Unitatea de învăţare 2.

POETICA DIN EVUL MEDIU PÂNĂ ÎN

SECOLUL XIX

Cuprins

Introducere.................................................................................................................
2.1. 18
.
Obiectivele unităţii de
2.2. 18
învăţare...................................................................................
2.3. Poetica în Evul Mediu şi Renaştere............................................................................ 19
2.4. Poetica în secolul XVIII.............................................................................................. 20
2.5. Rezumat...................................................................................................................... 23

2.1. Introducere
Unitatea de învăţare 2 conţine două subcapitole în care este prezentată, în linii
generale, evoluţia poeticii în lumea occidentală. Importanţa acestei discipline
este evidenţiată de studierea ei în şcoală, însă, adeseori pe parcursul secolelor, a
fost şi confundată, chiar şi numai parţial cu discipline înrudite, ca de exemplu
retorica sau gramatica. Poetica a moştenit din Antichitate un concept foarte
important, acela de mimesis; vom vedea ce se va întâmpla cu el pe măsură ce
contextul cultural şi artistic se modifică în timp.

2.2. Obiectivele unităţii de învăţare 1

După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să arate care sunt aspectele definitorii ale poeticii în Evul Mediu şi Renaştere;
- să identifice noi teme, care apar în dezbaterile poeticienilor şi care nu
avuseseră cum să fie luate în considerare în Antichitate, de exemplu, raportul
dintre poezie şi Scriptură;
- să arate ce înseamnă poetică normativă şi când a funcţionat ea;
- să ştie care sunt semnele care prefigurează, în secolul XVIII, transformările
care vor afecta poetica;
- să înţeleagă corect ce presupunea norma similarităţii cu lumea şi care erau
dificultăţile pe care aceasta le implica.

Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2h.

 2.3. Poetica în Evul Mediu şi Renaştere

Deşi a continuat să se predea ca materie de învăţământ, poetica nu s-a numărat printre cele
mai importante discipline, ea intrând în sfera de influenţă a altor domenii precum gramatica
sau retorica. În secolul XII, de exemplu, obiectul de studiu al poeticii era reprezentat doar de
metrică şi de prozodie.

Poezia şi Scriptura

Dezbaterile umaniste ale secolului XV aduc în prim plan un subiect ce nu mai fusese discutat:
raportul dintre poezie şi adevărul Scripturii. Boccaccio, de exemplu, propunea conceptul de
theologia poetica, pentru că el credea în misiunea aproape sacră a poeziei:
 la fel ca teologia sau filosofia, poezia e deţinătoare de adevăruri,
 adevărurile poetice nu sunt la îndemâna oricui ci presupun un efort iniţiatic din
partea autorilor, dar şi a cititorilor, deci sunt adevăruri secrete ce aşteaptă să fie
revelate,
 poetul cu adevărat valoros se află pe o treaptă superioară faţă de semenii săi (aşa
cum se afla, considera Boccaccio, şi Dante), este un adevărat poeta vates, adică
un vizionar capabil să vadă adevărul ascuns al lumii.

Doctrina similarităţii

Secolul XVII se remarcă printr-un interes sporit pentru arta cuvântului, dat fiind faptul că sunt
atestate multe poetici generale sau specializate pe genuri, sub formă de pamflete, prefeţe,
scrisori etc.
Doctrina similarităţii cu lumea, devenită un imperativ pentru literatură, a reprezentat o
versiune a mimesis-ului aristotelian şi simptomul poeticii normative.

DEFINIŢIE
Poetica normativă a apărut în Renaştere şi a cunoscut maxima afirmare în neoclasicismul
secolului XVII. Ea implica formularea de legi şi de norme deduse din structura
capodoperelor însele, pe care scriitorii trebuiau să le respecte în creaţiile lor.

Norma asemănării (similarităţii) însemna că operele de artă aveau obligaţia să semene naturii
care le inspira! Privită din perspectiva contemporană, o astfel de normă pune următorele
probleme cu care s-au confruntat, probabil, şi creatorii de artă din secolele XVII şi XVIII
nevoiţi să le respecte:
 artistul nu avea o libertate adevărată, pentru că trebuia să „copieze” întocmai
modelul, iar arta sa avea puţine şanse să concureze natura perfectă;
 artistul trebuia să cunoască natura la fel de bine ca un om de ştiinţă pentru a o
putea copia?
 cine hotăra că reprezentarea artistică se aseamănă suficient de mult cu obiectul
real reprezentat?
Putem remarca faptul că norma asemănării implica destul de multă imprecizie!

Constantele reflecţiei teoretice din Evul Mediu şi până în secolul XVIII:

 legătura artei cu realitatea şi cu adevărul;
 imitarea modelelor literare;
 statutul poetului inspirat.

Lucraţi în grup şi încercaţi să realizaţi fiecare câte o descriere literară cât mai
exactă a unui obiect la alegere (acelaşi obiect însă pentru toţi). Identificaţi
dificultăţile care apar în a stabili care dintre descrieri este cea mai aproape de
model.

Exemple
În secolele XIV şi XV idealul poetic a fost constituit din împletirea eticului
şi a utilităţii lecţiilor de morală cu frumosul, esteticul (e vorba de principiul
horaţian utile dulci). Se credea că acest ideal putea fi atins, cel mai bun exemplu
constituindu-l capodoperele lui Dante.
Au existat şi excepţii de la norma similarităţii. Sir Philip Sidney, un
teoretician al vremii, susţinea că invenţia poate să ducă la crearea în artă a unor
lucruri mai bune decât acelea din natură. Această opinie a reprezentat o
adevărată sfidare la adresa normei similarităţii.

2.4. Poetica în secolul XVIII

Specifică pentru acest secol a fost ezitarea între perpetuarea normelor şi a canoanelor, pe care
literatura trebuia să le respecte, şi refuzarea acestora, pentru că artiştii şi-au cerut tot mai mult
dreptul de a fi liberi să creeze. Deşi în această epocă nu se poate vorbi despre o poetică sau o
estetică în adevăratul sens al cuvântului, secolul XVIII anunţă marile mutaţii ale modernităţii:
 creşte interesul pentru individualitatea umană;
  Antichitatea nu mai e privită ca o „culme” ce trebuie atinsă în literatură;
 raţiunea nu mai reprezintă „obiectul” exclusiv al mimesis-ului, ci se impun şi
emoţia şi pasiunile pentru a fi „imitate”.

Goethe şi teoria sa mimetică

Goethe nu a fost doar un scriitor foarte important ci şi un teoretician remarcabil al secolului

XVIII. El respecta încă teoria clasică a mimesis-ului, totuşi a adus şi unele contribuţii
personale la aceasta. În studiul său din 1789, Einfache Nachahmung der Natur, Manier, Stil,
Goethe prezintă trei posibilităţi de imitare artistică a realităţii:
 artistul imită cât mai corect şi atent natura;
 o treaptă superioară faţă de cea dinainte o reprezintă prezenţa „manierei” în artă,
ceea ce însemnă că artistul a ales, a selectat din natură ceea ce imaginaţia personală
(supusă totuşi raţiunii) i-a dictat;
 „stilul” reprezintă apogeul artei; pentru a-l atinge artistul trebuie să treacă prin
„imitaţie” şi „manieră”, dar să le depăşească; „stilul” presupune pentru Goethe să
treci dincolo de efemerul aparenţelor şi să pătrunzi în esenţa lucrurilor!

! Teoria mimetică rămâne în liniile ei generale aceeaşi, totuşi se insinuează şi ideea

că nu mai e vorba doar de imitarea unui model existent în sensul de model vizibil, ci şi
de imitarea unei realităţi ideale, a unui adevăr care nu e observabil de către oricine;
artistul genial are capacitatea de a-l sesiza (aşa cum remarca Goethe).

Teme de filosofia artei în vogă în secolul XVIII

Au continuat dezbaterile între filosofi, cu privire la subiecte care treziseră interesul şi în trecut:
 importanţa adevărului moral în artă – persistă, deci, teoria platoniciană a
esenţelor şi ideea lui Platon că arta trebuie să prezinte doar subiecte în care
adevărul moral este central;
 chestiunea filosofică a frumosului – întrebarea foarte presantă şi provocatoare
de polemici era dacă frumosul este subiectiv, deci depinde de conştiinţa umană
sau el se află în mod obiectiv în lume, fără să fie nevoie de un punct de vedere
subiectiv care să înregistreze existenţa sa;
 gustul – esteticienii şi-au pus problema dacă există o lege a gustului sau dacă el
poate fi educat, pentru că, după toate aparenţele, este înnăscut, deci e un fapt
 subiectiv, arbitrar, care n-ar avea cum să fie controlat prin raţiune şi voinţă.

Concluzia: În secolul XVIII, preocuparea centrală a poeticienilor şi a esteticienilor a

continuat să fie conceptul de mimesis, însă acesta a început să înregistreze schimbări, mai
mult sau mai puţin vizibile sau semnificative. Creatorii, dar şi teoreticienii au devenit tot mai
preocupaţi de subiectivitate şi de actul artistic ca fenomen inefabil, greu de definit.

Comparaţi concepţia despre mimesis a secolelor XVII şi XVIII cu aceea a

secolelor anterioare şi, mai ales, cu concepţiile aristoteliană şi horaţiană.

Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestor două subcapitole sunt:
 adevărul poeziei şi adevărul Scripturii;
 poetica normativă;
 similaritate;
 frumos;
 gust.

Exemple
 Goethe este autorul modelului organic în ştiinţa literaturii. Pentru că a fost
atras nu numai de poezie şi de estetică, ci şi de studiul naturii, el s-a oprit asupra
morfologiei (în ştiinţele exacte, teoria formării corpurilor organice din părţi
individuale), convins fiind că operele de artă au „o natură organică”,
asemănându-se cu natura vie. Astfel, poetica morfologică a insistat foarte mult
pe ideea paralelei între lumea plantelor şi literatură, aceasta din urmă fiind
asemănată cu un organism viu care, după ce apare, evoluează, ajunge la apogeu
şi apoi dispare. Această paralelă a mai fost făcută inclusiv în secolul XX, ceea
ce înseamnă că a avut o longevitate deosebită. Totuşi, aşa cum corect observa
Adrian Marino, „viaţa” artei nu are de fapt nimic în comun cu „viaţa” vieţii!

 În secolul XVIII s-au auzit şi voci care au „îndrăznit” să critice doctrina

mimesis-ului. Astfel, Edward Young considera imitaţia o „maimuţăreală”, un
simplu exerciţiu de şcoală. Herder susţinea că lumea este alegorică, simbolică,
în consecinţă şi arta ar trebui să fie preocupată mai mult de ceea ce poate să facă
imaginaţia decât imitaţia. În plus, tot Herder îşi exprima indignarea că geniul era
restricţionat prin tot felul de norme literare şi reguli, când de fapt ar fi trebuit
încurajată libertatea acestuia.
2.5. Rezumat
Unitatea de învăţare 2 prezintă aspecte legate de situaţia poeticii în Evul Mediu,
Renaştere, dar şi în secolul XVIII. De observat este faptul că, în continuare,
mimesis este un concept central, el fiind promovat de o poetică normativă. Prin
aceasta se impuneau reguli artei, ca de exemplu norma, destul de greu de înţeles
astăzi, a obligaţiei similarităţii operei de artă cu natura. Totuşi, în secolul XVIII
se fac simţite semnele schimbărilor majore care se vor petrece în romantism şi
apoi în modernism în domeniul poeticii.