ISTORIC

Apendicita acută reprezintă inflamația apendicelui vermiform și

reprezintă cea mai frecventă urgență chirurgicală abdominală.
Cunoscută din cele mai vechi timpuri, inflamația acută supurativă în
fosa iliacă dreaptă se numea – peritiflită – era atribuită inflamației cecului.
În România este cea mai frecventă urgenţă abdominală (1/50-60 din
locuitori prezintă în timpul vieţii apendicită acută) În Statele Unite ale Americii
incidenţa apendicitei acute este 52 cazuri la 100000 populaţie .
Conform unui studiu , apendicele are o lungime de 6-9 cm, variaţiile
posibile fiind de la 1 la 30 cm, şi un lumen îngust, iar în submucoasă există un
bogat conţinut de ţesut limfoid. Un timp îndelungat apendicele era considerat ca
un organ vestigial cu funcţie necunoscută. Astăzi apendicele este privit ca un
organ imunologic, care participă la secreţia imunoglobulinelor, în special IgA.
Apendicele nu este un organ indispensabil, iar înlăturarea sa nu predispune
la sepsis sau alte tulburări imunologice. Şi în zilele noastre apendicita acută poate
deveni periculoasă.
În 1886 Reginald Fitz propune termenul de apendicită, după numeroase
studii morfopatologice și recomandă ca metodă de tratament înlăturarea
apendicelui. El a demonstrat că infecția începe în apendice nu în cec, cu toate că
prima apendicectomie a fost efectuată de către Kronlein în anul 1884, după
recomandările lui Miculitz.
În anul 1889 Charles Mc Burney descrie simptomatologia apendicitei
acute și caracteristică migratorie a durerii, bazandu-se pe 6 observații clinice, iar
în anul 1894 propune zona de abord chirurgical localizată de-a lungul unei linii
oblice imaginare care unește spina iliacă antero – superioară cu ombilicul.
În anul 1982 medicul ginecolog Kurt Semm a introdus pentru prima dată
apendicectomia laparascopică.
 CAPITOLUL I

DATE GENERALE DESPRE APENDICITA ACUTĂ

 Prezentarea noțiunilor de anatomie și fiziologie

Apendicele cecal sau apendicele vermicular este situat la 2-4 cm sub

valvula ileocecală (intrarea ilionului în cec), pe fața laterală și internă a cecului.
Este de menționat că apendicele nu există la alte mamifere cu excepția iepurelui și
maimuței. La păsări este prezent la pinguini, pelicani, sitari și curcan. Bufnița are
doi apendici cecali .

Apendicita reprezintă una dintre cele mai frecvente afecțiuni

chirurgicale. În urgențe ocupă primul loc. Apendicita acută este cauza cea mai
frecventă de abdomen acut chirurgical .

Cornelus Celsus ( sec. I ) o remarcă dar abia în secolul XVI,

Berangario De Carpi descrie primul apendice cecal . În sec. XVIII, Morgagni face
prima descriere completă a apendicelui.

Trebuie să mai treacă încă un secol pentru a fi izolate din cadrul așa
ziselor ”supurații pericecale” sau ”peritiflite” inflamații proprii apendicelui și să
se întrevadă posibilitatea profilaxiei și vindecării acestora prin extirparea
apendicelui . În anul 1886 chirurgul american Reginald Fitz, bazat pe constatările
anatomo- patologice și cilince, situează filiația ”inflamația apendiculară-peritonită
localizată” și folosește prima oară pentru definirea acestei leziuni noțiunea de
apendicită, termen care va fi adoptat de către toate școlile medicale din lume.
 Leziunile inflamatorii ale apendicelui, manifestat sub variate aspecte de
evoluție acută sau cronică, reprezintă azi una dintre cele mai frecvente cauze de
suferință după statisticile recente, afectând unul din 500-600 de indivizii.

 Noțiuni de anatomie și fiziologie

Apendicele ileocecal se găsește la locul de joncțiune a ileonului cu

cecul, în fosa iliacă dreaptă. Excepțional – în caz de situs inversus – poate fi situat
în partea stângă a abdomenului . Este un vestigiu embrionar . Situat în majoritatea
cazurilor în fosa iliacă dreaptă, el poate fi găsit uneori mai sus în flancul și
hipocondrul drept.
Apendicele ( procesul vermiformis ), este un tub cilindric lung de până
la 9 cm, ce se detașează de fundul de pe fața mediala a cecului. Baza sa se află
la locul de confluiență a celor trei tenii musculare de pe cec și la 2cm sub valvula
ileocecală; are o formă sinuoasă ,de cele mai multe ori cu o porțiune scurtă
,radiculară, fixată de cec și o porțiune lungă, mobilă. În funcție de orientarea
apendicelui avem următoarele poziții: apendicele descendent (42%) situat în partea
medială a arterei iliace, vârful poate ajunge până în pelvis, apendicele
lateral(26%), care are raporturi laterale cu ligamentul inghinal, apendicele medial
(17%), în raport cu ansele intestinale, apendicele ascendent retrocecal (13%),
situat înapoia cecului.
Loja ceco-apediculară locul de abord chirurgical al apendicelui, este
foarte variabilă ca dimensiuni și poziție, tocmai datorită poziției cecului ( înalt sau
jos) și a apendicelui, care - la rândul său poate imprima cecului anumite deplasări
și tracțiuni; acestea fac ca pozițiile apendicelui și a cecului, ca și rapoartele lor să
fie foarte variabile:
- anse intestinale (mai ales ileon terminal)
- peretele intern al fosei iliace drepte
 - fața profundă a peretelui abdominal anterior
- peretele posterior cu mușchiul iliac și fascia iliacă
- nu trebuie uitate pozițiile speciale ale apendicelui: subhepatic, pelvin,
retrocecal sau intramezenteric.
Structura apendicelui se caracterizează prin existența a 4 tunici:
- seroasă, formată din peritoneul ceco-apedicular;
- musculară, formată din fibre musculare longitudinale și circulare, fără a forma
tenii ca la cec, formând un strat continuu;
- submucoasă;
- mucoasă, prezentând un număr mare de foliculi limfatici, numit de aceea tonsilă
sau amigdală abdominală.
Histologic, organul cuprinde în structura peretelui său toate elementele
caracteristice colonului, inclusiv plexurile nervoase submucos și intramuscular ale
lui Meissner și Aurebach.

Vascularizația sangvină și limfatică abordează și părăsește apendicele prin

mezoul său. Artera apendiculară este ram din artera ileo-ceco-colică și la femeie
este deseori dublată de o arteriolă provenind din artera ovariană. Vena
apendiculară drenează în vena mezenterică superioară prin intermediul venei ileo-
colice.
Nodulii limfatici colectori din rețeaua apendiculară se pot găsi oriunde de-a
lungul căii ileo-colice, deseori foarte sus, în apropierea celei de-a treia porțiuni ale
duodenului.
Inervația simpatică a organului este asigurată din plexul nervos însoțind
artera mezenterică superioară.

 Prezentarea teoretică a bolii

1.2.1 Definiție
 Apendicita acută reprezintă o inflamație a apendicelui, care se
manifestă prin dureri periombilicale, sau în fosa iliacă dreaptă însoțite de vărsături,
grețuri și uneori febră moderată.

1.2.2 Etiopatogenie

Apendicita acută constituie cea mai frecventă urgență abdominală, fiind

apreciată a surveni la unul din 500-600 de locuitori ai Terrei.
Apariția suferinței are frecvență maximă în primele trei decenii ale
vieții, fără însă a fi rară la adultul vârstnic sau la bătrâni .Bolii i se recunoaște o
frecvență redusă la nou- născut și la sugar.
Distribuția pe sexe nu pare a favoriza vreunul dintre ele, cu toate că în
perioada pubertății și la adolescență sexul feminin pare a fi mai adesea afectat.
Boala nu are predispoziție rasială, dar unele obiceiuri alimentare, cum ar
fi alimentația bazată în special pe carne, par a fi favorizate.
Apendicita acută este determinată de invazia microorganismelor din
tubul digestiv, care produce o inflamație a mucoasei, cu infiltrat leucocitar și cu o
colecție purulentă. Procesul inflamator cuprinde și tunica musculară și seroasă a
apendicelui, ceea ce duce la o iritație peritoneală.
Mecanismul cel mai des responsabil de apariția suferinței apendiculare
este obstrucția lumenului apendicular .Obstacolul poate fi reprezentat de un
coprolit, de un corp străin ( sâmbure de cireașă ), de o hiperplazie limfoidă
obișnuită la subiecții tineri sau chiar o cicatrice fibroasă urmând unui proces
inflamator anterior.
Consecutiv obstacolului, presiunea intralumială crește, depășind 100 cm
de apă, producând perturbări ale circulației venoase și limfatice urmate apoi de
tulburări în circulația arterială, putând induce leziuni de cangrenă parietală,
întodeauna urmate de perforație.
 În 40% din cazuri obstrucția nu poate fi invocat ă ca origine a
inflamațiilor acute a organului, situații în care se admite originea hematogenă a
infecției. Aceste forme par a fi mai frecvente în timpul infecțiilor tractului
respirator superior sau al febrelor eruptive. Evoluția lor este obișnuit mai puțin
severă decât cea a formelor obstructive.
Din punct de vedere anatomo-patologic, suferința apediculară este
descrisă evolutiv sub trei aspecte: catarală, purulentă, cangrenoasă.
Apendicita acută catarală în care apendicele este edemațiat și
hipervascularizat, poate fi urmată de forma purulentă în care lumenul organului
este ocupat de puroi, seroasă acoperită de false membrane iar în cavitatea
peritoneală își face apariția exudatul sero-purulent inodor.
Evolutiv se ajunge la formele hemoragică și necrozantă .Care în evoluția ei
realizează tabloul gangrenei apendiculare difuze, ducând rapid la perforație.
În evoluția rapidă către perforație, aceasta se produce în peritoneul liber,
marea cavitate peritoneală adăpostind puroi fetid, adeseori amestecat cu gaze, care
se evacuează sub presiune în timpul deschiderii cavității.
Dacă, însă , evoluția procesului necrozat este progresivă, intestinul
subțire din vecinătatea cecului și marele epiploon vi să blocheze supurația,
realizând plastronul apendicular printr-o aderență puțin stabilă la început, oricând
de rupere și răspândire în marea cavitate, transformând peritonita localizată într-
una generalizată.
În forma gangrenoasă, din punct de vedere bacteriologic poate fi întâlnită
o gamă variată de germeni, constatat fiind colibacilul însoțit de streptococ,
stafilococ și germeni anaerobi de tipul clostridium perfingens sau bacilus
funduliformis.
 1.2.3 Simptomatologie

Evoluția clinică a apendicitei poate îmbrăca diverse forme, în afara

tabloului obișnuit, el mai des întâlnit în care diagnosticul clinic poate fi relativ
ușor de stabilit, se pot izolaforme dificile de diagnostic, ținând de vârsta
bolnavului (apendicita acută la sugari și la bătrâni), ținând de poziția organului
( retrocecal, subhepatic, mezoceliac sau pelvic ), precum și de forma anatomo-
patologică în momentul examinării ( plastron, abces constituit, peritonită purulentă
sau septică difuză sau forma apendicitei acute pseudotumorale ).
Durerea reprezintă simptomul major prezent aproape în totalitatea
cazurilor, schimbându-.și caracterele odată cu trecerea orelor de la debutul
afecțiunii. Tipic, apendicita acută debutează cu o durere de o intensitate variabilă,
cu sediul periombilical. După câteva ore, durerea se localizează în fosa iliacă
dreaptă. Ea are caracter colicativ, poate provoca instalarea unui sindrom ocluziv
fiind întovărășită de grețuri, vărsături și uneori de subfebrilitate.
Durerea agită bolnavul, făcându-l să-și schimbe adesea poziția, ca după
scurt timp să-l oblige la evitarea oricăror mișcări.
În cazul evoluției rapide către perforație, aspectul inițial pseudooclusiv
al durerii poate înceta complet, descriind după un scurt interval liber, apariția
durerii continue de intensitate crescândă.
Inspecția bolnavului pune în evidență faciesul caracteristic suferindului
abdominal . Încercările de respirații profunde sau tuse sunt urmate de dureri la
nivelul fosei iliace drepte, uneori cu tendința de a nu-și modifica poziția, care de
cele mai multe ori apare cu flectarea coapsei drepte pe bazin.
Palparea, efectuată cu blândețe. Cu palma întinsă, va începe cu explorarea
fosei iliace stângi. Manevră în măsură să producă uneori durere la nivelul fosei
contralaterale- semnul lui Rowsing.
La debutul apendicitei acute, înainte de apariția iritației peritoniale,
durerea apendiculară poate fi pusă în evidență, prin palparea în “punctele
apendiculare”. Aceste puncte, sunt numeroase. Ele au fost adunate, în mod genial,
de către chirurghul român Iacobovici, într-un triunghi care îi poartă numele.
Triunghiul este format de: linia care unește spinele iliace anterosuperioară (linia
bispinoasă), linia spino-ombilicală și marginea externă a mușchiului drept
abdominal, din partea dreaptă. Pe linia spino-ombilicală, se găsesc două puncte,
mai cunoscute, și anume punctul lui Mc. Burney, la 3-5 cm, de spina iliacă
anterosuperioară și punctul lui Morris, la 3-4 cm, de ombilic. Pe linia bispinoasă,
punctul lui Lanz, la unirea dintre extremitatea externă a 1/3 cu cea medie, punctul
lui Sonnenburg, la intersecția liniei bispinoase cu marginea externă a mușchiului
drept abdominal. În apendicita acută, întregul triunghi este dureros, intens, atât
spontan cât, mai ales, la palpare.
În apendicita acută, s-a descris și o triadă de simptome: durere,
hiperestezie cutanată și contractură musculară, în fosa iliacă dreaptă.
Durerea, accentuată de tuse și“tusea de gât”, apare ca urmare a
producerii contracției musculaturii abdominale (semnul Kusnirenko).
Apariția unui edem local, în fosa iliacă dreaptă, poate să arate debutul
unui abces apendicular (semnul Keen).
Durerile în punctual frenic, descries de Lafont, în pleurenzia de la baza
plămânului drept și în colecistita acută, au fost descrise, în apendicita acută, de un
roman (semnul lui Iliescu).
Apariția subicterului, la nivelul conjunctivelor bulbare oculare, a fost
descris de Poenaru și Caplescu.
Retracția testiculului drept, care urcă la rădăcina scrotului, ca urmare a
iritației peritoneale care provoacă contracția mușchiului cremaster, din cordonul
spermatic, a fost descris de Mondor (semnul cremastrului).
Durerea provocată, prin alunecarea degetului, din epigastru până în fosa
ilică dreptă, a fost descrisă de Voskresenski.
Semnele generale sunt cele obișnuite, din toate infecțiile: febră,
tahicardie, cefalee, astenie.
 Semnele digestive sunt prezente: limbă saburală, inapetență, grețuri,
vărsături, diaree sau constipație.
Semnele de laborator sunt caracteristice, pentru infecții: leucocitoza cu
polinucleare neutrofile (10.000-30.000/m.c), VSH crescut, sumar de urină, cu
semne de suferință renală.
La palparea fosei iliace drepte se poate constata o sensibilitate locală, o
ușoară reacție de apărare și o durere profundă, care se accentuează la
decompresiunea bruscă a a abdomenului, reprezentând semnul lui Blumberg.

De asemenea palparea profundă a fosei iliace drepte in timpul

conratacturii psoasului, prin ridicarea membrului întins, poate duce la accentuarea
durerii. Contractura abdominală și împăstarea fosei iliace drepte, reprezintă semne
de interesare peritoneală.
La ascultația cavității abdominale poate apărea rărirea sau chiar
dispariția zgomotelor intestinale peristaltice.
Inapetența instalată precoce aproape că nu lipsește din evoluția clinică
obișnuită a apendicitei acute .Grețurile și vărsăturile apar ceva mai tardiv fiind
chiar elemente de diagnostic fals dacă preced apariția durerii. Vărsăturile sunt
reflexe, iritative, la început alimentare apoi bilioase, putând deveni fecaloide odată
cu instalarea peritonitei.
Oprirea precoce a tranzitului pentru gaze este caracteristică. Atât
constipația cât și diareea completează în egală măsură tabloul clinic al suferinței,
dar nu sunt constante. Limba devine încărcată, adesea saburală. Creșterea
temperaturii este un eveniment rar de la început, nedepășind de regulă 38 gr C.
Tușeul rectal trebuie efectuat sistematic, el putând releva prezența unei
dureri localizate pe dreapta, sau în cazuri mai avansate, colecții lichidiene cu
sediul în fundul de sac Douglas.
Manifestările clinice ale apendicitei acute sunt:
 durere de intensitate variabilă
  inițial periombilicală
 localizare apoi în fosa iliacă dreaptă
 cu caracter colicativ
 însoțită de grețuri și vărsături
 sensibilitatea punctului Mc Burne
 semnul lui Blumberg pozitiv
 semnul psoasului
 uneori apărare abdominală
 împăstarea peretelui abdominal

 subfebrilitate
Examenele de laborator arată o leucocitoză cu neutrofilie .Ecografia
abdominală poate evidenția o îngroșare inflamatorie a peretelui și un infiltrat
periapendicular, sau chiar un abces apendicular.
O creștere a leucocitelor superioară la 12000/mm în contextul clinic al
unei apendicite acute aduce o certitudine de diagnostic .Creșterea la peste
20000/mm a leucocitelor este de regulă semnul abcesului sau perforației organului.
În 20-30% din cazuri apendicita acută evoluează cu leucocitoză normala
sau foarte ușor crescută.
Radiografia abdominală pe gol nu aduce elemente pentru susținerea
diagnosticului de apendicită acută cu excepția situațiilor în care apare
pneumoperitoneului, urmare a perforației organului.
În evoluția unei apendicite acute poate apărea o formă evolutivă numită
plastronului apendicular, o varietate de apendicită plastică și fibrinoasă, cu aspect
tumoral, la constituirea formațiunii participând peritoneul parietal, epiploonul,
ileonul terminal, cecul, toate unite prin aderențe, la început laxe, apoi solide, greu
de disecat.
 Din punct de vedere evolutiv, plastronul apendicular poate regresa
progresiv, spontan sau sub tratament antimicrobian, apendicectomia putându-se
practica 2-3 luni mai târziu.
Alteori, dimpotrivă, semnele infecțioase se amplifică, febra devine
oscilantă, cu frisoane, anorexia devine completă, leucocitoza crește, anunțând
ramolirea centrală a formațiunii și formarea abcesului cu deschidere spontană în
peritoneu, spre piele sau cec.
Diagnosticul pozitiv se pune pe baza semnelor clinice și a
hiperleucocitozei, care reprezintă de obicei semne suficiente pentru diagnosticul
de apendicită.

1.2.4 Patologie

Apendicita acută survine la orice vârstă, dar este mai frecventă între 10-
45 ani, adică la persoanele le care sistemul folibular apendicular este mai activ.
Peretele apendicelui are o mare bogăție de sistem limfatic, motiv pentru care este
socotit, de mulți autori, o veritabilă amigdală abdominală.
Apendicele comunică, permanent, în mod normal cu cecul. Secrețiile
mucus, din glandele mucoasei apendiculare, sunt drenate în cec. La fel, materiile
fecale di cec pătrund în apendice și sun expulzate de mișcările peristaltice ale
acestuia, în cec. Când comunicarea apendicelui cu cecul este blocată, se produce o
stază în lumenul apendicelui care va influiența circulația ( ischemie) și buna
funcționare a acesteia. Coproliții sau stercoliții, corpii străini, sâmburii sau calculii
care apar în lumenul apendicelui, traumatizează mucoasa și deschide porți pentru
intrarea germenilor în peretele apendicular, producând o inflamație. Germenii pot
ajunge în apendice și pe cale sanguină, în afecțiunile infecțioase generale, sau pe
cale limfatică de la un proces infecțios din vecinătate. Apendicita acută de tip
hematogen, poate să apară ca o complicație în diverse boli contagioase.
Colibacilul, singur sau asociat cu alți germeni aerobi sau anaerobi, este cauza cea
mai frecventă a apendicitei. Virulența colibacilului sau altor microbi este crescută
în toate infecțiile intestinului și colonului (enterocolite).
Staza și bogăția rețelei limfatice, din peretele apendicelui, crează o
veritabilă atracție a microbilor din tubul digestiv către această amigdală
abdominală. Ischemia vaselor din peretele apendicelui poate fi cauzată și de
aderențe, cuduri (îndoiri ), strangulări sau tromboze intravasculare care pot să
ajungă până la gangrena apendicelui.
Pozițiile anormale ale apendicelui: retrocecal, ascedent, mezenteric
agravează ischemia și staza care favorizează inflamația apendicelui, ducând la
apendicita acută.
În funcție de virulența microbilor, condițiile locale și de reactivitatea
bolnavilor, avem patru forme de apendicită acută:
 apendicita acută catarală (congestivă ), reprezintă forma cea mai
ușoară a apendicelui, care interesează, mai ales, mucoasa și submucoasa lui.
Apendicele apare umflat (turgescent ), congestionat, cu desenul vaselor sangvine
accentuat, sinuos, roșu până la violaceu. Apendicele are un aspect erectil, pe
mucoasa lui apar pete echimotice cu ulcerații mici și superficiale. Foliculii
limfatici din peretele apendicelui sunt congestionați.

 apendicita acută flegmoasă (supurată ) în care apendicele este

tumefiat, în tensiune, cu aspect de măciucă sau limbă de clopot. Seroasa
apendicelui și-a pierdut luciul, mezoul apendicelui este infiltrat, peritoneul din
jurul apendicelui este inflamat, acoperit pe false membrane. În foliculi se găsesc
abcese și necroze care arată începerea distrugerii țesutului limfatic.

 apendicita acută gangrenoasă ( necrotică ) în care apendicele ți-a

pierdut elasticitatea, este flasc, cu aspect de frunză veștedă, apar pete negre care
pot să cuprindă întregul apendice. La procesul infecțios, se adaugă și ischemia
brutală, care duce la necroză. Pericolul perforațiilor și ieșirea conținutului
apendicular în peritoneu, este foarte mare. În aceste cazuri, se produce peritonita,
gravă stercorală.

 apendicita acută cu plastron, reprezintă o formă mai rară de

apendicită acută, în care, apendicele este blocat într-un proces inflamator,
împreună cu cecul, ileonul și marele epiploon, care nu poate fi desfăcut.
Acest proces, se constituie începând cu primele doua zile ale debutului
apendicitei acute și se definitivează către a șaptea zi. Este forma pseudo-tumorală
a apendicitei acute care nu poate fi operată în urgență.

1.2.5 Tratament

Tratamentul apendicitei acute este chirurgical, de urgență, în toate

cazurile, cu excepția apendicitei acute cu plastron.
Utilizarea antibioterapiei și a pungii cu gheață în apendicita acută
diagnosticată, nu poate opri evoluția, întotdeauna, spre complicații grave a
procesului peritoneal acut.
Recunoașterea suferinței în primele 48 de ore de evoluție trebuie urmată
de sancțiune chirurgicală de urgență. Indiferent că apare la sugar, copil, bătrân sau
femeie însărcinată, unica sancțiune o reprezintă apendicectomia și drenajul
cavității peritoneale.
Putem vorbi de o expectativă doar în situația de dubii diagnostice,
situații în care prescrierea de purgative și recomandarea clismelor evacuatorii vor
fi evident proscrise.
În cazurile de peritonită apendiculară difuză, operația poate fi amânată
câteva ore, timp necesar măsurătorilor medicale de corectare a tulburărilor
hidroelectrolitice întotdeauna prezente, induse de pierderile lichidiene atât
intraperitoneale cât și în ansele intestinale dilatate și imobile.
 În cazul formării plastronului apendicular, este de evitat intervenția
chirurgicală imediată, atitudinea fiind una de temporizare, cu terapie antibiotică,
pungă cu gheață, dietă.
În condițiile unei evoluții favorabile, în care percepem reducerea
progresivă până la dispariție a tumorii și amendarea semnelor clinico-paraclinice
de însoțire, apendicectomia poate fi tentată după 2-3 luni de la episodul acut.
Sesizarea dimpotrivă a unei evoluții nefavorabile, conducând spre
abcedarea plastronului, cu alterarea progresivă a stării generale, creșterea
leucocitelor până la 20000/mm , de apariția curbei termice specifice supurațiilor și
de semne locale trădând ramolirea centrală a plastronului, va impune incizia și
drenajul colecției. Excizia restului de apendice se va face după cca. 6 luni.

Indicațiile apendicectomiei:
1 .Leziunile inflamatorii:
a.indicații absolute:
-apendicita acută, cu diversele ei variante: apendicita acută
gangrenoasă, flegmoasă, cu abces periapendicular, sau cu peritonită localizată sau
generalizată
-peritonita de origine apendiculară
-blocul apendicular abcedat
b.indicații relative:
-colica apendiculară
-apendicita acută simplă sau congestivă – forme cu potențial reversibil
-apendicita cronică
2. Tumorile apendiculare:
- dacă leziunile nu trezesc nici un fel de suspiciune – se realizează
apendicectomia, cu examenul histopatologic al apendicelui
- când există aspecte lezionale macroscopice care trezesc suspiciunea
unei etiologii canceroase se închide bolnavul , urmând să se intervină când se va
avea un diagnostic corect, pe un bolnav pregătit, sau să se realizeze totuși
apendicectomia în scop bioptic sub protecția unui drenaj. Tipurile de tumori
neoplazice apendiculare mai frecvent întâlnite (eveniment rar ) sunt:
-carcinoidul – situat la nivelul vârfului apendicular;
-adenocarcinomul;
-mucocelul apendicular;
Contraindicațiile apendicectomiei
 Blocul apendicular (plastronul apendicular );

 Blocul apendicular abcedat, deschis în peritoneu;

 Tumorile apendiculare pe pacient insuficient pregătit din punct de vedere

oncologic

TEHNICA OPERATORIE
Incizia în fosa iliacă dreaptă, oblică ( preconizată de Mac Burney în
1889 ) este calea de abord cea mai utilizată, măsoară 4-5 cm, este oblică în jos și
înăuntru, perpendiculară pe linia spino-ombilicală. Variantă de incizie 2,5-3 cm, în
fosa iliacă dreaptă, paralelă sau chiar în pliul abdominal, apropiată de orizontală,
pe linia spino-ombilicală, la unirea treimii externe cu cele două treimi interne.
Explorarea cavității peritoneale va pune în evidență prezența lichidului
inodor sau dimpotrivă, cu intens miros de E Coli, ce trebuie prelevat în vederea
examinării bacteriologice.
Extirparea apendicelui poartă numele de apendicectomie .Înainte de
rezecția apendicelui, se practică o bursă din seroasa cecului, din jurul apendicelui,
cu un ac fin și ață subțire, în care se va înfunda bontul apendicelui rezecat .După
strângerea bursei, se apropie, la aceasta, firul care a legat mezoul apendicelui
realizând mezoplastia. Deci, numele operației va fi: apendicectomie cu înfundare
în bursa cecală preformată și mezoplastie.
 Bursa cecală de înfundare va fi făcută doar în situația în care cecul nu
este foarte infiltrat sau cartonat, bontul apendicular fiind legat cu un fir
neresorbabil și lăsat ca atare.
Calea de abord trebuie să fie directă și suficientă, inciziile mici sau cele
mari nejustificabile pot duce la dificultăți operatorii sau postoperatorii nedorite.
Nu trebuie uitat că o incizie mare necesită mult material de sutură, pentru fiecare
mm de plagă, organismul face eforturi de cicatrizare mobilizând unele resurse care
pot fi necesare în alte sectoare. Un abord nesatisfăcător face intervenția dificilă și
periculoasă, nu permite explorarea intraperitoneală și deschide calea unor
complicații postoperatorii și așa destul de frecvente. În consecință nu se va ezita în
a lărgi, în sensul necesar, o cale de acces necorespunzătoare, chiar dacă noua
incizie devine una atipică.
Apendicele este un organ de septicitate majoră și latentă, aerobă și
anaerobă, uneori exacerbată de procese inflamatorii recente – în consecință trebuie
luate toate măsurile pentru limitarea poluării peretelui abdominal și a peritoneului.
Lichidul intraperitoneal, prezent uneori în cantitate mare, poate deveni
un perfect mediu de cultură pentru microbismului bontului apendicular. Ne temem
mai mult de lichidul limpede, seros, decât de cel ușor tulbure care însoțește
apendicita gangrenoasă și care demonstrează reacția peritoneului pus deja în gardă.
Ligatura arterei apendiculare trebuie făcută corect, eșuarea acesteia
putând pune în pericol viața bolnavului.

Pentru apendicitele acute, mai ales cu peritonite, se pledează pentru

lăsarea peretelui deschis. Nu sunt rare situațiile în care se suturează peretele
abdominal în jurul unui tub de dren, pentru ca în zilele următoare, plaga infiltrată,
evident supurată, necesită desfacerea firelor de sutură – perete deschis secundar.
Drenajul este impus de calitatea secreției peritoneale sau de eventualele
sângerări insuficiente controlabile.
 Complicațiile postoperatorii precoce sunt reprezentate cel mai frecvent
de abcesul parietal, impunând deschiderea imediată a plăgii și tratarea ei sau
apariția unor abcese reziduale intraabdominale.
Ocluzia intestinală, funcțională sau mecanică, reprezintă și ea o
complicație postoperatorie mai tardivă.

Refacerea peretelui abdominal

 Peretele abdominal deschis sau semideschis:
 apendicectomia pentru apendicita cu peritonită generalizată presupune și o
toaletă peritoneală corectă, în măsura în care aceasta poate fi eficientă numai prin
abordul prin fosa iliacă dreaptă
 drenajul peritoneal se realizează prin tuburile plasate în fundul de sac
Douglas și laterocervical, uneori chiar în marea cavitate peritoneală, exteriorizate
prin plaga de apendicectomie. Uneori este necesar plasarea unui tub suplimentar în
douglas dar exteriorizarea se face suprapubian.

 dacă incizia de abord peritoneal nu este prea largă și este blocată de tuburile
de dren, se lasă plaga complet nesuturată

 dacă plaga este ceva mai mare, se restrânge numai breșa peritoneală. Restul
planurilor parietale rămân complet nesuturate.

Incidentele și accidentele apendicectomiei

- cale de abord necorespunzătoare – abordare și identificare a apendicelui
realizată dificil
- ruptura apendicelui gangrenos, friabil sau deschiderea lumenului unui
apendice sub tensiune
- deșirarea seroasei cecului
- ruptura mezoului apendicular sau deraparea ligaturii de pe mezou
- deraparea ligaturii de pe bontul apendicular
 - ruptura planurilor parietale, mai ales prin tracțiune și disociere brutală,
hematom în masa musculară
- înțepare sau lezarea unei anse intestinale
- poluarea septică a peritoneului
Apariția unor secreții specifice la nivelul drenului sau a plăgii
dehiscente este o complicație destul de frecventă – fistula stercorală, ce poate avea
drept cauză dezunirea ligaturii bontului.
Tot acest șir de complicații postoperatorii pot fi teoretic evitate printr-un
diagnostic și un comportament terapeutic chirurgical corect si eficace.
Prognosticul global al evoluției postoperatorii în apendicita acută este
bun, dar mortalitatea nu este nulă.
Este încă recunoscută azi existența unei mortalități cuprinsă între 0,3 și
2% și o morbiditate prin complicații ale apendicectomiei de până la 20%.
Peritonita apendiculară este creditată cu o evoluție dificilă, cu atât mai
mult cu cât și astăzi, sub masca indigestiilor, colitelor, gripei sau colicilor renale și
sub tratamente incorecte, diagnosticul este încă tardiv.
De remarcat că tocmai copiii și vârstnicii plătesc un greu tribut acestei
banale afecțiuni.
Prognosticul este favorabil, cu excepția acelor cazuri cu evoluție dificilă
și trenantă, care reclamă o urmărire permanentă.
Sechelele postoperatorii sunt rare în cazul apendicectomiilor simple sau
complicate. Cele mai întâlnite sunt:
- periviscerite, ca urmare a peritonitei apendiculare;
- cicatricile inestetice, vicioase, cheloide sunt rare, subiecții afectați fiind, mai
ales, cei tineri;
- eventrațiile postoperatorii pot surveni cu diverse grade de disconfort digestiv și
pot impune intervenții corectoare;
- granulomul de fir nu este foarte rar și poate reclama incizii de extragere a firelor
sau de drenaj al microabceselor din jurul firului ;
 CAPITOLUL II

SUPRAVEGHEREA PACIENTULUI DIN MOMENTUL

INTERNĂRII
PÂNĂ LA EXTERNARE ȘI EFECTUAREA TEHNICILOR
IMPUSE DE AFECȚIUNE

2.1. Internarea pacientului

Internarea în spital constituie pentru bolnav o etapă deosebită din viața

sa deoarece se realizează în scopul vindecării sale .Legăturile ei permanente cu
munca, familia, prietenii, se întrerup.
În cadrul serviciului de primire, pacientul are primul contact cu spitalul
la biroul de internări. Acest prim contact este hotărâtor pentru a câștiga încrederea
pacientului; este foarte important ca tot personalul serviciului de primire să se
comporte corespunzător, factor absolut necesar pentru asigurarea unei colaborări
sincere între bolnav și personalul de îngrijire .Din ajutorul acordat la dezbrăcarea
hainelor civile și îmbrăcarea celor de spital, la îmbăiere și la nevoile de
deparazitare, trebuie să se dovedească atenție și grijă, astfel încât bolnavul să simtă
o preocupare deosebită pentru persoana sa, fapt care să o convingă că va fi bine
îngrijită și că se va vindeca.
La biroul serviciului de primire, pacientul va fi luat în evidență; aici se
completează foaia de observație clinică. Pacientul va fi înscris în registrul de
internare de către asistenta șefă, pe foaie se menționează: ziua, ora la care s-a
internat pacientul, numele, prenumele, vârsta, domiciliul și diagnosticul de
internare .Pacientul va fi condus în salon unde își va lua în primire patul și va face
cunoștință cu ceilalți bolnavi și va fi ajutat să-și aranjeze lucrurile personale în
noptieră. Primirea adecvată în secție diminuează stresul pacientului și ușurează
adaptarea pacientului la mediul spitalicesc .Spitalizarea și vindecarea pot fi
realizate doar dacă se realizează condiții optime de spitalizare și îngrijire. Apoi va
fi informat cu privire la regulamentul de ordine interioară a spitalului.
După instalarea în pat a pacientului, asistenta completează foaia de
temperatură: îi măsoară temperatura, pulsul, tensiunea arterială și greutatea
corporală.

2.2. Asigurarea condițiilor de spitalizare

De la serviciul de internare bolnavul va fi condus la secția de specialitate

indicată de medicul care l-a internat, aici medicul șef al secției hotărăște salonul în
care va fi internat pacientul, ținând seama de diagnostic, stadiu și graviditatea
bolii, infecțiozitate.
Asistenta conduce pacientul în salon, ajută sa-și aranjeze lucrurile și
obiectele personale în noptieră, ajută la instalare pacientului în pat. După
acomodarea pacientului în salon i se vor prezenta locurile importante ale secției:
camera medicilor, camera de asistenți medicali, oficiul, toaleta, baia, sala de mese,
sala de tratament, explorări. Pacientului i se va aduce la cunoștință modul de
recoltare al produselor biologice și patologice în vederea efectuării analizelor
indicate de medic. Se vor asigura condițiile de mediu necesare ameliorării și
vindecării bolilor.
Asistenta va încerca să creeze un mediu cât mai plăcut și liniștit, atât
pentru a diminua stresul bolnavilor, cât și pentru a le crea o senzație de siguranță și
confort. Astfel saloanele să aibă o capacitate de 4, maxim 6 paturi, cu o
temperatură de 18-20 grade C, să fie curat, liniște și bine aerisite, cu aer
umidificat.
 Asistenta va completa o anexă în foaia de alimentație pe care o trimite la
blocul alimentar, astfel bolnavul nou venit va primi alimentația necesară încă din
prima zi de internare. Va urmării necesitățile pacientului și manifestările de
dependență generate de nesatisfacerea nevoilor fundamentale în vederea corectării
acestora și pentru a asigura astfel o îngrijire de calitate.

2.3. Asigurarea condițiilor igienice pacienților internați

2.3.1. Pregătirea patului și accesoriile lui

Patul reprezintă piesa cea mai importantă din mobilierul salonului în

care pacientul își petrece cea mai mare perioadă de timp. Acesta trebuie să aibă
anumite calități: să fie comod, să prezinte dimensiuni potrivite care să satisfacă
atât cerințele de confort ale pacientului cât și ale personalului de îngrijire; să aibă 2
m lungime, lățime 80-90 cm, înălțimea de la dușumea până la saltea 60 cm, să-i
permită pacientului să se poată mișca în voie, să nu-i limiteze mișcările, să poată la
nevoie să coboare din pat, asistenta să poată efectua tehnicile de îngrijire cât mai
comod, ușor de manipulat și curățat.
Accesoriile patului sunt: saltelele ( saltele din cauciuc sau din material
plastic, umplute cu aer sau apă ) , pernele trebuie să fie în număr de două ( una
umplută cu păr de cal, iarbă de mare, una din burete, material plastic sau puf ),
pătura, lenjeria ( două cearșafuri, două fețe de pernă, o aleză sau traversă,
mușama ).
Se pregătesc cele necesare în apropierea patului, așezate pe un scaun
întotdeauna în ordinea utilizării și se îndepărtează noptiera de pat. Se întinde
cearșaful de pat care a fost pliat în trei pe lungime și apoi îndoit, fixarea se face la
capete prin colțuri; se fixează la un capăt de pat, la celălalt și la urmă la mijloc
pentru a fi bine întins. Se așează în treimea mijlocie mușamaua și aleza și se
fixează bine sub saltea. Se așează noptiera în apropierea patului, se pun pernele
îmbrăcate, se pune cearșaful pentru pătură având grijă ca o margine să ajungă la
capătul patului. La picioare se fixează făcând o cută, care permite poziția normală
a picioarelor; se pune apoi pătura având grijă ca marginea să fie fixată la o distanță
de aproximativ 30 cm de capul patului și se răsfrânge cearșaful deasupra; se
fixează sub saltea împreună cu cearșaful la picioare. Patul este pregătit prealabil
pentru a primi pacientul.
Patul și lenjeria se vor păstra în perfectă curățenie și se va dezinfecta ori
de câte ori este nevoie .

2.3.2. Schimbarea lenjeriei de pat

Schimbarea lenjeriei de pat se face de obicei dimineața înainte de

curățenie, după măsurarea valorilor temperaturii, tensiunii arteriale, pulsului și
efectuarea toaletei pacientului, dar la nevoie se efectuează de câte ori este necesar.
Materiale necesare: cearșaf simplu, cearșaf plic, două fețe de pernă, una
sau două pături, două perne.
Se împăturesc și se așează pe un scaun în ordinea întrebuințării: pătura
și cearșaful în trei sub formă de armonică, aleza și mușamaua se rulează în lățime
sau lungime.
În cazul de față la internare bolnavul este activ și este rugat să ia loc pe
scaun pentru a i se schimba lenjeria de pat.
Cearșaful se așează la mijlocul saltelei, se desface și se întinde o parte a
cearșafului spre capătul patului, cealaltă spre capătul opus. Se introduce cearșaful
adânc sub saltea la ambele capete. Asistenta așezată cu fața spre capătul patului, cu
mâna de lângă pat prinde partea laterală a cearșafului la o distanță egală de la colț
cu lungimea părții atârnate și ridică pe lângă saltea partea de cearșaf de sub
marginea inferioară a saltelei și se introduce sub saltea. Se lasă apoi în jos partea
de cearșaf care atârnă sub marginea inferioară a saltelei; celelalte trei colțuri
se fac după aceeași procedură. Se introduce apoi sub saltea toată partea laterală a
cearșafului începând de la colțul saltelei; se întinde bine cearșaful. Se așează
cearșaful plic peste care se întinde pătura, marginea dinspre cap a cearșafului se
răsfrânge peste pătură.
Pentru ca pătura să nu constituie o greutate asupra degetelor bolnavului,
se va face o cută atât din cearșaf cât și din pătură. Apoi se așează pernele care sunt
învelite în fețe de pernă curate.
După intervenția chirurgicală, bolnavul este imobilizat la pat și
schimbarea lenjeriei se va efectua în mod diferit, cu bolnav în pat .Se face după
tehnici diferite în funcție de starea generală și posibilitățile de mobilizare ale
bolnavului.
Materiile necesare: lenjerie completă de pat, o mușama curată și uscată,
o traversă, o mătură, coș pentru rufe murdare.
Schimbarea patului în lungime: cearșaful care va fi bine întins sub
pacient se va rula uniform în lungime, împreună cu mușamaua și aleza așezată
transversal pe cearșaf. Rularea se face astfel încât aleza să rămână în interiorul
sulului. Pătura îmbrăcată în plic se împăturește în trei sub formă de armonică și
împreună cu restul lenjeriei se așează pe scaun în ordinea inversă întrebuințării lor.
Pacientul va fi așezat în decubit lateral. Pentru aceasta două asistente se vor așeza
de o parte și de alta a patului. Pacientul rămâne deocamdată acoperit. Asistenta din
partea dreaptă prinde cu mâna dreaptă pacientul de sub axilă, iar mâna stângă o
introduce sub umerii lui, sprijinindu-i capul pe antebraț. Se trage apoi perna spre
marginea dreaptă a patului, sprijinind pacientul cu ambele mâini să alunece
împreună cu perna. Acum asistenta mută mâna stângă sub genunchii pacientului,
ridicându-i puțin, manevră în urma căreia gambele se flectează pe coapse. Acum
pacientul, sprijinit pe spate și regiunea poplitee, este întors în decubit lateral drept,
rămânând în continuare acoperit. Între timp asistenta din partea stângă rulează
cearșaful împreună cu mușamaua și aleza murdară până la spatele bolnavului, iar
pe suprafața descoperită a saltelei derulează lenjeria curată, anterior pregătită, până
la sulul lenjeriei murdare. Se întinde bine cearșaful și aleza pe jumătatea liberă a
patului, apoi prin aceeași metodă eșalonată în sens invers, se întoarce pacientul cu
multă atenție în decubit dorsal de asistenta din dreapta și mai departe în decubit
lateral stâng, de asistenta din stânga, aducându-l până la marginea stângă a patului,
acoperit deja de lenjeria curată. Se îndepărtează acum lenjeria murdară și se
întinde cea curată și pe cealaltă jumătate a patului, după care se readuce pacientul
în decubit dorsal de către asistenta din stânga. Se aranjează colțurile cearșafului și
se introduc marginile sub saltea, după care se aplică pătura după tehnica
cunoscută.

2.3.3. Asigurarea igienei personale, corporale și vestimentare a

pacientului

La intrare în spital, pacientului neimobilizat i se dă posibilitatea să facă

baie sau duș, iar în timpul spitalizării pacientului i se va face baie sau duș ori de
câte ori este nevoie. La bolnavii activi, baia sau dușul nu va depășii 15 minute.
Scopul acestei tehnici constă în menținerea tegumentelor în perfectă stare de
curățenie și a prevenirii bolii cutanate, infecții, stimularea funcției pielii și a unei
stări de confort.
La bolnavii activi se pregătește materialul: săpun, mănuși de baie, pe un
scaun în ordinea întrebuințarii se așează prosopul de baie, lenjeria curată, periuța
de dinți, pasta de dinți. Se pregătește apa în cadă, umplută pe jumătate,
temperatura apei 36-37 grade C, pacientul este rugat să urineze, se va dezbrăca ,la
femei se va proteja părul. Pacientul se spală singur ( se va urmării modul de
spălare sau va fi ajutat ). Se ajută să iasă din cadă, se învelește cu prosopul de baie,
se ajută să se usuce, este ajutat să se îmbrace în lenjerie curată, să se pieptene, să-și
facă toaleta cavității bucale, sa-și taie unghiile.
Lenjeria de corp a bolnavilor în spital este compusă din: cămașă de
noapte pentru femei, pijama pentru bărbați, halat de molton, papuci. Această
uniformă se schimbă periodic ori de câte ori este nevoie. I se va explica
pacientului importanța menținerii tegumentelor curate, pentru prevenirea
îmbolnăvirilor.

2.3.4. Efectuarea toaletei generale și pe regiuni a pacientului imobilizat

Toaleta pacientului face parte din îngrijirile de bază, adică din îngrijirile
acordate de personalul medical cu scopul de a asigura confortul și igiena
pacientului. Constă în menținerea pielii în stare de curățenie perfectă și în
prevenirea apariției leziunilor cutanate, fiind o condiție esențială a vindecării.
Se va respecta următoarea succesiune: se începe cu fața, gâtul, urechile,
apoi brațele și mâinile, partea anterioară a toracelui, abdomenul, fața anterioară a
coapselor; se întoarce pacientul în decubit lateral și se spală spatele, fesele și fața
posterioară a coapselor, din nou în decubit dorsal, se spală gambele și picioarele,
organele genitale externe, îngrijirea părului și toaleta cavității bucale. Se apreciază
starea generală a pacientului pentru a evita o toaletă prea lungă, prea obositoare.
Se verifică temperatura ambiantă pentru a evita răcirea pacientului. Se evită
curenții de aer prin închiderea geamurilor și a ușilor.
Pacientul va fi izolat de anturaj, se pregătesc în apropiere materialele
necesare toaletei, schimbării lenjeriei patului și pentru prevenirea escarelor.
Pacientul va fi dezbrăcat complet și se va acoperii cu cearșaf și pătură. Se va
descoperii progresiv numai partea ce se va spăla. Se stoarce corect buretele sau
mănușa de baie pentru a nu se scurge apa în pat sau pe pacient. Apa caldă trebuie
să fie din abundență, schimbată de câte ori este nevoie, fără a se lăsa săpunul în
apă.
Se mobilizează articulațiile în toată amplitudinea lor și se masează
zonele predispuse escarelor. Ordinea în care se face toaleta pe regiuni: spălat,
clătit, uscat.
Toaleta pacientului poate fi: - zilnică- pe regiuni;
- săptămânală sau baia generală.
 2.3.5. Observarea poziției pacientului în pat

Cunoașterea pozițiilor pe care le au bolnavii în pat în timpul internării

este determinată de boală și de starea generală fizică sau psihică.
În funcție de starea generală a pacientului și de afecțiunea sa, poate fi:
activă pasivă sau forțată:
- poziția activă – pacientul se mișcă singur, nu are nevoie de ajutor
- poziția pasivă – pacientul nu poate sa-și schimbe singur poziția, și-a
pierdut forța fizică, are nevoie de ajutorul altei persoane
- poziția forțată – impusă de boală sau de necesitatea unui tratament sau
investigații.
În cazul nostru pacientul poate fi poziționat în diferite poziții:
 decubit dorsal – culcat pe spate cu fața în sus;
 decubit lateral – poate fi drept sau stâng – culcat pe o parte, capul
sprijinit pe o singură pernă, membrele inferioare flectate, sau membrul inferior
care este în contact cu suprafața patului întins iar celălalt îndoit, spatele sprijinit cu
o pernă, sul sau o rezemătoare specială;

 poziție semișezând – culcat pe spate, toracele formează cu linia

orizontală un unghi de 30 – 40 de grade;

 poziție șezând – în pat – pacientul menținut fie de 4 – 5 perne, sau

prin ridicarea somierei, iar sub genunchi i se va plasa un sul, iar pentru a nu
aluneca la picioare se va așeza sprijinitorul;

 poziție șezând – în fotoliu – pacientul va fi așezat confortabil,

trebuie bine îmbrăcat și acoperit cu pătura;

 poziție ginecologică – decubit dorsal, cu genunchii îndoiți, coapsele

îndepărtate.

2.3.6. Schimbarea poziției și mobilizarea pacientului

 Schimbările de poziție ale pacientului pot fi:
 active – pacientul le execută singur
 pasive – sunt efectuate cu ajutorul personalului medical
Schimbările pasive se efectuează la bolnavii imobilizați, inconștienți,
paralizați, adinamici, cu aparate gipsate etc...

Pentru efectuarea schimbărilor de poziție sunt necesare una sau două

asistente. Acestea trebuie să adopte o poziție potrivită pentru a putea ridica
bolnavul cu mai multă ușurință și cu un efort fizic mai mic. Astfel prinderea
bolnavului se face precis și sigur cu toată mâna, așezând palma pe suprafața
corpului pacientului astfel încât suprafața de contact să fie cât mai mare; așezarea
asistentei cât mai aproape de pat, cu picioarele depărtate pentru a avea o bază de
susținere cât mai mare, genunchii flectați, coloana vertebrală ușor aplecată.

Mișcări pasive mai frecvente:

 întoarcerea pacientului din decubit dorsal în decubit lateral și înapoi;

 așezarea pacientului în poziție șezând;

 readucerea la loc a bolnavilor care au alunecat în jos de pe pernă.

Scopul mobilizării este mișcarea pacientului pentru a preveni
complicațiile ce pot apărea din cauza imobilizării și pentru recâștigarea
independenței.
Mobilizarea se face în funcție de : natura bolii, starea generală, tipul de
reactivitate a pacientului, perioada de exerciții pasive și active pentru refacerea
condiției musculare.
Anvergura de mișcare trebuie începută încet, mărindu-se treptat, în
funcție de răspunsul fiziologic al pacientului, exercițiile de respirație cu exerciții
de mișcare, de asemenea trebuie planificat împreună cu pacientul exercițiile pentru
relaxare.
 Mobilizarea face parte din terapia prescrisă de medic, în funcție de
afecțiunea și starea pacientului, se face progresiv, crescând treptat gama de mișcări
și se începe cu:
 mișcarea capului – mișcări pasive și active;

 mișcarea degetelor, încheieturilor;

 mișcarea și schimbarea poziției membrelor superioare și inferioare, mișcări

de flexie și extensie, pacientul păstrând poziția de decubit;

 așezare în poziție șezând – în mod activ, de mai multe ori pe zi;

 așezarea pacientului în poziție șezând la marginea patului, în fotoliu;

 ridicarea pacientului în poziție ortostatică și primii pași; mișcarea trebuie

asociată cu mișcări de respirație. De asemenea se poate asocia cu efectuare
unor masaje.
În prima zi după operație pacientul poate fi așezat în poziția Fowler,
adică decubit dorsal cu genunchii flectați, poziție care asigură relaxarea
musculaturii abdominale dar și calmarea durerilor locale. Din ziua a doua
postoperator, pacientul poate sa-și schimbe poziția în decubit lateral, semișezând
sau șezând la marginea patului, pentru a prevenii escarele de decubit, staza
venoasă și a ușura circulația de întoarcere.

2.3.7. Captarea eliminărilor

Scop: - observarea caracterelor fiziologice și patologice ale dejecțiilor;

 descoperirea modificărilor patologice în vederea stabilirii
diagnosticului.
Captarea eliminărilor trebuie făcută după anumite reguli, pentru a nu murdări
salonul sau patul, pentru a incomoda cât mai puțin pe ceilalți bolnavi, pentru a
preveni infecțiile intraspitalicești și pentru a reduce la minim traumatismul fizic și
psihic al pacientului.
Materiale necesare: prosoape, acoperitoare de flanelă, paravan, mușama,
aleză, materiale pentru toaleta mâinilor, mănuși, ploscă, bazinet, urinare pentru
femei și bărbați, tăviță renală, scuipători, pahar conic sau cutie Petri.
Captarea materialelor: se separă patul de restul salonului cu paravan, se
îndepărtează pătura și cearșaful care acoperă pacientul, se protejează patul cu
mușama și aleză, se dezbracă bolnavul, se ridică bolnavul și se introduce bazinetul
cald sub regiunea sacrală, se acoperă cu învelitoare până termină actul defecării, se
efectuează toaleta regiunii perineale, se îndepărtează paravanul și se aerisește
salonul, se spală mâinile pacientului. Materiile fecale se păstrează până la vizita
medicală în camera specială a grupului sanitar, plosca acoperită va avea atașat un
bilet cu numele pacientului, numărul salonului, al patului și ora defecării.
Notarea scaunelor în foaia de temperatură se face prin semne
convenționale.
Captarea urinei – se face în urinare, recipiente confecționate din
material emailat, sticlă sau material plastic, cu deschizătura diferită. Folosire
urinarelor se face în mod asemănător cu cea a bazinetelor. Urinarele pot fi plasate
pe suportul de sârmă, fixate la marginea patului. După utilizare se spală la jet de
apă și se dezinfectează.
Captarea sputei – se face în recipiente spălate, sterilizate, uscate, cu
soluție Lizol 3% și Fenol 2,5% amestecată cu sodă caustică. Se instruiește
bolnavul să nu înghită sputa, să nu o împrăștie, să folosească recipientul dat. I se
asigură scuipători de rulaj pentru a se putea schimba la nevoie. După golire, se
spală cu apă rece, apoi cu apă caldă, cu perii speciale ținute în soluții
dezinfectante. Se sterilizează zilnic prin fierbere sau autoclavare.
Captarea vărsăturilor – vărsăturile constituie conținutul gastric care se
exteriorizează astfel: esofag, cavitatea bucală în exterior. Are aspect alimentar,
biliar sau sânge. În timpul vărsăturii bolnavul va fi așezat în poziție șezând pe
marginea patului, dacă starea lui permite, sau în decubit dorsal cu capul într-o
parte, sau decubit lateral. Sub cap se așează un prosop, mușama sau aleză.
Proteza dentară, dacă există, se va pune într-o cană cu apă. Asistenta
oferă tăvița renală ținută de bolnav și cu mâna dreaptă îi va sprijini fruntea. La
încheierea actului de vărsătură se va oferi un pahar de apă aromată să-și clătească
gura, pe care o va elimina în altă tăviță renală.
Conținutul tăviței renale nu se aruncă, se va păstra pentru vizita
medicală. După golire se spală, se dezinfectează, se sterilizează în autoclav.
În foaia de temperatură se notează cu un cerculeț verde în ziua
respectivă sau se scrie vărsătura.
 Suprevegherea funcțiilor vitale și vegetative

2.4.1. Supravegherea funcțiilor vitale

Temperatura. Temperatura omului sănătos se menține constantă între
36-37 de grade C datorită procesului de termoreglare; temperatura prezintă
oscilații fiziologice în cursul zilei între 0,5-1 grad C, cele mai scăzute valori se
înregistrează dimineața, pentru ca spre seară să atingă valorile cele mai mari. Cea
mai uzuală metodă de termometrizare este în regiunea axilară cu termometrul
gradat în grade C. Se șterge bine axila cu un prosop, se ridică brațul și se așează
rezervorul termometrului în vârful axilei, apoi se apropie brațul bolnavului de
trunchi, iar antebrațul flectat se plasează pe suprafața anterioară a toracelui. Dacă
pacientul este foarte slăbit sau agitat, nervos, precum și la copii, brațul va fi
menținut de asistentă în această poziție în tot timpul măsurării. Termometrul se
menține în groapa axilară timp de 10 minute. După citirea valorii temperaturii
termometrul se introduce înapoi în soluție dezinfectantă.
Valorile obținute se notează în grafic cu un punct de culoare albastră, în
foaia de temperatură pe verticala corespunzătoare datei și timpului pentru fiecare
diviziune a foii, socotindu-se două diviziuni de gradație.
 Pulsul.Pulsul arterial este senzația de șoc percepută la palparea unei
artere superficiale, comprimată incomplet pe un plan dur, de obicei la nivelul
arterei radiale. La măsurarea pulsului, pacientul trebuie să fie în repaus fizic și
psihic cel puțin 5-10 minute înainte de numărătoare, întrucât, un efort sau o emoție
oarecare în timpul sau înaintea măsurării valorii pulsului, ar putea modifica
valorile reale. Frecvența pulsului poate fi lentă sau rapidă. Se stabilește prin
numărarea pulsațiilor pe minut cu ajutorul ceasului obișnuit prevăzut cu secundar.
După ce s-a palpat pulsul, se lasă să treacă câteva pulsații până ce zvâcniturile sunt
bine sesizate. Numărătoarea durează un minut. Înregistrarea frecvenței pulsului se
face în foaia de temperatură a pacientului. Se notează grafic cu un punct roșu la
intersecția frecvenței și a timpului, pentru fiecare linie orizontală a foii de
temperatură se socotesc patru pulsații.
Tensiunea arterială. Reprezintă presiunea excitată de sânge circulant
asupra pereților arteriali, se măsoară cu ajutorul tensiometrului la nivelul brațului –
a arterei brahiale; la un adult tensiunea arterială are valori cuprinse între 115-
190/75-90 mm Hg. Seaplică manșeta pe brațul pacientului, sprijinit și în extensie,
se fixează membrana stetoscopului deasupra regiunii cubitale, se pompează aer în
manșeta pneumatică cu para de cauciuc până la dispariția zgomotelor pulsatile. Se
decomprimă progresiv aerul din manșetă cu ajutorul ventilului până când se aude
zgomotul pulsatil, care e tensiunea maximă și sistolică. Se continuă
decomprimarea, ascultând zgomotele până la dispariția ultimei unde, pulsațiile
reprezentând tensiunea arterială minimă, diastolică. Notarea cifrică și grafică în
foaia de temperatură se face cu culoarea roșie, pentru fiecare linie orizontală a foii
de temperatură se socotește o unitate de coloană de mercur.
Respirația . Respirația este funcția importantă prin care se realizează
aportul de oxigen necesar proceselor vitale ale organismului, în paralel cu
eliminarea în atmosferă a CO2 rezultat din acesta. Numărătoarea mișcărilor
respiratorii se face timp de 1 minut întreg, având grijă ca operațiunea să se facă
fără știrea pacientului, căci respirația este un act reflex. Dacă este posibil,
numărătoarea se va face în timpul somnului. Se va așeza mâna ușor cu fața
palmară pe suprafața toracelui pacientului și se vor număra inspirațiile după
mișcările de ridicare a peretelui toracic . Dacă pacientul este treaz, conștient după
terminarea numerotării bătăilor pulsului fără a se părăsi mâna pacientului se vor
număra și mișcările respiratorii, urmărind mișcările cutiei toracice sau ale peretelui
abdominal numai prin inspecție, fără știrea pacientului. Frecvența respirației se
înregistrează în foaia de temperatură la fel ca temperatura și pulsul. Graficul se va
desena cu creion albastru. Curba respirației trebuie să meargă paralel cu curba
pulsului. Cele trei curbe înregistrează trei funcții de bază ale organismului:
circulația, respirația și termoreglarea.

2.4.2. Supravegherea funcțiilor vegetative

Diureza: reprezintă cantitatea de urină eliminată în 24 de ore. Urina se

recoltează în vase speciale gradate de 2 – 4 l curate, care se păstrează etichetate
într-o încăpere răcoroasă. Se notează în foaia de temperatură cu creion albastru sau
galben, o linie orizontală corespunzând la 100 ml urină.
Scaunul : asistenta urmărește frecvența ( 1 – 2 scaune în doze de 24 de
ore ) consistența, aspectul, culoarea, cantitatea, orarul și mirosul . Notarea
scaunelor în foaia de temperatură se face zilnic și nu numai din punct de vedere al
numărului lor, ci al caracterelor .
Vărsăturile: reprezintă evacuarea pe gură a conținutului stomacal.
Urmărim : frecvența, orarul, cantitatea, mirosul și aspectul. Se notează
în foaia de temperatură cifric.
Expectorația: constă în eliminarea prin tuse a conținutului căilor
respiratorii.
Urmărim: cantitatea, aspectul, culoarea și mirosul. Se recoltează în vase
speciale, vase acoperite, vase de sticlă sau vase cilindrice. Se notează în foaia de
temperatură cu culoare roșie, pentru urină o linie orizontală corespunzând la 100
ml .
Transpirația : se notează dacă apare, deoarece în cazul în care este
abundentă poate antrena pierderi importante de apă .

2.5. Alimentația pacientului

Alimentația bolnavilor în general poate cuprinde un regim normal care

să includă toate principiile nutritive, alimente ușor digerabile, în cantității
corespunzătoare necesităților organismului cu excluderea din alimentație a
condimentelor și excitantelor. Bolnavii cu stare relativ bună se vor alimenta activ,
cei în stare gravă care nu se pot alimenta pasiv sau artificial (prin sondă sau
perfuzii).
În primele zile ale internării, bolnavul se alimentează activ în sala de
mese, va primi un regim obișnuit, fără restricții .
După intervenția chirurgicală :
Ziua a I – a se administrează ceai amar, apă ;
Ziua a II – a regim hidric format din ceai, compot;
Ziua a III – a bolnavul va primi în continuare regim, se completează cu
pâine prăjită și carne de pui;
Ziua a IV – a bolnavul va primi un regim ușor digerabil, constând din
semisolide: iaurt, supe strecurate, pireuri, se completează cu pâine prăjită, carene
de pui fiartă și smântână .
Sunt interzise alimentele care produc meteorism abdominal: fasole
boabe, băuturi carbo-gazoase și alcoolice .

2.6. Administrarea medicamentelor și hidratarea organismului

 Întrucât administrarea medicamentelor este o muncă de mare răspundere
și pentru evitarea erorilor care pot fi fatale, se vor respecta cu strictețe următoarele
reguli:
 Respectarea medicamentului prescris, nu se înlocuiește cu un alt
medicament cu efect asemănător fără aprobarea medicului ;
 Identificarea medicamentului administrat prin verificarea etichetei înainte
de administrare sau a medicamentului însuși ( asistenta trebuie să le recunoască
după ambalaj, forma de prezentare, consistență, culoare, miros, etc...);
 Respectarea căii de administrarea este obligatorie. Nerespectarea căii de
administrare poate duce la accidente grave ( de exemplu: soluțiile uleioase
introduse intravenos produc embolia uleioasă și moartea, soluțiile hipertone sunt
incompatibile cu țesutul subcutanat și produc necroza – distrugerea țesuturilor
etc...);
 Respectarea orarului de administrare și a ritmului prescris de medic este
obligatorie, deoarece unele substanțe se descompun sau se elimină din organism
într-un anumit timp. Medicamentele la care doza terapeutică este apropiată de cea
toxică, dacă n se respectă orarul, se poate transforma în otrăvuri prin cumularea
dozelor. De asemenea, nerespectarea orarului prin distanțarea dozelor, la
medicamentele care se elimină rapid din organism, duce la anularea efetului
terapeutic, iar în cazul antibioticilor, chimioterapicelor, se produce rezistența
organismului la germeni.
Orarul de administrare a medicamentelor este și în funcție de
alimentarea bolnavilor, deoarece unele medicamente pentru a avea efect terapeutic
se administrează înainte de masă ( de exemplu: pansamentele gastrice ), altele în
timpul alimentării ( de exemplu: fermenții digestivi ), iar altele după mese
( cele antiemetizante ). Nu se respectă orarul de administrare când apar schimbări
în starea generală a pacientului sau manifestări de intoleranță – acestea se aduc de
urgență la cunoștința medicului;
 Respectarea dozei prescrise ;
  Respectarea somnului fiziologic al pacientului: orarul de administrare va fi
stabilit astfel încât să nu fie necesar trezirea pacientului cu excepția antibioticelor,
chimioterapicelor al căror ritm impune trezirea;
 Servirea pacientului cu o doză unică de medicament, care va fi administrat
personal de asistentă sau luat în prezența ei;
 Evitarea incompatibilității dintre medicamente deoarece unele devin
ineficace sau dăunătoare. Asistenta va cere sfatul medicului înainte de asocierea
medicamentelor ce urmează să le administreze;
 Respectarea succesiunii în administrarea medicamentelor constă în a păstra
următoarea ordine: tablete, capsule, soluții, picături, injecții, ovule vaginale,
supozitoare;
 Lămurirea bolnavului asupra medicamentelor prescrise, în cazul în care
efectul medicamentului ar putea neliniști pacientul, asistenta trebuie să cunoască
astfel pe lângă indicațiile și contraindicațiile, incompatibilitățile precum și efectele
secundare ale medicamentelor .
 Anunțarea imediată a greșelilor de administrare a medicamentelor, orice
greșe ală comisă privind schimbarea medicamentului, nerespectarea, dozei, a căii
de administrare sau a orarului va fi adusă la cunoștință medicului, pentru a putea
interveni și preîntâmpina complicațiile care ar putea fi fatale pacientului;
 Prevenirea infecțiilor intraspitalicești prin respectarea măsurilor de asepsie
și igienă stabilite pentru fiecare cale de administrare;
 Administrarea imediată a medicamentelor deschise: fiole trebuie injectate
după deschidere, deoarece păstrarea lor permite contaminarea, scăderea eficacității
medicamentului sau chiar degradarea acestuia;
 Având în vedere că unii pacienți necesită intervenție chirurgicală sau dozaj
precis de medicamente, se instalează o perfuzie în vederea hidratării și
mineralizării organismului precum și pentru administrarea medicamentelor
indicate de medic;
  Pe cale intravenoasă se administrează calmante ( Algocalmin, Piafen )
precum și antibiotice. Antibioticele se administrează după efectuarea testării
sensibilității organismului prin injecție intradermică pe fața anterioară a
antebrațului. Se injectează 0,1 ml antibiotic în diluție de 1: 100, iar după 20 – 30
minute se citește reacția.
Reacția pozitivă presupune apariția unei zone eritematoase cu un diametru
mai mare de 10 mm, urticarie, prurit. Dacă reacția nu apare atunci se poate
administra antibioticul testat.
Tratamentul medicamentos al pacientului.
Tratamentul medicamentos postoperator în hernia inghinală încarcerată
este următorul :
 Tratament cu hemostatice: Ergomet, Vitamina K, Calciu; pentru
combaterea hemoragiei se administrează anticoagulante ca: Venostat,
Andrenostazin, Sângostop .
 Venostat- este un hemostatic prin acțiune de tip trombotic, scurtează timpul
de strângere și de coagulare. Se administrează intramuscular, dar se poate
administra și intravenos, efectul instalându-se mai repede;
 Andrenostazin – este un hemostatic prin creșterea rezistenței capilare. Se
administrează intramuscular .
 Tratament cu analgezice pentru combaterea durerii: Piafen, Mabron,
Algocalmin.
 Piafen – analgezic, antispastic, musculotrop. Administarae intramuscular
lent.
 Algocalmin – analgezic, antipiretic, antiinflamator. Se administrează oral
câte trei comprimante pe zi sau fiole de 2 ml. Se administrează intramuscular sau
intravenos.
 Tonice generale pentru remontarea organismului și combaterea anemiei
prin: Vitamina C, transfuzii de sânge, Glubifer, Acid folic.
  Acid folic – se administrează oral 5 ml pe zi .
 Tratament cu antibiotice pentru combaterea infecției care poate apărea
postoperatoriu, de exemplu: Gentamicină, Cefort .
 Gentamicina- antibiotic aminoglicozidic, cu acțiune bactericidă cu spectru
larg;
 Cefort – cefalosporină cu acțiune bactericidă.
La indicația medicului se pot administra și alte antibiotice .
 Tratamentul auxiliar se face cu medicație sedative cu : Diazepam 2 mg
pe zi .

2.7. Recoltarea produselor biologice și patologice

A ) Recoltarea sângelui pentru determinarea hematocritului:

 se face prin puncție venoasă, recoltând 1 – 2 ml de sânge care se amestecă
cu două picături heparină, valoarea normală 45% la bărbați și 40 la femei.
B ) Recoltarea sângelui pentru determinarea hemoglobinei :
 se face prin puncție venoasă, recoltând 2 ml sânge pe o picătură de
heparină, valoarea normală se situează între 11,2 – 13 mg % .
 hemoglobina alături de hematocrit are un rol important în stabilirea
diagnosticului.
C ) Recoltarea sângelui pentru determinarea grupei sanguine se face prin două
metode:
 metoda directă ( Bet-Vincent ) constă în amestecarea eritrocitelor
primitorului cu serurile standard 0, A, B.
 metoda indirectă (Siminim ) constă în amestecarea serului primitorului cu
eritrocitele standard din grupele cunoscute A și B.
 recoltarea sângelui se face pe o lamă prin înțeparea pulpei degetului.
D) Recoltarea sângelui pentru determinarea ureei:
 - se face prin puncție venoasă, recoltând 5-10 ml sânge fără substanță
anticoagulantă.
E ) Recoltarea sângelui pentru determinarea proteinemiei:
 se face prin puncție venoasă, recoltându-se 5-6 ml de sânge fără substanță
anticoagulantă , valoare normală: - albumine 7-8 mg%
- globuline 2-8 mg%
- raport A/G=1.5
F ) Recoltarea sângelui pentru determinarea electroforezei:
 se face prin puncție venoasă fără anticoagulant, recoltându-se 2-3 ml sânge.
 valoarea normală: - albumine 60%
- globuline 40%
G ) Recoltarea sângelui pentru determinarea testelor de disproteinemie:
 se face prin puncție venoasă, recoltându-se 2 ml sânge. Cel mai des se face
reacția Tymol, valoarea normală: 0,5 V
H ) Recoltarea sângelui pentru determinarea TS și TC:
 se face prin înțeparea pulpei degetului
 valoarea normală: - TS 1-3 minute
- TC 5-8 minute
I ) Recoltarea sângelui pentru determinarea timpului Howel:
 se face prin puncție venoasă, recoltându-se 4-5 ml sânge și 0,5 ml oxalat de
potasiu
 valoarea normală: 60-120 secunde
J ) Recoltarea sângelui pentru determinarea fibrinogenului:
 se face prin puncție venoasă, recoltându-se 4,5 ml sânge și 0,5 ml citrat de
sodiu
 valoarea normală: 200-400 mg%
  Teste de coagulare: timpul Quick și timpul Howel. Se prepară oxalat de
potasiu cu 4,5 ml sânge venos, amestecându-se foarte repede. Pentru timpul Quick
valoarea normală este de 12-16 secunde (80% din cazuri )
K ) Recoltarea urinei pentru sumar de urină:
 se recoltează urina în bazinete curate din care se varsă imediat în borcanul
colector de urină. Din urină se efectuează: - examen fizic – se determină volumul,
aspectul, culoarea, mirosul, densitatea, ph-ul
 examen biochimic – se cercetează albuminuria, glucoza, puroiul, bilirubina,
urobilinogenul
- se adaugă examenul sedimentului urinar
L) Recoltarea urinei pentru urocultură:
- urocultura evidențiază bacteriile din urină, de aceea se impune ca recoltarea
să se realizeze în condiții de asepsie, în eprubetă sterilă cu dop de vată. Bolnavul
este rugat mai întâi să facă o toaletă riguroasă cu apă și săpun a regiunii genitale,
apoi să urineze din treimea mijlocie a jetului în eprubetă ( bolnavul trebuie să aibă
grijă să nu atingă dopul din partea exterioară a eprubetei ).
M ) Recoltarea de secreții pentru examenul bacteriologic:
 se face pentru evidențierea infecției mixte: streptococ, colibacil, candida,
gonococ, trichomonas. Bolnavul nu trebuie să-și facă toaleta organelor externe
înainte de recoltare.

2.8. Efectuarea tehnicilor impuse de afecțiune

Pentru a putea stabili diagnosticul de apendicită acută cu ocluzie, perforată

sau nu, se fac următoarele investigații: - radiografia abdominală simplă, poate
evidenția ocluzia cu semnele ei – imagine hidroaerică – cuiburi de rândunică.

2 .9. Pregătirile preoperatorii și îngrijirile postoperatorii

 Pregătirea psihică a pacientului internat este o etapă deosebită în cadrul
pregătirii preoperatorii. Ea începe din momentul internării și are drept scop
adaptarea pacientului la noile condiții de viață, obținerea încrederii în personalul
medical și restabilirea echilibrului psihic, tulburat de grijă pentru boală și de frica
pentru intervenția chirurgicală.
Scopul: pregătirea se acordă pentru a putea preveni accidentele care pot
surveni în cursul intervenției chirurgicale și a perioadei postoperatorii imediate. O
bună pregătire psihică a pacientului îmbunătățește prognosticul intervenției.
Pacientul are întotdeauna nevoie de sprijinul moral și de încurajare din
partea familiei și a prietenilor, fapt care contribuie la reglarea echilibrului său
psihic. Cucerirea încrederii pacientului de către personalul medico-sanitar se
realizează printr-o comportare corespunzătoare a acestuia la toate nivelurile.
Pacientul trebuie calmat de ”fobia bolilor maligne” și de teama care îl domină la
gândul că va suferii o intervenție chirurgicală ce ar putea avea urmări nefaste
asupra persoanei sale.

Pentru cazurile de urgență, pregătirea este minimă, se rezumă la efectuarea

preanesteziei, singura intervenție chirurgicală care poate aduce vindecarea
bolnavului și limita complicațiile posibile și severe.

În cazurile de urgență, în apendicita acută, amânarea doar cu câteva ore a

intervenției, poate tranșa între o apendicită cu sau fără peritonită, ceea ce nu
reprezintă același lucru; după caz, o explorare biologică a plămânului sau a
cordului și o pregătire scurtă, dar energică pot intra în discuție, mai ales pentru
formele grave, cum sunt apendicitele hipertoxice ale copilului.

Pentru cazurile de suspiciune de tumori apendiculare, pregătirea se extinde

asupra colonului, iar intervenția chirurgicală ulterioară va respecta măsurile de
ablastie și antiblastie.
 În discuțiile cu pacientul se vor folosi cuvinte pe înțelesul său, evitându-se
cele care ar putea să îi provoace teama. De asemenea, discuțiile purtate între
bolnavii cu afecțiuni asemănătoare, cu o evoluție bună, contribuie la ridicarea
moralului și a încrederii în reușita acestora. Restabilirea echilibrului psihic al
bolnavilor anxioși se poate realiza prin administrare de sedative ușoare de tipul
barbituricelor sau a tranchilizantelor, odată sau de două ori pe zi și prin
administrarea de analgezice pentru calmarea durerilor.

Anestezia în apendicectomie: poate fi oricare, în raport cu datele oferite de

subiect: - anestezia locală sau locoregională

- anestezia de conducere – rahianestezia comună, unilaterală dreaptă sau

peridurală ( cel mai frecvent folosite )

- anestezia generală – intravenoasă, intramusculară, ventilatorie – poate fi

folosită mai ales la copii. Anestezia generală cu IOT poate fi indicată în caz de
complicații sau pentru peritonita toxică neglijată.

Pregătirea prin prisma intervenției chirurgicale , asigurarea repausului:

-repaus fizic – imobilizare la pat ( nu este obligatoriu )

-repaus intelectual

-repaus psihic – seara se administrează un somnifer la indicația

medicului
Pregătirea in dimineața operației:
 pacientul nu mănâncă cel puțin 12 ore înaintea intervenției
chirurgicale ( în cazul intervențiilor programate )

 pacientul va fi îmbrăcat cu cămașa de noapte sau pijama și cu șosete

în picioare. Părul lung va fi prins într-o bonetă sau basma
  îndepărtarea protezelor dentare. Protezele dentare mobile vor fi
scoase, învelite în tifon și puse în noptiera bolnavului

 îndepărtarea bijuteriilor. Bijuteriile vor fi predate familiei sau

administrației spitalului

 îndepărtarea lacului de pe unghii. Este necesară îndepărtarea lacului

de pe unghii și a rujului de pe buze pentru că fac dificilă depistarea semnelor de
anoxie manifestată prin cianoza la nivelul extremităților

 golirea vezicii urinare. Pacientul va fi atenționat pentru micțiune

voluntară sau se va efectua sondajul vezical; se introduce sonda a Demeure

 administrarea medicației preanestezice indicată de medicul

anestezist. Se va administra un hipnotic opiaceu (Morfină, Mialgin ) sau un
barbituric (Fenobarbital ). Se administrează un vagolitic (Atropina ). Dozele și ora
injectării vor fi indicate de medicul anestezist

 urmărirea funcțiilor vitale. În cadrul pregătirii preoperatorii un rol

deosebit de important îl are urmărirea funcțiilor vitale și vegetative și observarea
unor schimbări în starea pacientului:

-măsurarea și notarea temperaturii în foaia de observație

-măsurarea și notarea pulsului

-observarea și notarea respirației

-m ăsurarea și notarea tensiunii arteriale; valori normale: 100-140

mm Hg tensiune arterială maximă, 60-80 mm Hg tensiune arterială minimă,

-observarea scaunului: - frecvența normală -1-2 scaune pe zi,

orarul ritmic – dimineața după trezire, cantitatea zilnică – 150 – 200 g
materii fecale,
consistența – păstoasă, omogenă.
Îngrijirea pacientului postoperator.
Îngrijirile postoperatorii încep imediat după intervenția chirurgicală și
durează până la vindecarea completă a pacientului.

Îngrijirile postoperatorii se acordă în funcție de felul anesteziei, de natura

intervenției, de complicațiile care au survenit intraoperator și de starea generală a
pacientului.
Îngrijirile postoperatorii sunt cele comune intervențiilor de amploare medie:
 analgezicele, mobilizarea precoce, reluarea treptată dar precoce a unei
alimentații naturale marchează o evoluție favorabilă;

 pentru cazurile complicate, îngrijirile suplimentare se referă la tratamentul

antibiotic, fără a neglija administrarea metronidazolului, ca și reechilibrarea cerută
de tratamentul peritonitelor însoțitoare;

 îngrijirile locale au în vedere mobilizarea și permeabilizarea tuburilor de

dren și suprimarea lor pe măsură ce devin inactive;

 urmărirea evoluției parietale este la fel de importantă ca și urmărirea

evoluției intraperitoneale.
Scop : îngrijirea postoperatorie se acordă pentru restabilirea funcțiilor
organismului, asigurarea cicatrizării normale a plăgii și prevenirea complicațiilor.
După intervenția chirurgicală, pacientul poate fi transferat la sediul de
terapie intensivă, iar după trezire în patul său.
Îngrijirea pacientului operat cu anestezie generală
 Îngrijirile acordate până la instalarea pacientului în pat :
 Pregătirea camerei ( se efectuează încă din timpul intervenției ):
-se aerisește camera
-se schimbă patul cu lenjerie curată
-se protejează patul cu aleză de cauciuc, acoperit cu aleză de pânză
 -temperatura camerei trebuie menținută la 18-20 grade C
2. Pregătirea materialelor în vederea reanimării postoperatorii:
-se pregătesc materiale pentru perfuzie: seringi, ace sterile, garou, soluție de
perfuzat, alcool
-se verifică sursa de oxigen
-se pregătesc aspiratorul și sondele
-se pregătesc medicamentele de urgență: analeptice, cardiovasculare și
respiratorii
-se pregătesc borcane necesare cu suporturi pentru aspirație, drenaj pleural
3. Pregătirea materialului pentru supravegherea pacientului
-se pregătesc: termometrul, cronometrul, tensiometrul, borcan gradat pentru
diureză
-se pregătește foaia de temperatură pentru terapie intensivă
4. Transportul pacientului operat:
-pacientul se așează în cărucior în poziție de decubit dorsal cu capul
într-o parte și se acoperă pentru a nu răci, transportul se realizează silențios, cu
blândețe, fără zdruncinături, se supraveghează pulsul la carotidă, eventual
vărsătura, apariția cianozei, se supraveghează perfuzia și drenurile
5. Instalarea pacientului în pat:
-până la trezire, pacientul este așezat în decubit dorsal, cu capul într-o
parte, sau în decubit lateral
-dacă perfuzia se continuă, se plasează flaconul pe suport, iar
membrul pacientului se așează în jgheabul de fixare, se verifică poziția acului
B. Supravegherea și îngrijirea imediată
1. Se urmărește apariția palorii, de transpirații reci și răcirea extremităților indică
starea de șoc. Apariția cianozei, chiar reduse, indică insuficiența respiratorie sau
circulatorie. Se administrează oxigen pe sonda endonazală.
2. Supravegherea comportamentului: bolnavul operat poate să prezinte la trezire o
stare de agitație. Asistenta trebuie să fie atentă ca pacientul să nu își scoată
pansamentele, drenurile, perfuzia, să nu se ridice din pat. Va fi imobilizat dacă este
nevoie.
3. Supravegherea respirației: pacientul prezintă o respirație ritmică, de amplitudine
normală, bronșică cu mucozități.
4. Supravegherea pulsului: pulsul trebuie să fie bine bătut, regulat, puțin accelerat,
rărindu-se în mod progresiv. Dacă operația prezintă puls filiform, este semn de
hemoragie sau altă stare critică.
5. Supravegherea tensiunii arteriale: tensiunea arterială va fi controlată în mod
ritmic. Prăbușirile tensiunii arteriale vor fi controlate concomitent cu reducerea
tensiunii diferențiale, însoțită de accelerarea pulsului, indică stare de șoc provocată
de hemoragie.
6. Supravegherea pansamentului: pansamentul trebuie să rămână curat, să nu se
îmbibe cu sânge sau serozitate.
7. Schimbarea poziției pacientului: după terapie pacientul se așează în poziție
semișezândă ( dacă este posibil )
8. Îngrijirea mucoasei bucale: se șterge mucoasa bucală cu tampoane umezite în
soluții diluate de bicarbonat de sodiu, acid boric, permanganat de potasiu, se curăță
stratul existent pe limbă cu tampoane umezite. Dacă starea pacientului este bună i
se permite să-și clătească gura.
9. Prevenirea escarelor: se efectuează frecții cu alcool la nivelul regiunii dorsale și
călcâilor, se schimbă des poziția și se va evita umezeala lenjeriei.
10. Asigurarea somnului: seara se va administra un hipnotic slab.
C. Supravegherea și îngrijirea acordată în primele două zile după
intervenție
1. Îngrijiri generale: se măsoară temperatura dimineața și seara. În prima zi se
poate produce o ușoară hipertermie 37,8 – 38 grade C ( febra de resorbție ).
Ppulsul și tensiunea arterială se urmăresc cu atenție, șocul și hemoragia fiind
complicațiile care pot surveni în primele două zile după intervenție. Se urmărește
diureza și se stabilește bilanțul hidric.
2. Îngrijiri igienice: se efectuează toaleta bolnavului în fiecare zi, acordându-se și
îngrijirea cavității bucale , dacă pacientul nu se descurcă singur.
3. Prevenirea escarelor: se efectuează frecții, masaje în regiunile expuse, pudraj,
menținerea igienei tegumentelor.
4. Exerciții respiratorii: se efectuează exerciții de gimnastică respiratorie.
5. Stabilizarea pacientului:prima mobilizare la pat va avea loc în prima zi pentru a
evita flebita. Dacă pacientul nu poate fi ridicat, gimnastica va fi efectuată la pat.
6. Tubul de gaze: pentru a combate meteorismul care se accentuează în noapte
primei zile de la intervenția chirurgicală va fi introdus tubul de gaze lubrifiat timp
de o oră.
7. Clisma cu apa cu sare: se efectuează dimineața , în a doua zi de la intervenție
pentru a putea mări peristaltismul intestinal și pentru a relua tranzitul.
D. Supravegherea și îngrijirea acordată din a treia zi
1. Supravegherea temperaturii: va fi urmărită dimineața și seara. Creșterea
frecvenței pulsului indică flebita care este însoțită de ușoare dureri la presiunea
moletului și la dorsoflexiunea piciorului, ușoară creștere a temperaturii. Se vor
controla timpul de coagulare și de protrombină.
2. Supravegherea respirației: apariția eventuală a dispneei asociată cu cianoza
indică o complicație pulmonară infecțioasă sau atelectazia datorită obturării unei
bronhii cu un dop de mucus.
3. Supravegherea tranzitului intestinal: supravegherea primului scaun trebuie să
apară aproximativ în ziua a patra, mai ales în cazul peritonitei secundare.
Întârzierea apariției primului scaun va fi comunicată imediat medicului.
4. Igiena pacientului: toaleta se face la lavoarul din salonul său, pe cât posibil
singur. Continuarea exercițiilor de respirație.
Complicațiile postoperatorii
Complicațiile sunt destul de frecvente, uneori în discordanță cu facilitatea
sau amploarea intervenției chirurgicale, etichetată drept ”banală”.
Astfel putem avea:
 -hemoragia postoperatorie, determinată mai ales de deraparea
ligaturii

-tulburările digestive funcționale: dilatația acută la stomac. Parezele

intestinale de diferite grade, fiind astăzi mult mai rare datorită posibilităților de
reechilibrare hidrică și electrolitică

-peritonitele localizate sau generalizate

-peritonita ”celei de a cincea zi”

-ocluziile intestinale

-fistulele stercorale – contaminarea peritoneului cu conținut fecal

-supurațiile parietale.

2.10. Educația pentru sănătate

2.10.1. Profilaxia bolii

Urmărește înștiințarea pacientului asupra modului de viață la externare
pentru prevenirea apariției, în următoarea perioadă, a unor astfel de complicații.
Asistenta medicală, fiind aproape tot în contact cu bolnavii, este
principalul factor în educația sanitară a pacientului. Bolnavilor li se explică:
-tratamentul pe care trebuie să-l urmeze în continuare;
-repaus fizic până la vindecarea completă a plăgii;

-să protejeze plaga operatorie de mediul extern și de infecție;

-regim dietetic - trebuie ținut cont de modific ările structurale și

funcționale care apar după intervenția chirurgicală;
 -să aibă un mod de viață echilibrat, să evite stresul; este preferabil ca și
aparținătorii să fie informați în legătură cu noul mod de viață al pacientului, astfel
ei pot contribui la respectarea de către bolnav a acestor indicații.

2.11. Externarea pacientului

Se face de obicei când pacientul este vindecat, la propunerea medicului

curant și cu aprobarea medicului șef. În vederea externării pacientul și aparținătorii
sunt atenționați cu câteva zile înainte, medicul întocmește epicriza foii de
observație, biletul de ieșire, rețeta pentru medicamente ( dacă e cazul ). Epicriza
reprezintă rezultatul foii de observație la care se adaugă recomandările de respectat
după externare în ceea ce privește regimul igieno-dietetic, tratamentul concediul
medical, controalele medicale periodice de efectuat.
Asistenta medicală va conduce pacientul la serviciul de externări unde i
se vor preda efectele personale și documentele de externare, explicându-i-se în
detaliu regimul de viață pe care va trebui să îl urmeze. Uneori bolnavii părăsesc
spitalul fără a fi vindecați, la cererea proprie fără avizul medicului. În acest caz va
semna o declarație, pentru iresponsabili ( minori ) iar declarația va fi semnată de
părinți sau aparținători. Sunt externați disciplinar bolnavii care refuză tratamentul
sau comit acte de indisciplină, dar în cazul în care această măsură nu pune în
pericol viața bolnavului.
 CAPITOLUL III

PREZENTAREA CAZURILOR DE BOALĂ

3.1. CAZUL I.
3.1.1. Plan de îngrijire.
- Culegerea datelor

 Date personale:

Nume: C
Prenume: L
Sex: M

Vârsta: 22 ani

Greutate: 70 kg

Înălțime: 1,63 m

Alergii: neagă
Domiciliul: Ideciu de Jos, nr 33
Ocupația: muncitor

Stare civilă: căsătorit

Religie: reformată

Naționalitate: maghiară
Antecedente hetero-colaterale: fratele și sora cu varice la nivelul
membrelor
inferioare; tata cu hernie .
Antecedente personale: - fiziologice și patologice: fractură de gambă în
2002
- toxice: fumat ocazional, cafea 1-2 cești/zi, alcool
ocazional
 Condiții de viață: corespunzătoare .

 Diagnostic medical: Apendicită acută perforată. Peritonită secundară

 Istoricul bolii: pacient cu durere la nivelul fosei iliace drepte, de cca 4 ore,
cu febră stare generală alterată grețuri, vărsături. Tranzit intestinal absent pentru
materii fecale și gaze. De cca 45 de minute, apare o durere abdominală difuză, cu
apărare musculară, sete intensă.
 Examen clinic general: stare generală alterată, febril, contractură
abdominală, sensibil la palpare superficială și profundă – hiperestezie cutanată,
apărare musculară, micțiuni spontane, zgomote intestinale absente, aparat
respirator normal conformat, participă simetric la mișcările respiratorii. Tușeu
rectal – fund de sac Douglas sensibil la palpare cu minim conținut de consistență
păstoasă.
- Problemele pacientului:
 alterarea tranzitului intestinal

 durere abdominală

 imposibilitatea alimentației

NEVOIA DIAGNOSTI
OBIECTIVEL
DEFICITAR C DE INTERVENȚII EVALUARE
Ă E ÎNGRIJIRII
ÎNGRIJIRE
Asistentul:
va educa pacientul În urma
Postoperator
să facă mișcării administrării
pacientul
active, schimbă de antialgice
trebuie să facă
poziția bolnavului și
A se mișca și mișcării active
Diminuarea în pat, verifică și intervențiilor
a avea o cu membrele și
mobilității asigură igiena asistentului,
postură plimbări
fizice tegumentelor, a bolnavul se
corectă ușoare pentru a
plăgii pe care o poate mișca
stimula
pansează zilnic, a singur,
reluarea
lenjeriei de pat și înbunătățindu
tranzitului
corp administrează -și ținuta
antialgice
A fi curat și Deficit în Pacientul să-și Asistentul: În urma
  educă
pacientul privind
măsurile de igienă
corporală și îl ajută intervenției
păstreze să-și efectuează pacientul
tegumentele, toaleta pe regiuni. prezintă plaga
a-și proteja
tegumentele
autoîngrijire plaga și  educă postoperatori
pansamentele pacientul să e și
curate mențină tegumentele
tegumentele curate
curatepentru
prevenirea
suprainfectării
Asistentul:
 sfătuiește
bolnavul să
urmărească
indicațiile
 încurajează
În urma
și educă pacientul
administrării
în respectarea
stimulentelor
Pacientul să dietei alimentare și
și
aibă un tranzit hidrice
A elimina Ileus dinamic emolientelor,
intestinal  identifică
bolnavul
normal cauza durerii și
elimină 1-2
constipației
scaune la 3
 notează zile
numărul
scaunelor
 administrea
ză stimulante ale
motilității și
emoliente

 Supravegherea funcțiilor vitale

PUL T.A/ mm SCAU DIUREZA

DATA/ORĂ RESPIRAȚIE TEMP.
S Hg N / 24 h
26.01.2017/080
0
90 100/90 18 38,7 200 ml

26.01.2017/180
0
78 110/80 18 37,8

27.01.2017/080
0
84 110/80 17 37,0 200 ml

27.01.2017/180
0
82 130/70 16 37,5

28.01.2017/080
0
76 125/70 19 37,6 350 ml

28.01.2017/180
0
80 110/80 16 36,7

29.01.2017/080
0
84 125/80 19 36,5 400 ml

29.01.2017/180
0
84 120/90 18 36,6

30.01.2017/080
0
82 115/85 18 36,7 800 ml

30.01.2017/180
0
84 120/90 18 36,5

31.01.2017/080
0
78 110/80 18 36,6 1 750 ml

31.01.2017/180
0
78 110/80 16 36,7

01.02.2017/080
0
80 130/85 19 36,5 850 ml

01.02.2017/180
0
80 120/90 18 36,6

02.02.2017/080
0
78 120/90 17 36,7 1 900 ml

02.02.2017/180
0
78 110/80 16 36.5

03.02.2017/080
0
74 135/85 18 37,0 850 ml

03.02.2017/180
0
76 120/90 17 36,7

04.02.2017/080 78 130/90 19 36,8 900 ml

 0

04.02.2017/180
0
75 120/90 18 36,8

05.02.2017/080
0
78 110/80 17 36,8 1 1100 ml

05.02.2017/180
0
80 130/75 16 36,9

06.02.2017/080
0
78 120/90 18 36,7 1 850 ml

06.02.2017/180
0
76 110/80 17 36,5

 Examinări de laborator

EXAMEN MOD DE REZULTAT VALORI

DATA
CERUT RECOLTARE E NORMALE
2 ml sânge pe L = 1.700
L = 6 - 8.000 mm3
26.01.201 HEMOGRAM anticoagulant mm3
Hgb = 11,2 - 13 g
7 Ă prin puncție Hgb = 13,5 g
%
venoasă %
2 ml sânge pe
26.01.201 HEMATOCRI anticoagulant
Htc = 42 % Htc = 45 %
7 T prin puncție
venoasă
4 – 5 ml sânge
fără
26.01.201
CALCEMIE anticoagulant 11 mg %
7
prin puncție
venoasă
2 ml sânge
anticoagulant
26.01.201 prin puncție
GLICEMIE 96 mg% 80 - 120%
7 venoasă cu 4 ml
fluorură de
sodiu
5 – 10 ml sânge
fără
26.01.201
UREE anticoagulant 25 mg% 20 – 40 mg%
7
prin puncție
venoasă
 1,6 ml sânge cu
0,4 ml citrat de
26.01.201 VSH 9 mm VSH 8 – 12 mm
VSH sodiu 3,8% prin
7 25mm 12 – 20 mm
puncție venoasă
fără stază
26.01.201 Câteva picături TS – 3 min TS 2 – 4 min
TS – TC
7 de sânge TC – 8 min TC 5 – 8 min
Se recoltează
prin sondaj
Negativ, rare
26.01.201 vezical, într-un
EX. URINĂ celule
7 vas curat și
epiteliale
uscat, din jetul
mijlociu

 Investigații paraclinice

EXAMEN PREGĂTIREA PENTRU ÎNGRIJIRI DUPĂ

CERUT EXAMINARE EXAMINARE
Pregătirea psihică constă Se ajută pacientul
în anunțarea pacientului asupra să se ridice de pe masa
EXAMEN condițiilor în care se face de examinare și să se
examinarea ( cameră obscură ),
RDIOLOGIC îmbrace, apoi este
precum și necesitatea de a ingera
PE GOL o substanță radioopacă condus la pat.
Pregătirea fizică constă în Se notează în foia de
dezbrăcarea regiunii abdominale observație

 Administrarea medicamentelor

 CEFTRIAXON – antibiotic bactericid relativ bine tolerat, administrare

3ori/ zi – i.m.
 METRONIDAZOL – chimioterapic cu acțiune predominantă pe bacteriile
anaerobe
 INDOCID – antiinflamator nesteroidian, administrare 3ori 1 caps./zi
 ALGOCALMIN – antialgic, antipiretic, antiinflamator,administrare 2 ori 1
fiole i.v./zi
 FORTRAL – analgezic opioid, administrare 2ori 1 f/zi
 FENOBARBITAL – hipnotic de lungă durată, administrare 1 tab. seara

 Epicriză: pacient de sex masculin, în vârstă de 22 ani, se prezintă în

serviciul de urgență prezentând dureri în fosa iliacă dreaptă, grețuri și vărsături, cu
o anamneză de boală la domiciliu de aproximativ 4 ore, durerea abdominală este
difuză, apare apărarea musculară și sete vie.

La internare se pune în evidență un pacient în stare generală alterată, febril,

abdomen sensibil la palparea superficială și profundă în fosa iliacă dreaptă,
apărare musculară prezentă, zgomote intestinale absente, limba uscată, micțiuni
spontane, mișcări respiratorii simetrice, zgomote cardiace ritmice.

Pe baza examinărilor clinice și paraclinice se pune diagnosticul de apendicită

acută și se decide intervenția chirurgicală: laparotomie mediană cu drenaj larg al
cavității peritoneale .

A beneficiat de tratament igieno-dietetic și medicamentos cu Ceftriaxon de 3

ori/zi i.m.; Metronidazol ; Indocid de 3 ori/zi o capsulă; Algocalmin de 2 ori/zi 1
fiolă i.v.; Fortral de 2 ori/zi 1 fiolă; Fenobarbital o tabletă seara.

 Operația: se intervine chirurgical efectuându-se laparotomie mediană cu

drenaj larg al cavității peritoneale.

 Evoluția: evoluția a fost favorabilă. Pacientul se externează în stare

generală bună afebril, tranzit intestinal prezent, plagă operatorie în vindecare.
  Recomandări la externare: după vindecare chirurgicală se recomandă
scoaterea firelor peste 10 zile, evitarea efortului fizic, a constipației. Se recomandă
exerciții fizice de tonifiere a musculaturii abdominale, progresiv.
Control chirurgical în policlinică.

 CAZUL II.
3.2.1. Plan de îngrijire
 Culegerea datelor

 Date personale:

Nume: T
Prenume: M
Sex. M
Vârsta: 28 ani
Greutate: 80 kg
Înălțime: 1,73 m
Alergii: neagă
Domiciliul: Reghin, str. Apelor, nr.38
Ocupația: profesor
Stare civilă: căsătorit
Religie: ortodoxă
Naționalitate: română
Antecedente hetero-colaterale: tata-hernie inghinală dreaptă
Antecedente personale, fiziologice și patologice: hemoroizi
Antecedente toxice: - fumat: 10 țigarete / zi
- cafea: una două cești/zi
- alcool : neagă
Condiții de viață: corespunzătoare

 Diagnostic medical : Apendicită acută .

  Istoricul bolii : Boala debutează de cca. 4 ore când în urma unui efort fizic
intempestiv apare o durere vie epigastrică, care ulterior se localizează la nivelul
fosei iliace drepte, cu apariția grețurilor, vărsăturilor alimentare. Durere la
palparea punctului Mc Burney, semnul Blumberg pozitiv.

 Examen clinic: stare generală alterată, capacitate de adaptare la boală deficitară,

durere spontană la nivelul fosei iliace drepte însoțită de contractură musculară, tegumente
uscate, subfebrilitate, durere la palpare la nivelul triunghiului Iacobovici, punctului Mc.
Burney, Blumberg pozitiv, rinichi nepalpabili, micțiuni fiziologice, tranzit intestinal
absent, zgomote cardiace normale, artere pulsatile.

NEVOIA DIAGNOSTI
OBIECTIVEL
DEFICITAR C DE INTERVENȚII EVALUARE
E ÎNGRIJIRII
Ă ÎNGRIJIRE
Asistentul:
Pacientul să va educa pacientul să
respecte facă mișcări active,
Pacientul se
Diminuarea repausul schimbă poziția
A se mișca și poate mișca
mobilității absolut cât este bolnavului în pat,
a avea o singur,
fizice datorită nevoie, supraveghează
postură se poate
intervenției sculatul din pat mișcările active ale
corectă plimba prin
chirurgicale precoce în acestuia, va căuta să
salon
prima zi după respecte micile
operație obișnuințe ale
fiecărui pacient
Asistentul:
 asigură sau După
ajută bolnavul reechilibrare
pentru schimbarea toaleta
Pacientul să-și
Dificultatea lenjeriei de corp și plăgilor și
păstreze
A fi curat și de pat de câte ore este suprimarea
tegumentele,
a-și proteja a-și menține nevoie, drenajului
plaga și
tegumentele tegumentele
pansamentele  asigură Douglasului
curate igiena tegumentelor tegumentele
curate
și a plăgii pe care o pot fi
pansează zilnic, îl menținute
ajută să-și efectueze integre
toaleta pe regiuni.
A bea și a Oprirea Pacientul să Asistentul: În urma
mânca tranzitului aibă un tranzit  încurajează și administrării
 educă pacientul în
respectarea dietei
alimentare și , fluidelor și
hidrice, stimulentelor
intestinal
intestinal bolnavul are
normal  identifică tranzit
cauza durerii și intestinal
absența tranzitului
intestinal
Asistentul: În urma
 pune intervențiilor
bazinetul sau , pacientul
Eliminarea Pacientul să
urinarul cu reușește să
A elimina urinară elimine singur
blândețe, elimine
inadecvată urina
 face urina,
psihoterapia diureza se
bolnavului reia
Asistentul:
 încurajează
În urma
pacientul să-și
Pacientul să fie intervențiilor
exprime nevoile,
Dificultate în echilibrat pacientul va
sentimentele, ideile
a comunica psihic pentru comunica cu
A comunica și dorințele sale,
din cauza realizarea unei vecinii de
anxietății comunicări  antrenează salon și cu
eficiente bolnavul în diferite personalul
activități care să-i medical
de-a sentimentul de
utilitate.
 Problemele pacientului:
 alterarea tranzitului intestinal
 alterarea confortului

 imposibilitatea aliment

 Examinări de laborator

MOD DE
EXAMEN REZULTAT VALORI
DATA RECOLTAR
CERUT E NORMALE
E
18.02.201 HEMOGRAMĂ 2 ml sânge pe L = 12000 L = 6 - 8.000 mm3
7 anticoagulant mm3 Hgb = 11,2 - 16 g
prin puncție Hgb = 14,5 g %
 venoasă %
2 ml sânge pe
18.02.201 anticoagulant
HEMATOCRIT Htc = 46 % Htc = 45 %
7 prin puncție
venoasă
4 – 5 ml sânge
fără
18.02.201
CALCEMIE anticoagulant 9 mg %
7
prin puncție
venoasă
2 ml sânge
anticoagulant
18.02.201 prin puncție
GLICEMIE 80 mg% 80 - 120%
7 venoasă cu 4
ml fluorură de
sodiu
5 – 10 ml
sânge fără
19.02.201
UREE anticoagulant 30 mg% 20 – 40 mg%
7
prin puncție
venoasă
1,6 ml sânge
cu 0,4 ml citrat
19.02.201 de sodiu 3,8% VSH 9 mm VSH 8 – 12 mm
VSH
7 prin puncție 30 mm 12 – 20 mm
venoasă fără
stază
19.02.201 Câteva picături TS – 3 min TS 2 – 4 min
TS – TC
7 de sânge TC – 6 min TC 5 – 8 min
Se recoltează
prin sondaj
20.02.201 vezical, într-un
EX. URINĂ Negativ
7 vas curat și
uscat, din jetul
mijlociu

 Supravegherea funcțiilor vitale

TA mm RESPIRAȚI
DATA/ORĂ PULS TEMP. SCAUN DIUREZĂ
HG E
18.02.2017/080 80 100/70 22 38,0
 0

18.02.2017/180 Sondaj
0
78 110/80 18 36,5
urinar
0
19.02.2017/08
0
84 110/80 17 36,5 500 ml

19.02.2017/180
0
82 130/70 16 36,7

20.02.2017/080
0
76 125/70 19 36,7 1 250 ml

20.02.2017/180
0
80 110/80 16 36,8

21.02.2017/080
0
84 125/80 19 36,8 1 400 ml

21.02.2017/180
0
84 120/90 18 36,6

22.02.2017/080
0
62 115/85 18 36,9 800 ml

22.02.2017/180
0
64 120/90 18 36,5

23.02.2017/080
0
68 110/80 18 36,6 2 750 ml

23.02.2017/180
0
78 110/80 16 36,7

24.02.2017/080
0
70 130/85 19 36,8 850 ml

24.02.2017/180
0
70 120/90 18 36,6

 Alimentația bolnavului: în primele zile de la internare pacientul se

alimentează activ, cu regim obișnuit fără restricții. După intervenția chirurgicală
pacientului i se administrează regim hidric format din ceai amar, apa. Din a-3-a
regimul se completează cu pâine prăjită și carne de pui, și se continuă cu regim
ușor digerabil.

 Administrarea medicamentelor:
METRONIDAZOL – chimioterapic pe germeni anaerobi
- administrare – 2 flacoane pe zi iv.
 CEFORT - antibiotic
- administrare – 3 flacoane pe zi iv.
INDOMETACIN – antiinflamator nesteroidian
- administrare – 3 ori o capsulă pe zi
FENTANYL – analgezic opioid
- administrare: 3 ori 1 caps./zi
FENOBARBITAL – hipnotic de lungă durată
- administrare: 1 tab. Seara
ULEI DE PARAFINĂ – datorită eliminării lui integrale prin scaun,
lubrifiază conținutul intestinal și ușurează evacuarea acestuia. Doza: 15 -30 ml
PREPULSID – stimulator al peristalticii intestinale
- administrare : 2 ori /zi

- Epicriza : pacient de sex M., în vârstă de 28 ani, se prezintă în serviciul

de urgență prezentând dureri epigastrice care ulterior se localizează la nivelul fosei
iliace drepte.
La internare se pune în evidență un pacient în stare generală alterată,
subfebril, abdomen sensibil la palpare, tegumente uscate, prezența grețurilor și a
vărsăturilor alimentare.
Pe baza examenului clinic și a examinărilor medicale se pune diagnosticul
de Apendicită acută și se decide intervenția chirurgicală: Apendicectomie cu
înfundarea bontului cecal.
A beneficiat de tratament igieno-dietetic și medicamentos cu: Metronidazol
2 flacoane/zi i.v., Cefort 3 flacoane/zi i.v., Indometacin 3 ori 1 caps./zi, Fentanil 3
ori 1/zi, Fenobarbital 1 tabletă seara, Ulei de parafină 15-30ml, Prepulsid 2 ori/zi.

-Examinări paraclinice: examen radiologic pe gol

- Operația : apendicectomie clasică cu înfundarea bontului cecal.

- Evoluție: favorabilă, pacientul se externează în stare generală bună,

afebril, tranzit intestinal prezent, plagă operatorie în vindecare.
  Recomandări la externare: Se recomandă evitarea eforturilor fizice
intense sau intensive, ortostatismul prelungit, program chinetoterapeutic de întărire
a musculaturii abdominale, control chirurgical.
Revine în policlinică pentru toaleta plăgilor postoperatorii și
monitorizarea vindecării complete.

 CAZUL III.
3.3.1. Plan de îngrijire

- Culegere datelor
 Date personale:
Nume: A
Prenume: A
Vârsta: 28 ani
Sex: M.
Greutate: 70 kg
Înălțime: 1,73 m
Alergii: neagă
Domiciliul: Reghin, str. Arieșului, nr. 3
Ocupație: muncitor forestier
Stare civilă: necăsătorit
Religie: ortodoxă
Naționalitate: română
Antecedente hetero- colaterale: neagă
Antecedente personale, fiziologice și patologice: hernie inghinală
dreaptă
toxice: fumat - neagă
cafea – 1 ceașcă/zi
alcool – tărie, vin
Condiții de viață: muncă cu necesitatea efectuării unor eforturi masive

 Diagnostic medical: apendicită acută.

 Istoricul bolii: pacientul acuză, de circa o săptămână, dureri în fosa iliacă

dreaptă însoțite, de circa două zile, de greață și senzație de vomă;
  Capacitatea de adaptare la boală: redusă

 Examen clinic : stare generală – bună; stare de conștiență – bună; facies –

normal colorat; tegumente – normal colorate; mucoase – umectate și normal
colorate; țesut conjunctiv adipos – normal reprezentat; sistem ganglionar –
nedureros la palpare; sistem muscular – normoton; sistem osteoarticular – integru
morfofuncțional; sistem respirator – torace de aspect normal; sonoritate
pulmonară normală; murmur vezicular fiziologic; aparat cardiovascular – TA
120/80, Puls 72 pulsații/minut; șoc apexian în spațiul V intercostal stâng; aparat
digestiv – abdomenul este suplu, mobil, cu mișcări respiratorii, dureros spontan și
la palpare în fosa iliacă dreaptă; tranzit intestinal fiziologic; vărsături absente; ficat
și splină în limite normale; aparat urogenital – micțiuni fiziologice,
urină de aspect normal, lojă renale nedureroase; sistem nervos – reflexe osteo –
tendinoase prezente, orientat temporo – spațial.

 Intervenția chirurgicală: apendicectomie

Problemele pacientului:
1.alterarea stării generale
2. durere în fosa iliacă dreaptă
3. alterarea eliminărilor intestinale
4. deficit în asigurarea igienei corporale

NEVOIA DIAGNOSTI
OBIECTIVEL EVALUAR
DIFICITAR C DE INTERVENȚII
Ă E ÎNGRIJIRII E
ÎNGRIJIRE
Asistentul:
Pacientul să se
- va face Pacientul se
miște în pat.
Dificultatea psihoterapie poate mișca
A se mișca si Să-și schimbe
de a se mișca bolnavului pentru singur în
a avea o poziția de pe o
din cauza mobilizarea activă. urma
postură parte pe alta, să
corectă plăgii - ajută pacientul la intervențiilo
efectueze
postoperatorii schimbarea poziției în r
plimbări
pat și la mișcarea
ușoare
membrelor.
A fi curat și Deficit de Pacientul să Asistentul: Pacientul
a-și proteja autoîngrijire poată să se  educă are pielea
tegumentele din cauza autoîngrijească intactă, nu
bolnavul privind
intervențiilor , să aibă măsurile de igienă prezintă
 corporală, să mențină
tegumentele curate
pentru a preveni
tegumentele și escarele,
chirurgicale complicații
plaga curate  ajută la
îmbrăcarea și
dezbrăcarea
bolnavului.
Asistentul:
 încurajează și
Pacientul
Pacientul să educă pacientul în
Dificultate în prezintă un
aibă un confort respectarea
A dormi și a a se odihnii somn
psihic și fizic administrării hidrice,
se odihni manifestată odihnitor,
prin insomnii
pentru a se  identifică are o stare
putea odihni motivele durerii și de bine
absența tranzitului
intestinal.
Asistentul:
Pacientul să  va asigura
beneficieze de condiții de Pacientul
Comunicare
un mediu de microclimat adecvat, este mai
ineficientă cu
A comunica siguranță si oferă sfaturi și liniștit, se
personalul de
informații pliante care ajută simte mai în
îngrijire
despre bolnavul să înțeleagă siguranță
afecțiune starea sa provizorie
de imobilizare
Asistentul: Pacientul
 administrează declară
Pacientul să
medicația analgezică ameliorarea
resimtă
Nevoia de a la indicația durerilor,
scăderea
evita medicului, resimte
intensității
A evita pericolele,
durerii, să fie
 manifestă starea de
pericolele manifestată înțelegere față de confort și își
capabil să-și
prin durere, suferința bolnavului, poate
efectueze
anxietate ajutor dat în efectua
îngrijirile
activitatea zilnică, în singur
zilnice
igienă, pentru îngrijirile
mobilizare. igienice.
  Examinări de laborator

EXAMEN MOD DE REZULTAT VALORI

DATA
CERUT RECOLTARE E NORMALE
2 ml sânge pe L = 18000
3
L = 6 - 8.000 mm3
10.11.201 HEMOGRAM anticoagulant mm
Hgb = 11,2 - 13 g
7 Ă prin puncție Hgb = 15,5 g
%
venoasă %
2 ml sânge pe
10.11.201 HEMATOCRI anticoagulant
Htc = 43 % Htc = 45 %
6 T prin puncție
venoasă
4 – 5 ml sânge
fără
10.11.201
CALCEMIE anticoagulant 9 mg %
6
prin puncție
venoasă
2 ml sânge
anticoagulant
10.11.201 prin puncție
GLICEMIE 116 mg% 80 - 120%
6 venoasă cu 4 ml
fluorură de
sodiu
5 – 10 ml sânge
fără
10.11.201
UREE anticoagulant 53 mg% 20 – 40 mg%
6
prin puncție
venoasă
1,6 ml sânge cu
0,4 ml citrat de
10.11.201 VSH 26 mm VSH 8 – 12 mm
VSH sodiu 3,8% prin
6 40mm 12 – 20 mm
puncție venoasă
fără stază
10.11.201 TS – TC Câteva picături TS – 5 min TS 2 – 4 min
 6 de sânge TC – 7 min TC 5 – 8 min
Se recoltează
Multe cristale
prin sondaj
de oxidați,
10.11.201 vezical, într-un
EX. URINĂ celule
6 vas curat și
epiteliate rare
uscat, din jetul
leucocite
mijlociu

 Supravegherea funcțiilor vitale

PUL TA mm SCAU
DATA/ORĂ RESPIRAȚIE TEMP. DIUREZĂ
S HG N
10.11.2016/080
0
120 90/60 28 37,7

10.11.2016/180
0
98 100/60 20 36.8

11.11.2016/080
0
104 110/80 17 37.0 100 ml

11.11.2016/180
0
92 105/70 16 36,5

12.11.2016/080
0
86 1115/70 19 36,6 500 ml

12.11.2016/180
0
80 110/80 19 36,7

13.11.2016/080
0
84 125/80 18 36,7 1000 ml

13.11.2016/180
0
84 120/90 18 36,8 1

14.11.2016/080
0
82 115/85 18 36,7 700 ml

14.11.2016/180
0
84 120/90 18 36,6

15.11.2016/080
0
78 110/80 18 36,9 1 750 ml

15.11.2016/180
0
78 110/80 16 36,8

16.11.2016/080 80 130/85 19 36,6 850 ml

 0

16.11.2016/180
0
80 110/90 18 36,7 1

17.11.2016/080
0
78 120/90 18 36,7 900 ml

17.11.2016/180
0
78 110/80 16 37,00

18.11.2016/080
0
74 135/85 18 36,8 1 850 ml

18.11.2016/180
0
76 120/90 17 36,7

19.11.2016/080
0
78 130/90 19 36,8 900 ml

19.11.2016/180
0
75 120/90 18 36,7

20.11.2016/080
0
78 110/80 17 36,6 1 1100 ml

20.11.2016/180
0
80 130/75 16 36,8

21.11.2016/080
0
78 120/90 18 36,7 1 850 ml

21.11.2016/180
0
76 110/80 17 36,5

 Alimentația bolnavului: regim normal cu alimente ușor digerabile, în

cantități corespunzătoare necesităților organismului, cu excluderea din alimentație
a condimentelor și excitantelor.
După intervenția chirurgicală, pacientul primește regim hidric și din a 3-a
zi se completează cu regim ușor digerabil .Sunt interzise alimentele care produc
meteorism.

 Administrarea medicamentelor
FORTUM –antibiotic bactericid din grupa cefalosporinelor relativ bine
tolerat
-administrare 1 g/zi
METRONIDAZOL – chimioterapic antibacterian anaerob
 -administrare 3 ori 250 mg
RINGER LACTAT – soluție cristaloidă, pentru a compensa pierderile
hidroelectrolitice
FORTRAL – analgezic opioid
-administrare 3 ori 1/zi
ULEI DE PARAFINĂ – datorită eliminării lui integrale prin scaun,
lubrifiază conținutul intestinal și ușurează evacuarea acestuia
- doza 15 – 30 ml

 Epicriză: pacient de sex M., în vârstă de 28 ani, se prezintă în serviciul de

urgență prezentând dureri în fosa iliacă dreaptă de circa o săptămână, iar de circa
două zile aceste dureri sunt însoțite de grețuri și senzație de vomă.
La internare se pune în evidență un pacient în stare generală alterată,
tegumente normal colorate, afebril, abdomen sensibil la palparea superficială și
profundă în fosa iliacă dreaptă, vărsături absente.
Pe baza examenului clinic și examinărilor paraclinice se pune diagnosticul
de Apendicită acută și se decide intervenția chirurgicală: Apendicectomie.
A beneficiat de tratament igieno-dietetic și medicamentos cu: Fortum 1
gram/zi, Metronidazol 3 ori 250 mg, Ringer lactat perfuzabil, Fortral 3 ori 1/zi,
Ulei de parafină 15-30ml.

 Examen clinic: echografie abdominală

 Operația: Apendicectomie

 Evoluția: a fost favorabilă, pacienul se externează în stare generală bună,

apetit bun, tranzit intestinal prezent, plagă operatorie în vindecare.

 Recomandări la externare:
 Evitarea eforturilor fizice, menținerea regimului alimentar.
 Control periodic la ambulatorul de chirurgie, pentru a îndepărta
firele de sutură și a supraveghea vindecarea plăgii, precum și pentru a evita
problemele digestive asociate.
 Evitarea abuzurilor alimentare și fizice, urmate de o reeducare fizică
cu reluarea activității.
Evaluarea eficienței tratamentului bolnavilor cu apendicită acută:
  A se mișca și a avea o postură corectă: a fost deficitară la internare,
pacientul prezenta mobilitate limitată, datorită durerii, apoi datorită plăgii
postoperatorii, sau a tuburilor de dren. În urma intervențiilor efectuate, pacientul a
învățat cum să reducă durerile, prin luarea unor poziții antalgice, iar în urma
tratamentului făcut mobilitatea s-a îmbunătățit. Nevoia de a se mișca a rămas ușor
deficitară, rezumându-se la efortul de urcare și coborâre a scărilor.
 A fi curat și a-și proteja tegumentele: a fost deficitară la internare, pacientul
prezentând durere cu hipersensibilitate abdominală. În urma intervenției
chirurgicale durerea s-a diminuat treptat, transformându-se în jenă postoperatorie
datorită plăgii.

 A elimina: la internare a fost ușor deficitară, nu din existența unei probleme

directe urinare, cât din cauza durerii la efortul de a micționa. În urma operației
nevoia rămâne ușor deficitară datorită durerii la nivelul plăgii, apoi diminuă
devenind independentă.

 A bea și a mânca: a fost și a rămas deficitară datorită durerii abdominale și

opririi tranzitului (instalării unui ileus) care s-a corectat ulterior, nevoia devenind
independentă.

 A dormi și a se odihni: la internare a fost deficitară din cauza durerii vii la

orice tentativă de mișcare. În urma intervenției nevoia deficitară s-a diminuat, însă
nu în întregime, administrându-i-se analgezice ușoare.

 A se îmbrăca și dezbrăca: a fost deficitară la internare, pacientul prezintă

neîndemânare în a se îmbrăca și dezbrăca, iar în urma îngrijirilor făcute
mobilitatea s-a îmbunătățit, nevoia rămânând ușor deficitară.

 A evita pericolele: la internare a fost deficitară, pacientul era neliniștit,

agitat, frustrat, anxios. În urma discuțiilor purtate aceste simptome s-au diminuat,
pacientul rămâne cu o securitate fizică diminuată și frustrare pe care încearcă să o
ascundă, nevoia menținându-se ușor deficitară.

 A comunica: la internare a fost deficitară din cauza dificultății de adaptare,

lipsa de mișcare, anxietate, neîncredere, necunoașterii bolii sau a complicațiilor. În
urma intervențiilor pacientul se acomodează cu climatul spitalului.

Celelalte nevoi au fost autonome.

CAPITOLUL IV

CONCLUZII

 . Evaluarea generală și concluzii asupra lucrării

Apendicita acută reprezintă o inflamație a apendicelui, care se manifestă

prin dureri abdominale, periombilicale, sau în fosa iliacă dreaptă, însoțite de
grețuri, vărsături, uneori febră.
Este cea mai frecventă urgență abdominală, fiind apreciată a surveni la unul
din 500 – 600 de locuitori ai Terrei.
Apariția suferinței are frecvență maximă în primele trei decenii ale vieții,
fără însă a fi rară la bătrâni. Bolii i se recunoaște o frecvență redusă la nou –
născut și la sugar.
Distribuția pe sexe nu pare a favoriza vreunul dintre ele, cu toate că în
perioada pubertății și la adolescență, sexul feminin pare a fi adesea afectat.
Boala nu are predispoziție rasială, dar unele obiceiuri alimentare, cum ar fi
alimentația bazată în special pe carne, par a fi favorizante.
Apendicita acută este determinată de invazia microorganismelor din tubul
digestiv, care produce o inflamație a mucoasei, cu infiltrat leucocitar și cu o
colecție purulentă. Procesul inflamator cuprinde și tunica musculară și seroasă a
apendicelui, ceea ce duce la apariția fenomenelor de iritație peritoneală.
 Mecanismul cel mai des responsabil de apariția suferinței apendiculare este
obstrucția lumenului apendicular. În 40% din cazuri, obstrucția nu poate fi
invocată ca origine a inflamațiilor acute a organului, situații în care se admite
originea hematogenă a infecției. Aceste forme par a fi frecvente în timpul
infecțiilor tractului respirator superior sau al febrelor eruptive.
Apendicele (procesul vermiformis ) este un tub cilindric lung de până la 9
cm, ce se detașează din fundul său pe fața medială a cecului. Baza sa se află la
locul de confluență a celor trei tenii musculare de pe cec și la 2 cm sub valvula
ileocecală; are o formă sinuoasă, de cele mai multe ori cu o porțiune scurtă,
radiculară, fixată de cec și o porțiune lungă, mobilă.
Din punct de vedere anatomo – patologic, suferința apendiculară este
descrisă evolutiv sub trei aspecte: catarală, purulentă, gangrenoasă.
Evolutiv se ajunge la formele hemoragică și necrozantă, care în evoluția ei
realizează tabloul gangrenei apendiculare difuze, ducând rapid la perforație.
În evoluția rapidă către perforație, aceasta se produce în peritoneul liber,
marea cavitate peritoneală adăpostind puroi fetid, adeseori amestecat cu gaze, care
se evacuează sub presiune în timpul deschiderii cavității.
Dacă însă evoluția procesului necrozant este progresivă, intestinul subțire
din vecinătatea cecului și marele epiploon vin să blocheze supurația, realizând
plastronul apendicular printr-o aderență puțin stabilă la început, oricând în pericol
de rupere și răspândire în marea cavitate, transformând peritonita localizată într-
una generalizată.
Cele mai frecvente simptome întâlnite sunt: durerea, grețurile, vărsăturile,
uneori subfebrilitate ( în formele necomplicate cu peritonită ).
Durerea reprezintă simptomul major prezent aproape în totalitatea cazurilor,
schimbându-și caracterele odată cu trecerea orelor de la debutul afecțiunii. Tipic,
apendicita acută debutează cu o durere de intensitate variabilă, cu sediul
periombilical. După câteva ore, durerea se localizează în fosa iliacă dreaptă. Ea are
caracter colicativ, poate provoca instalarea unui sindrom oclusiv fiind însoțită de
vărsături, grețuri și uneori subfebrilitate.
Durerea agită bolnavul făcându-l să-și schimbe adesea poziția, ca după
scurt timp să-l oblige la evitarea oricăror mișcări.
În cazul evoluției rapide către perforație, aspectul inițial pseudo-oclusiv al
durerii poate dispărea complet, descriind după scurt timp, apariția durerii continue
de intensitate crescândă. Inspecția bolnavului pune în evidență faciesul
caracteristic suferindului abdominal.
În apendicita acută s-a descris și o triadă de simptome: durere, hiperestezie
cutanată și contractură musculară în fosa iliacă dreaptă.
Grețurile și vărsăturile apar ceva mai tardiv, fiind chiar elemente de
diagnostic fals dacă preced apariția durerii. Vărsăturile sunt reflexe, iritative, la
început alimentare apoi bilioase, putând deveni fecaloide odată cu instalarea
peritonitei.
Oprirea precoce a tranzitului pentru gaze este caracteristică. Atât
constipația cât și diareea completează în egală măsură tabloul clinic al suferinței,
dar nu sunt constante. Limba devine încărcată, adesea saburală. Creșterea
temperaturii este un eveniment rar de la început, nedepășind 38 C.
Tușeul rectal trebuie efectuat sistematic, el putând releva prezența unei
dureri localizate pe dreapta, sau în cazuri mai avansate, colecții de puroi lichidiene
cu sediul în fundul de sac Douglas. Examenele de laborator arată o leucocitoză cu
neutrofile.
Tratamentul apendicitei acute este chirurgical, de urgență, în toate cazurile,
cu excepția apendicitei acute cu plastron.
Utilizarea antibioterapiei și a pungii cu gheață în apendicita acută
diagnosticată nu poate opri evoluția, întodeauna spre complicații grave, a
procesului peritoneal acut.
Recunoașterea suferinței în primele 48 de ore de evoluție trebuie urmată de
sancțiune chirurgicală de urgență. Indiferent că apare la sugar, copil, bătrân sau
femeie însărcinată, unica sancțiune o reprezintă apendicectomia și drenajul
cavității peritoneale.
Putem vorbii de o expectativă doar în situații de dubii diagnostice, situații
în care prescrierea de purgative și recomandarea clismelor evacuatorii vor fi
evident peoscrise.
În cazurile de peritonită apendiculară difuză, operația poate fi amânată
câteva ore, timp necesar măsurătorilor medicale de corectare a tulburărilor
hidroelectrolitice întotdeauna prezente, induse de pierderile lichidiene atât
intraperitoneale cât și în ansele intestinale dilatate și imobile.
În cazul formării plastromului apendicular, se evitată intervenția
chirurgicală imediată, atitudinea fiind de temporizare, cu terapie antibiotică,
pungă cu gheață, dietă.
În condițiile unei evoluții favorabile, în care percepem reducerea progresivă
până la dispariție a tumorii și amendarea semnelor clinico-paraclinice de însoțire,
apendicectomia poate fi tentată după 2-3 luni de la episodul acut. Sesizarea
dimpotrivă , a unei evoluții nefavorabile, conducând spre abcedarea plastronului,
cu alterarea progresivă a stării generale, creșterea leucocitelor până la 20000/mm,
de apariția curbei termice specifice supurațiilor și de semne locale trădând
ramolirea centrală a plastromului, va impune incizia și drenajul colecției. Excizia
restului de apendice se va face după circa 6 luni. Este încă recunoscută azi
existența unei mortalități cuprinsă între 0,3 și 2% și o morbiditate prin complicații
ale apendicectomiei de până la 20%.
Peritonita apendiculară este creditată cu o evoluție dificilă, cu atât mai mult
cu cât și astăzi, sub masca indigestiilor, colitelor, gripei sau a colicilor renale și
sub tratamente incorecte, diagnosticul este încă tardiv.
De remarcat că tocmai copii și vârstnicii plătesc un greu tribut acestei
”banale” afecțiuni.
 BIBLIOGRAFIE

 Adrian Restian, Bazele medicinei de familie, Ed. Medicală, București

2001;
 Aurel Kaufmann, Propedeutica și semiologie chirurgicală, Ed.Dacia
2000;
 Colegiul medicilor din România, Ghiduri de practică medicală, vol
I-II, Ed. Infomedica, București 2001;
 Dan Rădulescu , Caiete de chirurgie practică,vol. I-II, Ed.Medicală
1992;
 E. Proca, Tratat de patologie chirurgicală, vol. V, Ed. Medicală
2000;
 Georgeta Baltă, Tehnici de îngrijiri medicale ale bolnavilor,
Ed. Medicală, București 1993;
 Gheorghe Mogoș, A. Ianculescu, Compendiu de anatomie și
fiziologie, Ed. Științifică, București 1987;
 L. Gherasim, Medicină internă, Ed. Medicală, București 1997;
 Lucreția Titircă, Manual de îngrijiri speciale acordate pacienților
de asistenții medicali, Ed. Viața Medicală, București 1998;
10. Mircea Pătruț, Herniile abdominale, Ed. Militară, București 1989;
11. Mircea Ifrim, Atlas de anatomie umană, vol.II, Ed. științifică și
enciclopedică, București 2002;
12. Nicolae Diaconescu, Noțiuni de anatomie practică, Ed. Facla 1989;
13. R. A. Hope, J. M. Longmore, T. S. Hodgetts, Manual de medicină
clinică, vol. I-II, Ed. Medicală, București 1995;
14. Valentin Stroescu, Bazele farmacologice ale practicii medicale,
Ed. Medicală, București 1999;