Unitatea de învăţare 4.

FORMALISMUL RUS ŞI
STRUCTURALISMUL

Cuprins

Introducere.................................................................................................................
4.1. 30
.
Obiectivele unităţii de
4.2. 30
învăţare...................................................................................
4.3. Poetica modernă......................................................................................................... 31
4.4 Formalismul rus.......................................................................................................... 32
Concepte cheie ale formaliştilor
4.5. 34
ruşi..........................................................................
Structuralismul...........................................................................................................
4.6. 36
.
4.7. Rezumat....................................................................................................................... 39
4.8. Test de autoevaluare................................................................................................... 39

4.1. Introducere
Unitatea de învăţare 4 conţine patru subcapitole dedicate unor importante orientări
teoretice şi critice ale secolului XX, formalismul rus şi structuralismul. Poetica
modernă le datorează foarte mult, dat fiind faptul că au schimbat radical felul în
care era înţeleasă literatura de către poeticieni şi modul în care se realiza cercetarea
literară. Aşa încât, de la diletantism s-a trecut la analiza sistematică şi la voinţa de
abordare ştiinţifică a obiectului de studiu.

4.2. Obiectivele unităţii de învăţare 4

După parcurgerea unităţii de învăţare, studenţii vor fi capabili:
- să explice ce sunt formalismul şi structuralismul;
- să arate care sunt poziţiile critice şi teoretice ale formalismului rus cu privire la
fenomenul literar ;
- să definească noţiunile de sistem şi de structură;
- să ştie în ce a constat noutatea adusă de formalism şi de structuralism;
- să înţeleagă corect ce înseamnă viziunea relaţională pe care o implică
structuralismul.
 Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 2h.

4.3. Poetica modernă

Aşa cum dezvoltarea fără precedent a ştiinţei şi a tehnologiei a determinat în secolul XX o

adevărată revoluţionare a scării de valori în societatea occidentală şi schimbări importante în
mentalitatea acesteia, şi cercetarea literară, poetica, în special, a suferit schimbări radicale. La
sfârşitul secolului XIX critica de tip impresionist – punând accentul în comentarea operelor pe
elementele biografice, psihologice sau istorice – a fost contestată.

Esteticului i s-a cerut să se elibereze de dependenţa de alte domenii şi să se concentreze

strict asupra operei şi nu asupra legăturilor ei cu exteriorul. Cercetarea literară s-a vrut
din ce în ce mai mult activitate „ştiinţifică”, obiectivă.

Rolul constitutiv al limbajului

 Reforma poeticii a fost determinată şi de transformarea limbajului, în multe teorii

moderne şi mai ales în filosofie, în problemă principală de discuţie. Mulţi au fost de
acord cu ideea că limbajul e important în chiar structurarea intelectuală a lumii.
 Cercetările deosebit de fructuoase din domeniul lingvisticii ( vezi în special cursul
lui Saussure, dar şi stilistica lingvistică a lui Bally) au bulversat multe domenii,
inclusiv poetica, disciplină tot mai preocupată de analiza profesionistă a
potenţialului expresiv al limbajului, după modelul pe care îl oferea lingvistica.

DEFINIŢIE

Plecând de la etimologia termenului poetică – poiein implică ideea de „facere” – Valéry

sugera, fără a fi singurul care spunea acest lucru, ca această disciplină să nu mai dicteze tot
felul de reguli de urmat, ci să studieze mai degrabă specificitatea propriu-zisă a operelor,
modul în care sunt alcătuite, organizate.

Poetica modernă este cu totul diferită de cea clasică, este descriptivă şi nu prescriptivă !
 Definiţi ideea de obiectivitate prin comparaţie cu cea de subiectivitate.
Ce credeţi că ar putea însemna analiza obiectivă a operei literare pe care o
recomanda poetica modernă a începutului de secol XX?

Exemplu
Matei Călinescu se întreba în cartea sa, A citi, a reciti. Către o poetică a
(re)lecturii, dacă nu s-ar putea vorbi, la începutul secolului XX, despre un Zeitgeist
(un „spirit al timpului”) mai larg, observând similitudini între studiile formaliştilor
ruşi şi New Criticism sau ideile lui Valéry, chiar dacă susţinătorii acestor teorii nu
aveau cunoştinţă unii de alţii.

4.4. Formalismul rus

Se consideră că formalismul marchează naşterea poeticii moderne. Este vorba despre o orientare
critică şi teoretică apărută în Rusia între anii 1915-1930 şi care s-a manifestat în cadrul:
 Cercului lingvistic de la Moscova – câţiva din membrii de frunte fiind Roman
Jakobson, Osip Brik, Boris Tomaşevski, Iuri Tînianov,
 OPOIAZ-ului (Societatea pentru studierea limbajului poetic de la Petrograd) – din
care au făcut parte Viktor Şklovski sau Boris Eichenbaum.

Inovaţii aduse de formalism

 Formaliştii au refuzat pozitivismul literar, sociologismul şi psihologismul în

cercetarea literară, adică intruziunea unor elemente care ţin de relaţiile externe ale
operei în sine, precum contextul social şi istoric, personalitatea autorului etc.
 studiul operei implică la formalişti atenţia acordată calităţilor intrinseci ale
materialului literar şi concentrarea asupra organizării interne a acestuia, ceea ce
duce la → autonomia ştiinţei literare, care trebuie să se axeze pe fapte de limbă,
nu pe serii culturale,
 din această perspectivă, operele literare apar ca obiecte autonome şi autotelice,
adică având propriile legi şi fiind dotate cu scopuri interne, însă,
 autonomia nu presupune izolarea creaţiei, aceasta fiind văzută ca un sistem
înglobat într-un alt sistem, literatura!

Formele literare şi modul cum evoluează acestea în concepţia formalistă

Deşi au fost acuzaţi că privilegiază prea mult forma literară (de aceea au şi fost numiţi în mod
ironic formalişti), tinerii cercetători ruşi au încercat, de fapt, să anuleze arbitrara dihotomie
dintre conţinut şi formă!
Forma
 nu mai e văzută de ei ca un simplu „înveliş”, ci ca un întreg dinamic, cu o valoare
proprie, comparabilă cu cea a conţinutului,
 este adevărata purtătoare a specificului literar,
 nu înregistrează o mare diversitate, adică formele literare sunt în număr limitat, sunt
numite procedee de către formalişti şi constituie elementele de bază ale sistemului
literar.
Evoluţia sistemului literar în accepţia lui Iuri Tînianov
Deşi unii formalişti susţin ideea că sistemul literar funcţionează după acelaşi principiu după care
funcţionează şi opera literară, adică e format(ă) din părţi care se îmbină într-un tot armonios,
organic, Tînianov are o altă părere, potrivit căreia nu există armonie, ci „luptă şi înlocuire” în
seria literară, deci lupta formelor unele cu altele şi înlocuirea celor aflate în centru cu altele aflate
la periferie. În studiul Faptul literar, Tînianov îşi expune teoria:
 atunci când apar rutina şi clişeul în literatură, elementele dominante sunt înlăturate,
iar noile forme nu decurg din cele anterioare, aşa cum se întâmplă cu evoluţia din
natură, de exemplu;
 sistemele literare ce se impun în faţă altora sau ce urmează altora se formează din
elemente luate din viaţa cotidiană, dar şi din „rudimentele” unor sisteme literare mai
vechi, dezintegrate.

DEFINIŢIE
„Definirea” literaturii poate fi analizată numai în evoluţie. Cu această ocazie vom descoperi că
proprietăţile literaturii care ni se par fundamentale, primare, se schimbă încontinuu şi nu
caracterizează literatura ca atare (...) Se dovedeşte a fi o calitate trainică ceea ce ni se pare
înţeles de la sine şi anume că literatura este o construcţie verbală, înregistrată tocmai ca o
construcţie, cu alte cuvinte literatura este o construcţie lingvistică dinamică.” (Tînianov)

Arătaţi prin ce se deosebeşte ideea de evoluţie în literatură, în viziunea lui

Tînianov, de evoluţia din natură. Găsiţi exemple de curente literare care reprezintă
negarea celor anterioare şi înlocuirea principiilor acestora cu principii diametral
opuse.
 Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestor două subcapitole sunt:
 limbaj;
 obiectivitate;
 sistem literar;
 formă literară;
 formalism.

Exemple
 Unul din exemplele de care se foloseşte Tînianov pentru a-şi susţine teoria este
următorul: dacă o epocă preferă poemul de mari dimensiuni, este foarte posibil ca
următoarea epocă să opteze pentru specii poetice de mici dimeniuni, cum este, de
pildă, sonetul. Deci exact opusul formei anterioare!
 Comentând ideea lui Tînianov de evoluţie în literatură, Mihail Bahtin observa şi
el „nu există nicio legătură de succesiune între veriga predecesoare şi succesoare.
Cea succesoare nu izvorăşte câtuşi de puţin din cea predecesoare”.

4.5. Concepte cheie ale formaliştilor ruşi

Deşi formalismul rus a avut o existenţă scurtă şi a trecut mai bine de un secol de când a fost
activ, unele din conceptele pe care le-a propus sunt încă utilizate în teoria literară.

Ostranenie sau, în traducere, insolitarea

Viktor Şklovski, membru fondator al OPOIAZ-ului, scria în anul 1917 eseul Arta ca procedeu,
considerat de unii teoreticieni un fel de manifest al metodei formale, pentru că se discută aici
despre un rol foarte important al literaturii şi despre modul în care se exersează acest rol:
 percepţiile noastre „tocite” din cauza feluritelor automatisme ale vieţii cotidiene pot
fi reîmprospătate prin artă →
 graţie defamiliarizării, adică distanţării de planul referenţial comun, arta scoate în
evidenţă, revelează dimensiuni ale realităţii care altminteri rămân nesesizate sau
sunt ascunse sau insuficient puse în valoare →
 setul de procedee şi de tehnici literare produce insolitarea, care ne ajută să trecem de
la simpla recunoaştere a obiectelor cu care suntem obişnuiţi în viaţa de zi cu zi, la
 „vederea” acestora, la redescoperirea ingenuităţii vieţii.

Literaturnost, literaritatea, adică „ceea ce face dintr-o operă o operă literară”

Roman Jakobson este cel care lansează această noţiune care va face o adevărată carieră în teoria
literară. Cum s-a ajuns la conceptul respectiv? Formaliştii au dorit să demonstreze că literatura se
deosebeşte de alte tipuri de discurs. Pentru că dintre toate modalităţile literare versul apare ca
cea mai evidentă abatere de la norma vorbirii cotidiene, multe studii (în special ale lui Brik şi
Jakobson) au căutat să configureze o teorie a versului tradiţional bazat pe ritm, rimă, metru.

Proza folosea, în viziunea formaliştilor, limba uzuală, idee cu care teoreticienii nu mai sunt de
acord azi, de aceea nu se studia acest limbaj din perspectivă artistică.

! Obiectul de studiu preferat al poeticii a devenit ansamblul de procedee care

particularizează textul literar, adică tocmai literaritatea.

Fabula şi subiectul

Proza nu prezenta interes pentru formalişti din punctul de vedere al limbajului, dar acest lucru nu
înseamnă că nu a fost şi ea atent studiată, însă din perspectiva elementelor structurale ale
povestirii. Astfel, se făcea o distincţie importantă între:
 fabulă (a nu se confunda cu specia literară fabulă!), adică materia primă pentru
naraţiune, totalitatea evenimentelor a căror evoluţie presupune trecerea de la o
situaţie la alta,
 subiect, structurat după regulile de construcţie ale epicului, o „combinaţie literară”,
implicând „distribuirea evenimentelor” din materialul pe care îl oferă fabula.

Fabula poate fi un eveniment real sau un eveniment semănând cu unul real, pe când subiectul
este un construct literar, modelarea şi uneori alterarea materialului faptic şi a ordinii naturale
reprezentate de fabulă, pentru punerea lor în formă artistică.

Alegeţi o naraţiune cunoscută şi arătaţi care este „fabula” şi în ce constă

„subiectul”.
 Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestui subcapitol sunt:
 insolitare;
 literaritate;
 fabulă;
 subiect.

Exemple
 Pentru formalişti, studiul sunetelor versurilor a constituit un obiect de studiu
privilegiat pentru că ele contribuiau la construirea unui tip de discurs calitativ
diferit de cel al prozei şi al vorbirii comune.
 Paralelismele din naraţiuni, digresiunile, întreruperea acţiunii, condensările,
omisiunea unor episoade care nu pot lipsi din cursul întâmplărilor reale,
întoarcerile în timp, divergenţele cronologice, faptul că o naraţiune oarecare poate
începe cu deznodământul acesteia reprezintă tot atâtea libertăţi pe care şi le poate
lua scriitorul alcătuind subiectul.
 Inspirat de cercetările formaliştilor, Vladimir Propp publica în 1929 un studiu
fundamental, Morfologia basmului, care va constitui unul din pilonii naratologiei
moderne. Căutând să descopere legile care guvernează în structura basmului, el a
redus o sută de poveşti populare ruseşti la şapte sfere de acţiune şi la treizeci şi una
de trăsături invariante, numite funcţii sau situaţii tip. Graţie acestor funcţii, basmul
devine o structură uşor de formalizat, o schemă care poate să stea la baza unor
subiecte diferite.

4.6. Structuralismul

A început să se afirme în anii 60 ai secolului trecut, în special în Franţa, având reprezentanţi

celebri precum:
♦ Roland Barthes,
♦ Claude Bremond,
♦ Gérard Genette,
♦ Tzvetan Todorov,
♦ antropologul Claude Lévi-Strauss, considerat fondatorul curentului şi care:
 a studiat miturile indienilor sud-americani ca sisteme de opoziţii, transformări
şi medieri, deducând de aici reguli generale de constituire ale semnelor şi ale
sistemelor simbolice;
  a arătat că mitul poate fi văzut ca o formă de limbaj şi că el are o dublă structură:
istorică, pentru că se referă la evenimente petrecute cu mult timp în urmă şi
anistorică, pentru că are în vedere valori care nu au vârstă;
 a constatat că, deşi miturile sunt foarte variate, ele sunt totuşi construite pe un număr
relativ redus de teme;
 a discutat despre regulile care guvernează combinarea elementelor pentru
constituirea unui mit, acestea fiind un soi de gramatică a mitului, valabilă oriunde
şi oricând, pentru că la baza ei stau operaţii mentale universale;
 a subliniat faptul că în mituri subiectul individual îşi pierde relevanţa, importantă
fiind gândirea colectivă – aceasta fiind una din ideile esenţiale ale structuralismului
în ansamblul său!
În America, structuralismul:
 a fost anticipat de Northrop Frye, important reprezentant al criticii mitice, autor al
celebrei cărţi Anatomy of Criticism (1957) care a dorit să restaureze prin cercetările
sale spiritualitatea reprezentată de mituri, ritualuri şi poveşti;
 a fost reprezentat de teoreticieni precum Robert Scholes, Michel Rifaterre, Jonathan
Culler, Claudio Guillen, Gerald Prince.

! Aşteptările faţă de acest curent de gândire au fost foarte mari, s-a crezut că
structuralismul poate şi trebuie să revoluţioneze toate ştiinţele umaniste.

Sursele structuralismului

 formalismul rus, care a acordat atenţie (precum critica structuralistă mai târziu) doar
textului şi relaţiilor interne ale acestuia,
 structuralismul Şcolii de la Praga,
 lingvistica lui Hjelmslev şi, mai ales,
 lingvistica lui Saussure în care:
♦ se recomanda studiul în sincronie al limbajului, observându-se că acesta este un sistem de
semne în relaţie şi că niciun semn nu are înţeles dacă este izolat de celelalte,
♦ se punea accentul pe dimensiunea socială a limbajului şi nu pe cea individuală, pe langue şi
nu pe parole, pe gramatică şi nu pe punerea ei în practică.
Sistem

- În cartea sa Antropologia structurală, Claude Lévi-Strauss stabilea un reper în

identificarea ştiinţelor structurale, caracterul lor de sistem →
- Fiecare ansamblu ale cărui elemente nu pot fi modificate fără a atrage apoi modificări ale
celorlalte elemente din respectivul ansamblu poate fi considerat un sistem.

Structură

- Este un concept al impersonalului şi al supraindividualului, fără legătură cu aspectele

psihologice sau subiectiv-emoţionale şi desemnează →
- „Un tot format din elemente solidare, în care fiecare depinde de toate celelalte şi nu poate
fi ceea ce este decât în şi prin ele” (Lalande).

Concluzii: Structuralismul se evidenţiază prin viziunea sa relaţională şi prin antiumanismul lui

(care lua locul antropocentrismului dominant până atunci), ceea ce înseamnă că pe primul plan al
interesului general nu se mai află individul sau societatea, ci forţele transpersonale precum
limbajul, considerat o adevărată vedetă, întrucât el ar avea capacitatea de a „produce” realitatea,
nu de a o reflecta, aşa cum se considerase până atunci.

Arătaţi care sunt principalele trăsături ale structuralismului.

Să ne reamintim...
Cuvintele-cheie ale acestui subcapitol sunt:
 sistem;
 structură;
 viziune relaţională.

Exemple
 Orice fenomen, biologic, logic, economic, istoric, literar, antropologic etc. a fost
văzut de structuralişti ca o reţea de elemente şi de legături între ele, elemente care
nu au însemnătate decât în măsura în care intră în conexiune unele cu altele.
 Cea mai celebră analiză de tip structuralist este cea a poeziei lui Baudelaire
Pisicile, realizată în anul 1962, de către Roman Jakobson în colaborare cu Claude
Lévi-Strauss. Cei doi au vrut să scoată în evidenţă existenţa unor corespondenţe
între elemente fonetice, metrice, morfematice şi sintactice pe de-o parte şi structura
semantică a respectivei poezii, pe de altă parte. Prin analiza lor extrem de
scrupuloasă au fost marcate nu numai conexiunile dintre nivele şi diferitele
elemente structurale, dar şi contrastele.
 În cartea sa Mirajul lingvistic, Toma Pavel identifica trei direcţii ale mişcării
structuraliste, în funcţie de modul în care aceasta s-a raportat la lingvistică.
Structuralismul moderat a dominat în deceniile şapte şi opt ale secolului XX, i-a
avut ca reprezentanţi pe Jean Rousset, Paul Zumthor, J.P. Richard, a fost interesat
de lingvistică, însă nu i-a folosit metodele şi conceptele. Structuralismul scientist,
în schimb, cel practicat de Lévi-Strauss, Barthes, A.J. Greimas, a apelat mult la
lingvistică, întrucât o considera „cea mai evoluată dintre ştiinţele sociale”. În fine,
structuralismul speculativ cu nuanţe filosofice a fost ilustrat de Foucault, Derrida şi
şcoala de psihanaliză întemeiată de Jacques Lacan.

4.7. Rezumat
Unitatea de învăţare 4 prezintă două mişcări teoretice în ştiinţele umaniste,
formalismul şi structuralismul, care au marcat renaşterea veritabilei poetici. Din
Antichitate şi până în secolul XX, poetica nu a mai avut o dezvoltare vizibilă, certă
aşa cum se întâmplă graţie celor două. Şi multe dintre curentele şi orientările din
cercetarea literară a secolului XX vor continua munca şcolii ruseşti, care-şi
propusese să înţeleagă natura literaturii, sistemul literar, surprinzând cu deosebire
specificitatea limbajului artistic şi aspectele diferenţiatoare ale acestuia, faţă de alte
forme de discurs. Cât despre structuralism, pe lângă influenţa certă asupra
„ştiinţelor semnului”, adică antropologia, psihanaliza şi filosofia, el a revoluţionat
şi studiile literare, cunoaşterea lui fiind esenţială pentru înţelegerea evoluţiei
poeticii în secolul XX.

4.8. Test de autoevaluare (vezi rezolvarea în Anexa 1)

1. Comentaţi următoarele afirmaţii ale lui Viktor Şklovski din studiul său Arta ca
procedeu: „Pentru a reda senzaţia vieţii, pentru a simţi lucrurile, pentru a face ca
piatra să fie piatră există ceea ce se numeşte arta. Scopul artei este de a produce o
senzaţie a lucrului, senzaţie care trebuie să fie vedere, şi nu doar o recunoaştere”.

2. Comentaţi următoarea mărturie a criticului Nicolae Manolescu care scoate în

evidenţa esenţa principiului structuralist de înţelegere a unei realităţi oarecare,
inclusiv cea literară, desigur: „Aproape toate revelaţiile intelectuale ale
adolescenţei mele au fost legate de noţiunea de «sistem», cu alte cuvinte, mi-a
venit mai uşor să observ şi să memorez relaţia, legătura, raportul dintre două
lucruri decât lucrurile înseşi, care nu-mi spuneau nimic înainte de a reuşi să le
includ într-o clasă generală” (din articolul Copacii şi pădurea apărut în revista
Steaua, nr.11, nov. 1979).