Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Istorie și Filosofie

LUCRU INDIVIDUAL

Structuralismul și poststructuralismul:
Istoric, reprezentanți, concept.

A realizat:
Stela Voicu
Profesor:
Prof. Dr. Galina Corman
Cuprins
Structuralismul............................................................................................................................2
Structuralismul în lingvistică......................................................................................................3
Alți reprezentanți ai structuralismului în lingvistică...................................................................5
Structuralismul în antropologie și sociologie..............................................................................5
Structuralismul anglo-saxon.......................................................................................................5
Structuralismul antropologic al lui Claude Lévi-Strauss............................................................6
Teoria literaturii și critica literară................................................................................................7
Structuralismul în filosofie..........................................................................................................7
Critica structuralismului..............................................................................................................8
Poststructuralismul......................................................................................................................8
Barthes și nevoia de metalimbaj...............................................................................................10
Conferința lui Derrida...............................................................................................................10
Critica structuralismului............................................................................................................11
Concluzii...................................................................................................................................11
Bibliografie...............................................................................................................................12

Structuralismul

Structuralismul este o orientare teoretică și metodologică interdisciplinară care

studiază structura, funcțiile și sistemele de relații ce caracterizează obiectele și
procesele în științele contemporane, punând în prim plan totalitatea în raport cu
individul și sincronicitatea faptelor în raport cu evoluția. Unele discipline, sub
influența pozitivismului, tind să se emancipeze de tutela filozofiei, adoptând puncte de
vedere specifice. Astfel, psihologia devine marcată de behaviorism și
configuraționism, sociologia de funcționalism, lingvistica mai ales de semantică. De
aceea nu se poate vorbi de un structuralism unitar, ci de diverse puncte de vedere
structuraliste în funcție de obiectele cercetate. Înțelegerea unui obiect rezultă astfel din
compararea cu alte obiecte și din considerarea poziției sale într-un sistem de relații
reciproce. Cunoașterea structurei clarifică formarea și transformarea obiectului
cercetat.

Structuralismul a avut momentul său culminant între anii 1960 și 1970. Metodele
structuraliste au fost adoptate mai ales în lingvistică, semiotică și teoria literaturii.
Aplicarea acestor metode se pot regăsi și în psihanaliză, teoria cunoașterii, psihologie,
științele sociale și antropologie.
 Structuralismul în lingvistică

Limbajul este paradigma principală a cercetărilor structuralistice. Structuralismul

vede în limbaj, ca un sistem de semne, forma de bază a oricărei organizări unitare a
realității. Alături de structura limbajului se dezvoltă structura profundă a culturii.
Fenomenele culturale și sociale se explică sub forma unor structuri complexe având
drept model limbajul ca sistem de comunicare. Așa se înțeleg, de exemplu, textele de
orice natură sau relațiile sociale ale puterii. La începutul anilor 1920, lingvistica se
definea ca un domeniu de cercetare particular în interiorul mișcării pozitiviste din
cadrul științelor umane (în limba germană: Geistwissenschaften).

Structuralismului în lingvistică s-a dezvoltat sub influența lucrărilor cercetătorului

elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913), care - în Cours de linguistique générale
(apărut postum în 1916) - diferențiază noțiunea de limbaj (langue) de limba vorbită
sau vorbire (parole), și ale lui Edward Sapir (1884-1939), care, folosind în lingvistică
criterii formale în detrimentul celor istorice, insistă asupra opoziției dintre "structura"
(pattern) limbajului și "realitatea vorbită". Saussure propusese o ipoteză generală
asupra naturii și funcționării limbajului; Sapir, independent de Saussure, stabilește
mai multe diferențieri, care anunță structuralismul, ca aceea dintre fonologie și
fonetică sau cea dintre sincronie și diacronie.

Principiul fundamental al structuralismului poate fi enunțat ca un principiu de

imanență, conform căruia enunțarea unui fapt realizat nu poate fi analizat decât
pornind de la trăsăturile lui interne actuale și nu de la evoluția istorică, cum ar fi, de
exemplu, etimologia unui cuvânt. Esențial este studiul sincronic, care se ocupă cu
raporturile logice și psihologice dintre termenii coexistenți ai sistemului, așa cum este
perceput de conștiința colectivă, precum și studiuldiacronic, care pune în evidență
reporturile ce leagă termenii succesivi, ce se substituie unul altuia pentru a forma un
sistem coerent.

Limbajul se definește ca un sistem închis, asupra căruia se pot aplica mai multe
mijloace de analiză pentru a pune în evidență unitățile din care este constituit și
regulile de combinare a diverselor unități. Funcția limbajului presupune în mod
necesar existența acestor reguli care controlează raportul dintre respectivele unități.
Ferdinand de Saussure insistă asupra unor opoziții importante: astfel, limbajul
reprezintă un fenomen social produs al memoriei, în timp ce vorbirea este un fapt de
creație individuală.

Un merit decisiv al structuralismului este și acela de a fi redefinit noțiunea de

"valoare" în lingvistică. Valoarea unității lingvistice nu este nici reductibilă la aspectul
său semnificat (adică la conținutul său în semnificare), nici la aspectul său semnificant
(respectiv forma sa acustică sau grafică). Valoarea se exprimă în raportul existent
între semnificant și semnificat, raport care constituie un element original în întregul
sistem lingvistic.

Analiza structurală are ca scop delimitarea unităților lingvistice în funcție de

relațiile lor reciproce. Aceste relații sunt de două feluri: unele definesc raporturile
existente între fiecare element al enunțului, celelalte definesc elementele în funcție de
poziția lor față de unitățile enunțate. Relațiile de primul tip sunt numite sintagmatice,
cele de al doilea tip, paradigmatice. Lingvistul francez Émile Benveniste (1902-1976)
definește patru nivele de analiză: nivelul trăsăturilor distinctive, nivelul fonologic,
nivelul morfologic și nivelul frazic. Pentru a înțelege mai bine acest model de analiză
ne putem referi la definiția constituantului nemijlocit, așa cum a fost formulată de
lingvistul american Leonard Bloomfeld (1887-1949), metodă de diviziune a frazelor
prin care se izolează segmentele care constituie nemijlocit fiecare frază, fraza fiind în
practică elementul uzual cel mai extins (există și elemente mai vaste: paragraful,
capitolul, o carte în întregime etc.). Apoi se definesc segmentele care se degajează din
frază, și așa mai departe până la morfene și foneme. Se obține astfel un fel de ierarhie
structurală, în care fiecare nivel se integrează la nivelul superior. Ar exista și elemente
intermediare între nivelul morfologic și nivelul frazic.
 Alți reprezentanți ai structuralismului în lingvistică

Grupul cel mai important l-a reprezentat școala din Praga, fondată în 1926 la
inițiativa lui Villém Mathesius, dominată de doi lingviști ruși, Nicolai Sergheievici
Trubețkoi (1890-1938), specialist în fonologie, și Roman Jakobson (1896-1982),
ultimul transferat în 1941 în Statele Unite.

O altă școală a fost cea din Copenhaga, cu Ludovic Trolle Hjelmslev (1899-1965)
și Viggo Brøndal (1887-1942). Hjelmslev este primul structuralist care pune problema
unei semantici generale, postulând izomorfismul între planul semnificant și cel
semnificat.

Școala americană este reprezentată de Edward Sapir, Leonard Bloomfield și Zellig

Sabbetai Harris (1909-1992).

Structuralismul în lingvistică începe să diminue în importanță o dată cu apariția

după anii 1960 a teoriei gramaticei generative sau generativismului, dezvoltat de
Noam Chomsky.

Structuralismul în antropologie și sociologie

Mișcarea structuralistă s-a caracterizat încă de la ivirea ei printr-o critică a

metodei istoricizante a școlilor antropologice anterioare, difuzionismul și
evoluționismul. Ea a dat naștere la două curente distincte: structuro-funcționalismul
anglo-saxon și structuralismul lui Claude Lévi-Strauss.

Structuralismul anglo-saxon

În literatura de limbă engleză antropologia structuralistă este reprezentată în

special de Bronislaw Malinowski (1884-1942) și Alfred Reginald Radcliffe-Brown
(1881-1955). Ambii folosesc metoda structuralistă în măsura în care se consideră că
fiecare societate constituie un sistem, un ansamblu de elemente interdependente, cum
sunt relațiile de rudenie, cultura, religia, economia, tehnica, care nu au sens decât în
interrelațiile reciproce. Sarcina antropologiei este de a descoperi și de a analiza aceste
relații. Se poate vorbi de un punct de vedere funcționalist, pentru că prin această
metodă se definește funcția asumată de fiecare element constitutiv al structurei sociale
respective.

Pentru Radcliffe-Brown, structurile "concrete" constituie materia primă a

observației antropologice, în timp ce structurile generale, "abstracte", care le
organizează, reprezintă modele care permit înțelegerea fenomenelor sociale.

Sociologul american Talcott Parsons (1902-1979) definește structura ca o

construcție stabilă, independentă de fluctuațiile mediului în care există, spre deosebire
de funcție, care reprezintă un efort permanent de adaptare a structurei la schimbările
petrecute în mediu. Ambele aspecte sunt corelate strâns în sistemul social și permit
astfel înțelegerea organizării și dinamicei sociale, destinat să furnizeze un cadru
elementului principal pe care îl constituie acțiunea. Orice acțiune implică relații
interdependente, cum ar fi normele, simbolurile și valorile sociale.

Structuralismul antropologic al lui Claude Lévi-Strauss

Structura este definită de Claude Lévi-Strauss ca un ansamblu de raporturi

invariabile (corelative sau antitezice), care exprimă organizarea unui sistem: "noțiunea
de structură socială nu se raportează la realitatea sa empirică, ci la modelele
construite după aceasta" (C. L-S.). În consecință, ea nu poate fi observată în mod
direct, ci constituie realitatea devenită inteligibilă sub formă logică, modelul, sistem
simbolic care permite accesul la structură.

Unele modele aparțin unei categorii logice stricte, ca acelea utilizate de Lévi-
Strauss în lucrarea sa Structures élémetaires de la parenté (1949); altele sunt
constituite din simple aserțiuni, având între ele raporturi de opoziție, de corelație sau
de generare (vezi seria Mythologiques, 1964-1971). Există modele conștiente și
modele construite: primele sunt acelea care pun în mișcare sistemul social al unei
populații, celelalte sunt acelea (re)construite sau descoperite de cercetătorul care
studiază structura unei populații.
 Prin cercetările lui Lévi-Strauss asupra grupurilor sociale primitive (de exemplu
clanurile totemice, miturile amerindiane), structuralismul a atins în antropologie și
etnografie un grad de perfecțiune care nu va mai fi depășit. Analiza structurală și-a
arătat eficacitatea în studiul acestor forme sociale fixe, devine însă insuficientă când
este confruntată cu realitatea societăților complexe, cum este aceea din zilele noastre.

Teoria literaturii și critica literară

În afară de lingvistică și antropologie, structuralismul s-a manifestat mai ales în

critica literară, în special prin contribuțiile lui Roland Barthes, Gérard Genette și
Michael Riffaterre.

După ce a studiat semnele, simbolurile și miturile existente în societatea

contemporană (Mythologie, 1957; Système de la mode, 1987), Roland Barthes (1915-
1980) aplică procedeele de analiză structurală la studiul textelor literare (Essais
critiques, 1965, 1970), în special la tragediile lui Racine.

Gérard Genette (n. 1930) pune accentul pe aspectul temporal al creației literare,
cum ar fi noțiunea "prezentului" într-o narațiune. În Palimpsestes (1982), Genette
definește "intertextualitatea" ca un ansamblu de relații existente între citări, referințe
și interpretări, mai mult sau mai puțin explicite, care se stabilesc între textele literare.

Michael Riffaterre (1924-2006) a introdus în analiza structuralistă noțiunea de

"stilistică", definită ca studiu lingvistic al efectelor de comunicare exercitate de textele
literare asupra cititorului (Essais de stylistique structurale, 1971), Pentru Riffaterre,
cititorul are un rol activ în timpul lecturii, el trebuie să interpreteze textul, făcând apel
la cultura și la propria sa experiență. Textul literar devine astfel o realitate sensibilă,
niciodată definitivă, fiecare cititor având viziunea sa proprie, diferită de a altora.

Structuralismul în filosofie

Michel Foucault (1926-1984) este poate singurul care a făcut din mișcarea
structuralistă un instrument de investigație filosofică a științelor umane. Deși a refuzat
eticheta de "structuralist", în Les Mots et les Choses (1966) el admite existența unei
"structuri" în orice fenomen uman, psihologic, social etc., cu o realitate, este adevărat,
incertă și intangibilă, dar efectivă și devenită inteligibilă prin organizarea logică pe
care o presupune structura.

Critica structuralismului

Structuralismului i se reproșează faptul de a se fi îndepărtat de regulile elementare

ale cercetării științifice, transformând ipotezele inițiale (generalizarea modelului
lingvistic al lui Ferdinand de Saussure la totalitatea aspectelor sociale, universalitatea
analizei structurale) în dogme, pe care cercetările structuraliste ulterioare nu le-a mai
pus în discuție. Teoria structuralistă a lui Lévi-Strauss ar fi, după Robert Jaulin,
încărcată de un etnocentrism elementar, din care ar rezulta un "Inconștient
Structural", prezent în mod permanent în spatele diversității aparente a culturilor.
Pentru Jean Piaget (1896-1980), structuralismul este "o metodă și nu o doctrină". "Nu
ar fi posibilă existența unei structuri în afara unei construcții, fie ea abstractă sau
genetică", un punct de vedere care îl apropie de constructivism.

Jacques Derrida (1930-2004) impută structuralismului lingvistic faptul de a fi dat

precădere formelor verbale și "sonore" în detrimentul formei scrise.

Poststructuralismul

Post-structuralismul este un termen pentru formele filozofice și literare de teorie

care se construiesc și resping ideile stabilite de structuralism, proiectul intelectual
care l-a precedat. Deși poststructuraliștii prezintă toți critici diferite ale
structuralismului, temele comune printre ei includ respingerea autosuficienței
structuralismului, precum și o interogare a opozițiilor binare care constituie structurile
sale. În consecință, poststructuralismul renunță la ideea de a interpreta mass-media
(sau lumea) în cadrul unor structuri prestabilite, construite social.

Structuralismul sugerează că cultura umană poate fi înțeleasă prin intermediul

unei structuri care este modelată după limbaj. Ca urmare, există o realitate concretă,
pe de o parte, idei abstracte despre realitate, pe de altă parte, și o „ordine a treia” care
mediază între cele două. O critică post-structuralistă, deci, ar putea sugera că, pentru a
construi sens dintr-o astfel de interpretare, trebuie să presupunem (în mod fals) că
definițiile acestor semne sunt atât valide, cât și fixe, și că autorul care folosește teoria
structuralistă este oarecum mai sus. iar în afară de aceste structuri ei le descriu astfel
încât să le poată aprecia pe deplin. Rigiditatea și tendința de a clasifica insinuările
adevărurilor universale găsite în gândirea structuralistă este o țintă comună a gândirii
post-structuraliste, construind în același timp pe concepțiile structuraliste ale realității
mediate de interrelația dintre semne.

Scriitorii ale căror lucrări sunt adesea caracterizate ca post-structuraliste includ

Roland Barthes, Jacques Derrida, Michel Foucault, Gilles Deleuze și Jean
Baudrillard, deși mulți teoreticieni care au fost numiți „post-structuralisti” au respins
eticheta.

Poststructuralismul a apărut în Franța în anii 1960 ca o mișcare care critica

structuralismul. Potrivit lui J. G. Merquior, în anii 1960 s-a dezvoltat o relație de
dragoste-ura cu structuralismul în rândul multor gânditori francezi. Perioada a fost
marcată de rebeliunea studenților și muncitorilor împotriva statului în mai 1968.

Într-o prelegere din 1966 intitulată „Structură, semn și joc în discursul științelor
umane”, Jacques Derrida a prezentat o teză despre o aparentă ruptură în viața
intelectuală. Derrida a interpretat acest eveniment ca o „decentrare” a fostului cosmos
intelectual. În loc de progres sau divergență față de un centru identificat, Derrida a
descris acest „eveniment” ca pe un fel de „joc”.

Un an mai târziu, Roland Barthes a publicat „Moartea autorului”, în care a anunțat

un eveniment metaforic: „moartea” autorului ca sursă autentică de sens pentru un text
dat. Barthes a susținut că orice text literar are sensuri multiple și că autorul nu a fost
sursa principală a conținutului semantic al operei. „Moartea autorului”, a susținut
Barthes, a fost „Nașterea cititorului”, ca sursă a proliferării semnificațiilor textului.
 Barthes și nevoia de metalimbaj

În Elements of Semiology (1967), Barthes avansează conceptul de metalimbaj, un

mod sistematizat de a vorbi despre concepte precum sensul și gramatica dincolo de
constrângerile unui limbaj tradițional (de ordinul întâi); într-un metalimbaj,
simbolurile înlocuiesc cuvintele și expresiile. În măsura în care este necesar un
metalimbaj pentru o explicație a limbajului de ordinul întâi, poate fi necesar un altul,
astfel încât metalimbajurile pot înlocui de fapt limbajele de ordinul întâi. Barthes
expune modul în care acest sistem structuralist este regresiv; Ordinele limbajului se
bazează pe un metalimbaj prin care este explicat și, prin urmare, deconstrucția însăși
este în pericol de a deveni un metalimbaj, expunând astfel toate limbajele și discursul
examinării. Alte lucrări ale lui Barthes au contribuit cu teorii deconstructive despre
texte.

Conferința lui Derrida

Desemnarea ocazională a post-structuralismului ca mișcare poate fi legată de

faptul că critica tot mai mare la adresa structuralismului a devenit evidentă
aproximativ în același timp în care structuralismul a devenit un subiect de interes în
universitățile din Statele Unite. Acest interes a condus la un colocviu la Universitatea
Johns Hopkins în 1966, intitulat „Limbile criticii și științe ale omului”, la care au fost
invitați să vorbească filosofi francezi precum Jacques Derrida, Roland Barthes și
Jacques Lacan.

Conferința lui Derrida la acea conferință, „Structura, semnul și jocul în științele

umane”, a fost una dintre primele care a propus unele limitări teoretice ale
structuralismului și a încercat să teoretizeze pe termeni care în mod clar nu mai erau
structuralisti.

Elementul „joc” din titlul eseului lui Derrida este adesea interpretat eronat într-un
sens lingvistic, bazat pe o tendință generală către jocuri de cuvinte și umor, în timp ce
se spune că construcționismul social, așa cum a fost dezvoltat în lucrarea ulterioară a
lui Michel Foucault, creează joc în simțul agenției strategice prin scoaterea la iveală a
pârghiilor schimbării istorice.

Critica structuralismului

Unii observatori din afara taberei post-structuraliste au pus sub semnul întrebării
rigoarea și legitimitatea domeniului. Filozoful american John Searle a sugerat în 1990:
„Răspândirea teoriei literare „poststructuraliste” este poate cel mai cunoscut exemplu
de fenomen prostesc, dar necatastrofal”. În mod similar, fizicianul Alan Sokal, în
1997, a criticat „farful postmodernist/poststructuralist care este acum hegemonic în
unele sectoare ale academiei americane”.

Savantul în literatură Norman Holland în 1992 a văzut poststructuralismul ca fiind

viciat din cauza dependenței de modelul lingvistic al lui Saussure, care a fost serios
contestat de anii 1950 și a fost curând abandonat de lingviști:

Părerile lui Saussure nu sunt susținute, din câte știu eu, de lingviștii moderni, ci
doar de criticii literari și de un filozof ocazional. [Aderarea strictă la Saussure] a
provocat film greșit și teorie literară la scară largă. Se pot găsi zeci de cărți de teorie
literară blocate în semnificanți și semnificații, dar doar câteva care se referă la
Chomsky.”

Concluzii

Structuralismul și poststructuralismul au avut o mare influență în studiile

culturale, deoarece ambele școli de gândire se concentrează asupra modului în care
este creat sensul, iar crearea de sens este o funcție esențială a culturii. Studiile
culturale sunt un domeniu interdisciplinar de anchetă preocupat de intersecția puterii
și a sensului în cultura populară. Structuralismul este o abordare teoretică care
identifică modele în aranjamentele sociale, în special limbajul. În timp ce
poststructuralismul se bazează pe intuițiile structuralismului, are toate sensul a fi mai
degrabă fluid decât universal și previzibil. Atât structuralismul, cât și
poststructuralismul sunt influențe teoretice importante în studiile culturale și au
permis domeniului să exploreze cultura ca un set de practici semnificative. Acestea
fiind spuse, toți cei trei termeni cheie din această ecuație – studii culturale,
structuralism și poststructuralism – sunt contestabili, iar terenul intelectual pe care îl
acoperă este vast. Pentru ca sarcina să fie aproape gestionabilă, este necesar să se
adopte o abordare istorică larg, iar ca modalitate de ancorare a noțiunii alunecoase de
studii culturale este util să se concentreze asupra lucrării lui Stuart Hall ca figură
esențială a disciplinei.

Bibliografie

 https://en.wikipedia.org/wiki/Post-structuralism

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Structuralism

 Jean-Marie Auzias: Clefs pour le structuralisme. Ed. Seghers, 1968

 Peter Barry: Structuralism. Beginning theory: an introduction to literary and

cultural theory. Manchester Univ. Press, 2002

 Raulet, Gerard (1983). "Structuralism and Post-Structuralism: An Interview

with Michel Foucault". Telos. 1983 (55)

 Harrison, Paul (2006). "Poststructuralist Theories" (PDF). In Aitken, Stuart;

Valentine, Gill (eds.). Approaches to Human Geography. London: SAGE

Publications.