1. Definirea sociologiei.

Specificul ei

REZUMAT
Este unanim recunoscută teza că existenţa individului este de neconceput în afara grupului. Grupurile îi
întreţin omului sociabilitatea, oferindu-i cadrele culturale necesare pentru rezolvarea trebuinţelor sale
fundamentale.

In calitatea ei de stiinta despre societate sociologia reprezenta “ştiinţa însoţirii, asociaţii, întovărăşirii, a
grupărilor, colectivelor, unităţilor sau formaţiunilor sociale de orice fel, a tuturor formelor de viaţă socială
constituite de oameni, de la cele mai simple şi mărunte ca cercurile de prieteni, familia conjugală, echipele de
muncă, până la cele mai complexe şi mai întinse, ca triburile, popoarele, naţiunile, ţările, organizaţiile
internaţionale”.

Sociologia nu-şi propune să abordeze întregul mozaic de forme concrete întâlnite în societate, ci numai pe
acelea care prezintă calităţile: constanţă, reprezentativitate statistică şi actualitate. Dacă pornim de la aceste
calităţi, descoperim că obiectul de studiu al sociologiei poate fi detaliat în câteva mari aspecte:

1. acţiuni sociale (munca, educaţia, propaganda politică etc.);

2. instituţii sociale (şcoala, familia, biserica, partide politice etc.);
3. grupurile sociale (de la microgrupuri şi până la cele cu dimensiunile cel mai mari: clasele sociale, populaţia
unei ţări privită în ansamblul ei etc.);
4. fenomene sociale diverse (mobilitatea socială, delincvenţa, sinuciderea etc.).

Misiunea sociologului este de a cerceta orice subsistem al socialului (economia, politica, justiţia, educaţia
etc.) din punctul de vedere al genezei, al alcătuirii şi funcţionării, al raporturilor cu celelalte subsisteme, al
tendinţelor evolutive etc.

Orice ştiinţă se distinge nu numai prin obiect sau domeniu de studiu, ci şi printr-un sistem coerent de concepte, de
legi şi de metode proprii de cercetare in utilizarea carora sociologia se conduce dupa principia si reguli statuate
stiintific.

Concepte –cheie : asociere, colectivitati umane, societate, relatii inter-umane, anomie

1.1. Contextul istoric al aparitiei sociologiei ca stiinta

Sociologia este una dintre ştiinţele ce au apărut relativ târziu în istoria culturii. Cei mai
mulţi dintre istoricii sociologi consideră că fondatorul ei ar fi gânditorul francez A. Comte (1798
– 1857) prin lucrarea “Curs de filosofie pozitivă” in care se foloseşte pentru prima oară termenul
de sociologie cu înţelesul de ştiinţă a fenomenelor vieţii sociale, în lucrarea “Curs de filosofie
pozitivă” (1839), conceptul “sociologie” avand etimologie latina: socius (tovarăş, asociat) si
greaca: logos (ştiinţă, teorie).
Noua ştiinţă, sociologia, a apărut ca o necesitate în împrejurări socio-culturale ce o
revendicau:

1
1. Manifestarea în Franţa a unor mari mişcări sociale care cauzau mari suferinţe (Marea
Revoluţie Franceză, războaiele napoleoniene, mişcările sociale de după căderea lui
Napoleon, nemulţumirile generate la 1830 de “domnia sacului cu bani” etc.). Evenimentele
anterior menţionate necesitau o explicaţie plauzibilă şi impuneau descoperirea cauzelor
care le-au generat ;
2. Existenţa preocupărilor pentru realizarea de reforme sociale, astfel că întrebarea devenită
laitmotiv la care încercau să răspundă minţile lucide ale vremii, era: cum se poate
reorganiza societatea? Întrebarea era firească, deoarece se căutau “norme mai stabile”
pentru a evita crize şi catastrofe sociale de genul Marii Revoluţii Franceze. Filosofia socială
se dovedise inoperantă în raport cu marile convulsii sociale;
3. Persistenţa nostalgiei faţă de autoritatea şi ordinea evului mediu, precum şi faţă de idealul
de unitate existent înainte de criza revuluţionară. Sociologia a apărut tocmai pentru a oferi
soluţii de ieşire din criză, pentru revenire la ordine şi recâştigarea echilibrului social;
4. Repulsia faţă de metafizică deoarece ar constitui “piedica principală, funestă la orice
reorganizare. Filosofia însăşi (spre deosebire de sociologie) se afla în situaţia de a nu mai
putea progresa, pentru că se raporta la cadre mult prea largi ce nu îngăduiau dobândirea
preciziei în cercetare. Şansa ei de revigerare era reprezentată de încercările de transformare
în “filosofia pozitivă”;
5. Traversarea unei prelungite perioade de criză intelectuală faţă de care sociologia a apărut ca
o ascensiune a spiritului pozitiv, ca o ieşire dintr-o profundă perioadă de criză intelectuală.
Până atunci criza era întreţinută de imposobilitatea fundamentării unei ştiinţe care să
conducă la reorganizarea societăţii;
6. Apariţia sociologiei ca ştiinţă a fost pregătită şi de dezvoltarea cercetărilor
experimentale din domeniul ştiinţelor exacte: fizică, chimie, biologie. Acestea au deprins
spiritul cu analiza obiectivă şi controlul faptelor şi au determinat atitudinea ştiinţifică a
cercetătorului astfel ca au apărut teorii ce vorbeau despre “omul maşină”, despre societate ca
organism social, despre legi şi formule ale socialului;
7. Spectacolul vieţii sociale din prima jumătate a secolului al XIX-lea, inspiraţia din experienţa
ştiinţelor naturii, precum şi creaţiile antecedente din domeniul ştiinţelor despre om şi
societate au fuzionat pentru a propulsa noua ştiinţă socială – sociologia;
8. Pentru unii cercetători, sociologia este născută din revoluţia industrială care aduce în prim –
plan fenomene sociale noi sau radicalizează altele mai vechi. Multe aspecte ale societăţii,
precum supraproducţia, marile descoperiri ştiinţifice, şomajul, suprapopulaţia,
intensificarea urbanizării, creşterea numărului mişcărilor revoluţionare, criminalitatea,
alienarea etc. necesitau o abordare de pe poziţii ştiinţifice. Explicaţiile filosofante nu se mai
dovedeau a fi eficiente în viaţa practică.
9. Noua ştiinţă, sociologia, apărută în urma unor situaţii de criză, nu putea să fie
decât critică pentru a curma şirul de neajunsuri şi neputinţe. Critica într-o astfel de
conjunctură, dacă nu se bazează pe un suport ştiinţific care să aducă aserţiunilor un grad
mare de precizie, poate să degenereze în critică ideologică.

2.Obiectul de studiu şi problematica sociologiei

Condiţiile clasice de validare a unei ştiinţe – existenţa unui domeniu propriu de studiat (1),
deţinerea unor metode specifice de cercetare a obiectului (2) şi descoperirea, formularea de

2
către cercetători a legilor care guvernează domeniul investigat (3) – sunt relativ acceptate şi de
către sociologi.
În timp, sociologia a reuşit frumoasa performanţă de a se face utilă. Bunăoară, în unele
instituţii economice din S.U.A. şi din Europa de Vest, sociologul este angajat permanent şi ocupă
o poziţie hotărâtoare având drept de veto faţă de deciziile consiliului de administraţie. Faptul
acesta dovedeşte nu numai obţinerea de către sociologi a unei înalte consideraţii, ci şi asumarea
unei foarte mari responsabilităţi.
Ambiguităţile care au întreţinut rezervele în atestarea sociologiei s-au concentrat, în primul
rând, în jurul problemei obiectului ei de studiu – fapt care ne obligă să analizăm prioritar condiţia
de obiect în raport cu condiţiile privitoare la metode şi legi.
Este unanim recunoscută teza că existenţa individului este de neconceput în afara grupului.
Grupurile îi întreţin omului sociabilitatea, oferindu-i cadrele culturale necesare pentru rezolvarea
trebuinţelor sale fundamentale.
Sociologia ca ştiinţă despre societate reprezenta ştiinţa însoţirii, asociaţii, întovărăşirii, a
grupărilor, colectivelor, unităţilor sau formaţiunilor sociale de orice fel, a tuturor formelor de
viaţă socială constituite de oameni, de la cele mai simple şi mărunte ca cercurile de prieteni,
familia conjugală, echipele de muncă, până la cele mai complexe şi mai întinse, ca triburile,
popoarele, naţiunile, ţările, organizaţiile internaţionale iar obiectul sau îl constituie studiul
colectivităţilor umane şi al relaţiilor interumane în cadrul acestora, precum şi al
comportamentului uman în cadrul social propriu grupurilor şi comunităţilor umane de diferite
tipuri
Sociologia trebuie să cerceteze acele aspecte care îi reuneşte pe indivizi, problemele lor
comune fundamentale, în ultima instanţă, relaţiile dintre ei. Sociologia este nevoită să tindă spre
nomotetic, spre dezvăluirea relaţiilor sociale a raporturilor cauzale cele mai stabile şi cele mai
extinse.
Societatea reprezintă un întreg ce poartă o realitate diferită de cea a părţilor (indivizii), iar
datorită acestui decalaj este greu cognoscibilă. Din această cauză nici nu poate fi redusă la părţile
componente, ea este ceva mai mult decât suma părţilor.
Faptele ce se produc în cadrul societăţii, chiar dacă se exprimă prin indivizi concreţi apar,
totodată, şi ca opere ale colectivităţilor. Aceasta înseamnă că cei care le-au săvârşit au fost
constrănşi să respecte anumite credinţe, practici, reguli, obligaţii sociale.
Din acest considerent, sociologia este apreciată ca ştiinţa regularităţilor, constantelor
socialului sau ştiinţa despre societate în ansamblul ei, deşi este nevoită să nu oculteze
problemele care privesc indivizii.

Pentru a fi considerate stiinta, sociologia trebuie sa indeplineasca conditiile clasice de

validare a acestui statut, respectiv:

-A.existenţa unui domeniu, obiect propriu de studiu;

-B.deţinerea unor metode specifice de cercetare a obiectului;

3
 -C.legi proprii care guvernează domeniul investigat.

A. Este unanim recunoscută teza că existenţa individului este de neconceput în afara

grupului. Grupurile îi întreţin omului sociabilitatea, oferindu-i cadrele culturale necesare pentru
rezolvarea trebuinţelor sale fundamentale. Sociologul Traian Herseni (1981) considera ca
sociologia reprezenta “ştiinţa asocierii, întovărăşirii, a grupărilor, colectivelor, unităţilor sau
formaţiunilor sociale de orice fel, a tuturor formelor de viaţă socială constituite de oameni, de la
cele mai simple ca cercurile de prieteni, familia conjugală, echipele de muncă, până la cele mai
complexe şi mai întinse, ca triburile, popoarele, naţiunile, ţările, organizaţiile internaţionale”.

Obiectul de studiu al sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al relaţiilor

interumane în cadrul acestora, precum şi al comportamentului uman în cadrul social propriu
grupurilor şi comunităţilor umane de diferite tipuri, modalităţile de constituire a grupurilor,
structurile lor, fenomenele şi procesele interioare colectivităţilor, forţele ce provoacă solidaritatea
şi dispersarea indivizilor. Sociologia trebuie să cerceteze acele aspecte care îi reuneşte pe
indivizi, problemele lor comune fundamentale, în ultima instanţă, relaţiile dintre ei.

Societatea nu poate fi redusă la părţile componente, ea este ceva mai mult decât suma
părţilor, faptele ce se produc în cadrul societăţii, chiar dacă se exprimă prin indivizi concreţi
apar, totodată, şi ca opere ale colectivităţilor. Aceasta înseamnă că cei care le-au săvârşit au fost
constrănşi să respecte anumite credinţe, practici, reguli, obligaţii.

Sociologia este definita ca fiind stiinta despre societate în ansamblul ei.

Sociologia ştiinţifică se prezintă sub forma unor teorii care respectă

următoarele principii:

a.principiul realismului: lumea externă există independent de simţurile noastre;

b.principiul determinismului: relaţiile din lumea înconjurătoare se produc în mod necesar

şi sunt organizate în termeni de cauză – efect;

c.principiul cognoscibilităţii şi raţionalităţii: lumea externă poate fi cunoscută prin

observaţii obiective şi pe cale logică.

Obiectul de studiu al sociologiei cuprinde urmatoarele:

-actiuni sociale (munca, educaţia, propaganda politică etc.);

-instituţiile sociale (şcoala, familia, biserica, partide politice etc.);
-grupurile sociale (de la microgrupuri şi până la cele cu dimensiunile cel mai
mari: clasele sociale, populaţia unei ţări privită în ansamblul ei etc.);
-fenomenele sociale diverse (mobilitatea socială, delincvenţa, sinuciderea etc.).

4
 In acest context, sociologia cerceteaza orice subsistem al socialului (economia, politica,
justiţia, educaţia etc.) din punctul de vedere al genezei, al alcătuirii şi funcţionării, al
raporturilor cu celelalte subsisteme, cum sunt:

-cultura şi societatea umană;

-relaţiile sociale; personalitatea individului; grupurile umane (inclusiv etnice şi cele de

clasă); subcomunităţile urbane şi rurale; asociaţiile şi organizaţiile; populaţiile;

-instituţiile sociale fundamentale: familia şi rudenia; instituţiile economice, politice;

instituţiile legislative, religioase; instituţiile educaţionale, ştiinţifice etc.

-procesele sociale fundamentale: diferenţierea şi stratificarea sociala; cooperarea,

asimilarea si acomodarea sociala, controlul social, devianţa socială, integrare socială, schimbarea
social.

Problematica sociologiei ar mai putea fi urmărită şi după alte criterii cum ar fi: opţiunile
marilor personalităţi ale sociologiei, preferinţele şcolilor sau curentelor sociologice,
preponderenţa problemelor în funcţie de perioadele de evoluţie acestei ştiinţe etc.

In Dicţionarul de sociologie Oxfford sunt mentionate trei concepţii generale privind

obiectul de studiu al sociologiei:

I.prima conceptie considera ca obiectul propriu-zis al sociologiei este structura socială, în

sensul modelelor de relaţii având existenţă independentă, mai precis şi dincolo de indivizii sau
grupurile care ocupă în fiecare moment poziţii în aceste structuri: de exemplu, poziţiile familiei
nucleare (mamă, tată, copii) pot rămâne aceleaşi de la o generaţie la alta şi de la un loc la altul, în
mod independent de anumiţii indivizi care ocupă sau nu poziţiile respective.

Există două versiuni importante ale acestei abordări :

a.marxismul, care conceptualizează structurile „modurilor de producţie”;

b. funcţionalismul structural, care identifică sisteme, subsisteme şi structuri de

rol.

II. Adoua conceptie consideră că obiectul propriu-zis al sociologiei constă în ceea ce

Durkheim numea „reprezentări colective” respectiv organizarea cognitivă a lumii prin forme ce
supravieţuesc peste şi dincolo de indivizii care se socializează prin intermediul lor. De ex. limba
unui popor: ea există înainte de naşterea oamenilor, continuă după moartea acestora iar ei ca
indivizi o pot modifica puţin sau deloc. O mare parte din opera structuralistă modernă şi din cea
postmodernistă ( în special analiza discursului) poate fi privită ca aparţinând acestei tradiţii.

5
 III. A treia conceptie consideră că obiectul propriu-zis al sociologiei este acţiunea
socială (Max Weber) care exista in societate doar prin activitatea indivizilor şi grupurilor, care
intră în relaţii sociale unii cu alţii.

In concluzie, prima condiţie de validare a sociologiei ca stiinta este indeplinita: cât timp
va exista societatea va exista şi obiectul de studiu pentru sociologie.

B. A doua conditie de validare a sociologiei ca stiinta, respectiv metodele proprii de

analiza a obiectului sau de studiu pot fi clasificate după multiple criterii:

1.Criteriul temporal:

a.metode transversale, care urmăresc descoperirea relaţiilor între laturile,

aspectele, fenomenele şi procesele socioumane la un moment dat (observaţia, ancheta,
testele etc.) şi

b.metodele longitudinale, studiind evoluţia fenomenelor în timp (biografia, studiul

de caz, studiile panel etc.).

2. Criteriul reactivitatii (gradul de intervenţie a cercetătorului asupra obiectului de

studiu):

a. metode experimentale (experimentul sociologic, psihologic);

b. metode cvaziexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socială

provocată etc.):

c. metode de observaţie (studiul documentelor sociale, observaţia şi altele).

3. Criteriul “numărul unităţilor sociale luate în studiu”:

a. metode statistice (anchetele socio -demografice, sondajele de opinie, analizele

matematico – statistice);

b. metode cazuistice (biografia, studiul de caz, monografia sociologică etc.).

4. Criteriul “locul ocupat în procesul investigaţiei empirice”:

a. metode de culegere a informaţiilor (metode cantitative, metode calitative);

b. de interpretare a datelor cercetării (metode comparative, interpretative etc.).

Indiferent de varietatea tipurilor de metode, orice metoda ştiinţifică presupune următoarele faze:

1. identificarea clară a problemei ce trebuie cercetată;

2. formularea unei ipoteze ce exprimă o relaţie între variabile;

6
 3. raţionarea deductivă atentă în ceea ce priveşte ipoteza pentru a investiga implicaţiile
problemei: stabilirea tehnicilor şi procedeelor aferente;
4. culegerea de date pentru testarea empirică a ipotezei;
5. analiza cantitativă şi calitativă a datelor;
6. acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezei.

C. Legile sociologiei

Obiectivul sociologiei rezidă în depăşirea problemelor sociale. Mijloacele la care ea

apelează sunt metodele, tehnicile, procedeele, instrumentele de lucru. Investigarea realităţii
sociale nu este un lucru simplu. Este cu mult mai complicat decât în domeniul ştiinţelor naturii.

Obiectul (grup social, proces social etc.) studiat de sociolog provoacă uneori impresia de
incertitudine insa viaţa sociala, cu numeroasele sale aspecte si forme de existenta, impune
recunoaşterea existentei regularităţilor, repetabilităţii, cauzelor şi efectelor constante pentru
anumite perioade de timp şi în anumite împrejurări astfel ca s-a ajuns la concluzia ca legăturile
stabile care se reproduc cu necesitate în cadrul societăţii reprezintă legi ale socialului.

Consistenţa ştiinţifică a sociologiei ar fi condiţionată de capacitatea ei de a suprinde

legăturile cauzale constante din societate şi de a le fixa în enunţuri (legi sociologice). Acceptând
ideea determinismului în funcţionarea socialului, sociologii au formulat numeroase legi: legea
celor trei stadii (A.Comte), legea expansiunii birocratice (C.N.Parkinson), legile imitaţiei,
adaptarii şi contradicţiei (G.Tarde), legea paralelismului sociologic (D.Gusti) etc.

Legea sociologică reprezintă un enunţ fundamental cu statut de generalitate şi care are un

anumit specific: in analiza obiectului de studiu se porneste de la observarea ansamblului social
spre analiza părţilor lui, acestea din urmă fiind definite numai în termenii celei dintâi; cu alte
cuvinte, faptele sociale ar fi totdeauna definite ca fapte sociale totale sau colective:

1. exprimă relaţii, tendinţe, mecanisme definitorii pentru structura şi funcţionalitatea

sistemului social fiind, totodată, acceptat cel puţin de majoritatea sociologilor;
2. este un enunţ justificat de o poziţie teoretică inductoare şi demonstrat din punct de vedere
empiric de fapte de observaţii sau de aspecte măsurabile;
3. legea sociologică se bazează fie pe o generalitate strictă (pentru fiecare X care aparţine unei
părţi dintr-o clasă de obiecte, atunci Y), fie pe o generalitate universală, nelimitată (pentru
orice X din întreaga clasă de obiecte, atunci Y);
4. reprezintă o formă a predicţiei întrucât garantează exprimarea necesară a unui fenomen
social dacă sunt create împrejurările necesare producerii lui;
5. enunţul legii sociologice este specific, deoarece dezvăluie legături între mărimi omogene, de
acelaşi ordin sau din acelaşi domeniu. Spre exemplu, nu pot forma o lege sociologică
enunţurile care forţează analogii între organismul biologic şi cel social sau care reduc
cauzalitatea socială la acţiunea unor factori nesociaşi precum cei biologici, geografici etc

7
 In sociologie, analiza conceptului de lege nu poate fi ruptă de analiza conceptului de
întâmplare sau hazard. În acceptiunea lui M.Weber hazardul este produs tot de o cauză, dar care
nu se poate prevedea; spre exemplu, dacă se aprinde dinamita, e sigur că va urma o explozie, dar
nu se poate prevedea deloc dacă va fi omorât, rănit sau salvat un individ, aceasta depinzând de
alte elemente exterioare acţiunii de aprindere a dinamitei şi exploziei etc.

1.2. Sociologia generală şi sociologiile de ramură

Sociologia are raporturi strînse cu psihologia, istoria, geografia umană, economia,

antropologia şi etnologia, lingvistica. Aceste legaturi generează domenii specific de cercetare
cum sunt: psihologia socială, antropologia economică, psihologia istorică, economia socială,
istoria socială, urbanismul, ergonomia, demografia, antropologia culturală, psihanaliza,
semantica şi antropologia socială.

Dacă fiecare ştiinţă socială studiază aspecte specifice ale realităţii sociale ajungând la
finalităţi explicative şi interpretative proprii, sociologia tinde spre o regrupare a perspectivelor
lor, spre utilizarea finalităţilor amintite în contextul mai larg al înţelegerii modului de funcţionare
al ansamblului social. Cercetarea subsistemelor a generat existenţa mai multor ramuri ale
sociologiei, care fiecare in parte studiază o singură latură a vieţii sociale, latură precis delimitată
şi izolată.

In ceea ce priveste studiul societatii in ansamblul sau, sociologia studiaza legătura

reală dintre partile componente ale societatii, manifestările lor comune şi grupările de oameni
care le dau naştere.

Unele dintre ştiinţele sociale se deosebesc foarte uşor de sociologie, întrucât nu studiază
societatea ca atare şi nici vreo formă oarecare de “socialitate ” (comunităţi, grupări, asociaţii,
uniuni etc.), ci numai activităţii sau produse sociale particulare, de unde şi numele lor de ştiinţe
sociale particulare. Aşa sunt ştiinţele demografice, economice, politice etc. Economia politică, de
exemplu, nu studiază societatea, ci numai activităţile economice ale acesteia, fapt valabil şi
pentru ştiinţele demografice (care studiază numai populaţia), ştiinţele politice ( numai viaţa şi
instituţiile politice) etc.

Obiectul de studiu al sociologiei cuprinde o serie de probleme de o mare complexitate şi

diversitate, studiul acestora conturându-se intr-un sistem de discipline sociologice care s-au
extins treptat, atingând în sociologia contemporană aproximativ 100 de discipline sociologice
specializate, cum sunt: sociologia rurală, sociologia urbană, sociologia muncii, sociologia
economică, sociologia organizaţiilor, sociologia politică, sociologia juridică, sociologia
devianţei, sociologia educaţiei, sociologia culturii, sociologia artei, sociologia religiilor etc

8
 Din această listă se poate constata că unele domenii în care s-a specializat analiza
sociologică formează şi obiectul de studiu al ştiinţelor sociale particulare. De exemplu,
subsistemul juridic este studiat şi de ştiinţele juridice, şi de sociologia dreptului sau sociologia
juridica. Aici nu avem de a face cu o suprapunere a demersurilor ştiinţifice. Perspectivele
utilizate de ştiinţele juridice şi de sociologia juridică sunt diferite, deşi se referă la acelaşi
domeniu. Ştiinţele juridice realizează o analiză în sine a juridicului, ca şi cum acesta ar fi
separat de restul vieţii sociale. Sociologia juridică întreprinde o analiză poziţională a
juridicului, adică îl studiază în raporturile pe care le stabileşte cu celelalte domenii ale vieţii
sociale. Juridicul este analizat în interrelaţiile pe care le are cu întreaga viaţă socială.

Domeniile de cercetare ale sociologiei, după cum reise din cele remarcate anterior, s-au
diferenţiat în funcţie de clasificarea fenomenelor şi proceselor care au loc în viaţa socială. Din
această perspectivă, sociologul polonez I. Szczepanski consideră că, în sociologia contemporană,
putem distinge următoarele domenii de cercetare şi discipline particulare:

1. Discipline sociologice care studiază instituţiile sociale, cum ar fi : familia, instituţiile de

educaţie, instituţiile politice, instituţiile juridice, ştiinţifice, economice, în special, cele
industriale şi din alte sfere de activitate umană, instituţii religioase sau alte feluri de
instituţii, care pot fi în cadrul diferitelor grupuri sau colectivităţi;
2. Discipline sociologice care studiază diferite tipuri de colectivităţi şi grupuri umane, până
la grupuri mici şi colectivităţi teritoriale, cum ar fi: satul, oraşul etc.; categorii profesionale,
pături şi clase sociale, organizaţii; colectivităţi create pe baza posedării unei culturi comune
etc.
3. Discipline sociologice care studiază fenomene şi procese sociale – procese intra- şi
interpersonale, intra- şi intergrupale; procese privind geneza şi structura, organizarea şi
dinamica grupurilor; adaptarea şi integrarea socială; mobilitatea socială; inovaţiile şi
transformările sociale; mişcarea socială şi dezvoltarea socio-umană. Ca fenomene speciale,
se au în vedere şi cele de „anomie socială” – respectiv, fenomenele de inadaptare şi
devianţele comportamentale. Tipologia fenomenelor şi proceselor sociale constituie baza
diferenţierii unor domenii de specializare în interiorul acestor discipline sociologice. Astfel,
sociologia devianţelor comportamentale studiază fenomenele specifice de devianţă socială
în diferitele sale forme : alcoolismul, prostituţia, criminalitatea etc.

1.3.Funcţiile sociologiei

Sociologia nu se rezuma la descrierea, explicarea şi critica societăţii, ci încearcă mai mult:

stabilirea formelor de contracarare a patologiei sociale şi modelarea ori proiectarea socialului
pentru diferite perioade de timp. În acest mod, sociologia exprimă o pronunţată funcţie
practică prezentata de sociologul Paul Lazarsfeld intr-o analiză a evoluţiei temelor şi totodată a

9
obiectivelor şi funcţiilor sociologiei în diferitele ţări şi zone ale lumii, potrivit condiţiilor şi
tradiţiilor locale. Sociologia oferă o modalitate de concepere ştiinţifică a socialului, o viziune
ştiinţifică asupra lumii sociale şi a destinului istoric al societăţilor moderne.

Ea poate să ofere sugestii pentru introducerea unor strategii raţionale de dezvoltare social –
umană. Vocaţia sociologiei este de a fi acţională, practic-participativă.
Sunt considerate ca funcţii de bază ale sociologiei următoarele: a.funcţia descriptivă;
b.explicativă (corespunzătoare nivelului empiric şi teoretic al sociologiei şi subsumate prioritar
finalităţii cognitive a acesteia); c.funcţia predictivă (aflată la interferenţa finalităţii cognitive şi a
celei practice); d.funcţia critică şi e.practic-operaţională (subsumate prioritar finalităţii practice a
sociologiei).

a.Funcţia descriptivă

Îndeplinirea acestei funcţii se concretizează într -o acumulare de date, fapte si informaţii

suficiente şi relevante pentru realitatea ce se constituie în obiect al investigaţiei.
Conform acestei funcţii, cercetarea sociologică trebuie să debuteze cu o expunere
completă şi sistematică a faptelor, cu o descriere cât mai exactă şi cuprinzătoarea a realităţii
investigate. Î
In îndeplinirea acestei funcţii condiţia de bază ce se cere a fi respectată este aceea a
completitudinii (a luării în consideraţie a tuturor datelor, faptelor necesare pentru a testa
valoarea de adevăr a ipotezelor utilizate şi a evitării selectării arbitrare, strict subiective a acestor
date şi fapte), dublată de cerinţa maximei obiectivităţi faţă de fapte (evitarea apropierii de fapte
cu idei preconcepute, luarea faptelor aşa cum sunt ele).
Îndeplinirea acestei funcţii, deşi obligatorie, nu este şi suficientă pentru validarea statutului
de ştiinţă al sociologiei. A rămâne la simplul nivel al expunerii şi descrierii faptelor, oricât de
exhaustivă, coerentă şi obiectivă ar fi ea, înseamnă a reduce sociologia la sociografie. Prin
expunerea faptelor şi descrierea lor nu se poate trece de nivelul individualului, particularului,
fenomenalului, accidentalului. Or, o autentică cunoaştere ştiinţifică presupune accesul la general,
esenţial, necesar, logic. Pentru a realiza acest lucru, sociologia trebuie să îndeplineasca funcţia
explicativă.

b. Funcţia explicativă
permite cercetării sociologice să înţeleagă realitatea socială, să identifice mecanismele intime de
funcţionare şi schimbare a realităţii sociale, de producere şi derulare a faptelor, fenomenelor
sociale, a vieţii sociale în general, să desprindă determinările multiple ce se manifestă la nivelul
realităţii sociale şi, îndeosebi, relaţiile cauzale între variabilele realităţii sociale. Îndeplinind
această funcţie, sociologia poate elabora generalizări teoretice de diferite grade, poate dezvolta
teorii explicative, poate construi diferite paradigme.
Indeplinirea în bune condiţii a funcţiei explicative de către sociologie este condiţionată de
îndeplinirea adecvată a funcţiei expozitive având în vedere faptul că elaborarea unei teorii sociologice valabile nu
este posibilă în absenţa unui material faptic suficient şi de calitate rezultat al cercetării empirice.

c.Funcţia predictivă

10
 Sociologia trebuie să-şi propună ca, pe baza cercetării atente, aprofundate a realităţii
sociale prezente, să identifice direcţiile cele mai probabile de evoluţie ulterioară a societăţii.
Acest lucru este atât posibil cât şi necesar. Este posibil întrucât prezentul este rezultatul
legic, firesc al unor evoluţii trecute şi, la rândul său, conţine în sine, ca potenţialitate, ca
posibilitate viitorul.
Ca atare, studiind trecutul şi prezentul, putem
identifica tendinţele fundamentale de evoluţie conturate, stabilite şi putem proiecta
în viitor aceste tendinţe pentru a anticipa, în linii generale, cele mai probabile tendinţe de
evoluţie viitoare.
O asemenea prognoză a evoluţiei societăţii se poate realiza:
- ca o prognoză de tip stare de fapt– efectuată în ipoteza că nimic neobişnuit nu se va
întâmpla în societate pentru a perturba derularea normală a evoluţiei acesteia. Oasemenea prognoză
se reduce, în ultimă instanţă, la o simplă extrapolare în viitor a unor tendinţe de evoluţie conturate cu
o anume fermitate;
- ca o prognoza de tip plan–efectuată în ipoteza unor acţiuni menite să modifice, într -un fel sau altul,
cursul normal de evoluţie a societăţii. Acest tip de prognoză consistă, înfond, în încercarea de
estimare a efectelor probabile ale unor acţiuni menite a schimbacursul de evoluţie firesc al societăţii.
Utilitatea unor prognoze sau proiecţii rezidă atât în faptul că pot argument utilitatea şi
chiar necesitatea unor intervenţii la nivelul realităţii sociale şi inutilitatea sau inoportunitatea
altora, prin identificarea efectelor potenţiale benefice sau indezirabile,cât şi în aceea că ne pot face
conştienţi de unele posibile evoluţii viitoare şi pot
da posibilitatea pregătirii adecvate pentru a nu fi luaţi prin surprindere sau pentru acontracara
evoluţii indezirabile
Se poate afirma că, prin existenţa celor două tipuri de prognoză şi prin utilitatea,atât de
ordin cognitiv cât şi practic- acţional a acesteia, funcţia prognotică se află la intersecţia dintre finalitatea
cognitivă şi finalitatea practic-aplicativă a sociologiei.
Se poate afirma că a şti înseamnă a prevedea, iar a prevedea înseamnă a putea.

d.Funcţia critică

Această funcţie presupune ca cercetarea sociologică să nu se rezume la descrierea şi explicarea

realităţii aşa cum este şi la descrierea tendinţelor sale probabile de evoluţie ci să încerce să arate
cum ar trebui să fie această realitate socială. Pentru a face însă acest lucru ea trebuie să compare
realitatea socială, aşa cum se prezintă ea la un moment dat, cu un model normativ al realităţii
sociale.
În esenţă, o asemenea analiză comparativă se reduce la încercarea de surprindere a
disfuncţionalităţilor existente la nivelul realităţii investigate, la realizarea a ceea ce împiedică
funcţionarea şi dezvoltarea normală, firească a societăţii în ansamblul său, a unor unităţi sau
grupuri sociale specifice (deficienţe de organizare, planificare, structurare, conducere etc.,
deficienţe predominant subiective, posibil de remediat).
Analiza critică a realităţii sociale efectuată de către sociolgie trebuie să satisfacă însă două
exigenţe majore:
- să fie întemeiată– să fie bazată atât pe o cunoaştere temeinică, aprofundată a
realităţii sociale respective, ceea ce presupune îndeplinirea adecvată a
funcţiilor descriptivă şi expozitivă cât şi conturarea precisă şi în cunoştinţă de

11
 cauză a ceea ce am numit modelul normativ la care această realitate să fie
raportată;
- să fie constructivă, să nu degenereze în criticism, în critica de dragul criticii.
Aceasta ar însemna că cercetarea sociologică n-ar trebui nici să
„inventeze”deficienţe, disfuncţionalităţi, nici să exagereze amploarea şi
importanţa acestora. Odata identificate şi reliefate ele trebuie să fie reale şi
correct apreciate, scopul declarat al acestui efort de evidenţiere şi analiză a
acestora fiind acela al contribuţiei la eliminarea lor, la perfecţionarea realităţii
sociale investigate, la
apropierea ei de modelul normativ conturat.
Rezultă de aici că, în esenţa ei, sociologia autentic ştiinţifică este o ştiinţă critică, declarat
antiapologetică. Ideea de la care se pleacă este că ignorarea sau chiar negarea expresă a dereglărilor, a
disfuncţionalităţilor existente la nivelul realităţii sociale investigate este contraproductivă. Ea nu
duce la rezolvarea lor ci, dimpotrivă, la agravarea lor până la limite ce pot afecta profund şi, adesea,
iremediabil respective realitate socială. Ea barează practic orice posibilitate de intervenţie
conştientă în derularea dezvoltării sociale pentru introducerea, în timp util,
a corectivelor necesare.
Funcţia critică a sociologiei conferă acestei ştiinţe o certă utilitate socială dar, în acelaşi
timp, o poate face relativ puţin dezirabilă pentru unii factori aflaţi în poziţii de decizie, purtând
responsabilitatea modului de derulare a vieţii sociale atât la nivel macrosocial cât şi la nivel
microsocial.

e.Funcţia practic-operaţională

Pornind de la analiza critică a realităţii sociale, sociologia trebuie să-şi propună să

identifice şi modalităţile prin care se pot înlătura disfuncţionalităţile, dereglările, neajunsurile
constatate, prin care se poate aduce realitatea socială prezentă la un nivel cât mai apropiat de
modelul normativ stabilit. În îndeplinirea acestei funcţii, cercetătorul sociolog ar trebui să aibă în
vedere cel puţin următoarele:
-soluţiile propuse trebuie să fie întemeiate, să fie rezultatul unei analize atente atât a
realităţii sociale prezente cât şi a efectelor probabile ale aplicării acestor soluţii asupra
realităţii sociale respective;
-soluţiile propuse să fie realiste, să ţină cont de condijţiile concret-istorice,de
posibilităţile obiective şi subiective de aplicare, de constrângerile, limitările existente, de
resursele disponibile, de potenţialele lor efecte perturbatoare etc.;
-trebuie să se ofere decidentului nu soluţii unice ci variante de soluţii, cu argumentare
corespunzătoare, cu indicarea a tot ce presupune adoptarea unei soluţii sau a alteia şi cu
exprimarea ordinii de prioritate, din perspectiva sa proprie, a variantelor de soluţii propuse;
-trebuie sa se acorde asistenţă tehnică în aplicarea soluţiei acceptate de către factorul
de decizie, să se urmărească efectele acestei aplicări şi să se propună eventualele corectări necesare.

În măsura în care sociologia reuşeşte să satisfacă aceste cerinţe, ea se transformă într-o

adevărată inginerie socială, cu un rol crescând în societatea modernă, practic în toate domeniile
vieţii sociale. La aceste funcţii s-ar putea adăuga, îndeosebi în cazul sociologiei juridice, şi funcţia
educaţională având în vedere rolul potenţial considerabil al rezultatelor investigaţiei în acest

12
domeniu în realizarea socializării, în asigurarea conformităţii oamenilor la normele şi regulile
prevalente în societate.
Sociologia a apărut ca încercare de pozitivare a unor aspecte de filosofie socială sau
filosofia istoriei, avand la bun început o funcţie teoretic – explicativă. In prezent, principala
functie a sociologiei este funcţia critica care consta in examinarea critica a fenomenelor sociale,
semnalerea dificultăţilor vieţii sociale, a contradicţiilor acesteia în toate societăţile, elaborarea
concluziilor acestei analize şi a sintezelor critice asupra fenomenelor studiate.

Intrebari de autoevaluare:

- Ce argumente susţin prezumtia conform căreia funcţia critică este cea mai importantă
dintre funcţiile sociologiei?

-De ce credeti ca a aparut sociologia ca stiinta abia la mijlocul sec. al XIX-lea?

-Care sunt functiile sociologiei?

-Ce institutii sociale studiaza sociologia?

-Care este rolul sociologiei in cunoasterea grupurilor mici/

13