Tema 1. OBIECTUL ȘI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI ORGANIZAȚIEI.

1.1. Specificul Sociologiei ca știință.

1.2. Particularitățile și obiectul de studiu al Sociologiei organizației.

1.1. Specificul Sociologiei ca știință.

Fondator al sociologiei este considerat gânditorul francez A. Comte (1798 – 1857)
prin lucrarea “Curs de filosofie pozitivă”.

Un aport considerabil la punerea bazelor ştiinţifice ale sociologiei a fost adus de

Th.Hobbes (1588 – 1679) în lucrarea “Leviathan”(1651),

Montesqueu (1689 – 1755) în lucrarea “Despre spiritul legilor”(1748).

1
 A. Comte este cel care foloseşte pentru prima oară termenul de sociologie cu
înţelesul de ştiinţă a fenomenelor vieţii sociale, în lucrarea “Curs de filosofie pozitivă”
(Vol. IV, lecţia a 47-a), carte apărută în 1839.
Denumirea sociologiei provine de la doi termeni: unul latin – socius (tovarăş
asociat) cu altul din limba greacă – logos (ştiinţă, teorie) noua formulare trebuia să o
înlocuiască pe cea veche de “fizică socială”, folosită în linii mari pentru acelaşi registru
de probleme.
A.Comte nu este considerat fondatorul sociologiei ca ştiinţă numai pentru faptul de a fi
atribuit noul nume, ci şi pentru preocupările lui de a evidenţia domeniul noii ştiinţe, locul
ocupat de ea în clasificarea ştiinţelor, raporturile dintre aspectele statice şi cele dinamice
din societate (Aceste şi alte aspecte mai detaliat – la prelegerile următoare).
Mulţi gânditori apreciază că Aristotel (384 î. Hr.),

cu celebra sa formulă “zoon politikon”, poate fi considerat ca fondator

sau măcar precursor al sociologiei. Un dialog imaginar între Platon şi Aristotel ar putea
rezuma opoziţia dintre preocuparea pozitivistă a sociologiei şi preocuparea normativă a
filosofiei. Plecând de la un anumit număr de idei a priori despre valorile şi idealurile
omului, Platon “ a construit” o cetate, care trebuia să permită oamenilor să realizeze acest
ideal. Aristotel, urmând o metodă exact opusă, studiază cu minuţiozitate constituirea

2
diferitelor cetăţi ale lumii elene şi le face o tipologie, încercând să înţeleagă adevăratul
lor spirit. El porneşte,deci, de la descrierea realităţii sistemelor politice pe care le
analizează pentru a stabili concluziile. Ori, ca principiu, acest demers este cel al
sociologului contemporan.
Mai târziu, în epoca medievală, marile spirite s-au plasat deliberat în perspectivă
platoniciană: Sf. Thomas

“construia” cetatea lui Dumnezeu şi Th. Morus,

cetatea ideală (Utopia). Trebuie să aşteptăm până în secolul al XVIII-lea pentru a

putea constata reluarea perspectivei empirice şi pozitiviste a lui Aristotel. Mai multe
puncte de vedere, printre care şi cel al lui Raymond Aron,

susţin că Montesquieu este cel dintâi gânditor care creează o operă sociologică. În
lucrarea sa, Consideraţii asupra măreţiei şi decadenţei romanilor el încearcă, pentru
început, să înţeleagă cum o civilizaţie creşte, ajunge la apogeul său şi apoi intră în declin
şi moare ; problemă de istoria filosofiei, pe care el o pune, însă, în termeni de sociologie
3
istorică. În faimoasa lucrare Despre spiritul legilor (1748), el nu încearcă să descrie
regulile pe care societatea încearcă să le impună oamenilor, ci să înţeleagă “spiritul” lor,
relaţiile care există între ele, conduita oamenilor şi structura societăţii, iar acestea sunt,
prin definiţie, probleme sociologice. Montesquieu încearcă să înţeleagă chiar şi
diversitatea temperamentelor în funcţie de climă, veche problemă aristotelică pe care
geografii şi-au pus-o la sfârşitul secolului XIX şi pe care sociologii şi psihologii şi-o pun
la ora actuală, în termenii de personalitate socială. 1 Cel care a dat numele sociologiei şi
care este unanim recunoscut ca părinte şi fondator al sociologiei ca ştiinţă este Auguste
Comte (1798-1857). El susţine că există un fenomen social aşa cum există şi unul fizic
numind “fizica socială”, sociologie. În concepţia sa, “grupurile au o viaţă, o evoluţie şi o
disoluţie”. Ele pot fi privite din punct de vedere static : prin analiza structurii lor, a
organelor care o compun. Descrierea lor va forma prima parte a studiului sociologic şi se
va chema “statică socială”. O a doua parte se va ocupa cu funcţiunile, cu activitatea
socială, cu evoluţia şi transformările succesive pe care le-au înregistrat colectivităţile de-a
lungul istoriei. Aceste capitole vor constitui ,,Dinamica socială” (Discours sur l’esprit
positif, 1844). Auguste Comte se înscrie în marile spirite ale secolului al XIX- lea, care
aveau ambiţia de a cuprinde într-o privire trecutul, prezentul şi viitorul umanităţii şi
societăţii într-o viziune oarecum profetică, să facă o sinteză totală a omului. Pentru el,
sociologia este un fel de evanghelie pozitivă pe care el are misiunea de a o propovădui.

4
 Ştiinţele umaniste în general şi instituţiile, precizează fondatorul sociologiei, sunt
supuse legii celor trei stări, care le călăuzeşte de la etapa teologică la etapa poztivă,

trecând printr-o tranziţie metafizică. Herbert Spencer (1820-1903)

continuă şi dezvoltă opera sociologică a lui A. Comte, cunoscând în timpul vieţii o
celebritate deosebită. Lucrarea sa, Principii de sociologie constituie primul efort de
construcţie sistematică a unei teorii sociologice. Dorind să înţeleagă mai bine societatea,
el a comparat-o cu un organism biologic, înscriindu-se astfel în viziunile organiciste şi
funcţionaliste care, cu toate că par astăzi naive, ele mai constituie încă una dintre
tentaţiile de care sociologul modern trebuie să se apere. În opinia sa, putem asemăna
societatea cu corpul unui animal uriaş, grupurile cu organele corpului şi indivizii cu
celulele. Criticii lui H. Spencer evidenţiază lipsa de fundament ştiinţific a acestei
comparaţii : în timp ce indivizii au individualitate, celule nu au ; cu cât societatea este
mai complexă, mai diferenţiată, cu atât indivizii au mai multă autonomie, celulele,
dimpotrivă, au autonomie cu cât organismul este mai simplu . Distanţându-se prin aceasta
de A. Comte, H. Spencer a încercat să studieze societăţile în mod comparativ utilizând
bogate materiale furnizate de etnografie. De la el au început cercetările moderne asupra
societăţilor primitive (sălbatice), care erau mai lesne de cercetat, cel puţin din două
motive : a) erau mai simple, deci mai uşor observabile şi b) evoluau mai încet decât
societăţile civilizate. De la Spencer a devenit evident că societăţile umane sunt foarte
variate. În altă ordine de idei, Spencer a aplicat ideea ,,supravieţuirii celor mai puternici”
la studiul schimbării societăţilor, susţinând că dacă guvernul nu ar interveni, societatea s-

5
ar debarasa de ,,neputincioşi” permiţându-le doar celor mai buni să supravieţuiască şi să
se reproducă. Multe puncte de vedere susţină că cel mai mare sociolog al secolului XIX a
fost K. Marx (1818-1883).

Analiza pe care el o face capitalismului englez al secolului XIX

este, fără îndoială, o analiză sociologică profundă şi pertinentă şi toate lumea recunoaşte
acest lucru. ,,Atunci însă când Marx pretinde că din această analiză poate extrage legi
generale aplicabile în Istorie, ce permit înţelegerea evoluţiei societăţilor trecute şi
prevederea viitorului oamenilor, atunci dezbaterea alunecă în desuetudine. Marx nu a fost
numai sociolog, numai om de ştiinţă ci şi profet : el a pretins aplicarea teorei extrase
dintr-o anchetă limitată la o ocietate particulară la evoluţia umanităţii în ansamblul ei”3.
Explicarea pe care el o dă istoriei este discutabilă iar previziunea viitorului s-a dovedit a
fi falsă. K. Marx a fost preocupat de studierea structurilor şi a proceselor sociale
urmărind, ca şi Comte, realizarea unei societăţi mai bune, mai drepte, mai umane. El a
încercat să explice mişcările societăţii prin determinismul economic şi tehnologic,
susţinând că ,,legile” fundamentale ale istoriei ar putea fi găsite în structura economică a
scietăţii. În viziunea lui, societatea este divizată în două clase : cei care posedă mijloacele
de producţie, cu alte cuvine mijloacele de producere a bogăţiei (bogaţii) şi cei care sunt
lipsiţi de mijloacele de producţie, care nu posedă decât propria lor forţă de muncă
(săracii). Această diviziune duce în mod inevitabil la ,,conflictul de clasă”. Istoria,
conchide Marx, este istoria luptei de clasă. Marx nu conferă o conotaţie negativă
conflictului, considerându-l mai degrabă ca mijloc de progres atâta vreme cât el provoacă
trecerea la o societate structural mai bună comparativ cu cea anterioară. Tezele lui Marx

6
au fundamentat teoria şcolii sociologice a conflictului. Influenţa lui K. Marx în sociologie
a fost puternică şi este simţită şi astăzi. Emile Durkheim (1858-1917).

Sub influenţa lui Comte şi Spencer, sociologul francez E. Durkheim este preocupat de
ceea ce ţine societatea laolaltă, de ordinea socială. El a studiat funcţiile îndeplinite de
elementele constitutive ale societăţii în menţinerea coeziunii sociale, concentrându-se
asupra importanţei opiniilor şi valorilor, a “conştiinţei colective” şi a ritualului colectiv.
Problema integrării constituie un concept cheie în opera lui Durkheim, ce traversează de
la un capăt la altul toate cercetările pe care le-a efectuat. În vechea societate, mai simplă
şi mai puţin specializată, oamenii erau legaţi între ei datorită asemănărilor, prin ceea ce el
numeşte “solidaritate mecanică”. În societăţile mai complexe şi diferenţiate, indivizii şi-
au asumat sarcini specializate, fapt ce a creat un sistem de interdependenţe în cadrul
căruia fiecare depindea de celălalt, completându-se reciproc. Acest tip de legătură a fost
numit de Durkheim “solidaritate organică”. În concepţia lui Durkheim, rostul sociologiei
este să studieze “faptele sociale”. Ele alcătuiesc obiectul exclusiv al sociologiei. Faptul
social este exterior individului în sensul că nu este nici de natură “organică”, biologică şi
nu este nici individual (ceea ce l-ar plasa în domeniul psihologiei). El are un caracter
coercitiv, forţând comportamentele indivizilor să se conformeze la valorile şi normele
sociale. Ironia sau răceala cu care este întâmpinat cineva care nu se îmbracă după
obiceiul locului sunt forme ale constrângerii. Forţa coercitivă – în viziunea sociologului
francez – acţionează precum aerul : individul o simte doar atunci când acţionează

7
împotriva ei. În acest înţeles, constrângerea nu suprimă libertatea individuală. Max
Weber (1864-1920).

M. Weber domină sociologia germană de la sfârşitul secolului

trecut. Mai mult decât atât, el exercită o influenţă uriaşă asupra sociologiei
contemporane. Weber aşează în centrul teoriei sale ideea de acţiune socială şi manifestă
un interes deosebit faţă de valorile, opiniile, intenţiile care ne ghidează comportamentul.
Studiul său cel mai cunoscut este Etica protestantă şi spiritul capitalismului (1920), în
care demonstrează faptul că nu putem înţelege comportamentul oamenilor decât dacă
luăm în calcul concepţiile lor asupra lumii, credinţele lor religioase. El leagă – fără să
pretindă însă existenţa unei cauzalităţi absolute – naşterea capitalismului de valorile şi
atitudinile protestantismului. Weber a contribuit la dezvoltarea metodologiei sociologice.
El a militat pentru eliminarea preferinţelor, a prejudecăţilor în procesul cercetării
sociologice, pentru o sociologie ,,în afara valorii”, cu alte cuvinte, pentru ,,neutralitate
axiologică”. El a conceput tipul ideal cu scopul de a identifica şi explica ştiinţific cauzele
activităţilor sociale. Tipul ideal este conceptul unui fenomen care cuprinde elementele
sale esenţiale şi cu care fenomenul lumii reale ar putea fi comparat. Analiza birocraţiei, a
structurii şi funcţiilor sale şi a legitimităţii puterii constituie baza conceptuală a ştiinţelor
politice şi a teoriei organizaţiei, uimind prin actualitatea lor. Dacă la K. Marx economia
joacă un rol determinant, la M. Weber ea constituie doar unul dintre factorii importanţi,
care influenţează viaţa socială. El acordă o mare importanţă statutului social obţinut din
caracteristici personale sau stimă şi putere politică. În timp ce Marx considera ideile
rezultat al structurii sociale (în ultimă instanţă, structura economică determinând structura
socială şi mai departe suprastructura), Weber consideră ideile cauza schimbării

8
structurilor. Oricum, amândoi, deşi în maniere diferite, pun accentul pe schimbarea
societăţii, distanţându-se de structural-funcţionalişti (ex.T.Parsons).
Sociologia a apărut ca o necesitate în împrejurări socioculturale ce o revendicau:
1. Manifestarea în Franţa a unor mari mişcări sociale care cauzau mari suferinţe (Marea
Revoluţie Franceză, războaiele napoleoniene, mişcările sociale de după căderea lui
Napoleon, nemulţumirile generate la 1830 de “domnia sacului cu bani”
etc.). Evenimentele anterior menţionate necesitau o explicaţie plauzibilă şi impuneau
descoperirea cauzelor care le-au generat ;
2. Existenţa preocupărilor pentru realizarea de reforme sociale, evitând crize şi
catastrofe sociale de genul Marii Revoluţii Franceze. Filosofia socială a vremii nu se
isprăvea cu această sarcină era nevoie de altă apropiere; 
3. Persistenţa nostalgiei faţă de autoritatea şi ordinea evului mediu, precum şi faţă de
idealul de unitate existent înainte de criza revuluţionară. Sociologia a apărut tocmai
pentru a oferi soluţii de ieşire din criză, pentru revenire la ordine şi recâştigarea
echilibrului social.
4. Repulsia faţă de metafizică deoarece ar constitui “piedica principală , funestă la orice
reorganizare. Filosofia însăşi (spre deosebire de sociologie) se afla în situaţia de a nu
mai putea progresa, pentru că se raporta la cadre mult prea largi ce nu îngăduiau
dobândirea preciziei în cercetare. Şansa ei de revigorare era reprezentată de încercările
de transformare în “filosofia pozitivă”.
5. Traversarea unei prelungite perioade de criză intelectuală faţă de care sociologia a
apărut ca un “capăt al ascensiunii spiritului pozitiv”  ca o ieşire dintr-o profundă
perioadă de criză intelectuală. Până atunci criza era întreţinută de     imposibilitatea
fundamentării unei ştiinţe care să conducă la reorganizarea societăţii.
6. Apariţia sociologiei ca ştiinţă a fost pregătită şi de dezvoltarea cercetărilor
experimentale din domeniul ştiinţelor exacte: fizică, chimie, biologie. Acestea au
deprins spiritul cu analiza obiectivă   şi controlul faptelor şi au determinat atitudinea
9
 ştiinţifică a cercetătorului. Nu întâmplător au apărut teorii ce vorbeau despre “omul
maşină”, despre societate ca organism  social, despre legi şi formule ale socialului.
7. Spectacolul vieţii sociale din prima jumătate a secolului al XIX-lea, inspiraţia din
experienţa ştiinţelor naturii, precum şi creaţiile antecedente din domeniul ştiinţelor
despre om şi societate (această dimensiune va fi abordată mai desfăşurat în contextul
altei prelegeri) au fuzionat pentru a propulsa noua ştiinţă socială – sociologia.
8. Pentru unii cercetători, sociologia este născută din revoluţia industrială  care aduce în
prim – plan fenomene sociale noi sau radicalizează altele mai vechi. Multe aspecte ale
societăţii, precum supraproducţia, marile descoperiri ştiinţifice, şomajul,
suprapopulaţia ,intensificarea, urbanizării, creşterea numărului mişcărilor
revoluţionare, criminalitatea, alienarea etc. necesitau o abordare de pe poziţii
ştiinţifice. Explicaţiile filosofiei nu se mai dovedeau a fi eficiente în viaţa practică.
Noua ştiinţă, sociologia, apărută în urma unor situaţii de criză, nu putea să fie
decât critică pentru a curma şirul de neajunsuri şi neputinţe. Critica într-o astfel de
conjunctură, dacă nu se bazează pe un suport ştiinţific care să aducă aserţiunilor un
grad mare de precizie, poate să degenereze în critică ideologică.
Demersul sociologului în această primă fază a evoluţiei sociologiei, dorit a se sprijini şi
apropia de fizică, biologie, matematică – a sfârşit prin a se apropia în mare parte de
filosofie. De aceea , sociologia avea să fie primită cu neîncredere pentru că trata o
materie empirică (societatea) în manieră pur deductivă şi pentru că prin apropierea de
ideologie apărea confuzia. Sociologie – Socialism .
De aceea, din momentul apariţiei şi până în prezent, sociologia îşi caută forma
optimă de înfăţişare pentru:
1. A nu fi suprimată de celelalte ştiinţe socio-umane; bunăoară acum două generaţii, un
decan de ştiinţe sociale de la Universitatea din Chicago intenţiona să abolească
sociologia pentru că “există o încălecare completă între toate cursurile consacrate

10
 sociologiei şi cele consacrate economiei, ştiinţei politice, psihologiei, geografiei,
istoriei sau antropologiei”.
2. A dovedi oamenilor utilitatea şi eficienţa apelului la sociologie ceea ce presupune
evidenţierea orientării ei spre studiul faptelor sociale concrete.
 Obiectul de studiu şi problematica sociologiei.
Condiţiile clasice de validare a unei ştiinţe – existenţa unui domeniu propriu de studiat
(1), deţinerea unor metode specifice de cercetare a obiectului (2) şi descoperirea,
formularea de către cercetători a legilor care guvernează domeniul investigat (3) iar
sociologia le are pe toate.
În timp, sociologia a reuşit să se facă utilă. În unele instituţii economice din S.U.A. şi din
Europa de Vest, sociologul este angajat permanent şi ocupă o poziţie hotărâtoare având
drept de veto faţă de deciziile consiliului de administraţie. Faptul acesta dovedeşte nu
numai obţinerea de către sociologi a unei înalte consideraţii, ci şi asumarea unei foarte
mari responsabilităţi. 
Sociologia ca ştiinţă despre societate reprezentă “ştiinţa însoţirii, asociaţii, întovărăşirii, a
grupărilor, colectivelor, unităţilor sau formaţiunilor sociale de orice fel, a tuturor formelor
de viaţă socială constituite de oameni, de la cele mai simple şi mărunte ca cercurile de
prieteni, familia conjugală, echipele de muncă, până la cele mai complexe şi mai întinse,
ca triburile, popoarele, naţiunile, ţările, organizaţiile internaţionale”.
 Obiectul sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al relaţiilor interumane
în cadrul acestora, precum şi al comportamentului uman în cadrul social propriu
grupurilor şi comunităţilor umane de diferite tipuri.
Sociologul trebuie să vizeze modalităţile de constituire a grupurilor, structurile lor,
fenomenele şi procesele interioare colectivităţilor, forţele ce provoacă solidaritatea şi
dispersarea indivizilor. Sociologia trebuie să cerceteze acele aspecte care îi reuneşte pe
indivizi, problemele lor comune fundamentale, în ultima instanţă, relaţiile dintre ei.

11
Sociologia este nevoită să tindă spre nomotetic, spre dezvăluirea relaţiilor sociale a
raporturilor cauzale cele mai stabile şi cele mai extinse.
Sociologia poate fi privită ca ştiinţa regularităţilor, constantelor socialului sau ştiinţa
despre societate în ansamblul ei.
Sociologia se prezintă sub forma unor teorii care respectă următoarele principii:
1. lumea externă există independent de simţurile noastre (principiul realismului);
2. relaţiile din lumea înconjurătoare se produc în mod necesar şi sunt organizate în
termeni de cauză – efect (principiul determinismului şi regularităţii);
3. lumea externă poate fi cunoscută prin observaţii obiective şi pe cale logică (principiul
cognoscibilităţii şi raţionalităţii).
DIn obiectul de studiu al sociologiei fac parte:
1. acţiuni sociale (munca, educaţia, propaganda politică etc.);
2. instituţii sociale (şcoala, familia, biserica, partide politice etc.);
3. grupurile sociale (de la microgrupuri şi până la cele cu dimensiunile cel mai mari:
clasele sociale, organizații, populaţia unei ţări privită în ansamblul ei etc.);
4. fenomene sociale diverse (mobilitatea socială, socializarea, delincvenţa, sinuciderea
etc.).
              Misiunea sociologului este de a cerceta orice subsistem al socialului
(economia, politica, justiţia, educaţia etc.) din punctul de vedere al genezei, al alcătuirii
şi funcţionării, al raporturilor cu celelalte subsisteme, al tendinţelor evolutive etc.
Orice ştiinţă posedă un sistem coerent de concepte, de legi şi de metode proprii de
cercetare.
Metodele utilizate în investigaţiile sociologice pot fi clasificate după multiple criterii.
După criteriul temporal se face distincţie între metodele transversale, care urmăresc
descoperirea relaţiilor între laturile, aspectele, fenomenele şi procesele socioumane la un
moment dat (observaţia, ancheta, testele etc.) şi metodele longitudinale, studiind evoluţia
fenomenelor în timp (biografia, studiul de caz, studiile panel etc.). După reactivitatea lor,
12
gradul de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului de studiu, metodele pot fi
clasificate astfel: metode experimentale (experimentul sociologic, psihologic), metode
cvaziexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografie socială provocată etc.)
şi metode de observaţie (studiul documentelor sociale, observaţia şi altele).
Metodele mai pot fi clasificate şi după numărul unităţilor sociale luate în studiu.
Există metode statistice, desemnând investigarea unui număr mare de unităţi sociale
(anchetele socio -demografice, sondajele de opinie, analizele matematico – statistice),
şi metode cazuistice, semificând studiul integral sau fenomene socioumane (biografia,
studiul de caz, monografia sociologică etc.). În fine, după locul ocupat în pocesul
investigaţiei empirice, metodele pot fi: de culegere a informaţiilor (metode cantitative,
metode calitative), de interpretare a datelor cercetării (metode comparative,
interpretative etc.). ( Chelcea, Septimiu. Op.cit, p.54).
 Sociologia generală şi de ramură      
            Obiectul de studiu al sociologiei cuprinde o arie de probleme de o mare
complexitate şi diversitate, studiul acestora s-a diferenţiat şi s-a aprofundat, conturându-
se un sistem de discipline sociologice care s-au extins treptat, atingând în sociologia
contemporană un număr impresionant ( până la aproximativ 100 de discipline sociologice
specializate) .  
Într-o enumerare incompletă, principalele ramuri specializate ale sociologiei sunt :
sociologia comunităţilor, sociologia rurală, sociologia urbană, ecologia umană, sociologia
industrială, sociologia muncii, sociologia economică, sociologia agrară, sociologia
organizaţiilor, sociologia politică, sociologia opiniei publice, sociologia juridică,
sociologia devianţei, sociologia populaţiei, sociologia familiei, sociologia tineretului,
sociologia educaţiei, sociologia moralei, sociologia vârstnicilor, sociologia culturii,
sociologia literaturii, sociologia filmului, sociologia teatrului, sociologia artei, sociologia
comunicaţiilor de masă, sociologia comparativă, sociologia sportului, sociologia timpului
liber, sociologia sănătăţii, sociologia armatei, sociologia păcii şi războiului, sociologia
13
conflictelor, sociologia relaţiilor etnice, sociologia mobilităţii sociale, sociologia
schimbării sociale, sociologia religiilor, sociologia ştiinţei, metodologia sociologică,
teoria sociologică.    
Funcţiile sociologiei
1. funcţia practică de diagnostificare : Orice studiu sociologic asupra unei “probleme”
sau fenomen social urmăreşte, între altele, să pună un diagnostic realităţii investigate.
2. funcţia de prognosticare – dacă se au în vedere perioade “mai mici” de timp
(prognoză pentru perioade de cinci ani, zece sau maximum cinsprezece ani);
3. prospectivă – dacă se au în vedere perioade “mai mari” (vizând de pildă, evoluţia unui
fenomen “în mai multe decenii” sau impactul lui asupra generaţiei viitoare.
4. Dacă sociologia dezvoltă capacităţi apreciative indivizilor cu care dialoghează (de la
cercetători activi în domeniu şi până la cei care urmează diferite cursuri de sociologie
ori lecturează rezultatele unor sondaje de opinii etc.), atunci ea are o
funcţie axiologică.
5. Atunci când rezultatele demersurilor sociologice se sintetizează în reguli de
comportare şi norme ale acţiunii sociale, sociologia exprimă funcţia normativ .
ordonatoare.

1.2. Particularitățile și obiectul de studiu al Sociologiei organizației.

În epoca noastră organizaţiile joacă un rol important, am putea afirma. Fiecare copil
născut azi este înregistrat de către organizaţiile guvernamentale care colectează mereu
informaţii despre noi. Aproape fiecare act al vieţii noastre cotidiene ne aduce în
contact, ne face să depindem de anumite organizaţii, când folosim telefonul,
deschidem robinetul sau călătorim cu trenul, avionul sau automobilul noi depindem de oameni
care se află în organizații specializate într-un anumit domeniu,
deci, de organizaţii aflate într-ointeracţiune directă, atât între ele cât şi cu noi. De

14
altfel, această dependenţă de organizaţii este pentru noi atât de obişnuită încât în
activitatea noastră cotidiană aproape că o ignorăm.
Sociologia organizației este o sociologie de ramură și, în același timp, este un
subdomeniu al teoriei organizații ca știință fundamentală, o parte a teoriei
managementului. Deci, sociologia organizației este o știință interdisciplinară, ea are
legături strânse cu sociologia generală, cu managementul.
Sociologia organizației se fundamentează pe teorii dezvoltate în cadrul sociologiei
generale, cum ar fi: teoria structurii sociale, a proceselor sociale, a schimbărilor sociale, a
comportamentului social, etc.
Obiectul de studiu al sociologiei organizației îl constituie legitățile sociale și
problemele constituirii, funcționării și dezvoltării organizațiilor și mecanismele sociale
ale managementului organizației.
Ca știință de sine stătătoare, sociologia organizației a apărut în anii 50 ai sec XX, în
SUA. Dar, fundamentele acestei științe au început să fie puse încă la începutul secolului
trecut, în cadrul managementului aplicat (școala clasică de management, școala relațiilor
umane, conceptul de organizare științifică a muncii etc.) și a metateoriilor (cibernetică,
teoria sistemelor generale etc.).
Studierea științifică a organizațiilor este legată de a Doua Revoluție Industrială, care a
dus la răspândirea muncii la conveier, la înlocuirea multor muncitori cu mașinile, la
apariția unor organizații industriale complexe, ceea ce a generat atât necesitatea studierii
lor și explicația organizării, structurii acestora, cât și elaborarea metodelor de creștere a
productivității muncii. Unul dintre punctele vulnerabile ale întreprinderilor industriale la
începutul secolului XX era managementul slab al acestora, nedefinirea, nedeterminarea
funcțiilor acestuia.
Primele încercări de a ameliora situația, de a soluționa această problemă, au fost
întreprinse de către savantul și inginerul american Frederick Winslow Taylor (1856 –
1915) care a propus concepția raționalizării proceselor de muncă, ceea ce a început să fie
15
numit în popor ”teilorism”. El a propus ca pentru fiecare proces de muncă sp fie
identificat și elaborat cea „mai bună modalitate de soluționare a problemei”, care ar
asigura minimizarea cheltuielilor și creșterea productivității atât a fiecărui muncitor, cât și
a organizației în întregime.
Administrația întreprinderii este responsabilă de elaborarea normelor pentru cheltuirea
timpului, precum și de stabilirea unor modalități optime de desfășurare a operațiunilor de
muncă. În plus, toate procesele de producție dintr-o organizație trebuie să fie
fundamentată științific (prin urmare, abordarea lui Taylor este adesea numită
„organizarea științifică a muncii”).
Ideile lui F. Taylor au rezonat cu cele ale industriașului american Henry Ford, care a
fost primul care a folosit banda transportoare pentru producția continuă de mașini, a
introdus principiile divizării și standardizării muncii la întreprinderea sa.
Sistemul creat de Taylor este recunoscut ca fiind mai aplicabil pentru unitatea
managerială de nivel inferior în diversificarea și extinderea producției. Taylor a creat o
fundație științifică în locul metodelor practice depășite.
Reprezentanții școlii de management științific (F. Taylor, G. Ford, G. Gantt, F. și L.
Gilbert) au fost interesați în principal de problemele îmbunătățirii managementului
producției, în timp ce cercetătorii teoreticieni s-au unit în școala managementului clasic
(G. Emerson, A. Faoyl, L. Urvik, M. Weber), studiind probleme de management al
organizațiilor în general.
Despre crearea unui sistem ideal de management scria și M Weber, care presupunea
că o eficiență mai mare a organizației este asigurată de sistemul birocratic, care conferă
un caracter strict și formalizat relațiilor, claritate în distribuția rolurilor și a luării
deciziilor.
Max Weber considera că birocraţia este superioară tuturor celorlalte forme de
organizare iar rezultatele unei administraţii birocratice sunt: precizia, viteza, claritatea,
informaţii asupra dosarelor, continuitate, discreţie, unitate, subordonare strictă, reducerea
16
neînţelegerilor şi a costurilor materiale şi de personal. Funcţiile sunt ordonate într-o
ierarhie cu niveluri de autoritate gradată. Autoritatea este dată de funcţie, iar ordinele sunt
executate, deoarece regulile impun competenţa unei funcţii de a da ordine. Supunerea
personală nu este datorată nimănui. Ea este datorată regulilor şi reglementărilor. Datorită
ierarhiei autorităţii şi sistemului de reguli, controlul acţiunilor indivizilor din organizaţie
este asigurat. Într-o organizaţie birocratică există o serie de funcţionari, iar rolul fiecăruia
este fixat printr-o definire clară şi precisă a autorităţii sale. Conform teoriei lui Max
Weber, munca de funcţionar constituie o carieră sau o vocaţie, care consumă capacitatea
individuală de muncă pe o perioadă îndelungată. Ca o consecinţă, funcţionarul este
protejat de demiterea arbitrară şi deţine funcţia pe viaţă: el are asigurare, salariu, pensie şi
alte mijloace stimulative; privilegiile şi compensaţiile se bazează pe poziţia individului în
ierarhie. Sistemul lui Weber presupune o structură a carierei personalului care asigură
avansarea în interiorul ierarhiei. Un accent important se pune şi pe numirea specialiştilor
în baza competenţei profesionale.
Reprezentanții școlii de management științific și ai școlii administrative de
management nu luau în considerare problemele funcționării grupurilor informale în
organizații, influența climatului socio-psihologic asupra eficacității acestora, adică
ignorau importanța „factorului uman”, abordând analiza organizației mai degrabă din
punctul de vedere al unei abordări mecaniciste. Această omisiune a fost înlăturată de
reprezentanții școlii de Relații umane (E. Mayo, F. Rotlisberger), cunoscuți în primul
rând pentru studiile lor la Hawthorne, care au dus la rezultate interesante.
Cercetările efectuate la Western Electric au constatat că factorii sociali și psihologici
(satisfacția la locul de muncă, calitatea relațiilor într-un grup de muncă, influența opiniei
de grup etc.) au un efect mai puternic asupra productivității muncii decât factorii „fizici”
(iluminare, durata pauze etc.)
În ciuda unor critici suplimentare asupra metodelor și rezultatelor experimentelor
Hawthorne, contribuția reprezentanților școlii de relații umane la dezvoltarea ideilor
17
științifice despre organizații este foarte semnificativă – ei au remarcat pentru prima dată
importanța structurii informale a unei organizații pentru succesul funcționării sale. Ideile
școlii de Relații umane au fost dezvoltate de reprezentanții școlii Științelor
comportamentale, care au subliniat necesitatea de a crea condiții pentru dezvoltarea
abilităților creative ale angajaților, importanța coincidenței obiectivelor organizației și a
obiectivelor individuale ale angajaților și apariția în acest caz a auto-motivării și a
autocontrolului.
Dacă reprezentanții primelor școli de management considerau organizația ca o
structură formală, atunci susținătorii abordărilor comportamentale ale analizei
organizațiilor au studiat-o în principal ca un sistem închis, fără a lua în considerare
influența mediului extern. Eliminarea acestor limitări în studiul organizațiilor este
asociată cu introducerea unei abordări sistematice. Considerarea unei organizații ca
sistem presupune că aceasta este o colecție de elemente corelate, fiind în același timp un
element al unui sistem mai complex. Organizația are proprietăți de integritate (apariție),
structură, divizibilitate, deschidere. Abordarea situațională a studiului organizațiilor se
bazează pe teza conform căreia o organizație într-un moment dat (într-o situație dată) este
influențată de un anumit set de factori (variabile), care se pot schimba în viitor. În
consecință, organizația trebuie să fie capabilă să se adapteze la diferite combinații ale
acestor factori. Fondatorii abordării situaționale, P. Lawrence și J. Lorsch, au propus să
distingă anumite caracteristici ale mediului extern și combinațiile acestora (adică situații)
și, pe baza analizei lor, să dezvolte cele mai relevante strategii de dezvoltare
organizațională pentru acestea. situații, schimbă structura, obiectivele și tehnologiile,
selectează personalul și stilurile de conducere.
După cum s-a subliniat și mai sus, aceste cercetări au contribuit la apariția și
dezvoltarea sociologiei organizației.

18
 Așadar, perioada timpurie de dezvoltare a teoriei și a sociologiei organizațiilor se
caracterizează prin dezvoltarea științelor manageriale în condiții de slăbiciune a
sistemului de management al organizației, incertitudine a funcțiilor de conducere.
Ulterior, odată cu dezvoltarea producției de mașini pe scară largă, se formează un
aparat de management specializat, ale cărui sarcini sunt de a controla activitățile
membrilor organizațiilor și luarea de măsuri pentru îmbunătățirea eficienței muncii lor.
Sursele economice și sociale clasice ale teoriei și sociologiei organizației includ
economia politică a lui A. Smith, teoria capitalului de K. Marx, sociologia lui E.
Durkheim și M. Weber. Mai târziu, pe lângă teoria birocratică a organizării, au avut o
influență serioasă abordările structural-funcționaliste și situaționale.
Sociologia organizației studiază mecanismele de funcționare și dezvoltare a
organizațiilor, structura, dinamica, problemele sociale etc.
Din obiectul sociologiei organizațiilor fac parte elementele și structurile organizației,
procesele sociale ale funcționării și dezvoltării organizației.
Sociologia organizației își propune să explice ce este o organizație ca parte a realității
sociale. De obicei, în cadrul sociologiei organizației o organizație este privită ca o entitate
specifică care are natură culturală.

19