Școala Postliceala „Henri Coandă”- URZICENI

AMG- ANUL I

Prof. Stanciu Alexandra

An școlar 2022-2023

INTRODUCERE IN SOCIOLOGIE

1.1. Ce este sociologia?

Contextul apariţiei sociologiei sau etapele constituirii ei
SOCIOLOGIA este una dintre ştiinţele sociale care studiază natura comportamentului uman şi al
societăţii umane (relaţiile sociale), precum şi produsele care rezultă din acestea.
Cel mai important moment în evoluţia procesului de apariţie şi constituire a sociologiei ca ştiinţă
este atunci când societatea este privită în ansamblul ei. Astfel, ca urmare a aplicării viziunii
totalizatoare asupra societăţii se conturează obiectul de studiu al sociologiei.
Majoritatea istoricilor sociologiei îl consideră pe AUGUSTE COMTE (filosof francez, 1798-1857)
întemeietorul sociologiei. Aceasta pentru că în 1838(1839) inventează termenul “sociologie” prin
care definea o metodă specială de a studia societatea. Scopul lui Comte era să folosească
această metodă în
„vindecarea rănilor sociale”, ajungând la sociologie pornind de la o clasificare a ştiinţelor. Filosoful
s-a concentrat asupra a două aspecte specifice ale societăţii şi anume: statica socială şi dinamica
socială.
Statica socială reprezenta ordinea şi “stabilitatea” socială, studiază condiţiile constante ale vieţii
sociale (societăţii), “echilibrul social”.
Dinamica socială reprezentând schimbarea, studiază legile dezvoltării sociale, ale progresului.
Viziunea lui Comte era că statica şi dinamica socială sunt factorii care ţin societatea unită şi care
provoacă schimbarea. In acest sens, factorul important care favorizează stabilitatea este totalitatea
părerilor comune ale membrilor societăţii; iar schimbarea socială este procesul evolutiv care duce
societatea spre stări din ce în ce mai bune.
Un alt fondator al sociologiei ca ştiinţă, din sec.XIX, este englezul HERBERT SPENCER (1820-
1903), care a continuat şi dezvoltat opera lui A. Comte. El a încercat să explice statica (ordinea)
socială şi dinamica (schimbarea) socială, comparând societatea cu un organism viu. Astfel, sub
influenţa evoluţionismului biologic, el întemeiază orientarea organicistă.
Spencer a văzut societatea ca pe un “sistem” alcătuit din părţi independente. După părerea lui,
sociologia descoperă structurile sociale importante şi studiază modul în care acestea funcţionează
pentru a produce o societate stabilă.
Prin gândirea sa, prin “organicismul” propus, Spencer dă o interpretare universalistă, integratoare
obiectului social şi elaborează pe această bază o primă tipologie socială. El a fost foarte preocupat
de conceptul evolutiv al”supravieţuirii celor mai puternici”. Modul său de a privi lucrurile i-a făcut
pe unii să-l denumească “darwinism social”. Concepţia sa era că dacă guvernul nu ar interveni,
societatea s-a debarasa de “neputincioşi”, permiţându-le doar celor mai buni să supravieţuiască şi să
se reproducă.
Un al treilea precursor al sociologiei, care a trăit în sec.XIX este KARL MARX (1818-1883). El a
studiat foarte mult natura societăţii, fiind interesat, ca şi Comte, de structurile sociale şi procesele
sociale, cu scopul de a face societatea mai bună. Marx credea că “legile” fundamentale ale istoriei
ar putea fi găsite în structura economică a societăţii. El vedea societatea divizată în două clase
sociale, cei care posedă mijloacele de a produce bogăţie şi cei care nu posedă nimic; în esenţă
“bogaţii” şi “săracii”.
O altă etapă în istoria sociologiei o constituie perioada de la sfârşitul sec.XIX, începutul sec.XX.
Această etapă începe cu cel mai de seamă reprezentant al sociologiei franceze care este EMILE
DURKHEIM (1858-1917). Influenţat de comte şi Spencer, el a manifestat în mod deosebit, interes
faţă de ceea ce ţine societatea laolaltă, adică de problema ordinii sociale. Modul său de abordare era
funcţionalist, el studiind ce funcţie îndeplinesc diverse elemente sociale în menţinerea coeziunii
sociale.
Conceptul (categoria) de bază în sociologie îl reprezintă “faptele sociale” sau forţele care există în
afara indivizilor şi le forţează comportamentul. E. Durkheim elaborează “teoria faptului social” ale
cărei concepte fundamentale sunt:
1. faptele sociale trebuie considerate ca lucruri şi nu de natură “organică” (biologică) sau
individuală (psihologică);
2. faptele sociale sunt exterioare individului, exercită o presiune forţată asupra acestuia, au un
rol coercitiv şi îndeplinesc în acest fel o funcţie socializatoare.
Faptele sociale apar în viziunea sociologului francez ca având o realitate independentă, alcătuind în
acelaşi timp un mediu pentru care individul nu a optat. “Este fapt social orice mod de a acţiona,
declarat sau nu, în stare să exercite asupra individului o constrângere exterioară, sau în plus, care
este general pe întreg cuprinsul unei societăţi date, având totuşi o existenţă proprie independentă de
manifestările sale individuale.”
In perioada sfârşitului de sec.XIX - începutul sec.XX, de dezvoltare a sociologiei franceze, ia fiinţă
şi avânt sociologia germană cu particularităţile ei. Cel mai de seamă reprezentant al acestei şcoli a
fost MAX WEBER (1864-1920), care a creat un sistem sociologic ale cărei valori şi idei sunt
acceptate şi aplicate şi azi. Elementele fundamentale ale teoriei lui M.Weber sunt:
a) acţiunea socială
b) tipul ideal
c) comprehensiunea.
In sfârşit, dar nu în ultimul rând, continuând sociologia lui Durkheim şi Weber, italianul
VILFREDO FEDERICO DAMASO PARETO (1848-1923)
realizează din perspectivă epistemologică o încercare de a aşeza economia politică şi sociologia pe
baze matematice în strânsă analogie cu ştiinţele naturii.
Pentru V.Pareto, societate este un “ansamblu de acţiuni umane colective şi individuale, orice studiu
sociologic trebuind să înceapă tot aşa cum procedează ştiinţele naturii prin analiza “elementelor,
structurilor, pentru a explica apoi “sinteza” ce rezultă din combinarea lor”.

1.2. Definiţii ale sociologiei

Termenul „sociologie” provine din latinescul socius- soţ, asociat, tovarăş; şi grecescul logos -
cuvânt, idee, teorie, ştiinţă.
Deci, sociologia ar fi ştiinţa însoţirii, asocierii, întovărăşirii grupurilor, colectivelor, unităţilor sau
formaţiilor sociale de orice fel, a tuturor formelor de viaţă constituite de oameni de la cele mai
simple şi mărunte (cercurile de prieteni, familia, echipele de muncă) până la cele mai complexe şi
mai întinse (triburile, popoarele, naţiunile, ţările organizaţiile internaţionale şi mondiale).
Azi, sociologia este ştiinţa care studiază societatea în ansamblul său, adică fenomenele, procesele şi
relaţiile sociale în dinamica, apariţia, evoluţia şi dispariţia lor cu funcţiunile şi disfuncţiunile lor, cu
fenomenele pozitive sau negative.
Se poate spune că sociologia studiază problemele actuale şi problemele în devenire, de aceea este
considerată drept ştiinţa prezentului social.
De-a lungul vremii soicologiei i-au fost date mai multe definiţii, dintre care amintim:
1. Auguste Comte: plasa sociologia în vârful ierarhiei ştiinţelor, definind-o ca fiind studiul
pozitiv al ansamblului legilor fundamentale ale fenomenelor sociale prin cele două părţi ale sale:
statica socială (teoria ordinii sociale) şi dinamica socială (teoria progresului).
Sociologia este cea mai complexă dintre toate ştiinţele (este “regina ştiinţelor”)
2. Emile Durkheim: sociologia este un corpus, un total, un mănunchi de ştiinţe particulare
legate între ele printr-o aceeaşi şi prin destinaţia generală de a studia faptele sociale sau instituţiile.
3. Max Weber: Sociologia este ştiinţa cunoaşterii societăţii prin interpretare şi înţelegere, dar
prin înţelegerea semnificaţiilor atribuite de ceilalţi, adică interpretarea semnificaţiilor interne ale
conduitei sociale.
4. Jan Szczepanski: Sociologia este ştiinţa despre colectivităţile umane; mai precis spus,
obiectul cercetărilor sociologice îl constituie fenomenele şi procesele de apariţie a diferitelor
forme de viaţă colectivă a oamenilor, structurile acestor
colectivităţi şi care derivă din interacţşiunea reciprocă a oaamenilor (forţele coercitive şi forţele
care dispersează aceste colectivităţi, mutaţiile şi transformările care survin în cadrul lor).
5. Dimitrie Gusti: Sociologia este ştiinţa realităţii sociale.
6. Petre Adrei: sociologia este studiul integrativ, structural şi dinamic al societăţii omeneşti.
7. Traian Herseni: Sociologia este ştiinţa societăţii, ştiinţa formelor de viaţă socială, de
convieţuire şi cooperare a unor fiinţe vii. In urma cercetărilor întreprinse de T.Herseni sociologia
este definită ca fiind o ştiinţă extrem de unitară, dar în acelaşi timp extrem de diversă, de aceea este
necesar să vorbim în mod egal atât despre “unitatea în diversitate”, cât şi despre “diversitatea în
unitate”. Astfel, specificul cercetărilor sociologice este privit din două perspective:
1. Orice cercetare sociologică se referă la o unitate socială, adică la o formă oarecare de
coexistenţă, convieţuire sau colaborare în comunitate, colectivitate, grup şi numai în legătură cu
acestea putem vorbi despre diferitele activităţi (economice, politice, juridice) sau despre diverse
procese sociale (specializare, urbanizare, culturalizare, şcolarizare).
2. Orice cercetare sociologică raportează faptele diverse pe care le urmăreşte la întregul social
(societatea globală) din care acestea fac parte.

1.3. Obiectul de studiu al sociologie

Condiţiile clasice de validare a unei ştiinţe (existenţa unui domeniu propriu de studiat, deţinerea
unor metode specifice de cercetare a obiectului şi descoperirea, formularea de către cercetători a
legilor care guvernează domeniul investigat) sunt relativ acceptate şi de către sociologi.
Incercările de clarificare privind condiţia de obiect a sociologiei trebuie să pornească de la câteva
premise explicative, care să ne permită o mai bună precizare şi abordare a problemelor sociologiei.
1. Existenţa individului este de neconceput în afara grupului şi ca atare, viaţa socială este
exprimarea unui mod natural de existenţă. Grupurile indiferent de natura lor, îi întreţin omului
socialitatea, oferindu-i cadrele culturale necesare pentru rezolvarea trebuinţelor fundamentale de
hrană, sex, securitate, realizare, răspuns afectiv, etc.
Sunt celebre cazurile în care oameni, din diferite motive, au trăit în singurătate totală sau în
compania unor animale. Efectul principal a fost, în majoritatea situaţiilor de acest gen, pierderea lor
totală sau parţială pentru viaţa socioculturală.
Pornind de la o asemenea premisă, înţelegem de ce sociologia ca ştiinţă despre societate ar
reprezenţa ştiinţa însoţirii, asocierii, grupărilor, colectivelor, formaţiunilor de orice fel, a tuturor
formelor de viaţă socială constituite de oameni. Termenul de societate, este utilizat deci pentru a
desemna toate tipurile de colectivităţi, iar sociologul trebuie să vizeze modalităţile de constituire a
grupărilor,
structurile lor, fenomenele şi procesele interioare colectivităţilor,
forţele ce provoacă solidarizarea şi dispersarea indivizilor.
2. Grupul uman ia fiinţă şi se menţine numai prin relaţii şi acţiuni între indivizii care îl
formează: “In compartimentului unui vagon călătoresc mai multe persoane. Fiecare are altă
profesiune, fiecare s-a suit în altă gară; nu se cunosc una pe alta, n-au nici un fel de relaţie între ele.
De aceea, cu toate că stau la un loc, reunite pe un spaţiu foarte restrâns, ele nu formează o
societate.” In cazul în care va apărea un element inductor care să-i reunească, depărtarea dintre ei
va fi înlăturată, vor forma o “societate” dobândind aspiraţii comune, vor acţiona corelat, iar spaţiul
dintre ei va deveni astfel “umplut şi trăit”.
Stiinţa sociologică va trebui să studieze acele aspecte care îi reunesc pe indivizi, problemele lor
comune fundamentale, îl ultimă instanţă relaţiile dintre ei.
Pentru că se vrea a fi o abordare ştiinţifică asupra societăţii, sociologia este nevoită să tindă spre
dezvăluirea relaţiilor sociale, a raporturilor cauzale cele mai stabile şi cele mai extinse (în caz
contrar nu poate fi recunoscută ca ştiinţă).
“Deschiderea umbrelei” sau producerea unui accident rutier nu ne dovedesc şi prezenţa relaţiei
sociale. Primul exemplu, de pildă, reprezintă un act care răspunde unei nevoi strict individuale, şi
chiar dacă este săvârşit în acelaşi timp de un număr mare de indivizi, un astfel de act nu va figura în
sfera intereselor cercetării sociologice.
Relaţia socială (condiţie hotărâtoare pentru existenţa societăţii şi obiect esenţial de studiu pentru
sociologie) rezultă fie din efortul de integrare a indivizilor la viaţa de grup (întrucât preiau valori,
obiecte, norme utile) fie în demersul grupului pentru modelarea judecăţilor, percepţiilor şi
concepţiilor individului.
3. Societatea (ne spune E. Durkheim) este formată prin asocierea indivizilor şi “vede
întotdeauna mai departe şi mai bine decât indivizii”. Ea reprezintă un întreg ce poartă o realitate
diferită de cea a părţilor (a indivizilor). Faptele ce se produc în cadrul societăţii, chiar dacă se
exprimă prin indivizi concreţi, apar totodată şi ca opere ale colectivităţii. Aceasta înseamnă că cei
care le-au săvârşit au fost obligaţi să respecte anumite credinţe, practici, reguli, obligaţii sociale sau
de grup. De aceea, sociologia este apreciată ca ştiinţa regularităţilor, constantelor socialului sau
ştiinţa despre societate în ansamblul ei, deşi este nevoită să nu elimine (să nu ocolească) problemele
care privesc indivizii. Faptul individual se prezintă atât ca expresie a voinţei, aspiraţiei, intereselor
personale, dar şi ca un reflex al unor cadre coercitive, pe care orice individ le primeşte “la naştere”,
care existau înaintea lui şi independent de el.
Stiinţa despre viaţa împreună (în comun) a oamenilor este globală: în acelaşi timp economică,
psihică, juridică, etică, etc. adică multiplă şi complexă, după cum omul este multiplu şi complex.
In raport cu sociologia, diferitele ştiinţe sociale pot fi considerate ca particulare, deoarece ele
studiază părţi, laturi, aspecte ale vieţii sociale şi nu ansamblul, întregul, societatea ca totalitate.
Pentru a înlătura orice ambiguitate
asupra obiectului sociologiei, P. Andrei spunea că acesta “se regăseşte în moduri deosebite în
fiecare ştiinţă socială particulară.” Sociologia a apărut ca disciplină sintetică şi integralistă deoarece
a pornit de la anumite fenomene sociale, lărgindu-şi progresiv punctul de vedere. Orice fenomen de
viaţă socială este obiect de studiu pentru sociologie şi fiecare ştiinţă specială poate adopta un punct
de vedere sociologic, de aceea se poate vorbi despre o multitudine de sociologii economice,
juridice, religioase, etc., dar sociologia propriu-zisă (sociologia generală) priveşte fenomenul social
în totalitatea sa bazându-se pe cunoştinţele speciale, furnizate de ştiinţele sociale.
Facem precizarea să sociologia nu poate să abordeze întregul mozaic de forme concrete întâlnite în
societate, ci numai pe acelea care prezintă următoarele calitaţi: constanţă, reprezentativitate
statistică şi actualitate. Dacă pornim de la aceste calităţi, descoperim că obiectul de studiu al
sociologiei poate fi structurat în câteva mari părţi.
a) acţiuni sociale ( muncă, educaţie, propagandă politică, fapte sociale, etc.);
b) instituţii sociale (şcoala, familia, biserica, partidele politice, etc.);
c) grupurile sociale (de la cele mai mici – microgrupuri – până la cele cu dimensiunile cele mai
mari: clasele sociale, populaţia unei ţări);
d) fenomenele sociale diverse (mobilitatea socială, delincvenţa, sinuciderea).
a) Faptele sociale reprezintă moduri colective de gândire şi acţiune, care sunt produsul
acţiunilor şi reacţiunilor dintre diferitele constituiente individuale. Din acest punct de vedere
societatea este compusă dintr-un ansamblu de fapte soicale cum ar fi: normele juridice şi morale,
dogmele şi riturile, manifestările religioase, obiceiurile, tradiţiile, regulile de comportament, limbaj.
b) Obiectul social constituie totalitatea formelor de organizare a societăţii, precum şi
ansamblul produselor activităţilor sociale.
c) Grupul social este format din actori sociali (subiecţi umani) fiecare cu propria sa
personalitate şi purtători ai diferitelor relaţii sociale. Grupurile pot fi primare sau secundare, etnice,
rasiale, sau diferenţiate în funcţie de sex, vârstă, profesie, status social. Definim aici doi termeni
importanţi în vocabularul sociologic: rol şi status social.
Rolul social legat de normele şi modelele culturale surprinde comportamentul unui individ într-un
cadru după sex, vârstă, profesie, ocupaţie, religie. Acest concept indică funcţia cuiva în societate.
Status social este poziţia pe care o ocupă un individ într-un grup sau grupul în societate; însă
individul ocupând anumite poziţii în diferite grupuri (în funcţie de vârstă, sex, origine socială,
profesie, religie, etc.) poate avea status-uri diferite şi rolurile specifice status-urilor. (Deci individul
trece de la un stauts la altul).
d) Fenomenele sociale rezultă din corelarea între ele într-o anumită dinamică a faptelor sociale.
(Fenomenele sociale se deosebesc de cele pur biologice prin aceea că ele au o latură psihică).
Realitatea socială este o reţea de fenomene sociale complexe existente în timp şi spaţiu.

1.4. Funcţiile sociologiei

Ca ştiinţă, sociologia intră în sfera culturii cu 3 funcţii principale:
I. Funcţia gnoseologică sau expozitivă, datorită căreia putem cunoaşte, afla, descrie şi
prezenta fenomenele sociale, relaţiile, structurile sociale (adică obiectul social).
II. Funcţia axiologică sau explicativ-interpretativă, este funcţia prin care se dă valoare
ştiinţifică cercetărilor sociologice şi rezultatelor acestora. Astfel se urmăreşte descoperirea
legăturilor esenţiale şi a influenţelor ce au loc între fenomenele şi procesele sociale cunoscute şi
descrise. Explicând geneza lor sociologia poate sesiza tedinţele de dezvoltare şi poate formula
legile specifice.
III. Funcţia praxiologică, care dă specificul sociologiei (vom vedea în paragraful următor că
există mai multe ramuri ale sociologiei generale) de transformare a realităţii.
In cadrul acesteia se manifestă:
1. Funcţia critică. Sociologia trebuie să realizeze (şi) o investigare critică (termen introdus de
Robert Merton, sociolog american) a socialului pentru a scoate în evidenţă contradicţiile,
disfuncţiile, efectele perverse care apar în societate. Totodată, critica aceasta trebuie să fie
constructivă elaborând soluţii şi modalităţi de rezolvare (ale celor criticate).
2. Funcţia aplicativă. Diagnoza socială. Această funcţie se referă la demersul sociologiei de a
formula anumite propuneri concrete de a fundamenta ştiinţific anumite soluţii în rezolvarea unor
probleme sociale, precum şi de a le pune la dispoziţia factorilor de decizie economică, politică,
administrativă (ca urmare a comenzilor pe care aceştia le-au formulat).
3. Funcţia prognostică şi prospectivă. Datorită acestei funcţii sociologia are capacitatea de a
anticipa, de a elabora alternative de dezvoltare a societăţii (şi în cadrul ei); adică poate prognoza
sensul pe care el vor lua în viitor fenomenele şi procesele sociale (studiate) ca şi societatea sau
anumite segmente ale ei.