Teoria sociologică

Eseu de Nagy Sonia-Maria

În capitolul (21) ales din cartea Sociologie scrisă de Anthony Giddens se prezintă abordările
teoretice atât europene cât și americane în domeniul sociologiei. Se analizează evoluția acestora
cu accentul pus pe dilemele pe care le evindețiază. Prin parcurgerea unei mici istorii a
sociologiei, se enumeră originile ei ca alfându-se în textele scrise de Karl Marx (1818-1883),
Emile Durkheim (1858-1917) și Max Weber (1864-1920), se poate remarca cu ușurință
apaternența cu precădere europeană a începuturilor sociologiei. Însă, în secolul XX, despre care
vorbește Giddens în volumul său, domeniul sociologiei se dezvoltă ferm internațional, unele
dintre cele mai importante evoluții având loc în Statele Unite. Acolo, lucrările lui George Herbert
Mead (1863-1931), profesor la Universitatea din Chicago, prezintă o evoluție marcantă în
domeniul abordării teoretice al acestui domeniu. Mead a deschis porțile către descoperirea
rolului central al limbajului împreună cu simbolurile inplicite în comunicarea interumană,
numind această nouă modalitate de gândire sociologică: interacționism simbolic. Originile
acestui tip de analiză teoretică se situează cu mult timp în urmă, însă, datorită lui Mead a devenit
atât de cunoscut, de aceea, în cronologia acestor abordări, interacționismul simbolic va fi discutat
abia după funcționalism și structuralism. Acum, întrebarea este, ce este funcționalismul?
Americanul Talcott Parsons (1902-1979) a scris numeroase texte în sfera teoretică și în cea
empirică a științelor sociale. A publicat studii asupra familiei, a birocrației, a profesiilor și a
științelor politice. Dar, motivul menționării lui în această lucrare îl constituie rolul lui de bază în
dezvoltarea funcționarismului, deși aceasta a fost discutată inițial de Durkheim și Auguste Comte
(1798-1857). Din perspectiva funcționaristă, studiul unei societăți trebuie să se manifeste prin
analizarea societății ca un întreg, format din părți funcționale, ce mențin prin strânsa lor legătură,
continuitatea întregului. La o analiză mai minuțioasă a acestei abordări, se observă gândirea
funcționalistă a lui Dukheim, care considera „analiza funcțională drept o componentă cheie în
formularea sa referitoare la sarcinile teoretizării sociologice ale cercetării”1. Dar, strâns legată de
dezvoltatea funcționalismului este evoluția antropologiei secolului XX. Până în epoca modernă,
antropologia era speculativă și prost documentată. Singurele acte colectate de autori din toată
lumea nu aveau parte de context cultural și nici de autenticitate verificată, astfel s-a ajuns la
comparația unei părți fundamentale a unei societăți, precum religia, cu o aceiași ramură a altei
societăți, unde contextul sau relația dintre mai multe forme ale instituției societăților erau uitate.
Rezultatul era superficial și poate chiar dezastruos. Antropologia modernă, însă, s-a trezit în
momentul în care cercetătorii și-au exprimat nemulțumirea față de această modalitate de
documentare și cercetare. Noua antropologie suține, prin întemeietorii ei: A. R. Radcliffe-Brown
(1881-1995) și Broinslaw Malinowski (1884-1942), că studiul unei socități sau al unei culturi
trebuie efectuat în întregul ei, dacă se dorește înțelegerea instituțiilor ce acționează ca pivoți.
Astfel, spre exemplu, se poate înțelege modul de funcționare al intereselor religoase unei
societăți doar prin analizarea relațiilor dintre aceasta și restul instituțiilor.

1 Anthony Giddens, Sociologie, pag. 603

 Acest exemplu antropologic evidențiază cu precizie modul de formare a gândirii
funcționaliste. Societatea este formată din mai multe părți componente, însă înțelesul fiecăreia
dintre ele constă în studiul de ansamblu al relațiilor ce se pretează în cercul interior al societății.
Comte și Durkheim, la fel ca mulți funcționaliști ulteriori, folosesc exemplul corpului uman:
Inima, cu procedeele ei complexe nu poate fi studiată decât în raporturile sale (adică pomparea
sângelui) față de celelalte instituții (organe), ea nu este o entitate de sine stătătoare, ci depinde de
alte entități (cum ar fi venele, arterele și plămânii) pentru a oferi serviciile ei celorlalte instituții
(mușchi, creier) care au nevoie de această legătură și oferă în același timp ceva la schimb
(activitate motorică și intelectuală). Un alt exemplu mai amplu îl dă tot Durkehim, acela al
religiei, care, în fapt, afirmă aderența unui popor la valorile sociale fundamentale, ce menține
coeziunea socială în același timp.
Revenind la opera lui Talcott Parsons, acesta alături de Robert K. Merton (1919-2003), au
„readus” forma funcționalistă în sociologia modernă. Această versiune ce aparține lui Merton a
avut parte de o influență uriașă. În versiunea sa a funcționalismului, Merton identifică două tipuri
de funcții în activitățiile indivizilor aparținând unei societăți. Primele, numite funcții manifeste,
sunt cele cunoscute, intenționate de către indivizi odată cu participarea la un anumit eveniment
cultural sau activități. Al doilea tip de funcții sunt numite ca fiind latente, ele caracterizându-se la
nivelul subconștientului individual în timpul sau în urma participării la activitate. Pentru a ilustra
această diferență într-un mod util, Merton aduce exemplul indienilor Hopi care efectuează dansul
ploii. Funcția mafiestă a acestui ritual este acela de a stârni ploaia, aceasta este dorința directă a
participanților. Funcția latentă constă în urumările de care nu sunt conștienți indivizii, aceea de
coeziune și apropiere din punct de vedere social, cultural, poate chiar perpetuarea credinței pe
care o practică cu toții.
Merton mai propune o diferență între doi termeni, acela de funcții și disfuncții. Funcțiile sunt
ansamblul de legături și credințe instituționalizate ale unei societăți ce îi oferă caracterul de
integrat, de solidar, cu alte cuvinte, acele „lucruri” ce mențin o societate ca ceea ce este. Aceste
funcții sunt ușor de perceput în cazul societățiilor mici, primitive, studiate de către antropologi,
însă, se observă, odată cu începerea studului unei societăți industrializate masiv, cu o populație
de mare amploare, aceste funcții sunt contracarate de, numite după Merton, disfuncții.
Disfuncțiile sunt aspecte ale socialului care amenință să rupă această coeziune socială. Ele sunt
mult mai ușor de obervat sub forma unor provocări la adresa ordinii existente. Aici se oferă
exemplul religiei, care poate fi atât o funcție, de îmbinare și formare de legături interumane cu
aspect social, cât și o disfuncție, mai ales în cazul conflictului între religii diferite (ex. Religia
creștină cu cea musulmană).
O a doua mare abordare teoretică în domeniul sociologiei o constituie structuralismul. De
asemenea influențat de opera lui Dukheim, structuralismul își are cel mai mare imbold în
lingvistică. Elvețianul Ferdinand de Saussure (1857-1913) a scris despre limbaj, dar opiniile lui
au fost integrate în multe alte domenii. Până la el, lingvistica se ocupa în principiu de studiul
cuvântului și de modificările care îi erau atribuite. În schimb, Saussure schimbat punctul de
vedere al lingvinsticii, porpunând studiul structurilor din cadrul limbajului, structurile care se
construiesc pe baza cuvintelor însă ajung să le depășească în înțeles. Există mii de reguli de
gramatică în orice limbă, însă, Saussure propune identificarea în schimb a regulilor care stau la
baza discursului nostru, ce ne sunt cunoscute implicit, „dar numai la nivelul capacității de
folosire practică a limbajului”2. Saussure susține că sensul unui cuvânt provine din structura
limbajului din care provine acel cuvânt, astfel, cuvintele nu trebuie să aibă un corespondent real,
inteligibil pentru a reprezenta un anumit obiect concret (ex. centaur), dar întrebarea rămâne, de
unde derivă sensul unui cuvânt daca nu de la obiectul la care face referință? Saussure răspunde la
această întrebare cu un singur cuvânt: diferența. Așadar, sensul unui cuvânt este dat de
diferențele implicite în sensul acestui cuvânt și al altora. Ne pute da seama ce înseamnă „ocean”
tocmai pentru că se cunoaște diferența între „ocean”, „mare” si „lac”. Știm că un ocean nu este
un lac și vice-versa. Sensurile sunt dezvăluite și generate în interiorul limbajului prin intermediul
structurilor construite, nu de obiectul determinat.
O observație importantă adugată acestui studiu tot de către Saussure consituie semiotica. Nu
numai sunetele, implicit limbajul, poate crea semnificații. Saussure oferă exemplul simplu al
semaforului: verde înseamnă „mergi”, roșu înseamnă „stai”, nu are nicio împortanță culoare de
roșu și culoarea de verde, doar că, în acest context ele capătă însemnătate. Se pot substitui cu
ușurință între ele însă rezultatul ar fi același lucru. Saussure numește studiul înțelesurilor
extralingvistice semiologie, iar termenul actual este acela de „semiotică”.
Această analiză structurală a fost folosită mai pe larg în studiul relațiilor interumane, de
rudenie, al miturilor și al religiilor. Totuși, „acest tip de gândire prezintă multe lacune care îi
limitează posibilitate de a oferi sociologiei un cadru teoretic general.”3, s-a dovedit a fi folositor
în anumite domenii precum explorarea comunicării și a culturii umane, însă are probleme în
încercarea de a fi aplicat asupra preocupărilor practice ale vieții, cum ar fi economia sau politica.
A treia mare abordarea teoretică din domeniul sociologiei moderne o reprezintă
interacționismul simbolic, de care am vorbit mai sus, însă căruia i-a venit rândul numai acum.
După cum am menționat mai sus, Mead a redeschis drumul interacționsimului simbolic în
secolul XX, urmând ca, cel puțin în Statele Unite, acesta să fie principalul rival al
funcționalismului. Interacționismul simbolic pune accentul pe individul activ, creativ al societății
și pe raporturile pe care le întreține ei pe plan social cu alți indivizi. Această abordare este cea
mai subiectivă, indivisualistă dintre toate. Mead deschide teza sa cu ipoteza faptului că limbajul
ne ajută pe noi, ca ființe superioare, să capătăm conștiință de sine, de propria noastră persoană
individuală, diferită de ceilalți. Aici intervine termenul de „simbol”. Simbolul reprezintă ceva,
chiar după tăierea legăturii sale cu obiectul reprezentat inițial. Preluând acest mod de
reprezentare al semnificațiilor de la structuralism, „simbolul” lui Mead continuă să existe și după
încheierea contactului cu cel identificat de simbol. Spre exemplu, cuvântul „măr” este un simbol
prin care se reprezintă obiectul, mărul. Însă odată dobândit acest concept de „măr”, putem să

2 Anthony Giddens, Sociologie, pag. 605

3 Anthony Giddens, Sociologie, pag. 606

gândim „mărul”, fără să vedem niciunul. „Gândirea simbolică face ca experiențele noastre să nu
fie limitate la ceea ce vedem, auzim sau simțim în realitate”4.
Practic, Mead merge mai departe, denumind orice interacțiune dintre indivizi umani ca fiind o
interacțiunde de tip simbolică, adică implicând simboluri. Adepții interacționismului simbolic și
nu numai ar aproba această afirmație cât se poate de rapid. Intrarea în interacțiunea socială
constă în căutarea indiciilor despre ceilalți participanți, indici referitori la comportament, stil de
îmbrăcăminte, atracție sexuală, dar și aprobare, plăcere sau dispreț. Însă, asemenea celor două
menționate mai sus, și interacționismul simbolic are parte de critică, pe bună dreptate. Acesta
pare să se concentreze prea mult asupra lucrurilor nesemnificative din punct de vedere al
ansamblului social.
Se remarcă însă că funcționalismul, structuralismul și interacționalismul simbolic nu sunt
sigurele tradiții teoretice ce decurg din sociologie. O metodă de abordare, radical diferită, o
constituie marxismul. Deși toate opiniile își găsesc începutul în textele lui Marx, există multe
interpetări ale școlilor de gândire marxistă cu abordări teoretice extrem de diferite. Marxismul
poate fi divizat din perspectiva unor limite care corespuns tradiției celor trei filosofii descrise mai
sus. Versiunea funcționalistă a marxismului este foarte diferită de cea structuralistă, la fel față de
cea interacționalsită, deși puțini autori marxiști au fost influențați de cea din urmă. Primele două
abordări pun accentul pe participarea activă, creativă a individului uman în societate. Parcă în
mod paradoxal, în vastele sale versiuni, marxismul oferă și abordări nemarxiste ale sociologiei.
Marxismul se percepe ca pe un „pachet” de gânduri despre reforme politice și analiză a socetății.
În această gândire, accentul se pune în mod deosebit asupra diviziunii de clasă a conflictului, a
puterii și a ideologiei. Giddens menționează cum ar trebui considerat marxismul în domeniul
sociologiei, anume: „indicat ar fi să considerăm marxismul nu ca pe un tip de abordare în
interiorul sociologiei, ci ca pe un set de scrieri ce au existat de-a lungul istoriei sociologiei,
suprapunându-se și influentându-se adesea unele pe altele.”5
Evaluarea relativă a acestor patru abordări teoretice constă în încercarea de a rezolva dilemele
teoretice ce acestea le formuează prin covingerile manifestate. Bineînțeles, fiecare dilemă are un
răspuns subiectiv, ce este modificat odată cu credințele și valorile sociale ale fecărei persoane în
parte. Însă, în rândurile care urmează, voi formula dilema așa cum este prezentătă în volumul lui
Giddens, după care voi formula un răspuns personal, raportându-mă, în unele cazuri, și la alte
materiale din cultura personală care mi se par că exemplifică răspunsul oferit.
Prima dilemă face referire la relația dintre structura unei societăți și acțiunile care sunt sau nu
sunt interprinse de membrii ei. Această temă majoră, urmărită de Durkheim și nu numai, constă
în constrângerile ce le formează o societate în jurul mebrilor ei, și în special, dacă acești mebri
sunt mai degrabă limitați de aceste norme, sau sunt creatorii lor. Durkheim susține primatul
societății asupra acțiunilor umane. Societatea devine la el, mai mult decât ansamblul alegerilor
unor indivizi. Această dilemă aparține atât de domeniul sociologiei cât și de restul științelor, atât

4 Anthony Giddens, Sociologie, pag. 607

5 Anthony Giddens, Sociologie, pag. 608

umane cât și naturale, deoarece mediul de viață al unui om este un obiect de studiu în sine.
Punctul de vedere al lui Dukheim se suține prin intermediul exemplelor precum instituțiile ce
aparțin guvernării unei societăți, acestea precedă omul, iar acesta nu are decât să se supună.
Anumite implicații ale societății în viețile individuale sunt imposibil de alterat, cum ar fi
importanța banului în capitalism, sau dependența față de un loc de muncă în această eră.
În opinia mea, este o eroare cu implicații deprimante să considerăm societatea ca fiind un
factor extern existenței noastre. După cum menționează și Giddens, societatea poate exercita
anumite constrângeri asupra noastră, însă nu poate determina ceea ce facem. Desigur, greutatea
schimbării unui demers cultural este majoră, însă este posibilă. Se poate lua ca un exemplu
ilustrativ revoluția din anul 1989 din România. Dupa ani mulți și grei de presiune exercitată
asupra oamenilor țării, revolta a început. Desigur, din păcate răsturnarea acestor „fapte sociale”,
cum sunt numite de Durkheim, necesită un număr mare de oameni, o societate în sine. După
acest exemplu, consider că punctul meu de vedere este exemplificat îndeajuns, așadar, în
concluzie, eu consider societatea ca un rezultat al alegerilor individuale însă, un individ nu este
de ajuns pentru a schimba acest proces. Numărul mare de oameni care se ghidează constant după
normele sociale sunt defapt așa-numita societate, deci ea, în sine, ca o formă concretă, nu există.
Societatea se poate schimbă prin indivizi care aderă la alte norme decât cele ce o conduc în
momentul actual, însă o schimbare de paradigmă socială are la baza ei conflictul între două
societăți, adică două mase de oameni. Așadar, puterea schimbării se află în grup, nu în individ,
dar un individ poate forma un grup cu un anumit grad de efort. Societatea, pentru mine, este în
același timp și un număr de convenții ce constrânge omul, dar și rezultatele individualității
fiecăruia care se contopesc într-o gândire uniformă.
A doua dilemă este reprezentată în termenii de „consens” și „conflict”. Durkheim vede
societatea ca pe un set de părți interdependente, totalitatea acestor părți fiind întregul integrat.
Urmând exemplul corpului omenesc, se evidențează necesitatea funcționării amronioase a tuturor
părților pentru ca întregul să fie apt, sănătos. Asemenea termeni de ecuație se pot aplica și în
domeniul sociologiei. Ce face ca un sistem social să funcționeze în mod coerent, în armonie?
Continuitatea societății stă pe baza cooperării, care la rândul ei constiuie un consens general al
membrilor, în vederea unui scop sau a unor valori comune. De aici se desprind două opinii
diferite. Marx, cu conflictul de clasă, pune accentul pe disfuncțiile societății, considerând orice
societate, cu precădere capitalistă, destinată neantului. Întrucât se remarcă inegalități atât de
profunde, reies la suprafță conflicte de interes ce au fost „îngropate” în sistemul social. Însă
Durkheim enunță o părere diferită, el coincide că, din moment ce societatea este coerentă și
funcționează, demonstrează necesitatea funcționării armonioase a diferitelor instituții ce o
formează.
Părerea mea se situează undeva la mijlocul celor două. Societatea penru mine este ca un fir de
ață care arde la un capăt dar se continuă veșnic la celălalt. Aș putea spune că societatea ca un
întreg este defapt divizibilă, precum este orice corp organic, până la atomii ce îl fromează, în
cazul acesta, oamenii. Însă, societatea există cu un motiv. Omul are nevoie de companie, iar
pentru a trăi în compania aceasta sunt necesare anumite reguli ce, până la un punct, constituie o
obligativitate morală individuală. Cum menționează Platon în Republica, prin intermediul
personajului lui Glaucon, un om preferă să conducă o viață injustă dacă aceasta îi aduce beneficii
și reușește să scape de pedeapsă. Din păcate, trebuie să aprob această afirmație deoarece,
societatea în care trăim astăzi, este atât de dezbinată încât își are valorile individuale deasupra
celor sociale, astfel majoritatea oamenilor ar acționa conform propriilor interese decât în scopul
generalului. Cu toate astea, nu consider că o societate este încontinuu atacată de aceste disfuncții,
ci mai degrabă, că pentru fiecare disfucție care apare, se formează o funcție care să o
contracareze. Astfel, într-un fel alegoric, echilibrul unei societăți rămâne de obicei la linia de
plutire, însă sunt cazuri în care poate cădea într-o extremă bună, cu consecințe nemaivăzute pe
domeniul dezvoltării culturale atât a individului cât și a societății (precum grecia Antică, lumea
Polisului) sau într-una auto-distructivă, în care se anulează orice fel de evoluție a omului
(Revoluția socialistă, mai exact, printre urmările sale aduce interzicea artei care nu este
propagandă).
A treia dilemă discutată în textul lui Giddens este problema genului, în special lipsa
reprezentării femninine în studiile sociologice de până acum. Aici se înscrie opinia lui Durkheim,
prin care, bărbatul este aproape în întregime un produs al societății, iar femeia, fiind mai puțin
socializată, devine astfel un produs al naturii. De aici derivă nevoile diferite ale femeii față de
cele ale bărbatului. Giddens enunță faptul că această explicație ar fi inacceptabilă în ziua de azi,
însă, cu mici modificări, prin care se internalizează faptul că femeia este în aceiași masură un
produs al societății la fel ca bărbatul, afirmația poate persista. Această nouă explicație ar consta
în faptul că diferențele de gen se află în mod fundamental în distincțiile biologice dintre bărbați
și femei, se poate crede că poziția femeilor și identitatea lor sunt modelate, mai degrabă decât
înnascute, de implicare lor în creșterea copiilor. De aici derivă discrepanțele de putere dintre
sfera casnică unde este atașată femeia și sfera publică unde este propus bărbatul.
Din punctul meu de vedere, problematica genului și implicarea lui în sociologie reprezintă un
demers cât se poate de natural, deși este cu totuși, întârziat. Implicarea unei speculații feminine
în studiile antropologice și sociologice, în locul referirii la populație ca fiind neutră, ar fi rezultat
mult mai multe descoperiri apropiate de adevăr. Fără a avea parte de perspectiva cealaltă, aceste
studii, teoreme, abordări practice sunt departe de a fi universale. Aplicabilitatea lor în rezolvarea
problemelor societății este scăzută exact din acest motiv, nu implică peste 51% din populația
planetei. Însă identificarea sursei lipsei de reprezentare este probabil, în mod paradoxal, și usoară
și grea. De ce a ajuns femeia un „obiect” casnic, care este defapt ori un bibelou frumos, ori o
mașină de produs copii? Din volumul scris de Judith Butler, numit Gender trouble se remarcă
diferența între „sex”, care este natural, biologic, personal, asumat și „gen” care este un construct
al societății în cutia în care au fost îngrămădiți și femeile și bărbații. Problema intervine la
noțiunea de „gen” care pare a fi impusă asupra societății prin heteronormativitatea sa. Aici se
poate idetifica sursa problemei din domeniu. În cultura constructelor sociale normative ce
domină societatea, femeia era văzută conform „genului” ei. De aici a fost extraordinar de greu
ruperea acestei puteri a „sexului” de claustrarea „genului”. În concluzie, discriminarea femeii
văzută ca un lucru obișnuit în cultura populară demostrează atât subiectvitatea nefirească
sociologiei, dată de autorii ei europeni sau americani, bărbați caucazieni, acest lucru rezultând în
sociologia care nu a fost capabilă să treacă peste constructe sociale și să privească
universalitatea, ansamblul pentru atâta timp. Însă, odată cu apariția mișcărilor feministe și cu
încurajarea autoarelor în domeniu, se promite o diversitate ce are de adus doar plusuri în
domeniu.
În concluzie, cele patru abordări teoretice ale sociologiei se pot și intersecta și exclude una pe
cealaltă. Unele împrumută legături de la altele, iar celelalte se resping total. Am definit ce este
funcționalismul, structuralismul, interacționismul simbolic și marxismul și le-am corelat în
dileme practice, de natură filosofică, a cărei aplicații are scopul inițierii gândirii personale.

Bibliografie:
Anthony Giddens, Sociologie
Platon, Republica
Judith Butler, Gender Trouble