ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ

„ EUGEN NICOARĂ „
Autor:
ȘTEFAN MARIA

SUPORT DE CURS

SOCIOLOGIE ȘI ANTROPOLOGIE

Pentru uzul intern al școlii

 OBIECTUL ȘI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

Conceptul de sociologie

Sociologia este stiinta societatii, stiinta formelor de viata sociala omenesti. Termenul
de ,,sociologie’’ nu este vechi, el a fost introdus de catre sociologul francez Auguste Comte
in 1839.
Este format din doua cuvinte:
- socius de origine latina, insemnand sot, asociat, tovaras;
- logos de origine greaca insemnand idee, teorie, stiinta.
In ceea ce priveste clasificarea si fixarea pe un loc propriu al sociologiei in sistemul
stiintelor reprezinta o ierarhie a stiintelor. Sociologia formeaza cea mai inalta treapta, un fel
de „regina a stiintelor”.

Originea Sociologiei in ordine cronologica :

1)Teologia se refera la problemele sociale din prisma supranaturalului, fatalismului(destin) .

2)Filosofia din prisma caracterului subiectiv al filosofului, rezultat din inductie, deductie,
experienta proprie.
3)Antropologia  studiaza societatile din trecut, persoane care nu mai sunt sora cea mai mare a
sociologiei .
4)Sociologia

Sociologia nu este singura stiinta sociala, ea nu este singura care studiaza fenomenele
sau realitatile social-umane. Unele stiinte sociale ca: istoria, etnografia, politica, dreptul, etica,
economia politica, psihologia etc. sunt mai vechi decat ea. S-a impus deci necesitatea de a se
clasifica nu numai grupele mari de stiinte, care se disting destul de clar prin obiectul lor, dar si
fiecare grupa in parte, in cazul nostru grupa stiintelor sociale, dedicate, in ultima analiza,
studiului acelorasi realitati.
Oamenii de stiinta sunt de acord cu ideea ca stiintele sociale s-au constituit prin
diviziunea muncii stiintifice, din nevoia de a cunoaste cat mai bine, mai amanuntit si mai
exact, existenta oamenilor, manifestarile acestora, precum si creatiile sociale ale oamenilor.
Pornind de la aceasta idee unele stiinte sociale s-au specializat in studiul unui singur sector
din viata sociala ca de exemplu: stiintele economice, juridice, politice, morale, artisitce,
religioase, folclorice, educationale etc.
Sociologia se imparte in ramuri de preocupari tot mai specializate: sociologia
economica, juridica, politica, agrara, industriala, rurala, urbana, comerciala, financiara, a
limbii, a culturii, educatiei, a armatei, a razboiului, a fiecarei tari sau a unor regiuni In functie
de criteriile de intindere, dar si de esenta se imparte in:
- microsociologia: studiul grupurilor sau colectivelor mici, bazate pe relatii
interpersonale directe;
- marcosociologia: studiul colectivitatiilor mari, bazate pe relatii organizationale si
institutionale;
- sociologia concreta sau empirica: studiul direct al realitatiilor sociale;
- sociologia experimentala: studiul fenomenelor sociale pe baza de experimente;
- sociologia generala: preocupata de generalizari, teoretizari;
- sociologia aplicata: se pune in serviciul constructiilor si reconstructiilor sociale;
- psihosociologia: cerceteaza aspectele sociale ale vietii sufletesti.
In zilele noastre trei stiinte se ocupa de cerecetarea societatii: sociologia (inclusiv
psihologia sociala), istoria si culturologia, dar toate aceste stiinte se ocupa de studierea
omenirii, fiindca societatea este a oamenilor, cultura si istoria tot a oamenilor, dar pentru a
studia unele aspecte mai amanuntite ele se separa.
In Romania studierea acestei stiinte a inceput intre cele doua războaie mondiale, prin
pozitia Scolii Sociologice din Bucuresti.

Functiile Sociologiei

1)Funcția cognitiva (gnoseologica)  de cunoaștere. Baza teoretica care ii permite statutul de
știința
2)Funcția praxiologica (aplicativ-constructiva) practica . Se manifesta prin caracteristica acestei
științe de a se implica dinamic si activ cu scopul transformării  perfecționării sau ameliorării
unor structuri, grupuri, unor relații disfuncționale a unui grup sau structuri sociale,oferind
soluții si modalitati concrete de efectuare a acestora.
3)Funcția de diagnoza sociala  in urma analizei.
4)Functia ideologica prin intermediul analizelor se încearcă sa se modifice mentalitatea (situația
ideologia).
5)Functia de prognozare de predicție Capacitatea acestei științe  in urma cercetării  fenomenelor si
proceselor sociale, de a formula previziuni, prognoze referitoare la evoluția lor.

Contributia lui Emile Durkheim, Max Weber si Talcott Parsons la dezvoltarea

sociologiei modern

Emile Durkheim, unul dintre principalii fondatori ai sociologiei stiintifice moderne, a

fost preocupat, ca si predecesorii sai, de ameliorarea starii sociale, de realizarea ordinii si
consensului social. Prin activitatea si opera sa, sociologia dobandeste mai multa rigoare si un
statut economic si universitar recunoscut. Durkheim le reproseaza inaintasilor ca au explicat
faptele sociale prin aspecte exterioare socialului. Pentru el, faptele sociale trebuie tratate ca
,,lucruri’’ (adica exterioare individului si impunandu-i-se acestuia in mod constrangator).
Lucrarea ,, Regulile metodei sociologice” reprezinta prima fundamentare riguroasa a
metodologiei sociologiei. Sociologul francez argumenteaza necesitatea inlaturarii din stiinta a
prenotiunilor, propune criterii de distingere a normalului de patologic in viata sociala,
stabileste regulile analizei tipologice, fundamenteaza explicatia sociologica determinista si
prescrie regulile analizei comparative.
Max Weber a desfasurat o activitate stiintifica diversa: economie, istorie, politologie,
sociologie. Pentru el, sociologia este in principal studiul actiunii sociale.
O contributie importanta a sociologiei weberiene este conceptul de tip ideal. Potrivit
definitiei date de M. Weber, tipul ideal este un concept construit de sociolog pentru a
evidentia trasaturile esentiale ale unui fenomen.Tipul ideal se obtine prin ignorarea aspectelor
minore, prin reliefarea similaritatilor majore, prin simplificare si generalizare.
Talcott Parsons este principalul reprezentant al structuralismului functionalist din
sociologia americana. Sistemul social consta, in conceptia lui Parsons, dintr-o pluritate de
actori individuali inclusi intr-un proces de interactiune si motivati de obtinerea unor satisfactii
optime.
 Notiuni de antropologie

Antropologia fizica

Despre homo sapiens (omul intelept) nu se poate spune ca in ultimii 3000 de ani,
asupra corpului s-a produs vreo modificare structurala din punct de vedere biologic sau
fiziologic. Cu toate acestea, odata cu evolutia societatii, necesitatile fiziologice (de hrana, de
igiena,etc) au cunoscut numeroase modificari, in functie de adaptarea individului la mediul
inconjurator, concomitent cu momentul dat in care s-a aflat la momentul respectiv societatea.
Daca vom compara spre exemplu practicile actuale de igiena cu cele din Evul Mediu ,
contrastul este frapant: clientii unui han din Evul Mediu scuipau pe jos si mancau dintr-un
platou comun cu mana, care le servea si ca batista. Noaptea, cei care dormeau la han
imparteau patul cu strainii. Este limpede ca deprinderile de igiena s-au transformat cu timpul.
Oamenii din Evul Mediu nu aveau aceeasi experienta ca noi cu privire la ce inseamna curat si
murdar.
Intr-un remarcabil studiu asupra igienii corpului in Evul Mediu, Georges Vigarello
(1985) arata ca doar mainile si fata faceau obiect de peocupare in privinta sanatatii. Oamenii
din acea vreme nu faceau nicio legatura intre igiena si o bunastare de sanatate. Abia in secolul
al XIX- lea , clasa bogata extinde curatenia si la vesminte si in secolul XXI se pune problema
asocierii unei bune sanatati fizice cu practica igienei intregului corp.
Si astazi se remarca lipsa igienei in diferite tari, datorita conditiilor geografice si de
viata foarte dificile.
Pe de alta parte, de la o tara la alta, diferentele intre practicile de igiena pot fi uriase. In
multe tari, de exemplu, este obisnuinta sa faci dus si sa-ti schimbi zilnic hainele. Nevoia de
igiena intalnita la membrii acestor societati nu este resimtita cu aceeasi intensitate in altele. In
multe tari deprinderile de igiena din tarile dezvoltate sunt imposibile, indeosebi datorita lipsei
de apa . Absenta apei in unele tari impiedica pe cei care le locuiesc sa stabileasca un raport
similar celui pe care il au cu corpul lor oamenii din statele dezvoltate. Exemplul referitor la
deprinderile de igiena nu este decat o ilustrare a faptului ca indivizii adera la un ansamblu de
practici pe care le impartasesc si nu le pun in discutie. Aceasta le permite sa se integreze intr-
un anumit mediu social. Aceste moduri de a gandi, de a simti si de a actiona, in materie de
practica de igiena, formeaza cultura spontana si comuna mai multor indivizi dintr-o anumita
societate. Ea se distinge de cultura secundara care se exprima in productia de bunuri
culturale.

Antropologia socio – culturala

Cultura are o baza biologica, elementele ei fiind inventate pentru satisfacerea nevoilor
elementare ale oamenilor. Ea este un tot constand din bunuri de consum, drepturi
constitutionale acordate grupurilor sociale, idei si mestesuguri, credinte si obiceiuri. Indiferent
daca examinam o cultura foarte simpla si primitiva sau o cultura foarte complexa si
dezvoltata, ne lovim de acest mecanism material, uman si spiritual cu ajutorul caruia omul
poate rezolva problemele specifice cu care este confruntat.
Societatea este elementul fundamental in definirea culturii. Aceasta este produsul
corelatiilor trecutului care orienteaza corelatiile prezentului si pe cele viitoare si in care
personalitatea prezinta aspectul subietiv al culturii.
Cronologic, societatea este prima iar cultura o urmeaza. Societatile dezvolta culturi iar
culturile isi pun amprenta asupra societatii. Cultura este un produs specific uman de
interactiune sociala. Ea ofera modele sociale acceptate de membrii societatii:
 - este cumulativa
- este transmisa din generatie in generatie
- este semnificativa pentru ca este simbolica
- este un determinant de baza al personalitatii
- depinde de functionarea continua a societatii
- este independenta de orice individ sau grup.

Antropologia filozofica

Antropologia filosofica e disciplina sec. XX care dintr-o perspectiva generalizatoare,

incearca sa raspunda la intrebari privind esenta omului ca forma specifica de existenta,
raporturile sale cu natura despre relatiile lui cu lumea valorii si culturii, despre modul in care
individul uman devine personalitate.
Spre deosebire de antropologiile biologice si psihologice, cea filosofica doreste sa-l
cuprinda pe om in intregul sau. In antropologia filosofica omul pune intrebari referitoare la
sine insusi nu doar ca obiect ci si ca subiect.

Natura umana din perspectiva filosofica Cei care au reflectat pentru prima data
asupra naturii umane au fost filosofii greci: Protagoras, Platon, Aristotel, s.a. Presocraticul
Protagoras considera ca omul este masura tuturor lucrurilor atat a celor vizibile cat si a celor
invizibile. Asadar, omul reuseste sa mentina atat  un echilibru intre lumea materiala cat si cea
spirituala. Platon considera omul ca fiind un adevarat depozitar al intelepciunii. Conform
conceptiei sale, omul se poate „trezi”la adevarata sa constiinta printr-un efort al
amintirii.Aristotel, adept al filosofiei platoniciene, considera ca omul este singura fiinta
capabila de a gasi fericirea- aceasta relizandu-se printr-un mod de viata echilibrat.
Natura umana din perspectiva religioasa Adeptii gandirii mitico-religioase
considerau fiinta umana ca fiind eminamente de natura spirituala. Sufletul omului este cel
care reuseste sa mentina legatura cu divinitatea, iar corpul, materia fizica, trebuie pusa pe
planul secund, neglijata. Corpul nu este decat o „inchisoare a sufletului”( Platon), ceva care il
impiedica pe om sa comunice cu divinitatea.
Natura umana din perspectica naturalista Charles Darwin este fondatorul teoriei
evolutioniste cu privire la specia umana. Conform conceptiei sale biologiste, ideea de om a
aparut odata cu prima celula din Univers. In opinia sa, caracterele umane au aparut in urma
unui proces de transformari biologice, ce isi aveau originea o data cu aparitia vietii pe pamant,
in urma cu mai bine de 3 miliarde de ani.
Natura umana din perspectiva sociala Au existat o serie intreaga de filosofi, printre
care si Aristotel, care au considerat omul ca fiind prin excelenta un „zoon politikon”( un
„animal” social). Omul nu-si poate desavarsi conditia umana decat in comuniune cu ceilalti
semeni ai sai. Societatea ii ofera acestuia conditiile necesare dezvoltarii sale: institutii de
invatamant, de socializare si de formare profesionala. Pentru ca oamenii sa nu intre in conflict
unii cu ceilalti datorita incalcarii proprietatii private, s-a „inventat” ideea de contract social
(J.J Rousseau) si cea de consens social  ( Emile Durkheim).

Viata sociala, relatii individ societate, umanizare, socializare

Omul este o fiinta primordial sociala. Fiinta umana nu poate trai si nu se poate
dezvolta decat in societate, in interactiune cu alti oameni. Se poate spune ca omul este un
produs al vietii sociale. Este in acelasi timp elementul constitutiv de baza al societatii. El
reprezinta substratul vietii sociale.
 Societatea nu poate exista decat prin indivizii care o compun. Omul este nu numai
actor al vietii sociale, ci si autor al acesteia. Viata sociala este rezultatul activitatii comune a
oamenilor, al actiunilor acestora si interactiunilor dintre ei.
Cum nu exista societate fara comunicare, asa nu exista nici personalitate, individ fara
interactiune cu mediul social. Societatea participa la modelarea personalitatii, a
comportamentului social.

Elemente de sociologie a colectivitatii

Potrivit DEX-ului colectivitatea reprezinta grupul de oameni care traiesc si muncesc in

comun. O multime de oameni, un agregat, este o colectie de indivizi care se afla in acelasi loc
si in acelasi timp, dar nu au conexiuni unii cu altii. Ex. un public la cinema, pasagerii din
statia de autobuz.
Conceptul de colectivitate se aplica unor medii ai caror membrii impartasesc un
anume numar de norme sau principii, dar in interiorul carora interactiunea lipseste. Acest
termen este folosit pentru a defini in general: etnii, ,,miscari sociale", chiar colectivele
abstracte, mai ales statul si biserica.
In ceea ce priveste organizatiile, acestea ar putea fi definite ca formatiuni sociale
care au fost fondate si construite in mod deliberat de catre indivizi, in sanul carora ei isi
amenajeaza, mai ales, mijloace de decizie, de executie, de control, totul in vederea unui
obiectiv specific, ce determina sensul general al interactiunilor intre persoanele asociate in
urmarirea acestui obiectiv.
Colectivitatea sociala este un ansamblu de persoane reunite pentru a trai si/sau
actiona in vederea realizarii unui scop comun, indiferent daca acest scop a fost stabilit in mod
voluntar de persoanele respective sau le-a fost impus. Criteriul constiintei apartenentei si
scopurile comune sunt fundamentale pentru recunoasterea unei colectivitati sociale. Aceasta
constiinta este premisa constituirii unei structuri institutionale de sanctiuni si recompense care
reglementeaza responsabilitatile membrilor colectivitatii, statusurile si rolurile lor, generand
astfel o forma determinata de solidaritate economica, politica, morala, religioasa.
Colectivitatii sociale i se suprapune notiunea de ,,grup social", ca ansamblu de
persoane caracterizat de o anumita structura si cu o cultura specifica rezultata din relatiile si
procesele psihosociale dezvoltate in cadrul sau. Ca atare, grupul este ireductibil la simpla
insumare sau juxtapunere a indivizilor. Capacitatea umana de a intemeia grupuri se numeste
sodalitate.
Noţiunea de ,,grup social" este centrala in psiho-sociologie. Ca exemple de grupuri
sociale mentionam familia, comunitatile etnice, profesionale, societatile stiintifice, clasele
sociale, natiunea. Relatiile interpersonale se pot stabili intre doua sau mai multe persoane.
Multiplicarea relatiilor interpersonale generează o nouă realitate numită ,,grup" si un nou tip
de psihologie, ,,psihologia de grup".
Definim grupul uman ca ansamblu de indivizi istoric constituit, intre care exista
diferite tipuri de interactiuni si relatii in vederea exercitarii unei actiuni comune. Grupul vine
in intimpinarea nevoii de socializare.
Grupul social mic este unitatea socială a unui număr de indivizi a căror
statute sociale se află în unitate şi interacţiune şi este condus după anumite reguli.
Astfel, fiecare membru al grupului ca şi grupul în întregime trebuie să existe în
câmpul psihologic al fiecărui membru, să fie perceput şi să reacţioneze la celălalt ca
şi grupul în ansamblu.
În al doilea rând indivizii care alcătuiesc grupul se află într-o
i n t e r a c ţ i u n e dinamică unul cu celălalt. După Delay şi Pichot termenul de grup se aplică la
un ansamblu uman cu următoarele caracteristici:
 1. Interacţiunea. Pentru ca un grup să poată exista membrii săi trebuie să se afle în
relaţie reciprocă iar comportamentul indivizilor să se influenţeze reciproc. Acest
lucru deosebeşte de exemplu grupul de ansambluri abstracte, cum ar fi deexemplu categoriile
statistice.
2. Structura. Interacţiunea dintre indivizi trebuie să se afle într-o structură
definită, un cadru social stabil şi organizat.
C o o l e y împarte grupele sociale mici în grupe primare (familie, grupe de amici, de joc) ş iîn
grupe în care predomină relaţiile intime de tipul relaţiei faţă în faţă şi grupuri s e c u n d a r e î n
care contactele sunt mai puţin intense şi mai puţin directe,
maid i s t a n ţ a t e î n t i m p ş i s p a ţ i u

Proprietăţile grupelor mici.

Influenţa grupului asupra individului, arată Delayşi Pichot, se poate studia în mai multe
dimensiuni şi anumea:
a. Prin imitaţie, care reprezintă unul dintre procesele fundamentale care stau la baza
relaţiilor din cadrul grupului social mai multor indivizi într-o situaţie identică tensivă.
b. Prin sugestie, ca o acceptare iraţională şi ca urmare a existenţei unui
gradanumit de simpatie (Stern).
c. Prin facilitarea socială,adică prin fenomenul prin care un individ este
maie f i c i e n t î n f a ţ a u n e i s a r c i n i d a c ă e s t e î n c a d r u l u n u i g r u p .
.d.Conformismul este una dintre consecinţele situaţiei de grup, deoarece
apartenenţa la un grup pune subiectul să accepte normele sociale.

Structura grupului antrenează o diferenţiere de roluri, de funcţii diferite

atribuite membrilor grupului. Cu cât sunt mai mulţi membri diferenţiaţi, cu atât grupul este
mai organizat iar cu cât nivelul de oranizare este mai mare cu atâta grupul este
mai eficace.
V i a ţ a i n d i v i d u l u i e s t e c a o succesiune de roluri în cadrul grupului:
copil, elev, soţ, tată, muncitor.

Rolul de lider.

În fiecare grup există un individ care tinde să coordoneze activitatea celorlalţi. El

este persoana care primeşte şi transmite maximum de informaţii, iar dacă nu este
stabilită o structură de comunicare, aceasta depinde de caracteristicile
psihologice ale liderului (Delay şi Pichot). În fond, în grup există doi lideri, unul
în domeniul ideilor şi altul în domeniul eficacităţii. Este vorba de un lider care
emite cele mai multe idei şi care sunt cel mai frecvent a c c e p t a t e d e c ă t r e
g r u p ş i u n l i d e r n e o f i c i a l , n u m i t ş i " c e l m a i i u b i t " c a r e diminuă
tensiunea din grup şi care strânge adesea atitudinile negative contra "omului de
idei". Rar aceste roluri pot coincide. Între cei doi lideri există relaţii reciproce
Nu există un acord în ceea ce privesc caracteristicile liderului şi aceasta deoarece există mai
multe maniere de exercitare a rolului deşef în grup.
Delay şi Pichot arată că în funcţie de felul cum îşi joacă rolul există maimulte feluri de
lider:
- Liderul autoritar, care ia toate deciziile, dirijează toate acţiunile din
grup,fixează rolurile membrilor;
- Liderul democratic, care ia toate deciziile după ce discută;
 - Grupe de tipul "laissez faire" în care practic nu există lider sau dacă există el dă
numai sfaturi atunci când i se cer;
Max Weber distinge trei tipuri de şefi care ar corespunde dinamicilor din diferite
grupe
:- Şeful tradiţional, rolul fiind determinat prin regula succesiunii
neîntrerupte(corespunde omului cel mai iubit);
- Şeful charismatic care reuneşte calităţile liderului iubit şi ale "omului de
idei". El apare mai ales atunci când grupul doreşte putere şi securitate.
- Şeful birocratic corespunde "omului de idei"
c a r e i m p u n e î n s ă p r i n competenţă şi eficienţa sa.

Un grup social este acea grupare umana indiferent daca este constientizata sau nu, care
are cateva caracteristici definitorii:
- orice grup este alcatuit dintr-un numar mai mic sau mai mare de persoane care au
calitatea de membru;
- intre membrii grupului se stabilesc o multitudine de relatii psihologice, sociologice;
- orice grup este caracterizat printr-o structura proprie;
- orice grup presupune o anumita structura ierarhica interna;
- orice grup dispune de o anumita cunostinta a identitatii de sine, a caracteristicilor
proprii care diferentiaza de celelalte grupuri;
- orice grup are un anumit mecanism propriu de control asupra membrilor grupului si de
presiune asupra acestora, de presiune spre conformare, respectarea normelor si valorilor
grupului;
- are anumite modalitati specifice de relationare cu alte grupuri ca si de insertie in
societatea externa lui.
Multimea se refera la un numar mai mare de persoane care se reunesc mai mult sau
mai putin intamplator pentru o perioada oarecare de timp impreuna si care cauta o satisfacere
a trebuintelor, dorintelor individuale. De ex.aglomeratia de pe un peron de gara, publicul unui
spectacol.
Ceata presupune reuniunea voluntara a unor indivizi care se aseamana intre ei din
punctul de vedere al preocuparilor, idealurilor, preferintelor sau pur si simplu pentru placerea
de a fi impreuna. De obicei aceasta cuprinde un numar mic de membri, putand exista pentru o
perioada ce poate dura de la cateva ore pana la cateva luni.
Acest caracter colectiv al vietii sociale isi gaseste expresia in structura grupala a
societatii. Aceasta structura este dovada faptului ca oamenii nu reprezinta un tot amorf
nediferentiat, acestia particularizandu-se prin anumite caracteristici biologice, culturale,
particularitati care permit identificarea unor grupuri care reunesc oamenii avand formatiuni
similare.

Familia ca grup social

In societate, familia are drept functie esentiala asigurarea securitatii membrilor sai si
educarea copiilor. Acestia dobandesc aici limbajul, obiceiurile si traditiile grupului. Prin jocul
imitarii si identificarii cu parintii, ei isi elaboreaza personalitatea, isi formeaza caracterul si
trec de la egoism la altruism.
Familia functioneaza triadic, intre urmatorii poli: tatal - principiul autoritatii, mama-
principiul afectivitatii, fratii si surorile - principiul rivalitatii. Familia influenteaza nu numai
formarea personalitatii copilului, sub diversitatea aspectelor sale, dar si calitatea si valoarea
fondului sau cultural.
 La varsta prescolara copilul beneficiaza de o ambianta riguros structurata cu un stil
oarecum imperativ de conducere din partea familiei, in perioada scolaritatii mici devine
prioritara consilierea si ajutorul, iar la varsta gimnaziala, individul preia treptat o serie de
responsabilitati, iar, in final, incepand cu adolescenta si tineretea, misiunea familiei se
eclipseaza treptat.
Este foarte important nivelul cultural al membrilor familiei care este de dorit sa fie cel
putin mediu. S-a constatat ca mamele copiilor superior inzestrati sunt mai cultivate, mai
ingaduitoare, cu aspiratii care depasesc rolul de simple casnice, deci copiii superior dotati
provin din familii cu studii medii si superioare unde au acces la mai multe si diverse
informatii.
Un rol important il are si numarul membrilor familiei deoarece creativitatea este
dependenta de acest lucru, prezenta competitie fraterna dovedindu-se stimulativa.
Efecte utile are si plasarea cat mai timpurie a copilului intr-o forma de invatamant
prescolar, datorita completarilor si retusarilor pe care le aduce educatia in familie. Parintii
trebuie sa stie ca niciun copil, indiferent de capacitatile sale, nu reprezinta o ,, procura’’ prin
care ei sa-si recupereze visele ce le-au ramas suspendate.
Multe studii atesta rolul decisiv al mamei, in compania careia copilul descopera
primele experiente de viata. Astfel, mama are un rol decisiv si in achizitionarea limbajului iar
deschiderea spre lume si increderea in fortele proprii, depind in mare masura de relatiile
tandre dintre mama si copil in primii ani. Mama este cea care intretine o atmosfera toleranta,
calda, dar nu sufocanta prin afectiune si care se abtine sa-i regizeze fiecare pas al copilului,
lasandu-i o rezerva de initiativa. Ea trebuie sa stimuleze, inca de la cea mai frageda varsta,
initiativa si independenta intelectuala si de actiune a copilului, mama fiind primul dascal al
copilului, respectiv al individului.
De asemenea, familia trebuie sa stimuleze libertatea de comunicare a copilului, dorinta
de a pune intrebari. In acest scop, parintii sunt datori sa nu ignore sau sa evite intrebarile
(chiar si pe cele mai indiscrete) si, cu atat mai putin sa ironizeze copilul. Ori de cate ori este
posibil, imaginatia copilului trebuie sa aiba camp liber de desfasurare deoarece apetitul si
respectul acestuia pentru cultura se exerseaza mai intai in familie. Chiar si instruirea scolara
este cu atat mai eficienta cu cat copilul beneficiaza de o serie de antecedente solide in familie.
Pe parcursul scolarizarii, familia trebuie sa manifeste un interes rezonabil fata de
randamentul scolar al copilului, sa nu emita pretentii exagerate, dar in acelasi timp, sa fie
plina de bunavointa cand i se cere ajutorul. Pe fondul incurajarii permanente, copilul isi poate
dezvolta increderea in sine, atat de necesara creatiei. In fata abaterilor si esecurilor inerente
copilariei, parintii trebuie sa manifeste o critica binevoitoare. Conteaza, de asemenea, sistemul
de pedepsire si recompensare, care trebuie sa fie corect, nuantat si flexibil.
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea
influenteaza si modeleaza persoana umana. Familia se preocupa de dezvoltarea fizica a
copiilor, dezvoltarea intelectuala, educatia morala a copiilor, contribuind si la educatia
estetica a copilului. Parintii sunt cei care realizeaza contactul copilului cu frumusetile naturii
(culorile si mirosul florilor, cantecul pasarilor, verdele campului etc.), cu viata sociala
(traditii, obiceiuri stravechi etc.).
Daca familia este completa si climatul moral din ea nu lasa de dorit, ea este un bun
mediu educativ care va da societatii un individ cu valoare.

Interpretarea sociologica a familiei

Termenul de ,, familie’’ provine din latinescul ,,famulus’’, care in sens larg

semnifica ,,supus’’, ,,ascultator’’, iar in sens restrans ,,sluga’’, ,,slujitor’’. Dictionarul de
sociologie mentioneaza doua sensuri ale termenului de familie:
 - Familia: un grup social al carei membri sunt legati prin raporturi de varsta, casatorie
sau adoptie, care traiesc impreuna si coopereaza sub aspect economic si au grija de
copii;
- Familia, in sens restrans desemneaza cuplul casatorit si copiii lor.
Familia este vazuta drept o forma de comunicare umana intemeiata prin casatorie, care
uneste pe soti si pe descendentii lor prin relatii stranse de ordin biologic, economic, psihologic
si spiritual.
Familia este o formă de comunitate umană, un grup primar cu toate caracteristicile lui, dar
care se deosebeste de celelalte grupuri primare prin cateva note specifice:
- Uneste membrii prin relatii de casatorie, consangvinitate sau adoptie;
- Membrii unei familii traiesc impreuna (de regula), alcatuiesc un singur menaj;
- Desfasoara o activitate economica comuna;
- Membrii sunt legati prin anumite relatii de ordin biologic, spiritual si ideologic,
mentinand si perpetuand cultura societatii date;
- Isi acorda sprijin emotional - afectiv, interactionand in cadrul rolurilor de sot-sotie,
mama-fiu.
Acest grup se intemeiaza pe anumite reguli, prevazute in acte oficiale, in conditiile statului
si dreptului.

Tipologii ale familiei

In rapot cu gradul de cuprindere al sistemului familial, exista:

- familia nucleara (familia simpla) - alcatuita dintr-o singura pereche maritala si urmasii
lor, care locuiesc si gospodaresc impreuna. In familiile nucleare incomplete se
stabilesc diade: sot-sotie, tata-copil, mama-copil;
- familia extinsa, largita – este tipul de familie ce cuprinde pe langa nucleul familial si
alte rude si generatii, constituite din cuplul conjugal si copiii lor la care se pot adauga:
parintii sotului si/sau sotiei, bunicii acestora, fratii si surorile sotului si/sau sotiei,
copiii lor, unchi, matusi ai cuplului.
De regula, in familia largita traiesc trei generatii. Exista familia extinsa propriu-zisa,
familia liniara si familia tulpina.

Functiile familiei

Familia are mai multe functii sociale și biologice. Functia biologica de reproductie umana
a familiei este controversata. Ca baza biologica o familie depinde de capacitatea de
reproductie (fecunditatea) sotiei si barbatului.
In prezent acest punct nu mai este concludent deoarece o familie poate adopta copii. Prin
reproductie de fapt se intelege capacitatea de a produce urmasi pentru asigurarea generatiei
urmatoare.
Functiile sociale elementare ale familiei sunt:
· Funcția de socializare, ca si acea de educare, prin formarea capacitatii de adaptare si
motivare in convietuirea sociala.
· Functia economica, o functie importanta pentru multe familii, prin care se realizeaza
asigurarea materiala si protejarea copiilor fata de lipsuri si boli.
· Funcția politica, ce asigura copiilor o pozitie legitima in societatea existenta.
Din aceste trei functii se pot distinge si:
 · functia religioasa a familiei, care de fapt joaca un rol in functia de socializare a
familiei, prin transmiterea la generatia urmatoare a traditiilor religioase.
· functia juridica a familiei, care este cuprinsa in constitutie, si care are scopul protejarii
familiei in societate (platirea alocatiilor, intretinerii copiilor, stabilirea legilor de
adoptare sau mostenire etc.).
· functia economica a familiei este intregita de functia de timp liber si recreere a
familiei (de ex. sport).

Modele alternative ale vietii de familie

Din anii 1970, au inceput sa se extinda puternic si sa fie acceptate alternative de viata fata
de modelul familial clasic:

Celibatul sau viata de unul singur

Este intalnit in istoria tuturor societatilor, dar in societatile traditionale era un mod de
viata marginala. In ultimii zeci de ani celibatul s-a extins rapid in vestul Europei si in S.U.A.
ca rezultat al unor optiuni individuale si nu al unei constrangeri (de ex. religioase sau datorita
incapacitatii biologice), sau ca rezultat al unei dezamagiri. El include atat persone care nu
intretin relatii sexuale permanente, cat si personae care au relatii sexuale regulate. Toleranta
sociala fata de acest stil de viata a crescut. Factorii care conduc la alegerea modului de viata
de unul singur sunt:
- Dorinta unei cariere profesionale;
- Tendinta indivizilor de a se casatori la o varsta mai tarzie;
- Cresterea ratei divorturilor;
- Cresterea numarului vaduvelor si vaduvilor.

Coabitarea consensuala

Este o forma de cuplu a unor personae de sexe diferite care convietuiesc fara a fi
casatorite. Pana nu demult, un asemenea mod de viata parea scandalos. Dupa 1980 a devenit
insa foarte raspandit. Acest mod de viata aduce avantajele casatoriei fara sentimentul unei
legaturi totale sau costurile unui eventual divort. Concubinajul reprezinta un model de
asociere, un mod de a trai impreuna al cuplurilor heterosexuale, in afara contractului
casatoriei. Nu se deosebeste foarte mult de familia nucleara deoarece realizeaza majoritatea
functiilor si se confrunta cu aceleasi probleme cu care se confrunta cuplurile casatorite.

Casatoriile fara copii

In mod traditional, familiile aveau copii, principiul intemeierii lor fiind procrearea. Cei
fara copii erau obiect al compatimirii daca nu-i puteau avea, ori al dezaprobarii cand nu-i
doreau. Cuplurile fara descendenti au depasit stadiul dezaprobarii deoarece s-a schimbat
insasi filosofia asupra rolului copiilor in cadrul vietii de familie. Copiii nu mai reprezinta axul
central al vietii familiale, ci cuplul sot-sotie a devenit centru de greutate in jurul caruia
graviteaza dorintele, asteptarile, sperantele, placerile.

Menajele monoparentale
 Familiile monoparentale se refera la menajele formate dintr-un singur parinte si copiii
acestuia. Sunt in cea mai mare parte rezultat al divorturilor, apoi al deceselor unuia din
parteneri, a adoptiei realizate de o persoana singura sau nasterilor din afara casatoriei.
Majoritatea acestor menaje sunt formate din mame si copiii ei minori, foarte putine grupand
tatal si copiii acestuia. Se sustine ideea ca menajele monoparentale se confrunta cu dificultati
economice si socializatoare mai mari decat familiile complete.

Familiile reconstituite

Reprezinta modele de convietuire in care partenerii au mai fost casatoriti si au descendenti

din mariajele anterioare. Cuplul reconstituit reuneste, astfel, copii din mai multe uniuni
familiale, la acestia adaugandu-se proprii descendenti.
Familiile reorganizate se aseamana cu cele reconstituite, insa ceea ce le deosebeste, in
mod special este faptul ca cel putin un partener nu are copii din mariajele anterioare. Familiile
reorganizate sunt mai dinamice si, din punct de vedere statistic, sunt mai frecvente decat cele
reconstituite.

Vaduvia

Este rezultatul decesului unuia dintre partenerii de viata in cadrul casatoriei monogame.
Efectul cumulativ al dezorganizarii familiei si al pierderii sotului, respective sotiei, face ca
vaduvia sa fie un stagiu dramatic, uneori devastant al schimbarii rolului si statusului
supravietuitorului.

Formele comunitare ale vietii de familie

Prin secolul al XIX-lea, unele culte religioase au realizat casatoria tuturor femeilor si
barbatilor din comunitatea respective. Ulterior, in anii 1960-1970 s-a produs o revigorare a
,,comunelor’’ familiale in tarile dezvoltate economic, permitand relatii sexuale de grup, in
ideea libertatii individuale afisate public, in contrast cu infidelitatile tainuite din familiile
considerate respectabile.

Cuplurile de unisexuali

In prezent, multi barbati si femei traiesc cu parteneri de acelasi sex, unele tari permitand
casatoria lor (Olanda, de exemplu). Homosexualitatea este practicata uneori in alternanta cu
heterosexualitatea.

Cultura organizationala

Definitii:
 “Semnificaţii comune, înţelegere comună şi gândire comună…”( G.Morgan)
 “Oricine şi-a petrecut o vreme în diferite organizaţii a fost uimit de diferitele
atmosfere, diferitele moduri de a face unele lucruri, de nivelurile diferite de
energie…” (C.Handy)
  “Cultura organizaţională constă în credinţele, valorile şi ipotezele împărtăşite care
există într-o organizaţie”(Gary Johns).
 “Ansamblul valorilor, credinţelor, aspiraţiilor, aşteptărilor şi comportamentelor
conturate în decursul timpului în fiecare organizaţie, care predomină în cadrul său şi-i
condiţionează direct şi indirect funcţionalitatea şi performanţele”. (O.Nicolescu)
 “cultura organizaţiei cuprinde ansamblul produselor artificiale, a valorilor şi
conceptelor de bază, a modurilor de gândire şi comportament acceptate general într-o
organizaţie ca bază comună de acţiune”(E.Burdus)
 “Cultura este un fenomen psihologico-social cu rădăcini adânci în existenţa
întreprinderii, care fundamentează norme, principii pe baza tradiţiilor, cutumelor sau
experienţei (tehnice, tehnologice, organizatorice, manageriale etc.) şi vine în
întâmpinarea aşteptărilor indivizilor prin convingerile exprimate cu ajutorul
ceremoniilor, ritualurilor, povestirilor, anecdotelor sau sloganurilor”(C.Bonciu)
Climatul organizaţional reprezintă starea de spirit predominantă a oamenilor şi reflectă
atât cultura sa organizaţională cât şi evenimentele de dată recentă din organizaţie.Climatul
organizaţional este determinat de cultura organizaţională şi are o dinamică proprie.

Trăsături:
 holistică: reprezintă mai mult decât suma părţilor componente;
 determinată istoric: reflectă evoluţia în timp a organizaţiei;
 conectată la elemente de natură antropologică;
 fundamentată social: este creată şi păstrată de grupul de persoane care alcătuiesc
organizaţia;
 greu de modificat: sunt implicate elemente umane complexe.

Se manifesta la diferite niveluri:

Nivelurile stabilite de Williams şi Walters sunt:
 al credinţelor şi convingerilor întipărite în conştiinţa oamenilor şi de care aceştia nu
sunt adesea conştienţi;
 al valorilor şi atitudinilor pentru care salariaţii optează şi pe care le etalează;
 al comportamentului individual şi de grup.
Nivelurile stabilite de D. Roberts sunt:
1.nivelul exterior (de suprafaţă) compus din comportamente, sloganuri, documente, alte
elemente observabile;
2.nivelul secund format din valorile şi normele care privesc ce este bun şi rău în
organizaţie, asumarea riscurilor, dezvoltarea organizaţiei şi a salariaţilor reflectate în
simbolurile şi limbajul utilizate în organizaţie;
3.nivelul terţiar (profund) care reuneşte credinţele, convingerile salariaţilor, opiniile lor
privind organizaţia

Funcţiile culturii organizationale (Nancy Adler)

-integrarea salariaţilor în cadrul organizaţiei;
-direcţionarea salariaţilor pentru realizarea obiectivelor organizaţiei;
-protecţia salariaţilor faţă de ameninţările mediului ambiant;
-păstrarea şi transmiterea valorilor şi tradiţiilor organizaţiei;

Componentele culturii organizationale (E. Schein):

 regulile de comportament aplicate la întâlnirile dintre oameni, cum ar fi limbajul şi
modalităţile de exprimare a stimei şi respectului
 normele aplicate în interiorul echipelor;
  valorile dominante referitor la produse;
 filozofia politicii organizaţionale în relaţia cu salariaţii şi clienţii;
 regulile funcţionării eficiente;
 spiritul şi climatul existente în organizaţie şi exprimate prin design, confort şi
modul în care membrii organizaţiei relaţionează cu cei din afara ei.

Model de proces de socializare (Richard Pascale de la Stanford University)

 Etapa 1. – Selectarea angajaţilor
 Noii angajaţi sunt selectaţi cu grijă pentru a fi găsiţi cei mai potriviţi culturii din
organizaţie. Prezentarea organizaţiei se face realist pentru a permite candidaţilor să se
elimine singuri. Se practică serii de interviuri individuale, interviuri de grup şi teste.
 Etapa 2. – Degradarea şi ridiculizarea
 Acestea provoacă umilirea noilor angajaţi pentru a fi pregătiţi să adere la normele noii
organizaţii.
 Etapa 3. – Instruirea în “tranşee”
 Noii angajaţi, indiferent de pregătirea lor, îşi încep cariera în organizaţie de la baza
scării ierarhice şi profesionale pentru a putea înţelege modul cum operează
organizaţia.
 Etapa 4. – Recompensarea şi promovarea
 Sistemul de motivare este utilizat cu mare atenţie pentru a stimula acei angajaţi care
contribuie la realizarea obiectivelor organizaţiei.
 Etapa 5. – Expunerea la cultura esenţială
 Credinţele, valorile şi normele esenţiale sunt permanent afirmate pentru a coordona
comportamentul oamenilor. Acest lucru garantează că sacrificiile procesului de
socializare au rezultate reale.
 Etapa 6. – Folclorul organizaţional
 Membrii organizaţiei sunt puşi în contact cu folclorul organizaţiei prin poveşti şi
povestiri despre organizaţie şi oamenii săi ceea ce consolidează adaptarea la noua
cultură.
 Etapa 7. – Modele de roluri
 Organizaţia identifică oamenii destinaţi unei cariere rapide pe care noii membri o pot
imita.

Elemente de sociologie medicala

Sociologia medicala este o disciplina relativ recenta nascuta din necesitatile sociale
impuse de sec XX. Aparuta initial doar ca preocupare in cadrul sociologiei generale,
sociologia medicala a devenit ulterior o disciplina de sine statatoare datorita faptului ca ea
putea raspunde la numeroase probleme de natura medicala.
In opinia lul Jean –Claude Guynot, sociologia medicala are 3 obiective principale
-obiectivul medical- sociologia este o disciplina anexa care completeaza cunostintele
medicilor in medicina; sociologia sprijina medicina in detectarea mecanismelor sociale
responsabile de mentinerea sanatatii
-obiectivul economic- sociologia medicala isi propune realizarea unor cercetari pentru
deternminarea costurilor ingrijirilor medicale, consumul de medicamente si cheltuielile pentru
sanatate;
-obiectivul sociologic- prin analiza problemelor de sanatate este vizata cunoasterea societatii.
 Sociologia medicala este o sociologie de ramura care studiaza sanatatea si boala ca
experiente umane, institutiile sociale din domeniul medical, natura profesiei medicale si
relatiile medic-pacient.
Pentru a avea o conceptie cat mai clara despre rolul si scopul sociologiei medicale, este
necesar a trasa cateva diferente de concepte si ramuri inrudite ale acestei discipline.
1.Medicina sociala( igiena sociala)-ramura a stiintei medicale care are ca obiect de studiu
optimizarea actiunilor cu caracter profilactic de masa, evaluarea necesitatilor de ocrotire  a
sanatatii, determinarea unor masuri de imbunatatire a retelei medicale ; se ocupa de analiza
statistica a morbiditatii.
2.Sociologia in medicina- Robert Strauss este cel care impune distinctia intre sociologia
medicala si sociologia in medicina; se ocupa cu structura organizatorica, relatiile dintre roluri,
sistemul de valori al profesiei medicale; presupune intergrarea conceptelor si tehnicilor
sociologice si aplicarea lor in medicina; utilizeaza sociologii ca si colaboratori ao medicinei in
problemele medicale.
3.Sociologia sanatatii si a bolii- studiaza aspectele socio-economice ale sanatatii, boala
ca problema sociala, initirea de politici sociale in domeniul sanatatii.
Printre fondatorii sociologiei medicale se numara Emile Durkheim si Talcott Parsons.
Emile Durkheim prin lucrarea  Sinuciderea, analizeaza o problema cu conotatii medicale din
perspectiva sociala. El pune fenomenul sinuciderii in relatie cu integrarea si coeziunea
sociala. Talcott Parsons califica boala ca si comportament deviant, iar sanatatea ca un
comportament normal.
Cauzele sociale ale dezvoltarii sociologiei medicale ca stiinta au fost:
-recunoasterea importantei factorilor sociali in etiologia bolilor cum ar fi:calitatea relatiilor
individului, calitatea mediului de viata;
-aparitia spitalului modern- spitalul devine o institutie complexa si puternica, cu mijloace
eficace de diagnostic si tratament si in acelasi timp un “centru de inovatie”;
-medicalizarea societatii- tipurile de patologii cu care se confrunta oamenii au devenit tot mai
numeroase si mai variate prin introducerea unor manifestari ce se afla la limita dintre sanatate
si boala;
- stressul, oboseala si starile psihice cu tenta depresiva si alte manifestari au ajuns sa fie
considerate si tratate ca boli
-modelul medical este aplicat si la probleme cum ar fi: drogurile, homosexualitatea, devianta,
alcoolismul, tabagismul si multe altele;
-implementarea unor noi servicii medicale si cresterea numarului de medici, elaborarea unor
legi privind protectia populatiei, precum si analizarea unor probleme cu conotatii juridice si
etice cum ari fi: transplantul de organe, clonarea, fecundarea in vitro, etc.;
-trecerea de la medicina practicata in mod privat la cea practicata in echipe si
institutionalizata;
-schimbarea profilului demografic al populatiei; cresterea procentului de varstnici, prelungirea
duratei de viata-schimbarea modului de finantare in medicina;
-schimbarea rolului traditional al medicilor prin specializarea lor tot mai mare.

Influenta socialului asupra sanatatii Socialul influenteaza sanatatea prin mai multe
modalitati:
1. calitatea igienei publice-calitatea apei potabile, a aerului, canalizarea;
2. de viata-aspectele legate de dieta, modul de alimentatie este supus “modei” si poate fi
modificat prin educatie;
 3. planingul familial- familiile in care se practica contraceptia au un numar mai scazut
de membri, ceea ce presupune o mai buna ingrijire a copiilor si o stare de sanatatea
mai buna a femeilor;
4. conditiile de locuire- spatial existent, iluminarea, aerisirea, igiena locuintei;
5. conditiile de munca si statutul ocupational- programul de lucru, stress-ul
occupational, posibilitatea unor accidente la locul de munca.

Aspectele sociale ale bolii

Notiunea de boala. Consecintele bolii. Atitudini fata de boala.

Din punct de vedere biologic, boala este o stare a organismului sau a unei parti din
organism, in care functiile sunt afectate sau deranjate datorita unor agenti din mediul intern
sau extern. Boala nu reprezinta doar o suma de simptome sau un ansamblu de acuze pur
somatice. Ea reprezinta un proces care, chiar daca nu conduce la modificari marcante
structurale sau functionale, afecteaza viata psihica a subiectului, ca o reactie a acestuia la
boala. Ca stare nedorita, involuntara, boala creeaza sub aspect psihic o anumita anxietate,
incertitudine in primele ei stadii, inceritudine atenuata sau suprimata prin diagnostic.
Etichetata prin diagnostic, starea de boala este ,,legitimata’’, iar comportamentul
pacientului se structureaza in jurul acestei stari. Constiinta bolii cu anxietatea, nelinistea,
supraincarcarea, anticiparea suferintei fizice (la debutul bolii) sau trairea ei directa, ecoul
social pe care-l are boala asupra individului, determina la orice pacient aparitia unor stresuri
psihice majore si de lunga durata. Aceasta constiinta se exprima printr-un registru larg de
manifestari si reactii, in functie de natura bolii (altfel se reactioneaza la o raceala si altfel la un
infarct) si de trasaturile de personalitate ale pacientului.
La un pol avem negarea subiectiva sau nerecunoasterea bolii (anozognozia), iar la
celalalt pol avem supraevaluarea subiectiva a simptomelor (hipernozognozia). In primul caz e
vorba de ,,fuga de boala’’, iar cel de-al doilea, de ,,refugiu in boala’’ (Rascanu R., 1997).
Consecintele starii de boala depasesc disfunctiile biologice si psihologice, afectand
intreaga viata sociala a persoanei. Persoana bolnava pierde controlul activitatii sociale
normale, cu particularitati in diferite tipuri de imbolnavire. Ca ,,situatie de impas existential’’
(I. B. Iamandescu, 1997), boala antreneaza o serie de servituti si restrictii, modificand modul
de viata al individului. Acestea privesc aspecte ca:
- restrangerea sau modificarea unor activitati motrice sau fiziologice (alimentare,
sexuale);
- limitarea sau suprimarea unor activitati intelectuale sau profesionale, care pentru unii
constituie surse intrinseci de satisfactie, dincolo de obtinerea unor mijloace de
existenta;
- suprimarea, pe diferite durate de timp, a unor activitati extraprofesionale;
- modificarea relatiilor interpersonale in sensul diminuarii contactelor cu cei apropiati
(mai ales in cazul bolnavilor spitalizati);
 - dereglarea raporturilor familiale sau conjugale;
- pierderea sau reducerea capacitatii de munca si, legat de aceasta, a posibilitatilor de a
realiza castiguri economice sau mijloace de subzistenta;
- dependenta fata de ceilalti, mai ales in cazul aparitiei unor infirmitati.
Sub aspect social, boala are drept consecinte pierderea rolurilor obisnuite, a unor
gratificatii si a unor moduri de comportament adaptativ.
Pacientul nu depune o prestatie sociala optima si constituie izvor de suferinta pentru cei
din ambianta imediata. Parsons arata cum pot fi tulburate rolurile familiale datorita
imbolnavirii unuia dintre membrii ei, dereglandu-le orarul si marind tensiunea dintre ei. Boala
mamei este cea mai perturbatoare, deoarece dezorganizeaza resorturile generale ale vietii
familiale. Boala tatalui creeaza reactii discrete din partea celorlalti membrii ai familiei,
incarcata de tentativa de a-l retine mai mult in stare de dependenta (la pat) si de ai se ,,uzurpa
rolul autoritar’’ Prezenta unui batran bolnav intr-o familie nucleara (parinti, copii) poate
perturba intr-o masura semnificativa rolurile celorlalti membrii din familie, datorita
dependentei bolnavului de adulti.

Rolurile sociale in relatia terapeutica

Statusul si rolul social

Statusul reprezinta pozitia ocupata de o persoana sau de un grup de persoane in societate.

Aceasta pozitie are doua dimensiuni: orizontala si verticala.
Dimensiunea orizontala a statusului se refera la reteaua de contacte si de schimburi reale
sau posibile pe care individul le are cu alte persoane situate la acelasi nivel social.
Dimensiunea verticala vizeaza contactele si schimburile cu persoane situate in ierarhia sociala
intr-o pozitie superioara sau inferioara. Statusul este astfel definit ca un ansamblu de relatii
egalitare si ierarhice pe care individul le are cu alti membri din grupul din care face parte.
Rolul social se defineste ca model de comportare asociat unei pozitii sociale sau unui
status, punerea in act a drepturilor si datoriilor prevazute de statusurile indivizilor si
grupurilor intr-un sistem social. Rolul are valoare de expresie a persoanei care ocupa un
anumit statut, fiind rezultatul unei interactiuni dinamice intre normele si modelele impuse
unei anumite pozitii sociale si spontaneitatea creatoare a subiectului. Personajul este rezultatul
sintezei dintre prescriptiile si modelele comportamentale statutare si originalitatea
personalitatii subiectului, care dau o forma distincta comportamentului de rol.
Din punct de vedere terminologic conceptul de rol a aparut in contextul artei dramatice,
caracterizand prestatiile actorului in cadrul unei reprezentatii si de aici a fost imprumutat de
limbajul stiintelor sociale, referindu-se la functia pe care o indeplineste o persoana ocupand o
pozitie intr-un cotext social. La fel ca in cazul actorului, si rolul persoanei este dependent
partial de rolul altora cu care ea se relationeaza in contextul social.
Notiunea de rol apare ca fiind complexa, ea reflectand imbinarea unor caracteristici
simultan subiective si obiective, sociologice si psihologice, normative si personale: functia
sociala, in care se regasesc un gen de activitate si un procedeu general de conduita, elaborate
de societate si coditionate de locul pe care il ocupa individul in sistemul relatiilor sociale,
indeplinirea concreta a rolului de catre fiecare individ.
Ca si in cazul statusului, fiecare persoana la un moment dat nu are numai un singur rol, ci
un set de roluri care pot fi congruente sau incongruente.Termenul de ,,set de roluri"
desemneaza totalitatea relatiilor de rol pe care o persoana le intretine in fapt prin statusul sau
social.
 Pentru indeplinirea unui rol, subiectul trebuie sa fie constient de drepturile si de
indatoririle pozitiei pe care o ocupa. Asteptarile pot specifica strict comportamentul cerut sau
pot fi doar indicatii care ofera actorului posibilitatea de a-si juca liber rolul. Aceste variatii
sunt in functie de sanctiune, de certitudine si de consensul legat de asteptari.

Rolul social al asistentului medical

Statusul social al asistentului medical este perceput de catre masa larga de persoane in
asociere cu valori precum:
- alina suferinta;
- vindeca boala;
- salveaza viata pacientului.
Rolul social al asistentului medical este asociat statusului sau si este caracterizat de cinci
trasaturi principale (T. Parsons, 1956):
- competenta tehnica determinata de continutul tehnic al stiintei medicale si prioritara in
infaptuirea eficienta a actului medical;
- universalismul care presupune existenta unei relatii cu pacientul bazate pe reguli
formale si nu legaturi personale, neputand face nici un fel de discriminare in acest
sens;
- specificitatea functionala privind ingrijirea sanatatii si rezolvarea cazurilor de boala
care presupune actiunea cu mijloace si tehnici specifice, fara a interveni in alte aspecte
ale vietii pacientului;
- neutralizarea afectiva care impune existenta unei relatii obiective si fara implicare
emotionala;
- orientarea spre colectivitate este obiectivul ideologiei medicale, care pune accent pe
devotamentul fata de colectivitate si mai putin pe urmarirea unor profituri materiale.

Rolul social al bolnavului

Spre deosebire de medic, aflat in general in situatia unui om sanatos, bolnavul este
confruntat cu o noua situatie existentiala determinata de afectarea capacitatilor sale fizice,
psihice si sociale. Aceasta situatie, noua, de bolnav, s-ar caracteriza prin cinci trasaturi
principale:
1. Situatia marginala a bolnavului (intre lumea sanatatii si cea a bolii, negand cand una,
cand alta), care il face instabil, dominat de stari conflictuale;
2. Starea de primejdie care planeaza asupra bolnavului si care il determina sa apeleze la
tehnici protectoare spre a face fata pericolului situatiei, fapt care se traduce uneori prin
euforie si, mai des, prin sugestibilitate crescuta;
3. Restrangerea orizontului (de preocupari, de ambianta);
4. Egocentrism;
5. Perspectiva temporala indelungata a bolii duce la sporirea anxietatii si potenteaza
actiunea factorilor 3, 4.
In aceasta situatie, bolnavul apeleaza la institutia medicala in virtutea unui rol social
dobandit, rolul de bolnav (cu caracter temporar sau permanent), rol definit de Parsons prin
patru trasaturi:
1. Degrevarea de sarcini si responsabilitati normale, in functie de natura si gravitatea
bolii. Cand este bolnav, individul nu poate nici munci, nici nu se poate ocupa de
familia sa. Daca nu se vindeca, aceasta scutire de sarcini si responsabilitati devine o
acceptare definitiva, un drept;
 2. Bolnavul nu se poate insantosi singur, printr-un act de decizie propriu, de aceea el nu
este responsabil de incapacitatea sa. Ca atare, el va primi sprijin din partea acelor
membri ai societatii care institutionalizeaza ajutorul acordat bolnavilor. Realizarea
rolului poate oscila, in acest sens, intre tendinta de a exagera utilizarea acestui ajutor
si tendinta de a-l refuza din diverse motive: exces de zel profesional, altruism
familial, teama etc.
Cele doua trasaturi constituie privilegii pentru bolnavi, insa ele sunt conditionate de
respectarea unor obligatii precizate de celelalte doua trasaturi.
3. Boala trebuie considerata ca indezirabila si bolnavul trebuie sa doreasca ,,sa se faca
bine’’. Aceasta este o legitimitate conditionata a rolului de bolnav;
4. Obligatia bolnavului de a cauta ajutor competent si de a coopera cu cei ce raspund
de ingrijirile de sanatate.
Se poate adauga ca degrevarea de obligatii nu este generalizata. Legitimitatea
conditionata nu se aplica decat pentru bolile grave si nu se aplica pentru anumite
malformatii congenitale, de exemplu, sau pentru anumite boli cronice. Obligatia de a cauta
un ajutor competent nu este aplicabila bolilor usoare.
Parsons afirma ca tipul de rol al bolnavului depinde de mai multi factori:
- Felul bolii;
- Gravitatea bolii;
- Cronicizarea bolii;
- Genul de tratament: ambulatoriu, stationar, spitalicesc.
In aceeasi idee, Beckmann (1979) distinge, la un pol, pacienti care adopta rolul de
bolnavi timizi: bolnavi ce se considera lipsiti de ajutor doresc intens contactul cu medicul
si asteapta de la el ocrotire si intelegere pentru orice problema personala sau socio-
emotionala. La celalalt pol, se afla pacientii care adopta rolul de suprasanatosi: bolnavi
reali (cu tulburari grave psihice sau cu boli de tip neoplazic) care stiu acest lucru, dar
refuza sa creada si consulta rar medicul, stiind ca nu se pot insanatosi.
Exista si pacienti care nu se incadreaza intr-un tip ideal al rolului de bolnav, persoane
care din punct de vedere comportamental si atitudinal nu se inscriu in media de conduita a
populatiei si care creeaza dificultati in relatia medic-pacient.
Rolul social al bolnavului legitimeaza starea sa vulnerabila si incapacitatea sa,
obligandu-l in acelasi timp sa caute vindecarea. Se poate intampla ca pacientul sa incerce
sa traga foloase de pe urma starii sale si sa considere boala ca pe un mijloc de a scapa de
responsabilitati pe care nu poate sau nu vrea sa si le asume. Medicul trebuie sa pastreze in
acest sens un echilibru intre a ajuta bolnavul si a-l refuza. A-l ajuta in relatia terapeutica
pentru a-si depasi starea de dependenta cauzata de boala si a-i refuza tentativa de
,,manipulare prin recompense’’ vizand cereri ce nu decurg din starea de boala.

Tipuri de relatii intre asistentul medical si bolnav

"Relaţia dintre medic şi pacient este probabil cea mai importantă dimensiune a îngrijirilor medicale"
(Richard   Frankel, sociolog, expert în interacţiunile umane)

Relaţia dintre medic şi pacient se numără printre temele care au fost cel mai frecvent
dezbătute în cadrul primelor preocupări privind sociologia sănătăţii. Iniţial, această temă a
fost abordată la nivel macrosocial, în raport cu rolurile sociale ale celor doi protagonişti ai
actului medical. Ulterior, majoritatea studiilor dedicate acestei teme s-au axat asupra nivelului
microsocial, pentru a lua în considerare procesul de intercomunicare şi relaţiile interpersonale,
de complementaritate, schimb sau conflict, care pot interveni între cei doi actori sociali.
 Evaluarea caracteristicilor acestui tip de relaţie a fost efectuată, în urmă cu mai multe
decenii, de către sociologii americani, în cadrul a trei modele sau perspective teoretice
principale :
1. Teoria funcţionalistă, elaborată de Talcott Parsons (1975)
2. Teoria schimbului, dezvoltată de Samuel Bloom (1963)
3. Teoria conflictului, construită de Eliot Freidson (1970)

1. Teoria funcţionalistă

  Conform acestei teorii, fiecare dintre cele două roluri sociale, al medicului şi al
pacientului, este definit de cerinţe şi aşteptări normative, impuse de exigenţele generale ale
funcţionării sistemului social.
Parsons consideră că această relaţie este definită de complementaritate, în sensul că
fiecare participant aşteaptă ca şi celălalt să se comporte într-un anumit mod, compatibil cu
cerinţele rolului social îndeplinit. Totuşi, în realitate, medicul este cel care are poziţia
dominantă în distribuirea autorităţii. Însuşi Parsons a admis că asimetria este necesară în orice
relaţie terapeutică dintre medic şi pacient, întrucât, pentru a se putea ocupa în mod optim de
starea de boală, medicul trebuie să deţină controlul asupra interacţiunii cu pacientul, fiind, în
acest fel, sigur că acesta va îndeplini toate recomandările sale. Ca urmare, deşi în orice act
medical există o complementaritate a eforturilor celor doi termeni, ambii aşteaptă ca medicul
să manifeste mai multă putere şi autoritate. Pozitia diferită a medicului în raporturile cu
pacientul rezultă, de fapt, din următoarele trei componente, aflate în interacţiune una cu
cealaltă:
- prestigiul profesional 
 – determinat pe de o parte de cunoştinţele de specialitate, iar pe de altă parte de mandatul cu
care este învestit de societate, ca gestionar al sănătăţii populaţiei, cea mai importantă dintre
valorile sociale.
- autoritatea situaţională a medicului 
 – dincolo de autoritatea profesională, poziţia dominantă a medicului derivă şi din cerinţele
economiei de piaţă, care caracterizează societatea contemporană. Sănătatea a devenit, în acest
sens, un adevărat bun de consum, la fel ca oricare produs de pe piaţă, care se poate cumpăra
numai de la furnizori sau prestatori calificaţi. Medicii deţin de fapt monopolul asupra cererilor
pacientului, în condiţiile în care numai ei au competenţa necesară de a se ocupa de
administrarea săntăţii.
- dependenţa situaţională a pacientului 
 – această componentă reprezintă reversul situaţiei dominante a medicului. Deoarece numai
medicina ca instituţie şi numai medicul ca reprezentant al ei pot rezolva problemele de
sănătate, pacientul este obligat să accepte o situaţie de dependenţă faţă de medicul său.
Această dependenţă poate deveni chiar garantul propriei sale însănătoşiri.Talcott Parsons a
subliniat că, în relaţia medic-pacient, asimetria este o condiţie obligatorie a
recuperării bolnavului, a învestirii medicului cu capacitatea de a ţine sub control, în
permanenţă, starea acestuia.
În concluzie, teoria funcţionalistă emisă de T. Parsons, se bazează pe următoarele
principii fundamentale :
- relaţia medic-pacient este una de complementaritate, intre autoritate (exercitată de
medic) şi dependenţă (resimţită de pacient)
- în acelaşi timp, este caracterizată prin asimetrie, întrucât pacientul are un rol
temporar şi pasiv, iar medicul are rol permanent şi activ.

2.Teoria schimbului
 Teoria schimbului susţine ideea că orice interacţiune socială are loc prin intermediul
unor negocieri şi tranzacţii, prin evaluări şi percepţii de o parte şi de alta, circumscrise nu
unor reguli prestabilite sau interese comune, ci unor reguli negociate chiar în cursul
interacţiunii ; şi unor interese adeseori conflictuale.
Are la bază următoarele principii fundamentale :
- relaţia medic-pacient se caracterizează prin negocieri şi tranzacţii reciproce
- pacientul are, ca şi medicul, un rol activ (se implică în actul medical, putând să facă
evaluări şi să emită aprecieri în legătură cu tratamentul prescris)

3.Teoria conflictului

Spre deosebire de alte perspective teoretice, teoria conflictului subliniază ideea că

orice interacţiune dintre medic şi pacient este caracterizată de interese, percepţii şi puncte de
vedere divergente.
Principiile pe care se bazează teoria conflictului pot fi schematizate astfel :
- orice interacţiune dintre medic şi pacient este caracterizată de interese, percepţii şi
puncte de vedere diferite ;
- calitatea interacţiunii dintre medic şi pacient nu se supune unui model general, ci este
întotdeauna problematică, putând fi afectată de atitudini conflictuale şi de dificultăţi de
comunicare.

Tipuri de relatii medic-pacient

In analiza relatiilor medic-pacient, ca relatie sociala, s-au impus 2 puncte de vedere:

1.- primul este cel al lui Parsons care considera aceasta relatie ca fiind una de
complementaritate, de intelegere reciproca intre 2 actori sociali;
2.- cel de-al doilea punct de vedere este cel al lui E. Friedson(1970)- relatie potential
conflictuala.

1. Relatia de complementaritate-Parsons
Atat medicul cat si pacientul isi joaca propriul rol social reprezentand fiecare modele sau
tipuri ideale de comportament social. Medicul isi foloseste cunostintele sale pentru a-l ingrji
pe bolnav, iar pacientul cere ajutorul medicului si coopereaza cu acesta.
Doi medici psihiatri americani, T. Szasz si M. Hollender (1956) au reevaluat cateva aspecte
ale modului parsonian, ideea reciprocitatii relatiei medic-pacient, considerand ca nu exista un
singur model de relatie terapeutica. Ei au identificat 3 tipuri de relatii medic-pacient
1.- activitate-pasivitate- medicul este activ iar bolnavul pasiv;
2.- conducere-cooperare- medicul aplica tratamentul bolnavului iar bolnavul este capabil de
a-si exercita propria judecata in urmarea acelui tratament;
3.- participare reciproca ( cooperare mutuala)- bolnavul intalneste ocazional medicul-
pacientii sunt bolnavi cronici dar pot fi inca activi din punct de vedere social; in acest caz
medicul ii ajuta sa-si mentina tratamentul.
Tipul de relatie depinde de conditia pacientului, de terapia pe care medicul o executa, ea
putand sa se schimbe in functie de stadiile diferite ale tratamentului.
Pe langa cele 3 relatii mai sus amintite mai exista si o a 4 , pacientul conduce si medicul
coopereaza atunci cand pacientul solicita o trimitere sau o reteta.

2. Relatia potential-conflictuala- Friedson

Acest conflict isi are sursa in interesele si perspectivele diferite pe care le au pacientul si
medicul. Medicul percepe bolnavul si nevoile sale conform categoriei cunostintelor sale
specializate iar bolnavul percepe boala sa in functie de exigentele vietii cotidiene. Exista deci
o diferenta intre perspectivele “culturii profesionale” a medicului si a “culturii profane” a
pacientului. O alta sursa de conflict o poate constitui si interesele si prioritatile diferite ale
medicului si pacientului; diferentele cu privire la evaluarea gravitatii bolii, asteptarile
contradictorii cu privire la comportamentul bolnavului.
Obstacolele in relatia medic-pacient pot fi constituite prin:
-a accesului la serviciile medicale de specialitate in cadrul unor bolnavi nedeplasabili sau
din mediul rural;
-problema economica- ingrijirea medicala de specialitate, mai ales cea din sistemul privat,
implica costuri mari si tot mai multe servicii medicale sunt contra cost;
-cazul serviciilor medicale private exista presiunea eficientei actului medical;
-sistemul de salarizare nesatisfacator al profesiei medicale in Romania.

Strategii de control-comunicare in relatia medic-pacient

Comunicarea este procesul transmiterii , receptionarii, stocarii, prelucrarii si utilizarii

informatiilor.
Orice act elementar de comunicare presupune existenta unui:
-emitator;
-mesaj;
-canal de transmitere a mesajului;
-receptor
Comunicarea este considerata a fi principala punte de legatura intre oameni, un mijloc
prin care o persoana transmite un mesaj unei alte persoane si asteapta raspuns din partea
acesteia.
O serie de oameni de stiinta, printre care si psihiatrii Paul Watzlawich si D.Jackson, si-
au inscris cercetarile in problemele de socializare punand un mare accent pe dimensiunea
comunicarii ca relatie interumana. Acestia au emis o serie de axiome ce caracterizeaza
comunicarea interumana:
1. Comunicarea este inevitabila- nu doar componenta verbala este importanta ci si
intregul complex al miscarii corporale voluntare sau involuntare, al gesturilor, privirii,
tacerii, spatiului individual, vestimentatiei, toate au o bogata valoare comunicativa.
2.Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational, cel de-al
doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai.
3.Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de cauza-
efect sau stimul-raspuns;
4.Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie o forma analogica- acest lucru se
refera la faptul ca noi putem transmite un mesaj printr-o modalitate pur lingvistica fara a
implica sentimentele in redarea acestuia, iar acest mod de transmitere este numit mod
digital de genul “spun totul sau nimic”, pe cand  modalitatea paralingvistica de transmitere
a unui mesaj ( intonatie, ritm, timbru) tine cont de impactul din spatele mesajului asupra
receptorului, comunicarea paralingvistica este numita drept comunicare analogica.
5.Comunicarea este ireversibila- odata emis, mesajul produce efecte
6.Comunicarea presupune raporturi de forta si ea implica tranzactii simetrice sau
complementare- pe intreg procesul comunicarii se mentin rolurile participantilor care nu
pot fi schimbate ca si status, rolurile raman fixe si inegale iar intre acestea se interpun
interactiunile de tip tranzactional ( ex. relatia medic-pacient la consultatie, profesor-elev la
 cursuri) dar mai pot exista si “interactiuni personale” ce nu presupun disparitia rolurilor ci
o fluidizare a lor ( ex. relatia dintre prieteni, soti, etc.)
7.Comunicarea presupune procese de ajustare si acordare- aceste procese intervin in
comunicare datorita polisemiei termenilor folositi de vorbitori, de diferentele de
experienta dintre vorbitori ( ex. conflictul dintre generatii).
Tipuri de comunicare
Exista doua tipuri de baza ale comunicarii interumane: verbala si non-verbala.
Comunicarea verbala se refera la tot ceea ce este scris sau spus. Comunicarea scrisa
implica formulari clare si logice, pe cand comunicarea orala este insotita si de factorii
paralingvistici ( intonatie, ritm, timbru). Comunicarea non-verbala este cea care
transmite cele mai multe informatii despre actorii din cadrul comunicarii. Acest tip de
comunicare completeaza comunicarea verbala si creeaza adevarate limbaje ce traduc
starea de spirit a vorbitorilor.
Principalii indici non-verbali sunt:
 expresia fetei;
 gesturile- miscarea mainilor, a corpului;
 orientarea corpului catre interlocutor;
 pozitia corpului- modul in care stam, in picioare sau asezati;
 proximitatea- distanta la care stam fata de interlocutor;
 contactul vizual;
 contactul corporal;
 miscari ale corpului;
 aspectul exterior- vestimentatie sau infatisare fizica;
 aspectele non-verbale ale vorbirii- variatii ale tonului;
 aspecte non-verbale ale scrisului- scrisul de mana , acuratetea si aspectul vizual
general.
Comunicarea este procesul cheie in medicina intrucat ea furnizeaza, in buna parte, datele
necesare stabilirii diagnosticului. Pentru multe boli cronice, ea este singurul suport al bolii si
unica forma de tratament.
Majoritatea studiilor privind punctul de vedere al pacientilor cu privire la ingrijirea
medicala releva concluzia comuna conform careia cei mai multi sunt nesatisfacuti de
cantitatea si calitatea informatiei primite in cursul ingrijirii.

Cauzele insuficientei comunicari medic-pacient constau in:

1. atitudinea profesionala- unii medici se retin in a furniza informatii clare si precise
bolnavilor in legatura cu boala lor pe motivul de a     nu-i nelinisti iar alti medici
considera comunicarea informatiilor cu privire la boala lor drept una dintre sarcinile
esentiale ale actului medical pe langa terapia propriu zisa;
2. stilurile de interviu- unii medici pun intrebari strict legate de simptomele unui
bolnav, iar altii sondeaza si problemele persoanale, colaterale aparitiei bolii;
3. problema incertitudinii- in cazul bolilor cronice, etiologia lor nu este suficient
cunoscuta si de aceea medicii au rezerve in a informa bolnavii cu privire la evolutia
bolii lor;

4. neincrederea pacientului- exista bariere in relatiile terapeutice din cauza diferentelor

de clasa  si de statut, aceste diferente altereaza informatiile de la pacient catre medic;
5. perspectivele diferite ale medicului si pacientului;
6. dificultati in exprimare- medicul poate folosi un limbaj mult prea stiintific in redarea
informatiilor legate de boala pacientului, iar pacientul nu va intelege starea sa de fapt
datorita terminologiei medicale.
 Strategiile de control in relatia medic-pacient pot fi grupate in 4 categorii: 
1. persuasiunea;
2. negocierea;
3. incertitudinea functionala;
4. comportamentul non-verbal.
Persuasiunea se regaseste de partea ambelor parti: atat de paretea pacientului cat si de
partea medicului. Pacientul poate convinge medicul ca un anumit tratament este mult mai
eficient pentru problema sa de sanatate decat un altul iar medicul poate convinge pacientul ca
experienta sa in aplicarea tratamentului propus este una pozitiva si se bazeaza eminamente pe
cercetari stiintifice si experimetale de laborator cu un bun grad de eficacitate pe subiecti
umani
Negocierea se refera la procesul prin care medicul si pacientul ajung la un compromis.
Incertitudinea functionala intervine doar atunci cand medicul, fiind sigur de evolutia
unei boli sau de rezultatul unei terapii, poate prelungi in mod deliberat incertitudinea
pacientului.
Comportamentul non-verbal se poate manifesta printr-o variata serie de gesturi realizate
atat de catre medic cat si de catre pacient.
Comportamentul profesional al asistentului medical in actul terapeutic
Acest comportament se caracterizeaza prin:
-asimilarea temeinica la cel mai inalt nivel a cunostintelor teoretice si a deprinderilor
practice;
-stapanirea metodelor si tehnicilor de investigare si de terapie;
-administrarea operativa si in cunostinta de cauza a tratamentului;
-crearea unui climat de munca adecvat;
-perfectionarea continua.
Se identifică cateva principii şi valori etice de care trebuie să ţină cont asistentul medical:
1. autonomia;
2.binefacerea (beneficienţa);
3. non-maleficienţa;
4. dreptatea;
5 veracitatea;
6.sinceritatea;
7.confidenţialitatea.
Autonomia – conform acestui principiu, individual trebuie să i se dea posibilitatea de a
hotărî singur asupra propriilor acţiuni
Beneficienţa – reprezintă obligaţia de a face bine şi de a evita producerea de prejudicii
altor persoane. A acţiona conform acestui principiu înseamnă a-i ajuta pe pacienţi să obţină
ceea ce le este benefic şi de a reduce riscurile.
Asistentele medicale sunt obligate ” să promoveze sănătatea, să prevină îmbolnăvirile, să
redea sănătatea şi să aline suferinţele” (I.C.N., 1973, Codul de Etică)
Aceste linii de conduită profesională se materializează în efecte benefice pentru persoana
îngrijită sănătoasă sau bolnavă.
Non-maleficienţa - prin tot ceea ce facem nu trebuie să facem rău persoanei îngrijite.
Dreptatea - asistentul medical trebuie să trateze cu aceeaşi responsabilitate şi
profesionalism toţi pacienţii indiferent de vârstă, condiţie socială, economică, criterii
religioase, etnie
Veracitatea - obligaţia de a spune adevărul, de a nu minţi pacientul. Relaţia între
asistentul medical şi pacient trebuie să se bazeze pe adevăr.
 Sinceritatea - este considerată o dovadă de respect datorată persoanei îngrijite.
Asistentele medicale au obligaţia să fie sincere şi de bună credinţă, să spună adevărul despre
boală, despre tratament, fără însă să-şi depăşească limitele de competenţă.
Confidenţialitatea - asistenta medicală este obligată să păstreze secretul profesional;
toate informaţiile cu privire starea pacientului nu vor fi împărtăşite altei persoane din afara
echipei de îngrijire, decât cu consimţământul pacientului, facând excepţie cazurile prevăzute
în mod expres de lege.
Răspundere şi responsabilitate în asistenta medicala
Fara aceste doua atribute asistentul medical nu-şi poate desfăşura activitatea.
Răspunderea profesională – concept etic important care are la bază relaţia asistent
medical-pacient în acordarea îngrijirilor. Asistenta medicală are răspundere faţă de pacient,
profesia sa şi societate, pentru ce a făcut sau nu a făcut în activitatea de îngrijire.
Responsabilitatea profesională - este o autoangajare conştientă şi voită într-o acţiune.
Fiind conştienţi de fiecare atitudine şi acţiune, înţelegem să justificăm şi să luăm asupra
noastră toate consecinţele. Asistentul medical are responsabilităţi individuale, de grup precum
şi specificului unde lucrează. El îşi desfăşoară activitatea în cadrul echipei de îngrijire
bazându-se pe relaţii de parteneriat şi solidaritate profesională, complementaritate. Activitatea
în echipă presupune respectarea autonomiei profesiei cât şi buna colaborare pentru realizarea
scopului propus ducând astfel la satisfacţia profesională.
Asistentii medicali au responsabilitatea de a propaga drepturile pacientului:
 să-i asigure o îngrijire adecvată în orice condiţie;
 îngrijirea să fie echitabilă, umană şi fără discriminări privind, rasa, culoarea,
naţionalitatea, resursele financiare ori convingeri etice;
 să informeze pacientul despre tratament, riscurile aferente, în termeni pe care ei şi
familia lor să-i înţeleagă cu uşurinţă, iar ei să-şi dea consimţământul după ce s-au
informat şi au înţeles tot;
 să-i informeze şi să-i facă să participe la toate deciziile legate de sănătatea lor;
 să li se asigure confidenţialitatea în timpul discuţiilor, examinării şi tratamentului;
 să le respecte decizia privind refuzul tratamentelor, participarea la cercetări sau
experimente, fără să recurgă la acţiuni primitive împotriva lor;
 pacienţii au dreptul să fie educaţi şi informaţi de către personalul care îi îngrijeşte în
aşa fel încât să fie capabili să-şi asigure un nivel optim de stare de bine şi să înţeleagă
care le sunt nevoile de bază.
 Legislativ – asistenta medicală are datoria de a :
 promova ce e cel mai bine pentru pacient
 se asigura că toate nevoile pacientului au fost rezolvate
 proteja drepturile pacientului.
 Standarde de îngrijire – asistenta medicală trebuie să respecte :
 standardul de îngrijire profesională: evaluare, diagnostic, identificarea efectelor,
rezultatelor, planning;

 standardul de practică profesională: îngrijiri de calitate, educaţie, colaborare, etică,

utilizarea resurselor, cercetare, performanţă, evaluare.
Concluzii:
1. rezultă 4 responsabilităţi esenţiale ale asistentului medical:
- promovarea păstrării sănătăţii;
- prevenirea îmbolnăvirilor;
- restaurarea sănătăţii;
- inlăturarea suferinţei.
Acestea au o semnificaţie de nezdruncinat, pe care se pot structura metode şi programe
indiferent de definiţii, strategii, opinii, metalităţi şi care stau la baza standerdelor peentru un
comportament etic.
2. in procesul de îngrijire se impune necondiţionat parteneriatul cu pacientul, echipa de
îngrijire ( medic, as.med, medic, infirmieră, etc)
3. persoanele îngrijite au nevoie de asistenţi medicali, iar asistenţii medicali au nevoie de
recunoaşterea importanţei activităţii lor de către pacienţi, medici, cât şi de societate.

COMPONENTE DE DESIGN SI REALIZARE IN CERCETAREA

SOCIOLOGICA

Cercetarea sociologica, in sens larg semnifica obtinerea si prelucrarea informatiilor

obiectiv verificate, in vederea construirii explicatiilor stiintifice ale faptelor, fenomenelor,
proceselor sociale.
In cercetarea sociologica se face distinctia dintre cercetarea teoretica si cea empirica:
Cercetarea sociologică empirica (bazata numai pe experienta) presupune observarea directa
a realitatii, aplicarea unor metode si tehnici specifice de colectare a informatiilor (ancheta,
experimentul, chestionarul etc.), de prelucrare a lor (corelatii, teste de semnificatie statistica
etc.). Cand cercetarea empirica (concreta sau de teren) are un caracter preliminar, explorator
sau are o amploare sau o profunzime mai reduse se vorbeste de investigatie sociologica.
Ancheta sociologica se particularizeaza in universul cercetarii sociologice concrete
prin aceea ca utilizeaza cu precadere chestionarul si interviul pentru colectarea informatiilor.
Sondajul de opinie publica este un tip de cercetare ce se bazeaza pe modalitati
interogative de colectare a informatiilor, pe tehnici de esantionare si are ca nota diferentiala
restrangerea ariei de cunoastere la opinia publica.
 Metoda este ansamblul de procedee si tehnici folosite in activitatea de cercetare
stiintifica. In sociologie, inclusiv in sociologia medicala, se folosesc trei perspective
metodologice complementare:
a) perspectiva pozitivista, care pune accentul pe studiul cauzelor fenomenelor socio-medicale;
b) perspectiva fenomenologica sau interpretativa, care este centrata pe dezvaluirea sensului
actelor socio-medicale;
c) perspectiva critica, care pune accentul pe studiul structurilor sociale opresive, al
inegalitatilor sociale in explorarea dinamicii vietii socio-medicale.
Sociologia este o stiinta caracterizata prin obiectivitate, generalitate, functie
explicativa si predictiva, intemeiata pe verificarea sau respingerea empirica (experimentala) a
rezultatelor sale.
Sociologia, in calitate de stiinta sociala structurata si specializata, detine (asemanator
cu medicina) un set de norme etice, un cod al cercetarii sociologice elaborat in ultimele
decenii.
Obiectul de cercetare al sociologiei il constituie:
- Actiunile sociale (munca, educatia, socializarea, asistenta sociala, asistenta sanitara,
ingrijirile medicale, diagnosticul medical etc.);
- Institutiile sociale (scoala, familia, biserica, spitalul, centrele de sanatate, sistemul
medical, policlinicile);
- Grupurile sociale (grupuri de prieteni, clase sociale, enoriasii unei biserici, pacientii,
somerii, grupurile sociale dezavantajate, medicii, asistentii, profesorii etc);
- Comunitati teritoriale (sat, oras, cartier, tara).
Cercetarea sociologica este altceva decat reproducerea opiniilor si prejudecatilor noastre
sociale. Ea sustine, argumenteaza, respinge, organizeaza sau produce teorii, ipoteze si
argumente care contrazic nu doar propriile noastre convingeri, ci pot contrazice si convingeri
ale societatii in general.

Etapele cercetarii sociologice au urmatoarea succesiune:

1.Operatiunea conceptelor este procesul prin care specificam precis ce intelegem cand
folosim anumiti termeni, concepte. Operationalizarea conceptelor presupune urmatoarea
secventa de activitati:
- definirea conceptelor din punct de vedere teoretic;
- meditatia asupra diferitelor aspecte ale conceptului si descompunerea lui in
dimensiuni care acopera sensul conceptului investigat;
- elaborarea diferitilor indicatori ai fiecarei dimensiuni;
- selectarea unuia sau mai multor indicatori pentru fiecare dimensiune;
- elaborarea de intrebari adecvate pentru a culege cu ajutorul lor informatii
pertinente despre fiecare indicator; acestea sunt variabilele care pot fi
independente sau dependente.
2.Stabilirea ipotezelor de lucru raspunde in fond la intrebarea: ce fel de relatii si aspecte se
cerceteaza?
Alegerea metodelor si tehnicilor de investigatie cele mai adecvate din evantaiul larg
existent in sociologia de azi, si anume:
- Observatia propriu-zisa poate fi exterioara, nedistorsionata, in care cercetatorul nu
se implica in viata comunitatii studiate si coparticipanta, in care cercetatorul se
implica efectiv – cognitiv, afectiv si pragmatic in viata grupului cercetat.
- Interviul, ca dialog fata-n fata cu subiectul investigat, se realizeaza cu ajutorul unui
ghid de interviu de catre operatorul de interviu sau prin telefon.
- Ancheta, ce foloseste drept instrument de cercetare chestionarul. Ancheta poate fi
directa, cand chestionarul este completat de catre sau in prezenta operatorului de
ancheta, si indirecta – autocompletarea chestionarului de catre subiect – atunci
cand poate fi trimis si returnat prin posta. Anchetele pot fi factuale, de opinie si de
cunostinte.
- Analiza documentelor sau analiza secundara a datelor inregistrate si biografii,
documente personale sau institutionale, statistici oficiale, arhive publice etc.
- Experimentul social, dificil de realizat in sociologie, mai raspandit in psihologie si
psihologie sociala.
- Analiza de continut, pentru desprinderea continutului tematic dominant prezent in
materiale scrise cum sunt : carti, reviste, cantece, cuvantari, scrisori, legi etc.
- Analize de caz si studii de caz controlate.

3.Constructia instrumentelor de cercetare folosite in sociologia medicala sunt: chestionarul

si interviul. In alcatuirea lor trebuie indeplinite doua cerinte majore: fidelitatea si validitatea.
- Fidelitatea reprezinta capacitatea de a reproduce in mod constient anumite insusiri
constante ale domeniului studiat. Fidelitatea inseamna ca un anumit instrument de
masurare, aplicat in mod repetat, la acelasi obiect, va da aceleasi rezultate de
fiecare data. Un instrument de cercetare da rezultate concordante chiar daca
respectivul instrument (chestionar, interviu) este folosit de catre diferiti cercetatori.
- Validitatea desemneaza capacitatea instrumentului de masurare de a dezvalui
cercetatorului ceea ce urmareste sa obtina din cercetare. Prin validitate se poate
intelege precizia cu care datele empirice masoara dimensiunile conceptului
cercetat. Validitatea reprezinta gradul in care un instrument de masurare sau o
scala reflecta cu adevarat fenomenul studiat. Validitatea poate fi analizata pe doua
planuri: validitate externa, care presupune adecvarea instrumentului de cercetare la
obiectul cercetat si validitatea interna, ce desemneaza fidelitatea informatiilor
furnizate de instrument.
4. Fiabilitatea (siguranta) anchetelor depinde in mod decisiv de fiabilitatea instrumentului de
cercetare – chestionarul.
5. Delimitarea universului de studiu si a esantionului. Esantionul este o colectie de
elemente (persoane, organizatii) din populatie, astfel alese incat datele culese sa prezinte
inferente, generalizari asupra intregii populatii. Esantionul se foloseste atunci cand populatia
studiata este extinsa si nu este nici posibil, nici necesar, nici eficient sa studieze in totalitate.
Un esantion reprezentativ este o colectie de cazuri din populatia investigata, care din
punct de vedere statistic este tipica pentru populatia respectiva.
6. Organizarea activitatii practice de cercetare, in cuprinsul careia se planifica desfasurarea
in timp a studiului, se procedeaza la planificarea, procurarea si distribuirea mijloacelor
materiale, se stabileste ce face fiecare membru al echipei de cercetare.
7. Initierea si realizarea studiului - pilot, care este un fel de repetitie generala a cercetarii, in
cursul careia se testeaza validitatea si fidelitatea instrumentelor de culegere a datelor, are loc
familiarizarea operatorilor cu instrumentele si cu munca de teren. De asemenea, se urmareste
si obtinerea de sugestii pentru prelucrarea datelor.
8. Culegerea datelor se realizeaza de catre cercetator cu ajutorul metodelor, tehnicilor si
instrumentelor de cercetare aplicate populatiei selectate in esantion (interviu, observatii,
completarea chestionarelor, analiza secundara a datelor etc.). Culegerea datelor inseamna o
masurare a unor variabile empirice stabilite prin procesul de operationalizare a conceptelor.
Pentru ca cercetarea sa fie eficienta, datele trebuie sa fie fiabile (sigure) si valide
(valabile). O masurare fiabila se caracterizeaza prin acuratete, adica precizie si lipsa de
distorsionare sistematica.
9. Factori de variatie a datelor culese - precizia masurarii depinde de variatia intamplatoare
a datelor in jurul unui punct fix, variatia sa in jurul mediei.

TEHNICI DE CERCETARE SOCIOLOGICA

Observatia sociologica

Observatia stiintifica este o metoda generala de cunoastere utilizata in toate stiintele si

ea consta in cercetarea sistematica a realitatii ce face obiectul fiecarei stiinte. Observatia
stiintifica se deosebeste de observatia obisnuita prin urmatoarele:
- se realizeaza pe baza unei anumite ipoteze explicative;
- se desfasoara pe baza unui plan riguros conceput;
- are un caracter sistematic.
Observatia presupune contactul nemijlocit al cercetatorului in realitatea investigata si
ea consta in urmarirea acestor realitati cu ajutorul organelor de simt. Si in sociologie este
practica observatia stiintifica ce se realizeaza in 2 forme: ca observatie indirecta si ca
observatie directa.
 Observatia directa reprezinta observatia propriu-zisa care se poate desfasura la randul
ei tot sub 2 forme: ca observatie externa si ca observatie interna.
Observatia din exterior se realizeaza atunci cand cercetatorul nu se integreaza in viata
comunitatii cercetate, situandu-se pe pozitia observatorului de afara. El urmareste atent ceea
ce se intampla dar nu intervine in niciun fel in desfasurarea realitatilor observate.
In cazul observatiei din interior cercetatorul se integreaza in grupul social investigat,
participand la activitatile acestuia. Aceasta forma de observatie presupune stabilirea unor
relatii de conlucrare dintre cercetator si membrii grupului social si succesul ei este conditionat
de respectarea mai multor conditii.
Mai intai, cercetatorul sa nu caute sa iasa in relief in cadrul actiunilor la care participa,
ci sa se straduiasca sa fie asemenea tuturor membrilor comunitatii. Procedand astfel el castiga
increderea grupului social investigat care nu va manifesta nicio retinere fata de persoana
cercetatorului, comportandu-se in mod firesc si atunci cercetatorul poate sa surprinda
realitatea asa cum este ea.
Acest fel de observatie a fost realizat pe scara larga in Romania in perioada interbelica
de catre Scoala Monografica de la Bucuresti condusa de Dumitru Gusti. Cercetarea pe baza
observatiei participative este foarte eficienta dar in acelasi timp si foarte costisitoare. De
asemenea, ea prezinta si riscul ca participarea cercetatorului la viata comunitatii sa devina atat
de puternica incat acesta sa stearga spiritul de obiectivitate stiintifica si sa adopte pozitia de
partizanat fata de fenomenele observate. Sarcina cercetatorului trebuie sa ramana aceea de a
consemna ceea ce observa si nu de a lua pozitii pro sau contra in legatura cu cele observate.

Ancheta sociologica

Aceasta reprezinta o tehnica de cercetare specifica sociologiei si se realizeaza cu

precadere cu ajutorul chestionarului sociologic si al interviului. Ancheta sociologica are ca
scop cunoasterea realitatii faptice din diverse domenii ale socialului precum si a opiniilor si
atitudinilor membrilor diferitelor grupuri sociale. Pe baza cunoasterii acestor 2 elemente,
ancheta sociologica poate previziona asupra comportamentului de viitor al respectivelor
grupuri.

Chestionarul sociologic

Este instrumentul cel mai utilizat in ancheta sociologica si el consta dintr-un set de
intrebari formulate in scris si ordonate in mod logic, care se refera la anumite aspecte ale vietii
sociale. Calitatea cercetarii realizate cu ajutorul chestionarului depinde in primul rand de
calitatea intrebarilor acestuia, sociologii apreciind ca ancheta nu poate fi mai buna decat
intrebarile continute de chestionar.
In elaborarea chestionarului sociologic se procedeaza in felul urmator: mai intai se
stabileste tema investigatiei, dupa care se vor identifica aspectele ce decurg din aceasta tema
si se va fixa locul fiecaruia in cadrul domeniului investigat. In functie de aspectele urmarite se
vor formula intrebari clare si precise, se va proceda apoi la ordonarea logica a intrebarilor
formulate. Odata intocmit, chestionarul va fi administrat unui numar redus de persoane pentru
a raspunde la intrebarile pe care le contine.
 Din analiza raspunsurilor date cercetatorul poate sa-si dea seama daca intrebarile sunt
intelese de catre cei ce urmeaza sa raspunda, daca sunt clar formulate si daca pe baza lor se
pot obtine raspunsuri concludente. Pe baza concluziilor desprinse in urma pretestarii se
procedeaza la imbunatatirea chestionarului.
In elaborarea oricarui tip de chestionar, cercetatorul trebuie sa tina seama de nivelul de
pregatire a celor ce urmeaza sa raspunda, de maniera in care se poate trezi interesul
respondentilor pentru a completa chestionarul precum si de conditiile de coerenta logica,
claritate si inteligibilitate.
Importanta este apoi si dimensiunea chestionarului, deoarece de aceasta va depinde
timpul necesar pentru completarea lui. Experienta acumulata pana in prezent de cercetarea
realizata pe baza de chestionar evidentiaza ca timpul destinat completarii sale depinde in
primul rand de imprejurarile in care se administreaza chestionarul.
Astfel chestionarele inmanate in magazin, pe strada, la iesirea din centrul de votare nu
trebuie sa necesite pentru completare un interval de 5-10 minute. Acelasi interval de timp va
fi respectat si in cazul chestionarelor la care se solicita raspunsul prin telefon. Daca
chestionarul se administreaza la domiciliu sau la locul de munca al respondentilor, atunci el
poate fi dimensionat pentru a putea fi completat intre 30 si 60 de minute, dar in niciun caz nu
va trebui sa depaseasca termenul de 60 de minute.
Corectitudinea informatiilor colectate cu ajutorul chestionarului este conditionata de
modul in care sunt abordati viitorii respondenti, de increderea pe care o inspira operatorul care
administreaza chestionarul si de abilitatile de comunicare ale acestuia. Cei abordati pentru a
completa chestionarul vor reactiona negativ daca persoana operatorului nu inspira incredere
sau daca acesta nu stie cum sa li se adreseze.
Intervine apoi seriozitatea operatorului caruia ii este interzis sa administreze
chestionarul altor persoane decat celor care sunt incluse in esantion. Pentru sporirea sanselor
de completare a chestionarului de catre toti cei carora le este destinat, se presupune ca
chestionarul sa reprezinte interes si aceasta conditie va fi indeplinita atat prin natura temei
investigate cat si prin maniera de formulare a intrebarilor.
Experienta arata ca chiar chestionarele mai extinse sunt completate integral daca
prezinta interes pentru respondenti. Intrebarile unui chestionar se deosebesc dupa mai multe
criterii:
a) dupa rolul pe care il au in cadrul chestionarului se intalnesc urmatoarele tipuri de
intrebari:
- intrebari introductive menite sa formalizeze respondentul cu subiectul
investigatiei, sa trezeasca interesul acestuia;
- intrebari de trecere spre continutul propriu-zis al chestionarului;
- intrebari filtru care nu permit trecerea la intrebarile urmatoare daca nu s-a
raspuns la intrebarea anterioara;
- intrebari bifurcate care directioneaza spre intrebarile urmatoare in functie de
raspunsul dat la aceasta intrebare;
- intrebari de control cu rolul de a verifica daca respondentul a inteles sensul
intrebarilor anterioare si daca raspunsurile date pana atunci sunt sincere;
- intrebari de identificare prin care se cere respondentului sa mentioneze sexul,
varsta, studiile, zona de domiciliu pentru a stabili grupul social carui ii apartine respectivul
respondent.
Asemenea intrebari se plaseaza intotdeauna la sfarsitul chestionarului explicandu-se
totodata ratiunea introducerilor pentru a evita suspiciunile celui care completeaza
chestionarul.
b) dupa forma intrebarilor si posibilitatile de raspuns se impart in:
 - intrebari standard sau inchise (da, nu, nu stiu sau foarte mult, putin, forte
putin, deloc);
- intrebari care contin raspunsuri posibile;
- intrebari deschise care dau posibilitatea respondentului sa formuleze el insusi
raspunsul si sa dea propriile explicatii.
Cat priveste clasificarea chestionarelor, acestea se disting in functie de continutul
informatiilor vizate in chestionare de date factuale si chestionare de opinie. Primele se mai
numesc si chestionare administrative si ele sunt lansate de catre institutiile administrative
publice pentru cunoasterea diferitelor realitati sociale (structura populatiei, varste, sexe,
profesii, avere, nivelul de pregatire, etc.). Un astfel de chestionar il reprezinta cel administrat
cu prilejul recensamantului populatiei. Cele mai folosite chestionare administrative sunt
chestionarele statistice cu ajutorul carora se colecteaza de catre institutul central de statistica
toate informatiile privitoare la viata economica, culturala, politica, religioasa, etc.
Chestionarele de opinie au ca scop cunoasterea opiniilor si atitudinilor respondentilor
fata de anumite realitati sociale iar prin intermediul lor si cunoasterea realitatilor la care se
refera aceste opinii.
In cazul chestionarului de opinii reusita anchetei desfasurate cu ajutorul acestora este
conditionata decisiv de modul in care se realizeaza esantionarea si de caracterul reprezentativ
al esantionului.
Prin esantion se intelege grupul de persoane selectat pentru a raspunde la chestionar.
In raport cu numarul populatiei investigate esantionul este de dimensiuni foarte mici, dar
acesta nu reprezinta un obstacol in calea obtinerii unor informatii foarte corecte.
Chestionarul este cel mai ieftin mijloc de investigare sociala si cu ajutorul lui se pot
recolta si prelucra intr-un interval relativ mic de timp informatii dintre cele mai diverse si intr-
un volum foarte mare. Pentru administrarea chestionarului nu este necesara intotdeauna
deplasarea operatorului la domiciliul sau locul de munca al respondentului, in prezent
folosindu-se chestionarele trimise prin posta sau publicatii in ziare.
Corectitudinea informatiilor dobandite pe baza chestionarului este asigurata daca se
respecta conditiile privitoare la calitatea intrebarilor, la selectarea esantioanelor, la modul de
lucru al operatorilor cu respondentii.

Interviul

Reprezinta o modalitate de investigare sociologica asemanatoare cu chestionarul, in

sensul ca se realizeaza tot pe baza de intrebari, dar se deosebeste de chestionar prin forma
orala de adresare a intrebarilor si de formularea raspunsurilor.
Interviurile se impart in 2 categorii:
a) interviuri formale - se realizeaza pe baza unei liste de intrebari, comunicata din
timp celui intervievat dupa care are loc intalnirea dintre acesta si persoana care ii ia
interviul, el raspunzand oral la intrebarile care ii sunt adresate de catre
intervievator. Aceasta forma se foloseste indeosebi in cadrul personalului cu
functii publice importante.
b) Interviuri informale – se realizeaza pe baza intrebarilor pe care cel care ia interviul
le adreseaza in momentul intalnirii cu cel intervievat, dandu-se impresia ca
asemenea intrebari ar fi fost concepute chiar in momentul respectiv. In realitate
intervievatorul are stabilite din timp intrebarile pe care le va adresa, dar maniera in
care le formuleaza da impresia de spontanietate.
Interviul prezinta fata de chestionar o serie de avantaje si anume:
 a) caracterul mult mai flexibil al intrebarilor, in sensul ca aceeasi intrebare
poate fi reluata daca nu a fost inteleasa de catre intervievat sau daca nu s-a
obtinut un raspuns multumitor;
b) este asigurata posibilitatea de a se obtine raspunsuri la toate intrebarile ce
sunt adresate intervievatului;
c) se ofera si posibilitatea extinderii intrebarilor.
In acelasi timp interviul va prezenta si o serie de dezavantaje si anume:
a) este mai costisitor decat chestionarul;
b) exista riscul incadrarii conditiilor anonimatului celui investigat;
c) exista si posibilitatea deturnarii sensului informatiei obtinute prin interviu.

Conceptul de politica sociala

Doi factori sunt esentiali in schimbarea modalitatiilor de abordare a politicilor sociale :

- criza financiara a statului bunastarii care a facut presiuni pentru evaluarea eficientei
diferitelor sisteme in rezolvarea problemelor sociale, cu ce costuri si care sunt consecintele
perverse;
- criticile reusite din partea ideologiilor neo-liberali care contestau capacitatea statului
de a rezolva eficient problemele sociale, punand problema testarii masurarii viguroase a
consecintelor politicilor sociale in societate.
Cei doi factori au condus si la schimbarea paradigmei politologice de abordare a
politicii sociale cu paradigma sociologica, cand s-a constatat necesitatea ca modelerea
politicilor sociale sa se fundamenteze stiintific. De acum sociologul are o pozitie activa,
utilizand o metodologie propriei sale discipline care orienteaza strategiile de interventie in
social in sensul dezirabilitatii colective.
O prima definitie a politicilor sociale a fi “prin excludere “: este de domeniul
politicilor sociale tot ceea ce ramane din politica unui guvern sau a unor autoritati locale, dupa
excluderea politicilor publice fara impact social direct (in domeniul apararii, relatiilor externe
etc.).
Elena Zamfir afirma ca “ Politica sociala reprezinta interventia statului in configuratia
proceselor sociale caracteristice unei anumite colectivitati, in scopul modificarii lor intr-o
directie considerata de catre actorii politici a fi dezirabila.
Se incearca astfel prin mecanisme proprii de distribuire si redistribuire a resurselor
existente in comunitate la un momnt dat, realizarea unei bunastari colective.“(E.
Zamfir,1995).
Consideram ca sindicatele, patronatele si organizatiile non-guvernamentale sunt
factori de presiune pentru decidentul politic care prin intermediul statului poate raspunde sau
nu presiunilor sociale.
Elena Zamfir(1995) identifica mai multe tipuri de obiective ale politicii sociale:
1. Promovarea unor bunuri publice: aparare, securitate, infrastructura urbanistica,
sanatate, educatie, cultura, stiinta.
2. Protectia sau securitatea sociala a segmentelor populatiei, care dintr-un motiv sau
altul, sunt in dificultate.Acesta are in vedere doua componente relativ distincte: sistemul
asigurarilor sociale si sistemul asistentei sociale.
3. Dezvoltarea sociala care formuleaza genuri de obiective de asigurare a unor conditii
sociale, care sunt considerate a fi importante global pentru colectivitate in procesul de
dezvoltare a stiintei si culturii, a sistemului de educatie, de difuzare a culturii, promovare a
familiei si a ingrijirii copilului, de crestere a solidaritatii sociale si a spiritului de colaborare
international, a responsabilitatii umane etc.
 La baza definirii conceptului de politici sociale stau doua abordari:
- Abordarea politologica a politicilor sociale (ideologica) – aceasta se raporteaza la
ipoteza intemeierii statului, bunastarii (welfare state) pe “ratiuni politice”(legate de doctrina si
paxis in acelasi timp). Statul bunastarii s-a dezvoltat ca rezultat al actiunii actorilor politici si
a institutiilor politice de a schimba/dezvolta colectiv si sistematic realitatea sociala.
“Politicile sociale sunt initiate sau extinse in timpul exploziilor de nemultumire si
dezordine sociala din timpul somajului masiv, apoi ele sunt abolite sau restranse cand
stabilitatea politica a fost reinstaurata” ( Piren Cloward, 1972).
- Abordarea pragmatica a politiclor sociale –acest tip de analize emerg din abordarile
politologice cand s-a pus problema testarii/masurarii riguroase a consecintelor ale politicilor
sociale in societate.
Acum, realitatea sociala releva ca efortul politic in rezolvarea problemelor sociale
presupunea costuri de interventie sociala care depaseau beneficiile . “Politicile sociale capata
un caracter mai pragmatic dar totodata mai stiintific : un mix de abordare sociologica si
economica …Politica sociala devine un domeniu de drept al sociologiei “ (C.Zamfir,1999).
Pragmatismul politicilor sociale pune accentul pe rezolvarea tehnica, punctuala a
problemelor sociale.
Abordarea pragmatica a politicilor sociale, este sintetizata in literatura romaneasca de
specialitate de Liliana Mihut astfel: “Politica sociala este, sau ar trebui sa fie, un raspuns la
problemele sociale ale unei comunitati, respectiv al anumitor grupuri expuse in mai mare
masura diferitelor riscuri” (Mihutsi Laurentz,1999).
Catalin Zamfir afirma ca “politica sociala poate fi inteleasa ca ansamblul
reglementarilor, masurilor, activitatilor intreprinse in principal de stat (dar posibil dar si de alti
agenti interesati) in scopul modificarii parametrilor vietii sociale a unei comunitati, intr-un
sens considerat dezirabil la un moment dat (Zamfir,1995).
Conform unei definitii “de dictionar “ formulata de I. Marginean “ politica sociala se
concretizeaza in prevederi legislative specifice, hotarari si reglementari administrative,
programe sociale, transferul de venit (impozite, taxe, pensii, alocatii, indemnizatii, burse etc.
din cadrul sistemelor de origini sociale si asistenta sociala) fiinantarea, producerea si
furnizarea de bunuri si sevicii sociale pentru populatie” (Marginean,1994).
Spatio-temporal politicile sociale isi extind si isi restrang actiunile de interventie in
“social “ functie de contexte politico-economice variabile in timp dar si din asumarea unor
traditii legate de cultura politica a fiecarei societati. Exista tari si momente in care politica
sociala se suprapune cu “trei sferturi din ceea ce face un guvern (Wilensky,1985), dupa cum
exista contexte social- istorice in care politica sociala se reduce considerabil, limitandu-se la
acordarea unor beneficii minimale pentru persoanele fara venituri.

Paradigma funcţionalistă
Această perspectivă teoretică derivă din ideile lui Auguste Comte, Herbert Spencer şi Émile
Durkheim. Cel care pune bazele funcţionalismului sociologic este antropologul de origine
poloneză stabilit în Anglia, Bronislav Malinowski (1884-1942). Pentru a înţelege instituţiile
unei societăţi şi conduitele membrilor săi trebuie studiată cultura în totalitatea ei, analiză ce
permite explicarea modului în care o instituţie există în relaţia cu celelalte instituţii. El a
definit cultura prin funcţiile ei în a satisface nevoile umane. Întrucât fiecare componenat a
culturii are o funcţie în a răspunde unei trebuinţe umane, cultura în ansamblul ei funcţionează
în temeiul unui scop concret.
Funcţionaliştii concep societatea ca un sistem, care este definit ca ansamblu de elemente
legate între ele în cadrul unei formaţii mai complexe şi relativ stabile. Instituţii cum sunt
familia, religia, economia, statul şi educaţia sunt părţi fundamentale ale oricărei societăţi.
Fiecare instituţie îndeplineşte funcţii sociale clare. De exemplu, familia se distinge prin
funcţiile de reproducere,socializare, creşterea copiilor.
În această viziune teoretică, societăţile în evoluţia lor tind către un echilibru social. Un sistem
social impune un anumit număr de soluţii de realizare a stabilităţii sale pentru că numai astfel
poate să stăvilească acţiunea forţelor contrare ordinii şi echilibrului. Schimbarea socială are
loc în cadrul sistemului, păstrându-se echilibrul şi stabilitatea. Prin urmare, mişcările bruşte
sau revoluţionare nu sunt acceptate.

Abordarea conflictualistă
Reprezentanţii acestui curent teoretic explică evoluţia şi funcţionarea societăţii prin conflict.
Acesta este definit ca luptă între indivizi, grupuri, clase sociale, partide, comunităţi, state,
declanşată din diverse motive, şi finalizată cu dezordinea şi tensiunea socială. După cum s-a
putut observa, la funcţionalişti conflictul constituie un element al dezechilibrului social şi el
trebuie înlăturat. Adepţii teoriei conflictului dimpotrivă, investesc conflictul cu virtuţi reale
ale schimbării sociale. Să menţionăm originarea acestei teorii în ideile lui Durkheim, Weber,
Marx, dezvoltate apoi în doctrine despre rolul conflictului în dezvoltarea socială.
Teoriile despre conflict văd realitatea socială ca fiind dominată de o luptă continuă între
indivizi sau grupuri. În orice societate relaţiile dintre oameni se bazează pe competiţie şi
concurenţă, care sunt elemente de progres. Teoriile conflictuale subliniază ideea conform
căreia indivizii caută să-şi îmbunătăţească performanţele cu privire la acele lucruri definite ca
bune, valoroase sau dezirabile, iar acestea sunt privilegiul şi puterea. Obţinerea acestor valori
nu se poate realize decât prin lupta ce o duc indivizii sau grupurile.

Paradigma interacţionistă
Am reţinut analiza făcută de funcţionalişti şi de conflictualişti la nivelul macrosocial al
societăţii.
Din studierea nivelului microsocial s-a constituit o altă orientare teoretică, interacţionismul.
Această perspectivă studiază bazele cotidiene ale interacţiunii sociale. Cel care a construit
bazele interacţionismului a fost sociologul american George Herbert Mead (1863-1931), în
lucrarea sa „Mind, Self and Society“. El a dezvoltat teoria sa având în vedere capacitatea
omului de a crea şi folosi simboluri. Denumirea de interacţionism simbolic a fost introdusă de
H. Blumer (L. Vlăsceanu, Interacţionism, în Dicţionar, p.307). Revenind la Mead, putem
spune că acesta a fost interesat de construcţia şi dezvoltarea sinelui individual în societate.
Unitatea sinelui individual rezultă din raporturile stabilite între oameni în comunitate sau
grupuri. În grup, individul comunică datorită simbolurilor. Limbajul ne ajută să devenim fiinţe
conştiente de sine prin intermediul simbolului. Prin simboluri omul îşi reprezintă obiecte, idei,
evenimente. În orice grup există un
sistem de simboluri universal semnificative, iar simbolul mediază înţelegerea şi comunicarea
dintre oameni în cadrul interacţiunilor reciproce. Simbolurile iau multe forme: cuvinte scrise
sau vorbite, gesturi, îmbrăcăminte, medalioane, steaguri etc. Practic, fiecare om desemnează
zilnic prin simboluri realităţi concrete. Datorită acestei capacităţi omul interacţionează cu
ceilalţi. Interacţiunea este actul în care orice persoană se pune în locul alteia prin substituirea
sau preluarea de roluri.
Pentru că omul poate să-şi reprezinte lumea mental, el are posibilitatea să stabilească imaginar
sau real orice strategie cu privire la relaţiile lui cu ceilalţi şi, în general, cu societatea, dincolo
de dimensiunile temporale. Rezultă că societatea însăşi este creată în procesul interacţiunii.
De altfel, interacţioniştii afirmă că lumea socială este o realitate construită. Ei accentuează
umanul în edificarea realităţii sociale creată şi recreată.
Metoda interacţionistă a fost dezvoltată de Erving Goffman (1922-1982) în conceptul de
dramaturgie socială. Alături de perspectiva tehnică, politică, structurală şi culturală există şi
perspectiva dramaturgică a realităţii sociale. În lucrarea The Presentation of Self in Everyday
Life, Goffman formulează ideea că în viaţa socială se acţionează asemenea actorilor. Aşa cum
actorii prezintă anumite imagini, la fel indivizii prezintă numai unele dimensiuni ale
personalităţii lor, jucând roluri adecvate, şi ascund alte trăsături. Pentru a avea succes,
individul trebuie să-şi joace rolul încât să fie acceptat de către ceilalţi. Pentru aceasta el este
nevoit să cunoască bine regulile sociale şi să fie astfel credibil.
Am reţinut că perspectiva interacţionistă explică mecanisme de funcţionare a societăţii prin
procesele ce au loc în cadrul interacţiunii dintre oameni în grup, pornindu-se de la premisa că
fiecare individ este disponibil să interacţioneze ca atare cu ceilalţi. Aici apare limita principală
a interacţionalismului, anume conceperea individului ca simplu participant la procesul
interacţionării sociale. Sunt evitate aspecte ale relaţiilor interumane afectate de distribuţia
bogăţiei, puterii şi prestigiului, ca şi problemele derivate din schimbarea socială şi din
raporturile dintre societăţi.
Parcurgerea etapelor principale de constituire a sociologiei evidenţiază efortul de
descifrare a conţinutului real al obiectului acestei ştiinţe, de căutare a direcţiilor esenţiale în
abordarea proceselor şi fenomenelor sociologice, de conturare a paradigmelor proprii. În
secolul al XIX-lea, când, de fapt, s-a constituit sociologia ca ştiinţă, viziunea dominantă
asupra socialului a fost concepţia evoluţionistă. Începând cu A. Comte şi continuând cu H.
Spencer, K. Marx, E. Durkheim, explicaţiile date evenimentelor şi proceselor sociale se
înscriau în cadrul teoretic al evoluţionismului, situaţie explicabilă prin accentul puternic al
demersului ştiinţific pe studierea ideii de progres, aşa cum rezulta ea din dezvoltarea socială.
Trebuie spus că în secolul al XIX-lea, tendinţa dominantă în plan practic a organizării şi
conducerii vieţii sociale, ca şi în plan teoretic a fost evoluţia socială şi individuală către
niveluri superioare de dezvoltare în raport cu ceea ce a fost în trecut şi în prezent. Consecinţă
directă a revoluţiei industriale şi a revoluţiei ştiinţifice şi tehnologice, paradigma progresului
asociată cu cea a emancipării umane şi sociale a orientat toate marile direcţii ştiinţifice din
toate domeniile cunoaşterii, iar sociologia, pe cale de constituire, nu putea să devieze de la
acest trend.
Întrucât societatea modernă şi capitalistă era cu mult mai complexă decât societăţile
anterioare, agenţii (actorii) sociali au integrat în acţiunile lor demersul ştiinţific. Sociologia a
apărut şi din necesitatea intrinsecă sistemului social capitalist de a reflecta în plan teoretic
evoluţia sa. De aceea, sociologia este eminamente o ştiinţă despre societatea capitalistă şi
modernă, iar întregul ei corpus
teoretic şi investigaţiile empirice s-au alcătuit din analiza proceselor, fenomenelor şi faptelor
specifice societăţii capitaliste. Cele trei mari orientări actuale: funcţionalismul,
conflictualismul, interacţionalismul sunt reflexul particularităţilor de fiinţare şi evoluţie a
societăţii capitaliste.