CURSUL 1

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

I. Apariţia sociologiei

Termenul de sociologie a fost creat şi introdus în limbajul ştiinţific de către Auguste Comte,
în 1838 (după alţii în 1839), în cea de-a 47 lecţie a volumului IV a Cursului de filosofie
pozitivă după ce el şi Saint Simon (al cărui secretar a fost) au utilizat iniţial pentru noua
ştiinţă pe care o preconizau titulatura de fizică socială. Legenda spune că înainte de a lansa
oficial termenul de fizică socială acesta a fost folosit de către savantul belgian A.Quetelet
pentru a-şi boteza propria disciplină, şi anume demografia, astfel încât a fost nevoit să opteze
pentru denumirea de sociologie (J.F.Dortier, Ştiinţele umaniste, 2006, p.239). Pare aşadar
mult mai potrivit să-l privim pe Comte drept „naşul” sociologiei decât creatorul ei, căci ea a
existat prin preocupările ei cu mult înaintea lui. Meritul lui Comte nu trebuie limitat doar la
„botezarea” acestei ştiinţe ci el este mult mai mare căci a încercat pentru prima dată fixarea
sociologiei în sistemul (general al) ştiinţelor: matematică, astronomie, fizică, chimie,
biologie, sociologie. Desigur că exagerarea este vizibilă uşor căci obiecţia principală a fost
aceea că sociologia nu este singura ştiinţă socială, ea fiind precedată de altele cu mult mai
vechi decât ea (T.Herseni, Ce este sociologia?, 1981, pp.6-7).
Termenul de sociologie este o noţiune hibridă, formată din îmbinarea cuvântului latin
„socius” (social) şi al celui grecesc „logos” (ştiinţă), sociologia putând fi definită la modul
general drept „studiul ştiinţific al vieţii sociale a oamenilor” (I.Lupu, I. Zanc, Sociologie
medicală, 1999, p.11). Textual, sociologia poate fi înţeleasă ca ştiinţă ce studiază asocierea
dintre indivizi şi grupurile pe care aceştia le constituie, de la cele mai simple şi până la cele
mai complexe (T.Herseni, op.cit., p.5).
Până la Comte, aminteşte Petre Andrei, cercetările sociologice au fost denumite cu
termenul de politică şi aceasta întrucât statul, elementele şi funcţiunile lui constituiau obiectul
principal al acestor cercetări. Dar politica, în sensul ştiinţific al cuvântului, se rezumă la a fi
doar o parte a sociologiei, mai precis a celei care are drept obiect special de studiu statul,
constituindu-se în cele din urma într-o ramură a sociologiei, anume sociologia politică
(P.Andrei, Sociologie generală, 1999, p.41).
Referindu-ne strict la întemeierea sociologiei ca ştiinţă de sine stătătoare se poate spune că
nu există un acord unanim cu privire la acest aspect, multitudinea de păreri expuse grupându-
se în patru mari puncte de vedere:
a)sociologia îşi are punctul de pornire în lucrările anticilor Platon şi Aristotel ei fiind
consideraţi părinţii sociologiei (I.Lupu, I. Zanc,op.cit.,p,11). Se aduce ca argument lucrarea
lui Platon Statul şi Legile în care acesta face o suită de consideraţii asupra societăţii vremii
sale, obiectul său de analiză fiind clasele componente ale societăţii, legile care o guvernează
pe aceasta, care ar fi cea mai potrivită formă de guvernare şi de organizare statală. La rândul
său, Aristotel face o teorie generala a statului. Chiar dacă scrierile anticilor sunt deosebit de
interesante şi pătrunzătoare în privinţa naturii omului social şi a societăţii în general, nu
putem totuşi vorbi de studii sociologice propriu-zise. Dacă am face aceasta atunci am
împinge originile sociologiei adânc în istorie, cam cu patru mii de ani. Avem aici exemplul
Codului lui Hamumurabi, care ar conţine primul germen al dezvoltării sociologiei, sau, după
Stoltenberg, teoria contractului de societate din dreptul civil roman (apud P.Andrei, op.cit.,
p.39);

b) sociologia a pus primele „pietre” la fundamentul ei ca ştiinţă independentă odată cu secolul

al XIX-lea, prin ideile lui A.Comte, E.Durkheim, G.Tarde sau H.Spencer;

1
 CURSUL 1

c) sociologia a luat fiinţă după primul război mondial, odată cu empirismul studiilor
americane din perspectivă socială (anchete sociale, sondaje, diferite studii de teren sau de
laborator, cele mai multe cu un puternic caracter aplicativ);
d) sociologia încă nu s-a constituit.
Fiecare punct de vedere este întărit cu o serie de argumente însă cel care pare să fie cel mai
îmbrăţişat de majoritatea sociologilor care au studiat istoria disciplinei este momentul de
debut al sociologiei ca ştiinţă la jumătatea secolului al XIX-lea.Argumentul adus rezidă în
aceea că sociologia a încercat şi chiar a oferit nişte răspunsuri necesităţilor exprimate de
societatea industrială care a adus cu ea pe lângă progres şi modernitate o serie întreagă de
probleme sociale şi frământări proprii omului contemporan (I.Lupu, I. Zanc,op.cit.,p,11)
Sociologia nu poate fi concepută fără contribuţiile aduse ei în fiecare etapă istorică, însă ea
este încă în plin proces de alcătuire şi dezvoltare, fiecare dintre etapele amintite contribuind
enorm la buna structurare şi evoluţie a ceea ce cunoaştem astăzi sub numele de sociologie.
Gândindu-ne la noile provocări ce stau în faţa societăţii umane (sociale, economice, sanitare,
demografice, tehnologice etc) îndrăznim să credem că sociologia se va îmbogăţii continuu,
cunoscând prefaceri deosebite în viitor. Aşa cum sociologia a răspuns societăţii industriale, ea
va răspunde şi noilor societăţi umane care se vor succede de-a lungul etapelor istorice, fiecare
nouă etapă dispunând de un răspuns propriu din partea sociologiei. Este un punct de vedere
care a fost exprimat cu mult timp în urmă de către Gaston Bouthoul care afirma că
„sociologia este singura ştiinţă care, de la apariţia sa, a urmărit studierea unui obiect în
permanentă transformare” (apud O.Bădina, Câteva reflecţii în legătură cu obiectul
sociologiei, în, Obiectul sociologiei, Vol. I, 1968, p.130).

II. Condiţiile apariţiei sociologiei

Sociologia, ca ştiinţă, nu a apărut în mod spontan ci a cunoscut anumite faze premergătoare.

Cele mai importante dintre ele au constat în maturizarea ştiinţelor exacte (fizica, matematica,
chimia, biologia) care au demonstrat că omul poate să manifeste obiectivitate şi control
asupra unor situaţii experimentale, manipulând variabile şi prevăzând efectele lor (P.Andrei,
op.cit., pp.41-42).

1.Condiţiile epistemologice ale apariţiei sociologiei

Dezvoltarea fără precedent a ştiinţelor naturii din secolele XVII-lea şi XVIII-lea aavut ca
efect elaborarea şi impunerea unor condiţii ce prevedeau un nou model de ştiinţă, inclusiv în
domeniul cercetărilor cu caracter social. Noul model avea în vedere cercetarea empirică
(bazată pe experienţă), pozitivă a faptelor, explicarea lor deterministă prin cauze şi legi, pe o
metodologie riguroasă şi pe testare a teoriilor, pe funcţia descriptivă, explicativă şi predictivă
a ştiinţei. Studiul anterior al societăţii şi vieţii sociale se dezvoltase în cadrul unor sisteme
speculative de filozofie socială care ofereau un model abstract asupra societăţii. Cu alte
cuvinte era un model deductivist speculativ ce propunea o privire etic - normativă asupra
societăţii. Se pleca nu de la ceea ce sunt oamenii, fenomenele sociale, societatea ci de la ceea
ce trebuie să fie ei şi acestea. Noul model a promovat o perspectivă nouă, constatativă,
descriptivă şi explicativă cu privire la om şi societate şi aceasta deoarece se atinsese un
anumit prag al maturizării ştiinţifice care conştientiza că ştiinţa despre societate trebuia să
aibă ca obiectiv nu definirea a cum şi ce trebuie să fie omul, societatea, fenomenele sociale,
ci ceea ce sunt ele de fapt. Aşadar fenomenele şi procesele sociale trebuiau privite ca fapte, ca
lucruri şi tratate în mod similar faptelor ce făceau obiectul ştiinţelor naturii. Dezvoltarea
ştiinţelor naturii (biologie, fizică, chimie, astronomie, matematică, geografie) a condus la
obţinerea unui bagaj informaţional vast şi exact asupra lucrurilor şi fenomenelor naturale

2
 CURSUL 1

care însoţesc viaţa de zi cu zi a omului (ciclul anotimpurilor, alternanţa zi-noapte,

poziţionarea noastră în Univers, multitudinea raselor ce alcătuiesc specia umană,
fenomenele celeste etc). Astfel, oamenii au încetat să mai creadă explicaţiile facile şi
incorecte pe care le primeau cu privire la originea şi cauzele acestora, devenind dornici să
cunoască cu precizie ce anume le produce, dacă se datorează unor forţe naturale sau
supranaturale etc. În acest context inclusiv explicaţiile asupra fenomenelor din societate au
trebuit să fie altele, renunţându-se la sintagme de genul „Aşa trebuie să fie”, „Aşa vrea
Dumnezeu”, „E scris să se întâmple aşa”etc. Sunt paşii definitorii spre găsirea unor legi
cauzale, deterministe care guvernează mediul înconjurător, şi nu numai.

2.Condiţiile social-structurale ale apariţiei sociologiei

Dezvoltarea societăţii prin descoperirile fără precedent din toate domeniile ştiinţifice a făcut
ca realităţile social-economice să cunoască ample transformări având loc ieşirea de sub tutela
structurilor de dependenţă de tip feudal, fixate de tradiţie. A apărut în acest mod necesitatea
unor studii care să cunoască rapid cauzele schimbărilor sociale, cerinţa organizării producţiei
pe baze raţional ştiinţifice, utilizarea la maxim a resurselor umane etc. Încă de la întemeiere
destinul sociologiei a fost acela de a contribui la soluţionarea aspectelor disfuncţionale ale
societăţii, rezolvarea conflictelor pe cale nonviolentă, analiza şi încercarea de eradicare sau
diminuare a unor tendinţe sociale distructive. Pentru realizarea acestor scopuri a fost necesar
ca sociologia, ca ştiinţă, să elaboreze un întreg set de concepte, metode şi tehnici cu ajutorul
cărora să cerceteze direct viaţa socială a oamenilor, să cunoască şi să propună soluţii (I.Lupu,
I.Zanc, op.cit, pp.11-12). Apărea foarte clar că societatea umană nu putea merge înainte pe
calea explicaţiilor ştiinţifice, cauzal-deterministe, doar pentru domeniile ce făceau obiectul
de studiu al ştiinţelor naturii fără a căuta şi găsii explicaţii de acelaşi fel şi pentru
fenomenele vieţii sociale: inegalitate şi stratificare socială, şomaj, violenţă, discriminare,
sărăcie, mortalitate infantilă etc. Toate trebuiau să-şi găsească explicaţiile: de ce există,
cine le generează, cum pot fi diminuate. Practic, din momentul în care oamenii aflaseră, de
exemplu, din datele astronomice că Pământul nu este în centrul Universului, aşa cum
postulase Biserica, ci că Soarele este în centrul sistemului nostru solar, că eclipsele sunt
fenomene celeste guvernate de legi fizice universale ce pot fi înţelese, neexistând bunul plac
al vreunei forţe divine au cerut şi au căutat explicaţii şi soluţii pentru diminuarea sărăciei, a
inegalităţilor sociale, o mai bună repartizare a resurselor naturale etc. Iar sociologia s-a
angajat activ în acest proces de soluţionare a disfuncţionalităţilor şi tarelor sociale pe
fundamente eminamente ştiinţifice guvernate de principiile metodologiei cercetării
sociologice.

III. Obiectul de studiu al sociologiei şi funcţiile ei

În lucrarea sa Introducere în sociologie (1959) Jacques Leclercq definea sociologia drept

„ştiinţa care se ocupă cu studierea pozitivă a faptelor inter-umane” arătând astfel că obiectul
sociologiei se află în relaţiile inter-umane şi nu în exteriorul lor (apud O.Bădina, art.cit., în,
op.cit., p.130).
Pe aceeaşi idee îl regăsim şi pe sociologul polonez Jan Szczepanski ce arată că deosebirea
dintre sociologie şi celelalte ştiinţe sociale stă în ceea ce îi este propriu acesteia şi numai ei:
căutarea legilor „inter-umane”, a relaţiilor reciproce dintre oameni în colectivităţi. Aceasta
înseamnă ca obiectul de studiu al sociologiei îl reprezintă colectivităţile umane şi raporturile
dintre oamenii care le alcătuiesc (J.Szczepanski, Noţiuni elementare de sociologie, 1972,
p.21).

3
 CURSUL 1

Un alt sociolog, Everett K.Wilson, este de părere că „sociologia este observarea

controlată şi interpretarea diferitelor modele de relaţii umane a surselor şi consecinţelor lor”
iar obiectul sociologiei îl constituie „relaţiile umane” indiferent în ce context: fabrica, şcoală
sau biserică (apud O.Bădina, art.cit., în, op.cit., p.132-133).
Sociologul americanEduard Shils aprecia că „sociologia este în prezent un corp
nesistematic de cunoştinţe dobândit prin studiul societăţii ca întreg şi a părţilor sale”. Chiar
dacă definiţia dată este una succintă se indică totuşi obiectul sociologiei: ansamblul societal şi
părţile sale.
Sociologul român Achim Mihu defineşte sociologia astfel: „Sociologia este în mod
esenţial studiul explicativ şi comprehensival realităţii sociale în totalitatea ei, precum şi a
unor părţi, fenomene şi procese ale acestei realităţi în legăturile lor multiple, variate şi
complexe cu întregul”.
Pentru C.Wright Mills „obiectul de studiu al sociologiei este de fapt diversitatea umană,
care cuprinde toate universurile sociale în care au trăit, trăiesc şi ar putea trăi oamenii”
(C.W. Mills, Imaginaţia sociologică, 1975, p.199).
În fine, Max Weber este cel care în lucrarea sa Économie et Société (vol. I, Paris, Plon,
1971, p.1) dă o definiţie oarecum atipică sociologiei: „Numim sociologie o ştiinţă care-şi
propune sa înţeleagă prin interpretare activitatea socială şi, prin aceasta, să explice cauzal
derularea şi efectele ei. Noi înţelegem prin activitate un comportament uman (puţin importă
dacă este vorba de un act exterior sau intim, de omisiune sau de toleranta) atunci când şi
atât cât agentul sau agenţii îi comunică un sens subiectiv;iar prin activitate socială acţiunea
care, după sensul vizat de agent sau agenţi, permite raportarea la comportamentul altuia, în
funcţie de care se şi orientează derularea sa”. Elementul de noutate constă în aceea că el nu
defineşte sociologia ca o ştiinţă a societăţii ci ca pe o ştiinţă a activităţii sociale (apud
I.Ungureanu, Ş.Costea, Introducere în sociologia contemporană, 1985, p.49)
Din cele spuse până acum e necesar să reţinem următoarele:
a)specificul sociologiei a rezultat din conştientizarea că realitatea socială este analizată şi de
alte ştiinţe (istoria, economia, politologia, filosofia etc), specificul ei constând în aceea că se
ocupă de felul în care diversele subsisteme ale socialului (economic, politic, juridic etc)
interacţionează între ele şi cu sistemul societal global. În acest fel sociologia are ca obiect de
studiu simultan nivelul microsocial (actorii sociali, grupurile mici), nivelul mediu (grupurile
mijlocii, organizaţiile şi instituţiile particulare) şi nivelul macrosocial (clase şi straturi sociale,
economia, politica, societatea in ansamblul ei);
b)abordarea ştiinţifică a societăţii ca întreg se situează undeva între aspiraţie şi rezultate
efective;
c)pentru sociologie realitatea socială este constituită atât din factori, condiţii, forţe şi structuri
obiective (adică plasate în afara noastră, în afara putinţei noastre de a le influenţa, cum ar fi
de exemplu forţele naturii – cutremure,uragane, erupţii vulcanice , trecerea de la un anotimp
la altul, curgerea inexorabilă a timpului, evoluţia istorică a societăţii etc) cât şi din realitatea
subiectivă (actorii sociali acţionează pe baza unei motivaţii, cum ar fi participarea sau nu la o
acţiune de protest, înscrierea la facultate, hotărârea de a emigra în altă ţară, preferinţele
culinare sau vestimentare etc);
d)distincţia dintre formal şi informal este una fundamentală în sociologie, primul termen
desemnând instituţiile şi grupările oficiale iar cel de-al doilea relaţiile cu caracter
interpersonal ce se stabilesc între indivizi (apud T.Rotariu, P.Iluţ, Sociologie, 1996, pp.16-
19).
Înţelegerea celor patru puncte de mai sus, poate fi făcută inclusiv în lumina următoarelor
explicaţii:
a)Sociologia nu-şi asumă şi nici nu-şi poate asuma de una singură cunoaşterea realităţii
sociale, aceasta fiind extrem de vastă, depăşind puterea de înţelegere şi explicare a unei

4
 CURSUL 1

singure ştiinţe. Dar sociologia nu exclude colaborarea cu celelalte ştiinţe sociale şi umane
(istoria, economia, politologia, filozofia, antropologia, psihologia), de aici şi implicarea ei în
cunoaşterea realităţii sociale la toate nivelele: micro, mediu şi macro;
b)Putem avea o dublă înţelegere asupra acestui punct. Pe de o parte, niciodată nu vom putea
cunoaşte ştiinţific societatea în integralitatea ei căci realităţile sociale evoluează mai repede
decât cunoaşterea ştiinţifică a acestora. Altfel spus, acumularea de necunoscute este mai
rapidă decât îmbogăţirea bagajului cognitiv. Pe de altă parte, niciodată nu vom putea să
ieşim din impasul următor: alegerea între o cunoaştere globală a fenomenelor, care are ca
dezavantaj o mai mică precizie, sau cunoaşterea detaliată, precisă a fenomenelor care are
ca dezavantaj o încetinire a cunoaşterii în sine;
c)Înţelegerea şi explicaţia sociologică are loc conştientizându-se că realitatea socială are o
parte determinată de elemente obiective, în afară şi independente de noi (cum ar fi de
exemplu ţara şi clasa socială în care te naşti, limba pe care o vorbeşti, forţele naturii ce
influenţează starea vremii şi implicit producţia agricolă, ce influenţează la rândul ei preţul
produselor alimentare, sistemul de guvernământ şi forma de proprietate asupra mijloacelor
de producţie etc) şi una subiectivă, ce ţine direct de individul uman (fiecare individ uman
este un actor social posesor al unei zestre culturale, al unui anumit nivel de instruire
profesională etc în virtutea cărora posedă motivaţii personale specifice de a acţiona);
d) Indiferent de organizaţiile şi instituţiile care alcătuiesc câmpul structural al unei societăţi
(ne referim la modul în care este organizată societatea, la tipurile de organizaţii şi instituţii,
la numărul şi dimensiunea lor, la rolul şi influenţa pe care o au etc) elementele formale şi
cele informale vor fi întâlnite împreună. Elementele formale ţin strict de aspectul oficial,
special statuat, prescris, de desfăşurare şi îndeplinire a unor sarcini şi activităţi, pe când
cele informale vizează aspectul uman al acestor organizaţii şi instituţii, relaţiile stabilite
între oameni (angajaţi) şi derulate în afara normelor şi conduitelor prescrise oficial. Ele pot
fi determinate şi analizate cu precizie cu ajutorul unei metode de intersecţie din sociologie
cum este metoda sociometrică.
Sintetizând, putem spune că deşi obiectul de studiu al sociologiei este unul abstract (adică
lipsit de o înfăţişare materială concretă; multe dintre conceptele folosite în sociologie cum ar
fi de pildă aculturaţia, calitatea vieţii, excluziunea socială, mod de viaţă, stil de viaţă,
integrarea socială etc, nu le putem cerceta până când nu le operaţionalizăm, adică încercăm să
le oferim trăsături cât mai aproape de realitatea concretă), totuşi societatea şi realitatea socială
nu oferă niciodată spre studiu obiecte abstracte ci forme de viaţă individuală şi mai ales
colectivă (deci fizic concrete), astfel încât sociologia este ştiinţa formelor de viaţă socială a
oamenilor, sau ştiinţa unităţilor sociale. În aria de interes şi de studiu a sociologiei intră
aşadar faptele sociale, fenomenele sociale, obiectele sociale, personalitatea umană, grupurile
sociale şi procesele sociale. În acest fel sociologia ajută la înţelegerea profundă a realităţii
sociale, la explicarea ei ştiinţifică.
Pentru realizarea acestor obiective sociologia trebuie însă să exercite următoarele funcţii:
1.Funcţia expozitivă(descriptivă). Cu ajutorul ei se descriu faptele, evenimentele,
fenomenele, şi procesele sociale întâlnite în realitatea concretă. Limitându-se la ea sociologia
nu ar depăşistadiul unei simple sociografii. De cele mai multe ori sociografia este proprie
studiilor care nu-şi propun oferirea de explicaţii cu privire la apariţia şi evoluţia elementelor
componente ale realităţii sociale, ci se mulţumesc doar să le consemneze punctual, fără a le
interpreta, fără a le detalia semnificaţiile şi legăturile pe care le au la un nivel mai profund sau
mai de suprafaţă în câmpul social;
2.Funcţia explicativ-interpretativă. Apelul la ea ne permite sesizarea legăturilor dintre
evenimente, a legilor de producere a fenomenelor şi proceselor sociale. Este în mod evident
un salt calitativ şi de profunzime în ceea ce priveşte tratamentul informaţiilor de care
dispunem: se trece de la simpla inventariere şi expunere a datelor produse de cercetare (de

5
 CURSUL 1

exemplu procentele din tabelele de frecvenţă) la încrucişarea lor, la stabilirea cauzelor şi

efectelor, a semnificaţiilor pe care le comportă un anumit aspect social într-un context sau
altul. Multitudinea de date analizate din perspectivă bivariată şi mai ales multivariată ne
permite să interpretăm apoi ceea ce se întâmplă în societate în lumina anumitor paradigme
sociologice;
3.Funcţia critică. Obiectivitatea şi critica de tip constructiv se constituie în firul roşu ce
străbate întreg demersul sociologic. În această lumină sunt semnalate problemele sociale,
contradicţiile şi discrepanţele care apar, căutându-se totodată şi soluţiile pentru rezolvarea lor.
Sociologia nu se poate limita doar la a sesiza problemele sociale. Ea trebuie să fie un factor
activ în rezolvarea lor prin propunerea de soluţii realiste, concrete, lipsite de influenţe
ideologice. Dacă această funcţie nu ar fi activă sociologia şi-ar pierde imparţialitatea
devenind puternic angajată doar de o anumită parte a spectrului social, ceea ce ar arunca
umbre de îndoială asupra corectitudinii ei;
4.Funcţia prospectivă. Ca ştiinţă obiectivă şi independentă, ce dispune de un solid fundament
teoretic dar şi de un întreg instrumentar metodologic, sociologia trebuie să aibă capacitatea de
a face predicţii cu privire la evoluţiile societăţii, pe termen mai lung sau mai scurt, la nivel
global sau segmental. Chiar dacă prognozele sociologiei nu sunt la fel de exacte ca cele din
ştiinţele naturii (de exemplu în astronomie se pot prevede eclipsele de lună sau de soare şi pe
perioade de sute de ani!) este remarcabil că sociologia poate arăta cu destul de multă
acurateţe că pasivitatea actorilor sociali (înţeleşi de la simpli indivizi, la ONG-uri, sindicate,
firme şi până la partidele politice), sau dimpotrivă acţiunea lor într-un anumit fel şi direcţie
poate avea în viitor efecte care să se reflecte negativ sau pozitiv la diferite paliere societale.
În cazul efectelor negative prevăzute de sociologie putem spune că în subsidiarul funcţiei
prospective se manifestă şi cea de prevenţie, care are ca rol preîntâmpinarea unor situaţii
neplăcute pentru societate. În cazul efectelor pozitive anticipate de sociologie se poate spune
că în subsidiarul funcţiei prospective se plasează cea de promovare a anumitor acţiuni şi
intervenţii ale diferiţilor actorilor sociali, sociologia fiind astfel o promotoare a acţiunilor
constructiv-pozitive;
5.Funcţia aplicativă/practică. Are în vedere misiunea sociologiei de a formula planuri
concrete de acţiune, de intervenţie pentru eradicarea sau diminuarea unor probleme sociale
(R.Dabu, B.Ielici, Sociologie industrială, p.17).
Aşadar, sociologia nu poate fi concepută şi nu poate funcţiona ca ştiinţă decât în cazul
exercitării tuturor funcţiilor ei, care se află strâns legate între ele, presupunându-se şi
potenţându-se reciproc. Ca o problemă să ajungă pe agenda de lucru a sociologilor trebuie
să fie una socială (adică să afecteze un număr mare de persoane iar afectarea să fie negativă
şi nedorită). Aici îşi intră în rol funcţia critică a sociologiei, care are menirea de a semnala
aceste probleme. Prin critic nu înţelegem criticist (tendinţa de a critica cu orice preţ,
exagerând negativul), dimpotrivă, înţelegem tendinţa pozitivă de construcţie şi
discernământul obiectiv. Pasul următor este făcut de funcţia expozitivă, căci acum trebuie să
cunoaştem problema socială din perspectiva trăsăturilor care o caracterizează. Nu ne putem
însă opri aici, căci nu am face sociologie ci doar sociografie, după cum am arătat deja,
limitându-ne la o descriere care poate fi făcută bine dar care să nu sară cu mult barierele
cunoaşterii comune. E necesar să mergem mai departe pe cale unei alte funcţii ce presupune
explicaţia fenomenelor şi interpretarea lor. Intră aici în joc mecanismele interne ale
sociologiei, multe dintre ele aparţinând metodologiei sociologice, căci e necesar să
descoperim empiric legăturile cauzale dintre evenimente şi fenomene, să găsim tipurile de
cauze existente şi să formulăm legităţi, adică moduri previzibile în care va evolua un anumit
fenomen. Se face practic trecerea la funcţia prospectivă a sociologiei, căci e necesar pe baza
observaţiilor multiple asupra diferitelor evenimente, fenomene sau procese sociale să
prevedem în ce sens vor evolua, care va fi amploarea evoluţiei, cum poate fi ajutată sau

6
 CURSUL 1

stopată această evoluţie etc. În fine, funcţia aplicativă (sau practică) vorbeşte despre rolul ei
prin însăşi titulatura pe care o are. Sociologii trebuie să elaboreze planuri de acţiune în
vederea unei bune funcţionări sociale, şi ideal ar fi ca factorii de decizie la nivel de societate
să le preia şi să le pună în executare. Fără această ultimă funcţie demersul sociologic nu ar
fi deplin şi nici încununat de succes căci cunoaşterea obţinută nu se face pentru un număr
restrâns de persoane ci pentru întregul corp social.

IV. Sociologia generală. Preocupările şi ramurile sociologiei generale

La începuturile ei sociologia nu a cunoscut nicio formă de divizare, singura ei preocupare

fiind societatea globală. În acest context principala problemă la care s-a căutat răspuns a fost
ce a raporturilor dintre individ şi societate. În mod firesc răspunsurile la această problemă au
fost multiple şi contradictorii, împărţind sociologii – în principal – în două tabere. În prima
tabără s-au regăsit cei care considerau societatea drept plăsmuirea indivizilor singulari care
s-au asociat. În aceşti termeni societatea nu are nimic în plus faţă de existenţa indivizilor
izolaţi, pe principiul că în societate nu se regăseşte nimic care să nu fi existat anterior în
indivizi. Este o poziţie sociologică recunoscută cel mai adesea sub denumirea de
individualism (sau nominalism sociologic). În cea de-a doua tabără sunt grupaţi cei care
apreciază că societatea este o realitate supraindividuală, un plus peste suma aritmetica a
indivizilor singulari. Potrivit celor care compun această tabără nu societatea este rezultatul
agregării indivizilor, ci indivizii sunt produsul societăţii care prin mecanismele de care
dispune îi creşte şi îi modelează după nişte scheme prefigurate. Această poziţie, care admite
şi susţine primatul societăţii asupra individului, este cunoscută drept integralism.
Pe măsura maturizării sociologiei ca ştiinţă s-a admis de către sociologi că nu se poate
concepe nici existenţa indivizilor în afara societăţii, dar nici o societate fără indivizi, cele
două aspecte fiind complementare. Mai mult, raporturile dintre indivizi şi societate sunt
variabile, căci societăţile se dezvoltă şi se transformă.
Sociologia a privit societatea deopotrivă din perspectivă statică şi dinamică. În plus,
alăturat dinamicii sociale, adică pentru evoluţiile care au loc de la o etapă la alta, s-a introdus
termenul de cinematică socială. Cele trei perspective vizează societatea ca stare (statica
socială), mişcare (dinamica socială) şi schimbare (cinematica socială). Pentru fiecare dintre
cele trei perspective amintite se regăsesc corespondenţe. Astfel, starea este corespondentă cu
structura societăţii, mişcarea cu funcţiile ei, iar schimbarea cu sensul ei, care poate fi regresiv
(adică societatea involuează, face paşi înapoi), progresiv (societatea cunoaşte o etapă de
dezvoltare) sau stagnant (societatea nu se remarcă printr-o mişcare pozitivă sau negativă). În
sociologie, pentru cele trei corespondenţe s-au încetăţenit trei tipuri de analize: analiza
structurală, analiza funcţională şi analiza evoluţională. Pe parcurs, odată ce sociologia a
dobândit substanţă, celor trei perspective li s-a adăugat încă una. A patra perspectivă
analizează abaterea de la normal care în sociologie a primit numele de patologie socială, dar
care poate fi întâlnită şi sub titulatura de studiul devierilor sociale, acţiuni antisociale etc
(includem aici aspecte de viaţă socială ce ţin de şomaj, sărăcie, vagabondaj, prostituţie,
diferite forme de violenţă, discriminările de orice fel, criminalitatea etc).
În acest fel am ajuns să conturăm cele patru mari domenii de cercetare sociologică:
structura socială, funcţiile sociale, schimbarea socială şi devierile sociale. De la sine înţeles
că sociologia a cunoscut un proces de diversificare, fiecare sector al vieţii sociale fiind
analizat de o sociologie care îi corespunde prin preocupările ei. Aceste sociologii particulare
(sectoriale sau de ramură), indiferent care sunt ele, au în comun acelaşi tip de abordare a
evenimentelor, fenomenelor sau proceselor, pe care nu le desprind de contextul societal, nu le
rup de legăturile pe care le întreţin cu celelalte manifestări sociale. Cu alte cuvinte

7
 CURSUL 1

sociologiile particulare studiază fenomenele care le revin „în logica întregii societăţi”,
nicidecum într-o logică internă (T.Herseni, op.cit., pp.24-28; p.39).
Distincţia care se impune a fi clarificată între sociologia generală şi sociologiile de ramură
derivă din aceea că pe de o parte sociologia studiază societatea ca totalitate, iar pe de altă
parte studiază separat anumite manifestări sociale (economice, juridice, politice, etice,
ecologice, religioase, militare etc) prin sociologiile de ramură, particulare. Aceasta ne
certifică nu doar faptul că sociologia are o mare deschidere spre celelalte ştiinţe ce studiază
socialul (economia, istoria, politologia, etica) ci că spre deosebire de ele, atunci când studiază
fapte juridice, economice, politice, demografice nu le studiază izolat, ci le integrează în
cadrul întregului social (Iustin Lupu, Ioan Zanc, op.cit, p.21).
Detaliind raporturile dintre sociologia generală şi ramurile ei putem arăta că:
a)între sociologia generală şi sociologiile de ramură există consubstanţialitate, prima oferind
teorii, concepte şi metode generale iar celelalte strângând material faptic pe care-l oferă
sociologiei generale în vederea compunerii sau recompunerii teoriilor sociologice;
b)sociologiile de ramură nu acţionează independent ci convergent, una făcând apel la
cealaltă;
c)există un permanent schimb de idei între alte discipline şi sociologiile de ramură
(T.Rotariu, P.Iluţ (coord.), op.cit., pp.20-21).
Jan Szczepanski realizează o bună clasificare a domeniilor de cercetare din sociologia
contemporană: instituţiile sociale, colectivităţile şi grupurile umane, fenomenele şi procesele
sociale. Fiecărui domeniu de cercetare îi sunt proprii anumite aspecte, elemente şi probleme.
Cercetând instituţiile sociologii vor analiza, printre altele, familia, şcoala, partidele şi
organizaţiile politice, instituţiile juridice, ştiinţifice, economice, cultele religioase şi formele
lor de organizare. Pentru fiecare dintre cele enumerate există sociologiile de ramură care şi-au
făcut din ele obiect de cercetare: sociologia familiei, sociologia educaţiei, sociologia politică,
sociologia juridică, sociologia ştiinţei, sociologia religiei etc.
Analiza colectivităţilor şi grupurilor umane ridică la rândul ei aspecte ce ţin de
colectivităţile teritoriale, categoriile socio-demografice, grupurile de muncă etc. Aici se
regăsesc prin obiectul lor de studiu sociologia rurală, sociologia urbană, sociologia grupurilor
mici, sociologia organizaţiilor, sociologia profesiilor, sociologia vârstelor etc.
Studiul fenomenelor şi proceselor sociale ne dezvăluie preocupări în ceea ce priveşte
socializarea, mobilitatea socială şi ocupaţională, devianţa socială, difuzarea informaţiilor şi
comunicaţiile, evenimentele demografice etc. Ca şi în celelalte două rânduri şi aici
sociologiile de ramură îşi fac apariţia şi putem enumera sociologia delicvenţei, sociologia
presei, sociologia populaţiei (demografia), sociologia comunicaţiilor de masă, sociologia
controlului social etc (J.Szczepanski, op.cit., pp.15-16).

V.Statutul ştiinţific al sociologiei

Indiferent în care dintre sectoarele vieţii sociale se implică sociologia, atât în demersurile ei
teoretice cât şi în cele practice, va ţine cont de câteva criterii care îi consfinţesc caracterul
ştiinţific:
1.universalismul. Ştiinţa, şi adevărul ştiinţific, nu ţine cont de rasă, religie, naţionalitate,
locaţie geografică, ideologii, contexte culturale, politice sau economice. Adevărul ştiinţific nu
este negociabil sau adaptabil vremurilor. Odată aflat el este imuabil şi peren;
2.scepticismul sistematic. În ştiinţă nimic nu se acceptă pe considerente de autoritate, totul
trebuie testat şi verificat prin mecanisme specific epistemologice. Nu putem accepta ca
adevărată o idee doar pe baza faptului că vine din partea cuiva care ocupă o poziţie superioară

8
 CURSUL 1

nouă. E necesar ca orice afirmaţie să fie însoţită de un bagaj informaţional care să permită
verificarea, respectiv demonstrarea ei;
3.caracterul dezinteresat. Omul de ştiinţă nu produce cunoştinţe pentru a obţine profit, ci
pentru a contribui la zestrea informaţională existentă deja în ştiinţa în care profesează. De
asemenea, popularizarea rezultatelor la care ajunge nu are nimic de-a face cu propaganda în
folos personal sau al unei alte părţi ci se face în folosul comunităţii ştiinţifice şi al umanităţii
în general;
4.atitudinea impersonală. Studiul ştiinţific trebuie să fie obiectiv, lipsit de sentimentalisme şi
alt tip de manifestări subiective. Cercetătorul trebuie să evite să se poziţioneze explicit sau
implicit într-o anumită tabără (alta decât cea ştiinţifică sau cea de al cărui curent aparţine în
lumea ştiinţei);
5.integritatea. Nu se acceptă modificarea rezultatelor unor cercetări, ajustarea lor conform
intereselor beneficiarului, sau prezentarea unor situaţii altfel decât sunt ele în realitate. Într-un
astfel de caz cercetătorul renunţă la toate celelalte principii anterior menţionate efectele
asupra societăţiifiind implacabil negative (V.Zanden, apud I.Lupu, I.Zanc, op.cit., pp.21-22).
Spre deosebire de ştiinţele naturii, acolo unde cunoaşterea ştiinţifică a început să o
înlocuiască pe cea comună de mai bine de trei secole, în domeniul ştiinţelor socio-umane
această înlocuire s-a făcut mai târziu, de abia după jumătatea secolului al XIX- lea.
Cunoaşterea ştiinţifică în domeniul socialului se fundamentează pe trei principii sau axiome
de bază.
Prima axiomă implică recunoaşterea obligatorie de către cercetători a unei lumi reale,
externe, independente de existenţa omului de ştiinţă şi a oricărui alt subiect uman. Altfel
spus se realizează diferenţa între realităţile unei lumi obiective, externe şi „realităţile” unei
lumi interne, produs al minţii celor care îşi propun observarea faptelor şi fenomenelor sociale.
A doua axiomărecunoaşte determinismul existent în societate, faptul că între fenomenele
sociale există relaţii care se petrec într-un anumit mod, pe bază de cauze si efecte şi nu
întâmplător, chiar dacă lumea socială implică o mare doză de hazard.
Cea de-a treia axiomă impune cercetarea obiectivă a lumii exterioare, adevărurile
ştiinţifice trebuind să fie prin ele însele obiective şi să permită verificarea lor de către alţi
oameni de ştiinţă (I.Mihăilescu, Sociologie generală,2003, p.11)
Una dintre concepţiile bine structurate despre statutul de ştiinţă al sociologiei îi aparţine
lui Petre Andrei. Acesta a militat pentru sociologia ca ştiinţă integrală sau integralistă,
aducând numeroase argumente. De pildă, Petre Andrei vede viaţa socială ca pe o alăturare a
indivizilor care în mod obligatoriu dispun de „o comunitate psihică şi de interese economice
comune”, care în acelaşi timp are „reguli de conduită” şi o „autoritate” în măsură să
sancţioneze abaterea de la aceste reguli. Deşi toţi factorii care contribuie la angajarea în
existenţă a comunităţilor şi la supravieţuirea lor în timp pot fi analizaţi în parte, ei nu
acţionează izolat ci împreună. Aceasta face ca sociologia să fie o ştiinţă integrală, care
studiază fenomenele şi procesele sociale în totalitatea (integralitatea) lor, căci altfel fiecare
dintre aceste fenomene şi procese ar arăta diferit decât în realitate.
P.Andrei se dovedeşte un abil şi deosebit de informat apărător al sociologiei ca ştiinţă,
aducând argumente pertinente cu privire la obiectul de studiu al sociologiei, la metodele
folosite de ea şi totodată referitor la legile ei. Chiar dacă sociologii nu sunt încă de acord cu
toţii vizavi de obiectul de studiu al sociologiei aceasta nu înseamnă că s-a găsit un argument
valid, puternic împotriva sociologiei ca ştiinţă. Aceasta ar fi o primă obiecţie a adversarilor
sociologiei. Dimpotrivă, sociologia este o ştiinţă nouă şi în plină prefacere, transformare. Nici
nu are cum altcumva deoarece sociologia studiază, pe de o parte, aspectul static al vieţii
sociale iar pe de altă parte elementul ei dinamic-funcţional.
O altă obiecţie la adresa statutului ştiinţific al sociologiei, comparativ cu ştiinţele naturii,
are drept ţintă metodele ei. Principalul reproş este acela că în sociologie nu putem folosi

9
 CURSUL 1

experimentul, la aceeaşi dimensiune ca în ştiinţele naturii. Nici nu am avea cum, căci

subiecţii noştri sunt indivizi umani, care au raţiune şi demnitate iar în virtutea acestor
considerente trebuie respectaţi. Totuşi, putem utiliza experimentul indirect care rezidă în
compararea evoluţiei anumitor fenomene. Pe măsură ce societatea a evoluat sociologia a
introdus experimentul în anumite ramuri ale sale, mai ales în sociologia muncii.
Ultimul argument adus împotriva sociologiei ca ştiinţă este acela că nu are legi. P.Andrei
arată foarte clar că spre deosebire de celelalte ştiinţe, în sfera faptelor sociale hazardul joacă
un rol important, ceea ce face ca existenţa unor astfel de legi să fie pusă sub semnul
întrebării. Mai mult, legile din sociologie se supun unor necesităţi de tip relativ, pe când cele
din ştiinţele naturii unei necesităţii absolute. Explicaţia oferită este simplă, dar concisă: spre
deosebire de realităţile din ştiinţele naturii (fizică sau chimie) care evoluează foarte lent dând
impresia că sunt eterne, cele din social sunt contemporane cu noi, le putem vedea, suntem
supuşi lor. Aceasta nu înseamnă cu nu putem formula legi şi regularităţi. P.Andrei aduce în
ajutorul argumentaţiei sale spusele lui A.D.Xenopol care, împărţind fenomenele din societate
în două clase, de repetiţie şi de succesiune, acceptă existenţa legilor doar pentru ştiinţele
fenomenele/faptelor de repetiţie, unde include şi sociologia. Însă, spune Xenopol, sociologia
nu se ocupa doar de faptele de repetiţie ci şi de cele de succesiune, căci ea are în vedere
evoluţia societăţii.
În aceasta constă specificul sociologiei: pe de o parte vorbim despre sociologia statică,
unde găsim şi lucrăm cu legi fixe, iar pe de altă parte vorbim de sociologia dinamică,
preocupată de fenomenele de succesiune şi unde se pot stabili anumite regularităţi. Ideea de
bază pe care o putem desprinde vizavi de legile din sociologie este următoarea: chiar dacă
legile sociale nu sunt atât de evidente şi exacte ca cele din ştiinţele naturii, aceasta nu
înseamnă că ele nu există şi că pot fi neglijate. Argumentul suprem: indivizii sunt diferiţi şi
trăiesc în societăţi diferite, guvernate de mentalităţi diferite. Ideea pe care o extragem din
toată această expunere logică este aceea că viaţa socială nu e dominată de hazard, ci este
plasată sub imperiul unui determinism special, recunoscându-se faptul că legile sociale ţin
mai mult de probabilitate decât de certitudine. Aceasta nu înseamnă că legile sociale, dacă nu
sunt la fel de fixe ca cele naturale, pot să fie ignorate. Dimpotrivă! De-a lungul timpului mari
sociologi au elaborat mai multe legi sociale din care amintim:
- legile conservării sociale (fiecare societate tinde să se perpetueze);
- legile diferenţierii sociale (pentru a funcţiona societăţile cultivă diversitatea);
- legile imitaţiei (potrivit acestei legi la baza oricărei societăţi stă imitaţia);
- legile trecerii de la omogen la eterogen (în acest fel se explică evoluţia societaţilor de la
simple la complexe)(apud P.Andrei, Sociologie generală, 1999, pp.63-66; pp.69-72; pp.73-
74).

10