Lit Rom III – Curs

Arghezi

In anii ’60, Manolescu imbina perspectiva respective. Provoaca idea argheziana si aceasta confruntare il
face sa accentueze spitritul argheziana nereligios.

Arghezi a fost recitat ca fiind un mare poet, chiar daca va publica in presa mai mult si chiar daca volumul
mult asteptat apare abia in 1927 (Cuvinte potrivite), considerat un mare poet prin aceasta mare
revolutie, al doilea dupa Eminescu.

In epoca, si in epoca de dinaintea primului razboi mondial, Arghezi este un poet deopotriva contestat si
adulat (?) de cei care il citesc. El suscita aceste reactii de semn contrar din partea socialistilor si chiar si
din partea avangardistilor. El nu poate fi incadrat cu usurinta niciunui curent. Lucrul acesta apare foarte
limpede prin felul in care se raporteaza la el. Traditionalistii, Nicolae Iorga (Il numeste un poet scarbos),
si Nechifor Crainic (il numeste un poet ingrozitor). Reactiile se intampla in masura in care Lovinescu
considera ca Arghezi nu este un simbolist ci mai degraba un traditionalist. Exista o constanta ceea ce
traditionalistii o numesc o „taranie” a lui Arghezi care va fi in raspar cu orientarea pe care poezia romana
o ia in perioada interbelica. Poetul ofera un spectacol contradictoriu, materialele cu care lucreaza sunt
materiale imunde (din registrul grotescului, vulgarului). Un critic care i-a dedicat o monografie lui
Arghezi, Alexandru George (cartea – Marele Alpha, 1970) vorbeste despre aceasta receptare a lui
Arghezi. Imaginea lui in epoca, este un poet mare dar incomod si vulgar.

Pentru a ne raporta la o alta zona, socialistii, dintre care poetul este foarte bun prieten cu N. D. Cocea
(director de revista), percep aceasta perceptie revolutionara a poetului in 1910 iar la procesul ziaristilor
din 1919, va declara ca „Arghezi este cel mai mare poet al tarii de la Eminescu”, consacrata mai apoi de
criticul Mihai Radea in 1927.

Al treilea pol al acestui camp literar, avangardistii numesc volumul „Cuvinte potrivite” un eveniment
literar si cel mai important eveniment poetic de la Eminescu pana azi. „A aparut intre noi si cartea mult
asteptata a poetului pe care de 20 de ani il cauta, il suspina si il recita cu ochii inchisi, sufletele noastre”
– Felix Aderca.

Arghezi nu este neaparat un poet care sa-si fi dorit un cerc de discipoli asa cum este cazul lui
Macedonski, a debutat insa in revista compusa de M. dar pana la urma s-a departat de aceasta directie
simbolista.

Din investigatiile lui Serban Cioculescu, un eveniment de natura familiara, la 11 ani, poetul in urma unui
incident cu tatl sau paraseste casa parinteasca. NE arata rasvratirea poetului si ne dezvaluie relatiile
incordate pe care arghezi le-a avut cu acest tata, Nicolae Teodorescu, dar Arghezi a preferat un alt
nume. Arghezi este un pseudonim, in multe cartti de critica literara vom intalni aceasta idee legata de
numele latin al raului Arges, o varianta pentru ca poetul nu este niciodata generos cu bibliografii. S-a
constatat ca Arghezi este apropiat de numele maghiar „Erghezi”, a urmat intr-un fel destinul fetelor
maghiare sau sasoaice care, impinse de conditiile de trai, au plecat la Bucuresti pentru a deveni slujnice
unde l-a cunoscut pe Nae Teodorescu si asa apare poetul nostru.
R+elatia cu tatal, relatia cu mama sa este de lunga durata, este o relatie confruntasionala, prima poezie
pe care o compune arghezi este deddicata tatalui sau, la 16 ani, in liga ortodoxa, si contine ideea
refuzului intoarcerii acasa. Cioculescu – putem face o legatura a individualismul poetului, chiar si
satanismul din primlee poeme descendente baudleriariene. Pozitia in raspar fata de conventiile sociale,
devine o constanta a bibliografiei poetului, ceea ce critica o numeste o exerienta religioasa a lui arghezi.
In jurul lui 1900, cand viitorul Poet se duce la manastirea din Cernica, si se incheie in 1905 la Elvetia unde
se incheie acest mediu pentru poet. Cu aceasta experienta religioasa, vocabularul arghezian va fi infuzat
cu cuvinte provenite din acest domeniu/ registru al religiosului.

Criticii interbelici o considera o experienta exceptionala, pe care arghezi a facut-o din vocatie, c
onfruntat cu alte regului, conventiile acestui spatiu inchis, izolat, manastiresc.

Reactia lui de revolta este mai degraba a lumii manastiresti si nu neapart fata de intrebarile pe care si le
pune pana la capat, lupta aceasta argheziana. Pentru Serban Cioculescu, monogram al poetului, poezia
religioasa a poetului contine un moment agonic, momentul psalmilor, scirisi intre 1925-1927, dupa care
asisstam la o recunosatere fanteist,a a unui dumnezeu prezent peste tot de la fanteism peste tot. (In
volumul „carticica de seara”, „versuri de seara”).

Dimensiunea palapabila – dupa Alexandru Goerge- ar fi aceasta experienta spirituala pe a cale

particulara inclusa intr-un psalm, cale senzoriala, adevarul supream, cale proprie, eretica, in ciclul
psalmilor.

In volumul din 1927, care arata ca un volum de sfarsit de drum dar este abia primul, care contine foarte
multe orientari, poeme care se deschid spre simbolism, teme luate din poporanism, semanatorism. Ceea
ce este specific lui Arghei, poetul a reusit sa se reinventeze la fiecare volum, sa ofere un alt discurs
poetic, si alte teme.

Pana in 1955, poetului ii este interzis sa publice (din 1948). Reintegrarea lui tine de compromisul pe care
arghezi il face cu noua putere. In 1955, a publicat 2 volume de poezie(1907, Peisaje / Cantare omului, un
fel de apoteoza ale acestor idei comuniste).

Specificul poeziei argheziene

Criticii s-au ferit de multe orid e o intrebare (Priveste obscuritatea poeziei argheziene). Prin obscuritate
intelegem aceasta cronologie discontinua, pentru ca arghezi scrie foarte multe in presa inainte sa
publice pentru prima oara, fiind in cautarea numelui care sa-l reprezinte cat mai bine. In 1988, apare
unde se semnaza T. H. Arghezzi iar in urmatoarea se semneaza cu numele cunoscut al sau.

In legatura cu experienta religioasa pe care o amintea, poate fi invocata marturia lui arghezi care spune
ca s-a dus la manastire pentru a invata sa scrie pe dedesupt – parte di poetica, in sensul subversiv al
scrisului, in sensul razbratirii impotriva institutiei dar in acelasi timp in sensul trezirii unor nuante,
valente ale cuvantului.

Fuck it.