CONSTITUIREA SOCIOLOGIEI CA ȘTIINȚĂ 

   
 Pornind de la etimologia cuvântului (latinescul “socius” = asociere, uniune, întovărășire a
indivizilor şi grecescul “logos”= știință) sociologia este știința societății. Sociologia este considerată o
știință tânără apărând în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 
 Sociologia se poate defini drept disciplina științifică ce studiază colectivitățile şi comunitățile umane cu
structurile și instituțiile lor, cu funcțiile şi valorile sociale corespunzătoare (economice, politice, juridice,
morale, religioase, culturale, filosofice etc.), precum şi conexiunile dintre ceea ce societatea face din
noi şi ceea ce facem noi din societate, este o știință care pune în evidență cotidianul social și implicațiile
sale în realitatea prezentă pentru a putea construi o societate viitoare. Sociologia încearcă, prin interogația
asupra disfuncțiilor și crizelor sociale de la nivelul individului, organizațiilor și puterii sã răspundă la
problemele cu care se confruntă societatea. Nevoia de sociologie este deseori considerată ca o „hrană a
organismului social”, fiind o știință care a apărut în timpul zbuciumului și frământărilor istorice și
sociale. Fondatorii sociologiei ca științã (Auguste Comte, Karl Marx, Herbert Spencer, Émile Durkheim,
Max Weber, Georg Simmel, George Herbert Mead) au avut și vocația de reformatori, năzuind la o
viață socială bazată pe valorile umaniste. Sociologia este considerată știința care apare pe două nivele și
anume: la nivel de individ instruit și educat ce trăiește într-o societate pe care vrea să o înțeleagă pentru a
putea acționa conștient dar mai ales responsabil și pentru a-și forma o conduită morală și civilizată, al
doilea nivel vizează societatea guvernată de un factor decizional care dorește să influențeze realitatea
socială prin acțiunile sale. 
   Sociologia este știința caracteristicilor generale ale comportamentelor sociale, ale relațiilor
sociale, ale colectivităților umane, ale organizării si funcționarii instituțiilor, conținuturile variate
ale acestora fiind studiate de discipline particulare (științele economice, juridice, politice, etc.); în
acest înțeles, sociologia ar reprezenta o știința a formelor sociale – si nu a realității ca atare – o
metodologie generala de investigare a comportamentelor societale. Pe de alta parte, specificul ar
rezulta din aceea ca sociologia se ocupa de felul in care diversele subsisteme ale socialului
(economic, politic, juridic, etc.) interacționează intre ele, si cu sistemul societal global. In acest
sens, sociologie înseamnă si studiul determinațiilor, structurilor, funcțiilor si consecințelor
socialele multiplelor subsisteme, si de aici o serie de sociologii de ramura: economica, politica, a
științei, loisirului s.a. 
      
   
- OBIECTUL ȘI TEMELE MAJORE ALE SOCIOLOGIEI 
  „Sociologia este studiul vieții sociale umane, a grupurilor și societăților. Este un demers
îndrăzneț și de mare responsabilitate întrucât subiectul ei este rezultatul propriului
nostru comportament ca ființe sociale” . ( Anthony Giddens) 
 Obiectul sociologiei vizează omul, societatea, faptele, fenomenele și procesele sociale. După
unii autori, orientările teoretice în sociologie ar fi: pozitivismul și sociologia interpretativă iar ca
și concepte cheie ar fi explicația și predicția. În cadrul pozitivismului s-au dezvoltat mai multe
orientări: operaționalismul, empirismul, structuralismul, analiza sistemică. 
   Există o mare diversitate de concepții cu privire la obiectul de studiu al societății. Unii
sociologi, sesizând asemănări între funcționarea societății și cea a organismului uman, au ajuns
la identificarea celor două noțiuni implicând aspecte subiective și obiective. 
   Ca și teme majore ale sociologiei sunt menționate: 
 Analiza sociologică (cultura umană și societatea, perspectiva sociologică, metoda
științifică în știința socială)  
  Unități primare ale vieții sociale (acte sociale și și relații sociale,
personalitatea individuală, grupurile, comunități urbane și rurale, asociații și organizații,
populația și societatea).  
 Instituțiile sociale de bază (familia și rudenia, economia, politica și dreptul, religia,
educația și  știința, recreația și bunăstarea, arta și expresia).  
 Procese sociale fundamentale (diferențierea şi stratificarea, cooperarea, acomodarea,
asimilarea, conflictele sociale- inclusiv revoluția şi războiul, comunicarea, inclusiv formarea
opiniei publice, exprimarea şi schimbarea, socializarea şi îndoctrinarea, evaluarea socială-
studiul valorilor, controlul social; devianţa socială, schimbările sociale). 
     
- SOCIOLOGIE GENERALĂ ȘI SOCIOLOGII DE RAMURĂ 
 
- POSTULATE ȘI PRINCIPII TEORETICO-METODOLOGICE 
 
- MEDIUL SOCIAL: CONSTRÂNGERI ȘI OPORTUNITĂȚI 
 
- CONEXIUNEA MICRO-MACROSOCIAL 
Sociologia explorează deopotrivă nivelul microsocial (actorii sociali, grupurile mici), cel de nivel
mediu (grupuri mijlocii, organizații si instituții particulare), ca si nivelul macrosocial (clase si
straturi sociale, economia, politica, societatea in ansamblul ei).  
- EXPLICAȚIE VERSUS COMPREHENSIUNE: O FALSĂ DILEMĂ 
 
- DEZIDERATUL NEUTRALISMULUI AXIOLOGIC 
 
- DIMENSIUNEA SOCIALĂ A EDUCAȚIEI 
 
- ABORDĂRI SOCIOLOGICE ALE FENOMENULUI EDUCAȚIONAL 
 
- FUNCȚIONALISMUL (E. DURKHEIM): 
   Emile Durkheim, (născut la 15 aprilie 1858, Épinal, Franța - decedat la 15 noiembrie 1917,
Paris) filosof si sociolog francez, care a dezvoltat o metodologie viguroasă care combină
cercetarea empirică cu teoria sociologică, este considerat pe scară largă fondatorul școlii franceze
de sociologie. 
   Principalele lucrări ale lui Émile Durkheim includeau Divizia muncii în societate (1893),
Regulile metodei sociologice (1895), sinuciderea (1897), Evoluția pedagogică în Franța
(publicată postum în 1938) și Formele elementare ale vieții religioase (1912) . 
  Din scrierile lui s-a dezvoltat perspectiva sociologică, funcționalismul. Emile Durkheim a
susținut că societatea era ca un corp uman (analogia organică). Pentru ca societatea să
funcționeze fără probleme, trebuie să existe echilibrul corect al coeziunii sociale și al controlului
social. 
  Funcționalismul este de bază pentru sociologia lui Durkheim. La fel ca alți funcționaliști, el s-a
concentrat pe problema ordinii și efectele pozitive ale instituțiilor sociale, explicând existența lor
în ceea ce privește contribuțiile lor funcționale necesare. Ca pionier, s-a confruntat cu multe
dintre problemele de bază ridicate de această perspectivă. El a oferit mai multe explicații care
leagă existența și necesitatea. Cel mai distinctiv este argumentul implicit conform căruia, ca
entitate puternică, conștientă de sine, care controlează comportamentul membrilor săi
individuali, societatea poate perpetua condițiile sociale ale propriei sale existențe. 
  Conceptele principale din cadrul funcționalismului sunt conștiința colectivă, consensul valorii,
ordinea socială, educația, familia, criminalitatea și devianța și mass-media. Sociologii
funcționaliști precum Parsons și Durkheim s-au preocupat de căutarea funcțiilor pe care
instituțiile le pot avea în societate. 
  Durkheim este cel mai bine cunoscut pentru viziunile sale la nivel macro despre realitatea
socială și legăturile acesteia cu nivelul individual. Emile Durkheim s-a dovedit a fi un sociolog
care a jucat un rol vital în dezvoltarea funcționalismului structural și a sociologiei în ansamblu.  
 Ca funcționalist, perspectiva lui Émile Durkheim (1858–1917) asupra societății a
subliniat interconectivitatea necesară a tuturor elementelor sale. Pentru Durkheim, societatea era
mai mare decât suma părților sale. Durkheim a numit conștiința colectivă credințele, morala și
atitudinile comunitare ale unei societăți, din acest motiv, este considerat creatorul perspectivei
funcționaliste din cadrul sociologiei. În esență, opera lui Durkheim a fost despre cultură și, ca
atare, rămâne profund relevantă și importantă pentru modul în care sociologii studiază cultura
astăzi. 
 Cele 5 ipoteze de bază ale teoriei funcționaliste: 
1. Interconectarea generală / interdependența părților sistemului;  
2. Starea normală a echilibrului sistemului / societății; 
3. Modul în care toate părțile sistemului se reorganizează pentru a readuce lucrurile la
normal în caz de întreruperi;  
4. Prețuiți consensul ca cheie pentru menținerea echilibrului;  
5. Funcționaliștii se concentrează pe valori și norme. 
  Lucrările majore ale lui Durkheim au fost publicate între 1893 și 1912 - iar scrierile sale se
referă în principal la modul în care schimbările sociale masive din acel moment ar afecta
societatea franceză. Durkheim a susținut că societatea are o realitate proprie dincolo de indivizii
care o compun. 
 
- FUNCȚIONALISMUL SISTEMIC. 
  Funcționalismul este știința relațiilor psihofiziologice al cărui obiect este interacțiunea totală
dintre organism şi mediu. Psihologia funcționalistă include toate funcțiile psihice şi corporale
deoarece nu face o distincție clară între psihic şi organism, considerând că ele nu sunt
două pârți separate ci aparțin aceleiași ordini ceea ce permite comunicarea rapidă a uneia cu alta. 
   Psihologia funcționalistă s-a preocupat de descoperirea funcțiilor psihice şi a modului în care
acestea sunt puse la lucru în procesele adaptării la mediu. 
  Funcționaliștii au fost preocupați mai mult de motivul pentru care apare un
comportament şi mai puțin de studierea comportamentului propriu-zis așa cum au
făcut behavioriștii. Conceptul funcționalism a fost folosit în cel puțin trei sensuri diferite
în științele sociale. În filosofia minții, funcționalismul este o vedere cu privire la natura stări
mentale. În sociologie şi antropologie, funcționalismul este o abordare
pentru înțelegerea proceselor sociale în funcție de contribuția lor la funcționarea unui sistem
social. 
     Funcționalismul sistemic poate fi abordat din mai multe perspective, acestea fiind
interdependente și mai ales schimbabile. Paradigma funcționalistă a psihologiei vizează trei
întrebări relative la comportamentul uman şi animal: Ce?; Cum?; De ce? iar pentru a descifra un
astfel de cod este necesară înțelegerea per ansamblu a unei situații 
 
 
- FENOMENOLOGIA SOCIOLOGICĂ. 
 
- CONSTRUCTIVISMUL FENOMENOLOGIC. 
 
- MODELUL DRAMATURGIC. 
 
- ETNOMETODOLOGIA (HAROLD GARFINKEL) ȘI SOCIOLOGIA COGNITIVĂ (AARON
CICOUREL) 
 
- AFIRMAREA RAȚIONALITĂȚII PROFANE (NEȘTIINȚIFIC 
 
-CONSTRUCTIVISMUL STRUCTURALIST (STRUCTURALISMUL GENETIC). 
 
- SISTEMUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT – COMPONENTĂ RELEVANTĂ A SISTEMULUI SOCIAL.
POLITICILE EDUCAȚIONALE ȘI REFORMA ȘCOLARĂ 
 
- TEORII DESPRE STRATIFICARE 
 
- ȘCOALA CA ORGANIZAȚIE. MANAGEMENTUL ORGANIZAȚIEI ȘCOLARE 
 
- TIPOLOGIA CLIMATELOR ORGANIZAȚIONALE (R. LIKERT, J. G. LIKERT) 
- CLASA DE ELEVI – FORMAȚIUNE PSIHOSOCIALĂ ; 
 
- MICROCLIMATUL EDUCATIV AL CLASEI DE ELEVI 
 
- ORGANIZAREA MEDIULUI DIDACTIC-EDUCATIV AL CLASEI DE ELEVI 
 
- CLASA DE ELEVI CA MICROSTRUCTURĂ ORGANIZAȚIONALĂ ȘI PROFESORUL
MANAGER 
   Clasa de elevi este un concept adus în primă discuție de pedagogul Jan Amos Comenius, în practica
școlară începând cu secolul al XVII-lea. Etimologic, cuvântul „clasă” vine din latinescul
„classis” care se referă la clasa de elevi dar și la grup sau mulțime de oameni. 
Ca și microgrup educaţional,  clasa prezintă o serie de caracteristici evidenţiate în
literatura de specialitate din ţara noastră . 
1. scop: acumularea de către fiecare membru a achiziţiilor specifice necesare trecerii la treapta
următoare de şcolarizare. 
2. proces: învăţarea,  reprezintă procesul dominant necesar atingerii scopurilor. 
3. resursele umane: elevii şi profesorii reprezintă principalele resurse umane ale clasei, dar nu
singurele. 
4. caracterul formalizat şi ierarhizat: clasa este structurată pe criterii formale,
dar şi informale, cu variabilele interne (caracteristicile elevilor şi profesorilor, reprezentările
reciproce cu care aceștia operează, dinamica grupului), cât şi externe (etosul școlii, modelele
de reușită socială, așteptările familiei, caracteristicile comunității). 
5. structura: calitatea comunicării, interacțiunile concrete dintre membrii clasei şi structuri de
statute şi roluri reprezintă în efect și o cauză a evoluției clasei de elevi, prin ierarhiile care se
construiesc permanent. 
6. relațiile interpersonale: cele desfășurate între elevi și cadrul didactic. 
7. relația competiție-comunicare: competiția rămâne valoarea privilegiată în
majoritatea școlilor și claselor de elevi. 
8. vârsta: elevii au vârste apropiate, iar colegii cu vârste mai mari sunt de regulă
sunt supuși etichetărilor. 
   Rolul profesorului rămâne mereu în prim plan în opera de formare
a personalității elevilor. Cu toate că a sporit și influenta altor factori în procesul educației,
profesorul îşi păstrează numeroase prerogative în acest domeniu. El rămâne principalul
modelator al personalității elevilor, începând de la imprimarea unei conduite externe, până la
formularea aspirațiilor şi idealurilor lor de viață. 
    Profesorul manager trebuie să se integreze, să fie un bun colaborator, să motiveze dar
mai ales un sprijin și de ce nu să fie și sursă de inspirație. Profesorul este cel care, ținând seama de
logica învățării, orientează ceea ce elevii au de făcut, devine ghid al demersului lor euristic, canalizându-i
în direcția obținerii rezultatelor așteptate, în loc de a le impune într-o manieră directă, dinainte stabilită cu
mai multă sau mai puțină rigurozitate. 
 
- CIRCUMSCRIEREA RESPONSABILITĂȚILOR LA NIVELUL CLASEI DE ELEVI 
 
- RESURSELE ȘI LIMITELE ACTIVITĂȚII DIDACTICE NORMATIVE: AUTORITATE,
INFLUENȚĂ, PUTERE, RESPONSABILITATE, CONFLICT ȘI COOPERARE