deci arta
poetică nu mai e văzută ca o ameninţare a echilibrului sufletesc (ca la Platon) ci
dimpotrivă ca o modalitate de „igienizare” a psihicului;
 se pare că efectul catharctic era rezervat doar tragediei, totuşi ne putem întreba azi
de ce Aristotel nu s-a gândit, de pildă, şi la epopee...

! Se pare că în religiile arhaice orfice şi pitagoreice termenul de catharsis desemna

purificarea sufletelor morţilor, necesară pentru ca acestea să fie admise pe tărâmul umbrelor.

Destinul Poeticii lui Aristotel:

 acest tratat conţine un set de norme pentru cei care doreau să compună poezie, în
special tragedii, dar apar şi observaţii cu caracter descriptiv sau evaluativ, cu
privire la opere particulare, însă acestea sunt mult mai puţine;
 nu a fost difuzată pe larg în lumea antică, a fost redescoperită abia în anul 1498
printr-o traducere latină;
 conceptul central, mimesis, a avut o existenţă extrem de îndelungată în Occident.
 Să ne reamintim...
 Aristotel, unul din cei mai mari filosofi ai Antichităţii, ne-a lăsat primul tratat
de poetică;
 în acest tratat, conceptul central este cel de mimesis;
 genul considerat superior de Aristotel era tragedia, aceasta fiind văzută ca cel
mai complex tip de poezie.

1.6. Poetica horaţiană, Epistola către Pisoni

Despre perioada care-i separă pe Aristotel de Horaţiu, trei secole, nu ştim nimic, nu ni s-au
păstrat documente care să ateste în ce a constat activitatea teoretică, de reflecţie, cu privire la
literatură.

Quintus Horatius Flaccus, cunoscut pentru odele, satirele şi epistolele sale a compus la
senectute Epistola adresată Pisonilor (o familie de aristocraţi renumită pentru admiraţia sa
pentru arte). Este vorba de un mic manual al scrisului artistic (conţine 476 de versuri), pe care
mai târziu Quintilian l-a numit arta poetică horaţiană, denumire care s-a impus în tradiţie.

Principiile şi recomandările poeticii horaţiene adresate celor care doreau să se iniţieze în arta
poeziei:
 deşi nu se ştie dacă a cunoscut direct Poetica lui Aristotel, a promovat şi el principiul
mimesis-ului, recomandând însă în mod deosebit imitarea modelelor literare, grecii
mai ales;
 în orice compoziţie poetică trebuie să se împletească învăţătura, studium, cu talentul
personal, ingenium, deci meşteşugul, tehnica, cu înzestrarea naturală, inspiraţia;
 conţinutul şi forma poetice să se afle într-un raport armonios, evitându-se excesele de
orice fel;
 orice poet trebuia să respecte nişte exigenţe:
♦ să aibă o pregătire solidă, o cultură temeinică,
♦ să-şi aleagă subiectele pe măsura puterilor sale creatoare,
♦ să fie el însuşi virtuos, pentru a putea scrie despre fapte bune.

! Horaţiu a conceput o artă poetică în care funcţia morală şi cea educativă erau
prioritare. A împăcat astfel cerinţele etice platoniciene cu încrederea lui Aristotel în valoarea
reală a poeziei.
Drama în viziunea horaţiană:
 acest gen este privilegiat de Horaţiu, deşi în epoca în care a trăit, cea a lui
Augustus, era mai degrabă trecut cu vederea;
 regula de aur (în Renaştere şi clasicism) a respectării structurii de cinci acte i se
datorează lui Horaţiu;
 dacă un autor de drame nu mai avea inspiraţie în crearea de personaje noi, i se
recomanda să apeleze la fondul de personaje legendare;
 poetul trebuia să respecte veridicitatea caracterelor, fiind important să ştie cum
vorbesc şi se comportă oameni diferiţi, cu statut, vârste şi ocupaţii diverse
(există discursuri potrivite fiecărei situaţii, precum şi metru potrivit –
decentem);
 poetul trebuia să acorde atenţie şi logicii acţiunii, să construiască în mod coerent
intriga şi deznodământul, la fel cum trebuia să creeze o ordine, ordo, a
cuvintelor şi a componentelor însele ale dramei.
Concluzii:
 arta poetică horaţiană a exercitat o influenţă deosebită (chiar mai importantă decât
concepţia aristoteliană) asupra reflecţiei poetice din Evul Mediu şi Renaştere;
 discutând despre principiile care trebuie să guverneze drama, Horaţiu a stabilit,
fără să ştie, setul de reguli pentru mai târziu;
 unul din principiile horaţiene memorabile este acela al egalei importanţe acordate
conţinutului şi expresiei în poezie.

Argumentaţi ideea horaţiană potrivit căreia nu este suficient doar talentul pentru
a scrie literatură. Arătaţi în ce fel modelele literare pot contribui la şlefuirea
talentului personal.

Să ne reamintim...
 Horaţiu a exercitat o influenţă covârşitoare asupra poeticii din Evul Mediu şi
din Renaştere;
 principiile care trebuiau aplicate dramei au fost urmate mai târziu, pentru că
în epoca lui Horaţiu nu exista un interes deosebit pentru acest gen al
dramaturgiei;
 Horaţiu a fost preocupat de cizelarea personalităţii artistice a poeţilor în
formare;
Exemple
Aristotel a fost interesat doar de genurile mimetice, adică epicul şi
dramaticul, şi total dezinteresat de genul numit mai târziu liric.
Există o celebră comparaţie horaţiană între poezie şi pictură, dat fiind faptul
că ambele se bazează pe imagini (ce-i drept diferite, vizuale pe de-o parte,
lingvistice pe de alta) pe care posteritatea a reţinut-o, ut pictura poesis.
Un alt principiu celebru moştenit de la Horaţiu este utile dulci, care
presupune îngemănarea utilităţii cu plăcerea, adică poezia trebuie să înveţe, să
ofere lecţii pentru viaţă, dar s-o facă într-un mod atractiv, încântător.

1.7. Rezumat
Unitatea de învăţare 1 prezintă aspecte introductive privind poetica, una dintre
cele mai vechi discipline ale cercetării literare. Prezentarea concepţiilor despre
artă în general şi literatură în special, aparţinându-le lui Platon, Aristotel şi
Horaţiu se justifică prin influenţa pe care aceştia au avut-o în timp asupra
reflecţiei poetologice. Conceptul de mimesis, de pildă, a avut o existenţă extrem
de îndelungată (până aproape de modernitate, când a fost înlocuit cu cel de
ficţiune).

1.8. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1)

Comentaţi următoarele afirmaţii făcute de Aristotel în Poetica:
1. „În general vorbind, două sunt cauzele ce par a fi dat naştere poeziei,
amândouă cauze fireşti. Una e darul înnăscut al imitaţiei, sădit în om din vremea
copilăriei (lucru care-l şi deosebeşte de restul vieţuitoarelor, dintre toate el fiind
cel mai priceput să imite şi cele dintâi cunoştinţe venindu-i pe calea imitaţiei),
iar plăcerea pe care o dau imitaţiile e şi ea resimţită de toţi. (....) De aceea se şi
bucură cei ce privesc o plăsmuire: pentru că au prilejul să înveţe privind şi să-şi
dea seama de fiece lucru, bunăoară că cutare înfăţişează pe cutare” (cap.IV).