CURS – SOCIOLOGIE, POLITICI SOCIALE ŞI DE SĂNĂTATE

LECTOR UNIV. DR. SIMONA MACARIE

BIBLIOGRAFIE

Boudon, Raymond (coord.), Tratat de sociologie, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997

Giddens, Anthony, Sociology, Cambrige, Polity Press, 1989

Hatos, Adrian (2006), Sociologia Educaţiei, Ed. Polirom, Iaşi

Herseni, Traian, Sociologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982

Iluţ, P., 2000, Iluzia localismului şi localizarea iluziei, Iaşi, Editura Polirom
Iluţ, P., 2001, Sinele şi cunoaşterea lui, Iaşi, Editura Polirom

Lazăr Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice, Bucureşti, 1982

Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală, Bucureşti, Editura Universităţii Bucureşti, 2000

Mihăilescu, I., 2003, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Iaşi,
Editura Polirom

Moscovici S., (1998), Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Iaşi, Ed. Polirom

Neamţu, G., Tratat de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi

Popescu, L., (2004), Protecţia socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, Presa Univ.
Clujeană

Preda M., (2002), Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Iaşi, Ed. Polirom
Pop L., (2002), Dicţionar de politici sociale, Bucureşti, Ed. Expert

Radu I., Iluţ P şi Matei L., (1994), Psohologie socială, Cluj-Napoca, Ed. EXE

1
Vlăsceanu, Mihaela, Psihosociologia organizaţiilor şi conducerii, Bucureşti, Editura Paideia,
1993

Zamfir C. (coord), (2000), Politici sociale în România 90-98, Bucureşti, Ed. Expert

Zamfir, Cătălin şi Vlăsceanu, Lazăr, Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Ed. Babel, 1993

Zamfir, Cătălin, Structurile gândirii sociologice, Bucureşti, Editura politică, 1987

Sociologia ca ştiinţă
Apariţia sociologiei ca ştiinţă

Sociologia este una dintre ştiinţele care au apărut relativ târziu în istoria culturii ca
răspuns epistemic la existenţa multor probleme de natură socială, economică, politică şi
intelectuală, având ca şi condiţii istorice de apariţie revoluţia franceză, moment în care
s-a înlăturat reperul central al omenirii – credinţa în divinitate, în locul acestei credinţe
punându-se aceea a credinţei în raţiunea umană.
Cei mai mulţi dintre istoricii sociologiei considera că fondatorul ei ar fi gânditorul
francez A. Comte (1798-1857), prin lucrarea Curs de filosofie pozitivă, deşi este exprimată şi
opinia potrivit căreia cei care au pus bazele ştiintifice ar fi Th. Hobbes (1588-1679) în
lucrarea Leviathan (1651), Montesquieu (1689-1755), în lucrarea Despre spiritul legilor
(1748).
Dacă anterior nu existase ştiinţa sociologică, nu înseamnă că problemele specifice ei
nu-i interesau pe oameni, “căci realitatea trece înaintea ştiinţei şi viaţa e mai puternică decât
gândirea noastră; ea ne constrânge, ne impune şi chiar fără voie ne sileşte să ne îndreptăm
atenţia asupra ei”1. Pâna la “momentul A. Comte”, problematica ce urma a fi redistribuită
sociologiei fusese abordată în maniera pur speculativă de filosofia socială, filosofia istoriei
sau de ştiinţe sociale.
A. Comte este cel care foloseşte pentru prima oară termenul de sociologie cu înţelesul
de ştiintă a fenomenelor vieţii sociale, în lucrarea Curs de filosofie pozitivă (vol. IV, lecţia a
47-a), carte apărută în 1839. Provenită dintr-o însoţire curioasă a unui termen latin - socius
(tovaraş, asociat) cu altul din limba greacă - logos (ştiinţă, teorie), noua formulare trebuia să o
înlocuiască pe cea veche de “fizică socială”, folosită în linii mari pentru acelaşi registru de
probleme. Totuşi, A. Comte nu este considerat fondatorul sociologiei ca ştiinţă numai pentru

1
P. Andrei- Probleme de sociologie, Editura Casei Scoalelor, Bucureşti, 1927, p. 8

2
faptul de a fi atribuit noul nume, ci şi pentru preocupările lui de a evidenţia domeniul de
studiu al noii ştiinţe, locul deţinut de ea în clasificarea ştiinţelor, raporturile dintre aspectele
statice şi cele dinamice din societate s.a.m.d.
Iniţial, A.Comte a desemnat studiile lui despre societate prin denumirea de “fizică
socială”, pe care a preluat-o de la magistrul său S. Simon. Deoarece acest termen era folosit
concomitent şi de belgianul Quételet pentru a desemna utilizarea metodei statistice în
cercetarea faptelor sociale, Comte decide: ”consider că trebuie să îndrăznesc a folosi de acum
înainte acest termen nou (sociologie - n.n.), echivalentul expresiei mai vechi de fizică socială,
pentru a putea arăta printr-un singur nume această parte complementară filosofiei… care se
referă la studiul pozitiv al totalităţii legilor fundamentale proprii fenomenelor sociale”2.
Prin urmare, pentru Comte, fenomenele sociale pot fi cunoscute cu ajutorul filosofiei
(iar “legea celor trei stadii” enunţată de el dovedeşte aceasta) dar, mai ales, cu ajutorul
sociologiei, care desfăşoară un demers de cunoaştere a legilor ce guvernează funcţionalitatea
socială, urmărind rezultatele raporturilor dintre real şi himeric, util şi ceea ce este de prisos,
siguranţă şi nedumerire, constructiv şi metafizic, relativ şi absolut*. Ca specific sociologia
are, potrivit fondatorului ei, orientarea spre real, constructiv, sigur, precis, relativ, eficient-
adică spre ceea ce este concret şi reprezentativ în cadrul societăţii. Printre modelele
propuse de el este şi statistica socială definită ca un conglomerat de constante sociale prin care
surprindem dinamica socială. El a propus o morală pozitivă – altruismul în locul egoismului,
societatea putând să fie planificată, dirijată raţional. Elaborează legea celor 3 stadii de evoluţie
a societăţii umane atât la nivel intelectual, cât şi la nivel material. La nivel intelectual descrie
stadiul teologic, stadiul metafizic, stadiul pozitivist ştiinţific, iar la nivel material descrie
stadiul militar, stadiul legal, stadiul industrial.
Termenul de sociologie, care în accepţiunea cea mai generală înseamnă “ştiinţa
despre societate” sau “ştiinţa despre viaţa socială”, a fost combătut vehement, însă fără
succes: J. St. Mill (1803-1873) spunea despre el că este “o barbarie”, propunând în schimb
denumirile de Caracteriologie şi Etologie. În anul 1910, Ostwald încerca să impună pentru
desemnarea aceleiaşi ştiinte despre societate conceptul de “Culturologie”.
Pentru unii teoreticieni, sociologia este născută din revoluţia industrială 3 care aduce în
prim-plan fenomene sociale noi sau radicalizează altele mai vechi. Multe aspecte ale
societăţii, precum supraproducţia, marile descoperiri ştiinţifice, şomajul, suprapopulaţia,
intensificarea urbanizării, creşterea numărului mişcărilor revoluţionare, criminalitatea,
2
A. Comte- Cours de philosophie positive, vol. IV, 1908, p. 185.
barbarie”, propunând în schimb denumirile de Caracteriologie şi Etologie.
33
.Idem-Discurs asupra spiritului pozitiv ( trad. românească de P.Zosin),Bucureşti,1913,pp.60-82

3
alienarea etc. necesitau o abordare de pe poziţii ştiinţifice. Explicaţiile filosofante - oricât ar fi
fost ele de subtile, interesante, surprinzătoare - nu se mai dovedeau a fi eficiente în viaţa
practică.

Dezvoltarea sociologiei în Europa

Între anii 1880-1890 Sociologia începe să fie recunoscută ca disciplină ştiinţifică. În

Franţa, Emil Durkheim (1858-1917), realizează primul studiu concret de sociologie -
sinuciderea (1897), demonstrând practic transmiterea examinării socialului în câmpul
filosofiei sociale, în cel al cercetării concrete. Începe, de altfel, să fondeze cu adevărat prima
şcoală de sociologie, începând să predea această materie la universităţi din Bordeaux şi Paris.
Ideea fundamentală a gândirii sale: mediul social determină comportamentul
indivizilor aproape în întregime. Deasupra şi dincolo de individ sunt structurile sociale,
faptele sociale ce trebuie tratate ca “lucruri”; fenomenele sociale sunt explicate prin fapte
sociale. Datorită ideilor sale despre menţinerea societăţii ca un întreg, el este considerat
precursor al curentului structural –funcţionalist.
În Germania, Max Weber (1864-1920) este considerat întemeietorul sociologiei
moderne. El consideră că faptele sociale pot fi abordate prin intermediul motivelor care
determină un actor social să acţioneze sau să nu acţioneze la un moment dat. Lucrarea sa
celebră - Etica protestantă şi spiritul capitalismului (1904-1905), în care subliniază că ideile
rezultă din anumite contexte şi secvenţe istorice, nu sunt efecte şi cauze ale unor schimbări
sociale esenţiale (ex. capitalismul este în principal produsul unei noi etici religioase -
protestantismul). În Marea Britanie sociologia s-a dezvoltat înainte de 1960 înfiinţându-se la
Londra Şcoala Economică, în care se predau idei despre interesul larg al evoluţiei pe scara
socială şi schimbările care au avut loc în cadrul societăţii. Ei sunt aceia care se ghidează după
ideile lui Karl Marx, care este considerat întemeietorul materialismului dialectic şi istoric.
Teoria lui socială se bazează pe dialectică. Preluînd ideea lui Hegel a afirmat că teza
generează antiteză şi se naşte ceva nou – sinteza. El subliniază rolul materiei şi al elementelor
materiale în viaţa socială. Principiul fundamental ce stă la baza omenirii a fost lupta de clasă,
între clasa dominantă şi cea dominată. Scopul final al evoluţiei istorice este apariţia societăţii
fără clase.
În România, Achim Mihu este cel care a definit sociologia astfel: “sociologia este în
mod esenţial studiul explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale, precum şi al unor

4
fenomene şi procese ale acestei realităţi în legăturile lor multiple, variate şi complexe cu
întregul”.
Obiectul şi problematica sociologiei
Condiţiile clasice de validare a unei ştiinte – a. existenţa unui domeniu propriu de
studiat, b. deţinerea unor metode specifice de cercetare a obiectului şi c. descoperirea,
formularea de către cercetători a legilor care guvernează domeniul investigat - sunt relativ
acceptate şi de către sociologi.
O serie de premise explicative puse în evidenţă de numeroşi specialişti ai domeniului 4
permit corecta evidenţiere a obiectului de studiu al sociologiei:
I. Existenţa individului este de neconceput în afara grupului şi, ca atare, viaţa
socială este exprimarea unui mod natural de existenţă. Grupurile de orice fel îi întreţin
omului societatea, oferindu-i implicit cadrele culturale necesare rezolvării trebuinţelor sale.
Pornind de la o asemenea premisă, înţelegem de ce sociologia ca ştiinţă despre
societate ar reprezenta “ştiinţa însoţirii, asocierii, întovărăşirii, a grupărilor, colectivelor,
unităţilor sau formaţiunilor sociale de orice fel, a tuturor formelor de viaţă socială constituite
de oameni, de la cele mai simple şi mărunte ca cercurile de prieteni, familia conjugală,
echipele de munca, pâna la cele mai complexe şi mai extinse ca triburile, popoarele, naţiunile,
ţările, organizaţiile internaţionale”.5 Termenul de societate este utilizat, deci, pentru a
desemna toate tipurile de colectivităţi, iar sociologul, în demersul cognitiv pe care îl
desfăşoară, trebuie să vizeze modalităţile de constituire a grupărilor, structurile lor,
fenomenele şi procesele interioare colectivităţilor, forţele ce provoacă solidarizarea şi
dispersarea indivizilor.
II. Grupul uman ia fiinţa şi se menţine numai prin relaţii şi acţiuni între indivizii care
îl formează. Sociologia va trebui sa studieze relaţiile dintre indivizi, toate formele de legături
dintre ei, problemele lor comune fundamentale. Relaţiile dintre indivizi pot fi directe sau
mijlocite de alţi indivizi sau de obiecte de interes comun.
III. Societatea este formată, ne spune E. Durkheim 6, prin asocierea indivizilor şi “vede
întotdeauna mai departe şi mai bine decât indivizii”. Ea reprezintă un întreg ce poartă o
realitate diferită de cea a părţilor (indivizii), iar datorită acestui decalaj este greu cognoscibilă.
Din această cauză nici nu poate fi redusă la părţile componente desemnând şi cuprinzând ceva
mai mult decât suma părţilor.

4
Ion IONESCU şi Dumintru STAN, Elemente de sociologie vol. I, Ed. Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 19,p.148
5
A. Mihu, Sociologia americană a grupurilor mici, Ed.Politică, Bucureşti, 1970, p.148
66
. E. Durkheim, Formele elementare ale vieţii religioase, Ed. Polirom, Iaşi,1995

5
 Faptele ce se produc în cadrul societăţii, chiar dacă se exprimă prin indivizi concreţi,
apar, totodată, şi ca opere ale colectivităţii. Aceasta înseamnă că cei care le-au săvârşit au fost
constrânşi să respecte anumite credinţe, practici, reguli, obligaţii sociale sau de grup.
Din acest motiv, sociologia este apreciată ca ştiinţa regularităţilor, constantelor
socialului sau ştiinţa despre societate în ansamblul ei, deşi este nevoită să nu oculteze
problemele care privesc indivizii. Faptul individual se prezintă atât ca expresie a voinţei,
aspiraţiei, intereselor personale, dar şi ca un reflex al unor cadre coercitive pe care orice
individ le primeşte “la naştere”, care există înaintea lui şi independent de el.
Existenţa umană apare, astfel, ca purtătoare a pecetei socialului şi ca sinteză de
alterităţi – în ipostaza în care indivizii tind să-şi prezerve personalitatea. Înţelegem acum de ce
unul dintre conceptele fundamentale ale teoriei sociologice trebuie să fie conceptul de “fapt
social”, pe care E. Durkheim îl defineşte ca “…orice fel de a face, fixat sau nu, capabil să
exercite asupra individului o constrângere exterioară”7.
Sociologia ştiinţifică, dezvoltată sub influenţa sociologiei bunului simţ (veche de când
există societatea), are la bază următoarele principii:
a) principiul realismului (lumea externă există independent de noi, de observaţia şi de
simţurile noastre);
b) principiul determinismului şi regularităţii (relaţiile din lumea înconjurătoare se produc
în mod necesar şi în termeni de cauză-efect);
c) principiul cognoscibilităţii şi raţionalităţii (lumea externă poate fi cunoscută prin
observaţii obiective şi pe cale logică).
Putem concluziona că specialiştii în domeniul sociologiei trebuie:
1. Să se orienteze în manieră ştiinţifică asupra unor probleme sociale concrete. De altfel, chiar
impunerea sociologiei, spune P. Lazarsfeld, este legată în Europa de aspecte precum:
formarea unei clase puternic dezvoltate din punct de vedere economic, mizeria noilor mase de
salariaţi, dezvoltarea instituţiilor democratice etc. sau, în SUA, de nevoia studierii
minorităţilor etnice, valurilor de emigranţi, ameliorării serviciilor sociale, problemelor sociale
ale noilor oraşe-gigant etc.
2. Să accepte ideea că, pentru a face sociologie ştiinţifică, oricât ar fi de evidente problemele
cercetate, autorii acestora sunt întotdeauna membri ai unor grupuri, beneficiari ai unor relaţii
sociale şi realizatori de acţiuni care, chiar individuale fiind, poartă impresiile socialului.
3. Să pornească de la constatarea că sectoarele vieţii sociale se întrepătrund, se determină
reciproc şi se corelează sistemic.
7
E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, ed. Stiinţifică, Bucureşti,1972,p.14

6
 Din acest motiv, sociologul francez M. Mauss vorbea despre “fenomenul social total”.
Când studiem problemele economice, juridice, religioase, morale, estetice ale societăţii nu
trebuie să uitam niciodată că ele nu sunt numai economice, numai juridice etc., ci “sunt toate
acestea laolaltă”. De aceea sociologia se înfăţişează ca ştiinţa totalităţii sociale sau a formelor
sociale ale activităţii umane.
Vocaţia sociologiei este de a viza totalitatea sectoarelor şi laturilor socialului, de a
realiza sinteze pornind de la fapte, procese, relaţii concrete – de a fi o ştiinţă a societăţii în
general. Specificul sociologiei este dat de faptul că sunt fenomene, procese care nu se
regăsesc la nivelul individului şi care există la nivelul grupului. Este vorba aici despre
diferenţa dintre parte şi întreg în cadrul socialului. În raport cu sociologia, diferitele ştiinţe
sociale pot fi considerate ca particulare deoarece ar studia părţi, aspecte, laturi ale vieţii
sociale şi nu ansamblul, întregul, societatea ca totalitate.
Pentru a înlătura orice ambiguitate asupra obiectului sociologiei, P. Andrei sublinia că
aceasta se regăseşte în moduri deosebite în fiecare ştiinţă socială particulară. Întrucât acestea
analizează doar câte un fel de raporturi sociale (ex: economia politică studiază raporturile
economice, etica - raporturile morale, dreptul - raporturile juridice ş.a.m.d.), în raport cu
sociologia ele vor fi limitate, mai puţin cuprinzătoare.
Sociologia a apărut ca disciplină sintetică şi integralistă deoarece a pornit “de la
anumite fenomene sociale… fie ele juridice, fie economice, fie etnografice, dar treptat şi-a
lărgit punctul de vedere, depăşind aspectul formal juridic sau cel material economic, pentru a
le privi în unitatea lor superioară… Orice fenomen de viaţă socială e obiect de studiu pentru
sociologie şi fiecare ştiinţă socială poate adopta un punct de vedere sociologic, de aceea se
poate vorbi de o sumedenie de sociologii: economică, juridică, religioasă etc., dar sociologia
propriu-zisă (generală) priveşte fenomenul social în totalitatea sa, bazându-se şi pe
cunoştinţele speciale furnizate de ştiinţele sociale (particulare şi sociologii de ramură).
Ceea ce caracterizează sociologia în toate demersurile ei vechi şi noi şi o diferenţiază
de celelalte ştiinţe sociale în mod clar este faptul că raportează toate fenomenele studiate la
societatea reală din care fac parte, încât, într-o formulare riguroasă, ea nu este numai o ştiinţă
socială, ci este şi o ştiinţă societală.
Ştiinţele economice au în studiul fenomenelor sociale un punct de vedere economic,
cele juridice, un punct de vedere juridic, cele politice, unul politic. Doar sociologia are un
punct de vedere societal, în accepţiunea proprie a cuvântului.

7
 Traian Rotariu8 sintetizează obiectul de studiu al sociologiei în câteva mari aspecte sau
părţi:
a) acţiuni sociale (munca, educaţia, propaganda politică etc.);
b) instituţii sociale (şcoala, familia, biserica, partidele politice etc.);
c) grupurile sociale (de la microgrupuri şi pâna la cele cu dimensiunile cele mai mari:
clasele sociale, populaţia unei ţări privită în ansamblul ei);
d) fenomenele sociale diverse (mobilitatea socială, delincvenţa, sinuciderea).
Aceste probleme pot fi abordate din mai multe perspective:
a) de pe poziţia ştiinţelor sociale specializate: economia, ştiinţele juridice, pedagogia,
etica etc;
b) de pe o poziţie sociologică specializată, respectiv poziţia sociologiilor particulare
sau de ramură, corespunzatoare unor subsisteme ale societăţii: sociologia economică,
sociologia juridică, sociologia educaţiei, sociologia moralei etc.
Misiunea sociologului este de a cerceta oricare subsistem al socialului (economia,
justiţia, educaţia, morala, politica, cultura etc) din punctul de vedere al genezei, al alcătuirii şi
funcţionării, al raporturilor cu celelalte subsisteme, al tendinţelor evolutive etc. Între ştiinţa
socială particulară (ex. economia politică) şi sociologia de ramură aferentă (ex. sociologia
economiei) există deosebiri esenţiale, însă, cea mai importantă este aceea că prima priveşte
fenomenul social făcând apel predominant la elementele obiective care îi cauzează
manifestarea (ex. economia politică insistă asupra elementelor materie primă, mijloace de
muncă, tehnologie etc.), în timp ce sociologia de ramură aferentă (ex. sociologia economică)
deplasează accentul predominant pe factorii subiectivi ai acţiunii (în cazul din exemplu,
întreprinderea ca organizaţie socială, selecţia personalului, problema motivaţiei şi satisfacţiei
în munca, raporturile membrilor echipei cu conducătorii etc).
c) de pe poziţia sistematică, integratoare sau poziţia sociologiei generale
Astfel, în timp ce sociologiile particulare realizează doar generalizări “restrânse” şi
valabile pentru domeniul analizat, sociologia generală, pe baza informaţiilor preluate de la
sociologia “bunului simţ”, de la sociologiile de ramură şi de la celelalte ştiinţe despre
societate, gândire, natură, îşi elaborează teorii, modele, paradigme cu cel mai înalt grad de
cuprindere în generalitate, bazate pe dependenţele multiple între părţile socialului, pe
constante şi regularităţi.
Un alt exemplu de abordare a socialului de pe poziţia sociologiei generale: problema
instituţiilor sociale. Elementele oricărei instituţii, procesul de instituţionalizare, mecanismul
89
Traian ROTARIU, Curs de metode si tehnici de cercetare sociologica, Universitatea “Babeş Bolyai”, Cluj-Napoca, 1991, p.7.

8
general de funcţionare, tipurile de instituţii, raporturile dintre instituţii s.a.m.d. vor fi câteva
aspecte pe care sociologia generală le va obţine pornind de la instituţiile concrete ale
subsistemelor sociale. În timp ce instituţiile subsistemelor socialului vor fi abordate special de
ştiinţele sociale particulare şi de sociologiile de ramură aferentă, sociologia generală conchide
asupra instituţiilor sistemului social făcând abstracţie de cazurile particulare.
Această modalitate de abordare oferă posibilitatea de a avea o grilă cu ajutorul căreia
să putem aprecia instituţia în genere, indiferent de tipul ei sau de locul unde se găseşte şi chiar
de timpul în care se manifestă.
În Dictionnaire critique de la sociologie9, R. Boudon şi Fr. Bourricaud grupează
problemele sociologiei în opt capitole mari, după cum urmează:
1. Mari clase de fenomene sociale (conflict, ideologie, religie);
2. Tipuri şi aspecte fundamentale ale organizării sociale (birocraţie, capitalism,
partid);
3. Concepte majore proprii sociologiei (anomie, charismă);
4. Concepte de folosinţă curentă în sociologie şi comune mai multor discipline
(structură, sistem);
5. Paradigme şi teorii cu pretenţii generalizatoare (culturalism, funcţionalism,
structuralism);
6. Probleme teoretice majore (control social, putere);
7. Probleme epistemologice majore (obiectivitate, pozitivism, teorie);
8. Articole privitoare la principalii fondatori ai sociologiei (aportul lor teoretic,
metodologic şi aprecierea relevanţei lor actuale).
Putem concluziona că atât timp cât va exista societatea, va exista şi obiectul de studiu
al sociologiei, ca ştiinţa chemată să o descrie, analizeze şi explice. Şi în acest sens, sporirea
complexităţii societăţii se va reflecta în complicarea şi diversificarea problematicii
sociologiei.
Problema metodei sociologice şi a metodologiei cercetării sociologice

Teoria este relativă, ea nu este obiectiv în sine, ea este instrument al cunoaşterii, pentru
că teoretizăm pentru a cunoaşte, şi nu invers. După cum spunea Huber Gérard, a dori prea
mult să protejezi o teorie, o face să devină un ecran în calea cunoaşterii (H. Gérard: 1987, p.
267-281)10.
9
apud M. Achim – Introducere în sociologie, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1992, pp. 22-23

10
Huber GERARD, "Théories et théorisation". In : Chaire Quetelet 1987. L'explication en sciences sociales. La recherche des causes en
démographie, CIACO Editeur, Institut de Démographie Louvain, 1987.

9
 Sociologiei i se pretind rezolvări pentru optimizarea posibilităţilor de existenţă,
propuneri de intervenţii pentru situaţiile deficitare prezente sau preconizate etc., ceea ce
demonstrează că ea are preponderent o funcţie practică. Activitatea practică în sociologie
înseamnă, de fapt, totalitatea acţiunilor de cercetare a problemelor sociale; sociologul rămâne
întotdeauna un cercetător pentru că nu deţine abilitatea de decizie intervenţionistă, ci doar
capacitatea de diagnosticare.
Activitatea de cercetare din orice ştiinţă revendică metode adecvate obiectului de
investigat (în greceşte, methodos înseamnă cale, mijloc, mod de expunere), subsumate ale
metodei (tehnici, procedee, instrumente) precum şi respectarea unor reguli, norme, principii.
În sociologie, în funcţie de problema de cercetat, pot fi folosite metode specifice dar şi metode
împrumutate sau adaptate de la alte ştiinţe. În special acestea din urmă dovedesc preocuparea
sociologiei pentru profunzimea cunoaşterii şi, totodată, nevoia sociologului de a deţine o
concepţie teoretică cu rol strategic, orientată în efectuarea de împrumuturi, în utilizarea
metodelor şi subsumatelor lor.
Ansamblul metodelor utilizate în cunoaşterea socialului în conformitate cu o strategie
de investigare poartă denumirea de metodologie. În domeniul ştiinţelor socioumane conceptul
de metodă este subordonat celui de metodologie dar este, în acelaşi timp, folosit cu o
semnificaţie ambiguă. Imprecizia se datorează mai ales faptului că, adesea, nu se operează
distincţiile dintre metodă, tehnică, procedeu, instrument de cercetare şi nu se stabilesc clar
raporturile dintre aceste căi de cercetare.
Dacă în privinţa accepţiunilor date acestor termeni nu există unanimitate, în ceea ce
priveşte dispunerea lor pe poziţii de supraordonare (subordonare) sau în ceea ce priveşte
diferenţele de grad de abstractizare pe care îl presupun, acordul teoreticienilor este mai
pronunţat.
Metode, tehnici, procedee şi instrumente de lucru
Metoda este utilizată în funcţie de o metodologie şi presupune ,,înlănţuirea ordonată
a mai multor tehnici’’11 care, la rândul lor, vor fi operaţionalizate în moduri de utilizare sau
procedee aplicate instrumentelor concrete de investigare. Spre explicitare, drumul de la
teoretic la empiric sau traseul operaţionalizării este lămurit de S. Chelcea în următorul
exemplu: ,,dacă ancheta reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de
aplicare... prin autoadministrare, ca un procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări
(chestionarul tipărit) ca instrument de investigare’’.

11
G. Friedman, P. Naville – Traité du sociologie du travail, Paris, Armand Colin, 1961, p.44.

10
 Numărul metodelor fiind foarte mare, se impune utilizarea unor criterii de grupare
prin care să se surprindă apropierea sau convergenţa lor.
După criteriul temporal, J. C. Plano12 vorbeşte de metode longitudinale sau ,,viziunea
în lungime’’ (biografia, studiul de caz, studiile panel etc.) şi metode transversale sau
,,viziunea în lăţime’’ (observaţia, ancheta, testele etc). Dacă se cercetează, exemplifică
autorul, performanţele academice ale unui grup de studenţi se poate recurge la metoda
longitudinală, ceea ce presupune cercetarea aceluiaşi grup pe toată durata colegiului sau
facultăţii, ori se poate folosi metoda transversală, ceea ce înseamnă cercetarea simultană a mai
multor grupuri – câte unul pentru fiecare an de studiu. Prin metoda longitudinală studiul se va
termina în câţiva ani, în timp ce prin metoda transversală, studiul se încheie într-un singur an.
După criteriul funcţiei îndeplinite13 în procesul cercetării putem vorbi de:
a) metode de proiectare a cercetării (eşantionarea, operaţionalizarea conceptelor etc.);
b) metode de recoltare a datelor (interviul, chestionarea, documentarea etc.);
c) metode de analiză şi interpretare (scalarea, analiza factorială, comparaţia, analiza de
conţinut etc.).
După criteriul credibilităţii datelor14 obţinute în cercetare se poate face distincţia
între metode principale şi metode secundare. Primele (observaţia, experimentul,
documentarea) oferă informaţii cu valoare de fapte şi înlesnesc o cunoaştere predominant
sociologică, iar secundele (interviul, chestionarul, sondajul, tehnica scalelor, tehnica testelor,
tehnica sociometrică), oferă informaţii cu valoare de opinie şi permit o cunoaştere
predominant psihosociologică.
Metodele sociologiei ar putea fi clasificate şi după alte criterii: numărul unităţilor
sociale luate în studiu (metode statistice şi metode cazuistice), după gradul de corelare şi
asociere în cercetare, după gradul de implicare a cercetătorului în provocarea manifestărilor
socialului s.a.m.d. Indiferent de varietatea tipurilor de metode, spune acelaşi J. Plano, metoda
ştiinţifică presupune următoarele momente:
a) identificarea clară a problemei ce trebuie cercetată;
b) formularea unei ipoteze ce exprimă o relaţie între variabile;
c) raţionare deductivă atentă în ceea ce priveşte ipoteza pentru a investiga implicaţiile
problemei: stabilirea tehnicilor şi procedeelor aferente;
d). culegerea de date pentru testarea empirică a ipotezei;

12
J.C. Plano – Dictionar de analiză politică, Editura Ecce Homo, Bucureşti, 1993, p. 97.

13
I. Coanda – Sociologie economică, Bucureşti, 1987, pp. 202-203.
14
V.Miftode – Introducere în metodologia investigatiei sociologice, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p.59

11
 e). analiza cantitativă şi calitativă a datelor;
f). acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezei’’15.
Metoda este o parte componentă a procesului de cercetare, este legată intim prin
adecvare de problema de cercetat şi este pusă în valoare de o anumită metodologie.
Se consideră că:
a) metodologia oferă nu atât metoda, cât principiile care ghidează cercetarea
problematicii sociologiei;
b) metodologia oferă cadrele prin care se garantează validitatea şi fidelitatea
demersului de cercetare;
c) metodologia determină normele de folosire a metodelor, tehnicilor, procedeelor;
d) metodologia stabileşte valoarea şi limitele fiecărui tip de metodă;
e) metodologia recomandă cercetătorului supunerea faţă de judecata epistemologică a
tuturor faptelor culese pentru a stabili valoarea lor ştiinţifică.
Dacă acceptăm ideea că ,,sociologia s-a născut nu întâmplător într-o perioadă de
criză’’16, atunci suntem obligaţi să legăm destinul acestei ştiinţe de şansa de a depăşi ceea ce
numim problema socială. C. Zamfir defineşte problema socială ca ,,un proces, o
caracteristică, o situaţie despre care societatea sau un sistem al ei consideră că trebuie
schimbat’’17 şi stabileşte clasele de fenomene care intră în această categorie:
a) starea socială învechită (organizare deficitară, tensiunile rasiale etc.);
b) procesele sociale considerate în sine ca negative în orice sistem social (furtul,
omuciderea, înşelăciunea, anomia etc.);
c) consecinţele negative ale unui proces social pozitiv (ex: efectele negative ale
industrializării sau urbănizării);
d) fluctuaţiile factorilor externi, naturali sau sociali (catastrofele naturale, războaiele
etc.);
e) decalaje produse de dezvoltare (diferenţele de ritm, tensiuni, contradicţii între
elemente etc.);
f) apariţia de noi necesităţi (creşterea aspiraţiilor, problema creşterii gradului de
calificare în raport cu tehnologiile folosite, problema petrecerii neadecvate a timpului liber,
etc.);
g) probleme de dezvoltare (aspecte de perspectivă mai îndepărtată).

15
J.C. Plano – Dictionar de analiză politică, Editura Ecce Homo, Bucureşti, 1993, p. 96.
16
S.M. Rădulescu – Homo sociologus, Casa de Editurăsi Presă,,Şansa’’, Bucureşti, 1994, p. 97
17
C. Zamfir – Strategii ale dezvoltării sociale, Editura Politică, Bucureşti, 1997, pp.47, 50-55

12
 Orientarea sociologilor spre emiterea de paradigme ale cunoaşterii socialului ar
constitui dovadă formulării de metodologii (dar nu şi a unei metodologii unitare, întrucât nu
există o teorie orientativă unanim acceptată şi nici metode standardizate, unanim
recunoscute).
Metodologia cercetării sociologice are o relativă independenţă faţă de teoria
sociologică prin faptul că teoria socială nu poate fi redusă la metodologie, iar metodologia nu
trebuie să fie un obstacol în afirmarea virtuţilor imaginaţiei sociologice din cauza existenţelor
tehnice şi normative. De altfel, în succesiunea fazelor unei cercetări sociologice, cea cu
privire la metodologie decurge logic din modul de formulare a temei şi a ipotezei, din
operaţionalizarea conceptelor şi din exegeza teoretică. Oricât de rafinate ar fi tehnicile de
cercetare, ele nu pot descifra sensurile adânci ale unui proces social decât dacă derivă dintr-o
perspectivă teoretică. Constituirea fondului teoretic al metodologiei sociologice este o
condiţie obligatorie a dezvoltării cercetări, dar şi un efect al acesteia.
În demersul ştiinţific al cercetării sociologice se impune dispunerea de către sociolog a
unui minim de cunoştinţe despre problema studiată, necesare în delimitarea temei şi în
formularea ipotezelor. Este analiza prealabilă, operaţiunea de trecere de la experienţa comună,
de la imaginea confuză despre realitatea socială la noţiuni şi concepte conturate şi definite. În
faza de analiză prealabilă un rol esenţial îl are capacitatea sociologului de a generaliza şi
înţelege fenomenele şi procesele sociale.
Un prim stadiu al analizei prealabile este formalizarea verbală, adică redarea verbală
a ceva pe baza unor exemple reale: “adolescentul X este delincvent deoarece a agresat pe
colegul său Y”. În acest stadiu, primele cunoştinţe despre un fapt social sunt prezentate verbal
pornind de la experienţe cunoscute. În a doua fază se realizează o analiză conceptuală a
acestor observaţii nemijlocite şi singulare, şi se introduc indicatori care exprimă un raport
între fapte şi concepte, operaţie care se concretizează în elaborarea unei clasificări empirice în
temeiul diferenţelor clare între fenomene. În a treia fază se realizează o selecţie a imaginilor şi
indicatorilor principali cu privire la o situaţie dată. Urmează unificarea indicatorilor într-un
indice, cum sunt nivelul de instrucţie, calitatea vieţii, etc.
Un alt demers îl reprezintă operaţionalizarea conceptelor, act de transformare a
predicţiilor teoretice în proporţii care pot fi verificate prin măsurare. Definiţia operaţională
este o descriere a producerii uilizate în măsurare. Cercetarea sociologică descifrează relaţia
cauzală prin testarea anumitor legături între variabile. Variabila este o trăsătură a unui
fenomen sau proces social care se schimbă în anumite condiţii, şi este studiată ca mărimi,
niveluri sau forme. Studiile sociologice folosesc variabile cum sunt sexul, vârsta,

13
naţionalitatea, zona istorică sau culturală, nivelul de instrucţie etc. Trebuie făcută
distincţia dintre variabila independentă, care determină un efect şi variabila dependentă,
care este o variabila influenţată. Variabila independentă precede în timp variabila dependentă.
Variabilele sunt fie realităţi sociale manifestate, observabile direct, fie stări latente, care nu pot
fi măsurabile decât prin alţi indicatori în mod nemijlocit observabili.
Stabilirea variabilelor se face şi în funcţie de ipoteza cercetării. Ipoteza este o
afirmaţie despre relaţia dintre două sau mai multe variabile ce urmează a fi testate prin fapte
supuse observaţiei sistemice. Formularea ipotezei este una dintre cele mai dificile operaţiuni
ale unei cercetări. Trebuie spus că nu orice enunţ despre existenţa unei relaţii între două
sau mai multe variabile poate fi considerat ca fiind o ipoteză, ci numai acela care este
supus verificării printr-o cercetare empirică.
Între variabile există anumite corelaţii pe care cercetătorul trebuie să le descopere.
Corelaţia presupune ca o modificare produsă într-o variabilă sau de acea variabilă se asociază
cu schimbări în altă variabilă. Între nivelul de trai şi bunăstare există o corelaţie sau între
gradul de pregătire şcolară şi rezultatele la examene se instituie o relaţie de dependenţă.
Etapele cercetării sociale
Metoda ştiinţifică este o succesiune sistematică şi organizată de etape care asigură
obiectivitate maximă şi consecvenţă în cercetarea unei probleme. Metoda de cercetare
sociologică urmăreşte studierea proceselor şi faptelor sociale într-o manieră obiectivă prin
parcurgerea unor faze în studierea acestora. Schema unui plan de cercetare sociologică
presupune următoarele etape obligatorii18 :
1. Definirea şi delimitarea problemei cercetate reprezintă prima fază a unei
cercetări sociologice. O cercetare nu poate aborda o temă în totalitate; dacă ne propunem să
cercetăm problema comportamentului politic în România este necesară o delimitare a temei
derivate din această vastă problemă. În această fază cercetătorul operaţionalizează conceptele
aferente temei şi, pe această bază, selectează subiectele care merită să fie studiate şi care pot fi
examinate prin metode ştiinţifice. Odată definită problema de studiu se impune formularea
obiectivelor şi a scopurilor cercetării deoarece orice investigaţie urmăreşte să realizeze ceva
cu această cercetare şi, totodată, îşi propune să studieze pentru ceva anume, ea nu se
desfăşoară întâmplător.
2. Documentarea în literatura de specialitate este următoarea fază din planul de
cercetare. Cunoaşterea principalelor lucrări din domeniul temei, pentru evitarea unor greşeli şi

18
în literatura de specialitate apar numeroase formulari ale etapelor unui plan de cercetare, care în principiu sunt echivalente; apud
Constantin Schifirneţ, Sociologie, Ed Economică, Bucureşti, 1999, p. 36-39.

14
a nu repeta descoperirile deja făcute. Despre comportamentul electoral s-au scris multe studii,
iar cunoaşterea lor ne permite să decelăm acele subiecte tratate mai puţin sau investigate
insuficient.
3. Formularea ipotezei este faza în care cercetătorul aşează relaţiile dintre variabile
într-o formă care permite măsurarea prin fapte semnificative, observabile. O cercetare poate
să testeze mai multe ipoteze, în funcţie de tema şi obiectivele ei.
4. Stabilirea eşantionului (lotului) de cercetat. O cercetare nu se poate realiza
asupra întregii colectivităţi sau asupra unei întregi categorii (sociale, profesionale, religioase,
politice etc.). Din populaţia totală se selectează un eşantion reprezentativ, pe baza unor
metode statistico-matematice, un număr de persoane considerate probabilistic reprezentative
care urmează a fi subiecţii cercetării.
5. Tehnicile şi metodele de cercetare sunt stabilite în raport de temă, ipoteze şi
eşantion. Înainte de aplicarea tehnicilor de cercetare pe eşantion este necesară pretestarea
acestora, pentru a cunoaşte cu mai multă exactitate virtuţile şi limitele lor, pe care în perioada
cercetării propriu-zise să le valorificăm sau să le înlăturăm. După pretestarea instrumentelor
de cercetare, acestea vor fi modificate pentru creşterea acurateţii informaţiei.
6. Recoltarea datelor se face conform planului de cercetare şi pe baza tehnicilor de
cercetare stabilite. Important este ca instrumentele de cercetare să se aplice pe eşantioanele
selectate conform criteriilor enunţate de către echipa de cercetare.
7. Prezentarea datelor şi comentarea lor. Se impune înregistrarea în raportul
cercetării a tuturor datelor relevante, chiar şi a celor pe care cercetătorul le analizează mai
puţin, pentru a lăsa astfel posibilitatea altor specialişti să le studieze. Este necesară o
prezentare a datelor din care apoi să rezulte firesc concluziile cercetării.
8. Interpretarea datelor cercetării se realizează în scopul analizei informaţiilor
empirice în raport cu cadrul teoretic, de problematica investigată şi de ipoteze. Interpretarea
înseamnă formularea de explicaţii la situaţiile desprinse din cercetarea empirică, care trebuie
să demonstreze condiţiile de manifestare a relaţiilor de determinare între procesele sau
fenomenele care au făcut obiectul investigaţiei.
9. Concluziile sintetizează principalele date şi idei ce s-au conturat pe parcursul
cercetării şi interpretării. Ele trebuie sa fie concise, clare şi în concordanţa cu tema şi scopul
cercetării. Una sau mai multe concluzii vizează ipotezele cercetării şi trebuie să consemneze
dacă ele s-au confirmat sau au fost infirmate de cercetare.
10. Evaluarea utilităţii investigaţiei încheie raportul de cercetare. Este prezentată
modalitatea de valorificare a rezultatelor şi concluziilor cercetării prin publicarea în revistele

15
de specialitate, elaborarea de cărţi sau comunicări ştiinţifice, stimularea unor noi cercetări
care să adâncească problematica respectivă. Raportul de cercetare poate cuprinde sugestii
concrete, cu trimitere directă la procese şi fapte sociale reale, şi strategii privind optimizarea
domeniului cercetat, adresate instituţiilor care gestionează problemele semnalate de o
investigaţie empirică.
Funcţiile sociologiei ca ştiinţă
a) Apărută ca încercare de pozitivare a unor aspecte de filosofie socială sau filosofia
istoriei, sociologia a avut de la bun început o funcţie teoretic-explicativă. Această funcţie
predomină în fazele iniţiale ale evoluţiei ei pentru ca, în prezent, să fie o funcţie secundară.
b) Atunci când sociologia evidenţiază drumul către normalitatea socială iar pentru
aceasta dezvăluie şi insistă predilect pe aspectele cauzatoare de dezechilibre în societate, ea
exercită o funcţie critică. Obiectivitatea criticii echivalează cu fixarea unor alternative ale
schimbării, pozitive, în ultimă instanţă, cu instituirea ordinei sociale.
c) Sociologul nu se mulţumeşte numai cu descrierea, explicarea şi critica societăţii, ci
încearcă mai mult: stabilirea formelor de contracarare a patologiei sociale şi modelarea ori
proiectarea socialului pentru diferite perioade de timp. În acest mod, sociologia exprimă o
pronunţată funcţie practică pe care o detaliază în trei situaţii (sau subfuncţii aferente):
· când aserţiunile celor care cercetează societatea se referă la ceea ce este (stabilesc
tipurile de disfuncţionalităţi manifeste şi amplitudinea acestora), sociologia exprima funcţia
practică de diagnosticare;
· când afirmaţiile sociologului, în urma cercetărilor efectuate, sunt legate de ceea ce
trebuie să fie (anticipează evoluţia fenomenelor sociale pentru perioada imediat următoare pe
baza stării prezente a acestora), sociologia îndeplineşte funcţia practică de predicţie creatoare
(sau funcţia de prognosticare);
· când constatările curente la care ajunge sociologul îl îndreptăţesc să se refere la ceea
ce este posibil să fie (să facă predicţii privind evoluţia fenomenelor sociale pentru o perioadă
mai îndepărtată de timp şi cu un grad mai mic de probabilitate), sociologia îndeplineşte
funcţia practică, prospectivă.
d) Dacă sociologia dezvoltă capacităţi apreciative indivizilor cu care dialoghează (de
la cercetătorii activi în domeniu şi până la cei care urmează diferite cursuri de sociologie ori
lecturează rezultatele unor sondaje de opinie etc.), atunci ea are o funcţie axiologică.
e) Atunci când rezultatele demersurilor sociologice se sintetizează în reguli de
comportare şi norme ale acţiunii sociale (evident, legate de diferite finalităţi practice),
sociologia exprimă funcţia normativ – ordonatoare.

16
 Nevoia de sociologie ca ştiinţa despre societate este generală, dar în realitate, în
absenţa unor cunoştinţe sociologice, cei mai mulţi indivizi rămân la nivelul unei ,,sociologii a
simţului comun’’, bazată cel mai adesea pe elemente din alte domenii, din morală, religie,
filosofie, tradiţii, obiceiuri etc.
Acţiunea socială
Societatea se constituie din indivizi şi din grupuri în cadrul interacţiunii şi al relaţiilor
sociale urmare a unor acţiuni şi a unor comportamente individuale şi de grup. Acţiunea socială
este o componentă fundamentală a activităţii umane. Ea constă într-un ansamblu integrat de
transformări aplicate unui obiect, în vederea obţinerii unui rezultat concretizat în adaptare sau
cu scopul determinării funcţiei unei componente a sistemului social. Raportarea
comportamentului uman la normele, scopurile şi valorile sociale a făcut obiectul unei
teorii a acţiunii sociale, care include două domenii de examinare, unul orientat pe
analiza acţiunii în legătură cu sistemul social, al doilea, interesat de actorul social. Prima
perspectivă se referă la chestiunea cauzalităţii sociale faţă de comportamentul uman sau la
motivaţia acţiunii umane. A doua viziune teoretică manifestă preocupare faţă de rolul jucat de
interacţiunea umană în evoluţia unui sistem social. Aceste două doctrine cu analizele teoretice
aferente au determinat naşterea sociologiei acţiunii. S-a apreciat că originile sociologiei
acţiunii se regăsesc în gândirea germană (R. Boudon, Acţiunea socială, în Tratat, 1997), cu
deosebire în textele lui M. Weber şi G. Simmel.
M. Weber a constatat că orice activitate desfăşurată de un individ exprimată într-un
comportament este socială în măsura în care ea se modifică în funcţie de acţiunea altui
individ, în temeiul unor valori sau simboluri acceptate de membrii unui grup sau ai unei
societăţi. După cum se poate observa, sociologul german concepe acţiunea ca un act de
modificare din partea individului sau a grupului. Cum comportamentul uman intervine în
viaţa socială orientat de valori, scopuri şi norme, acţiunea umană şi socială se instituie ca mod
de raţionalizare a realităţii. De aceea, individul este considerat ca singurul deţinător al unui
comportament simptomatic. Pentru că orice acţiune trebuie să aibă un sens, explicarea unui
fenomen social impune precizarea comportamentelor individuale şi înţelegerea lor. La Weber,
comprehensiunea este unul din momentele importante ale oricărei analize sociologice.
Explicaţia comprehensivă este singura modalitate de cunoaştere a acţiunii umane. În acest
punct Weber se deosebeşte radical de Marx, care accentua pe studiul naturii umane pe baze
asemănătoare celor din ştiinţele exacte. Weber a intuit specificitatea cunoaşterii fiinţei umane,
a cărei expresie o reprezintă acţiunea.

17
 Determinarea schimbărilor produse prin acţiunea umană este un act raţional realizat, în
raport de obiectul acţiunii, prin mai multe tipuri de acţiune.
O primă formă de acţiune este activitatea raţională în raport de un scop, care
permite actorului social să-şi aleagă mijloacele cele mai eficiente în raport de scop. De pildă,
ţăranul care cultivă pământul, medicul care asigură asistenţa medicală a bolnavilor etc.
Acţiunea acestora pleacă de la norme, reguli şi principii clare. Într-adevăr, în viaţa socială în
sensul ei cel mai larg, oamenii îşi aleg mijloacele astfel încât scopul urmărit să fie cât mai
bine realizat, iar în unele cazuri nu există altă alternativă decât adoptarea numai a mijloacelor
optime pentru un scop, şi avem în vedere ţelurile ce presupun o precizie foarte mare în
realizarea lor.
Activitatea raţională în raport de o valoare reflectă determinarea acţiunii actorului
social de către valorile sale. În acţiunea sa, actorul urmăreşte numai asigurarea concordanţei
comportamentului său cu setul de valori, fără să-l intereseze consecinţele, chiar şi cele
negative. Asemenea valori sunt onoarea, demnitatea, datoria, fidelitatea, eroismul. Ca
exemple de actori putem menţiona căpitanul unei nave ce se scufundă, dar nu o părăseşte,
soldatul pe câmpul de luptă etc.
Activitatea întemeiată pe comportamentul tradiţional reprezintă acţiunea motivată
sau derivată din tradiţie sau cultură, iar actorul acţionează în virtutea acestor modele
presupuse a-i asigura realizarea scopurilor.
Activitatea bazată pe o conduită afectivă reprezintă acţiunea de modificare a
comportamentului uman datorită stărilor afective.
Tipologia acţiunii elaborată de M. Weber continuă să fie acceptată de sociologia
contemporană, adăugându-se noi informaţii şi noi interpretări. Pentru sociologul german,
importanţa în descifrarea mecanismelor de funcţionare a societăţii este cunoaşterea sensului
acţiunii individului, modificarea comportamentului său în raport cu comprehensiunea sa faţă
de conduita altora.
O altă contribuţie esenţială la analiza acţiunii sociale aparţine sociologului american
T. Parsons. Pentru că interpretarea dată comportamentului celuilalt este întotdeauna
subiectivă, aceasta tinde să fie standardizată prin repetiţie, crede Parsons. El a semnalat cinci
alternative-tip ale acţiunii:
1. orientarea spre sine sau spre colectivitate;
2. particularism / universalism;
3. calitate / performanţă;
4. afectivitate / neutralitate afectivă;

18
 5. difuziune / specificitate.
Acţiunea socială derivă din interacţiunea a cel puţin doi actori, în fiecare caută să
realizeze o satisfacţie optimă (Parsons, 1951). Schema de analiză a acţiunii sociale întreprinsă
de Weber şi Parsons este reflexul structurii şi organizării societăţii occidentale puternic
raţionalizată şi birocratizată. În alte tipuri de societate există particularităţi de producere şi
evaluare a acţiunii sociale şi umane.
Teoria acţiunii sociale reprezintă un domeniu special de studiu multi şi interdisciplinar,
analizat din perspectivele: economic, sociologic, cibernetic, psihologic. Idei despre acţiune
întâlnim încă din antichitate. Ea se întemeiază pe cunoaşterea existenţei ca atare şi pe
examinarea scopurilor, intereselor şi valorilor care caracterizează pe om ca fiinţă conştientă.
În sociologie acţiunea umană a devenit obiect de studiu, cu deosebire prin doctrina lui M.
Weber, care concepea sociologia însăşi ca ştiinţă a acţiunii.
În definirea conceptului de acţiune socială este necesară operarea de distincţii între:
1. acţiunea socială şi procesele fizice, care se desfăşoară spontan, conform legilor
naturii, fără intervenţia conştientă a omului ca actor social. Acţiunea umană,
aşadar, nu se manifestă în realitatea naturală, cum este, de pildă, procesul încălzirii
sau răcirii vremii;
2. între acţiunile sociale şi procesele psihice, ce se desfăşoară la nivelul individului
uman izolat, şi care nu au produs transformări sensibile ale mediului natural şi
social. De exemplu, gândurile sau trăirile unei persoane nu sunt acţiune socială
atâta timp cât ele rămân la stadiul perceperii lor individuale;
3. între acţiunea socială şi comportamentul instinctual, ce se manifestă la animale şi,
într-o anumită măsură, la om. Manifestările umane, bazate pe instinct, nu pot fi
incluse în acţiunea umană şi socială.
Delimitările discutate reliefează semnificaţia dimensiunii umane a acţiunii, adică
acţiunea umană fiinţează ca un tip de comportament ce se află în interacţiune cu conduita altui
om sau altui grup. Decurge de aici caracterul relaţional al acţiunii sociale. Acţiunea umană
este activitatea individuală asupra unui obiect al acţiunii, în care agentul modifică obiectul.
Este indubitabil, la baza oricărei acţiuni sociale stă acţiunea umană, dar acţiunea
umană se poate manifesta în lipsa acţiunii sociale. Comportamentul individual dă expresie
acţiunii umane, iar acţiunea socială derivă dintr-un comportament social.
Acţiunea socială poate fi clasificată în: acţiuni practice şi acţiuni teoretice, cele două
tipuri sunt într-o strânsă legătură, astfel încât eficienţa uneia condiţionează eficienţa celeilalte.
Sistemul acţiunii sociale se compune din: activitate productivă, activitate administrativă,

19
activitate ideologică, activitate instructivă, activitate de creaţie artistică şi literară, activitate de
cercetare, activitate de apărare şi securitate personală şi de grup, activitate politică, activitate
de îngrijire a sănătăţii, activitate de timp liber (loisir).
Structura acţiunii sociale
Structura acţiunii sociale se compune din agent (actor), obiectul şi scopul. Agentul
sau actorul este individul sau grupul care determină modificări sau caută să orienteze
comportamentul altuia cu care este în relaţie. Părintele acţionează asupra copilului pentru a-l
socializa cu normele şi valorile proprii modului său de viaţă. Un partid politic orientează
comportamentul electoral al unei colectivităţi rurale. Un medic intervine în tratamentul unei
boli. Agentul (actorul) social fiinţează ca element al realităţii sociale interesat sau
impulsionat de producerea unor transformări în temeiul unui scop în relaţia cu
comportamentul altor persoane. Această acţiune din partea agentului (actorului) social se
produce asupra altor agenţi (actori) sociali deoarece relaţia prin care are loc cel asupra căruia
se fac modificări nu primeşte pasiv, fără nici un fel de reacţie un asemenea mod de
influenţare, dimpotrivă, el acceptă, respinge sau negociază. Fiind o relaţie umană, acţiunea
socială se exercită într-un proces între actor şi obiect de influenţare reciprocă. Nu întotdeauna
obiectul poate sau vrea să reacţioneze, însă modificarea odată realizată, el nu rămâne
permanent acelaşi deoarece poate interveni pe parcursul desfăşurării procesului de acţiune
asupra sa. Obiectul îşi reprezintă propria acţiune faţă de acţiunile agentului social deoarece
obiectul însuşi reprezintă un agent (actor) social. Într-adevăr, agentul social se manifestă într-
un sistem social ca factor de transformare.
Trebuie făcută diferenţa între actor social şi agentul social (I. Ungureanu, Agentul
social, 1993). Individul care acţionează în sensul conformării la rolurile prescrise este actor
social. În orice societate, indivizii nu acceptă permanent rolurile prescrise deoarece apar
trebuinţe noi sau mediul îi împiedică să le adopte. Ca urmare a acestei situaţii apare un
comportament întemeiat pe transformare. Agentul social are, deci, un rol de modificare a
obiectului pe când actorul reproduce rolurile sistemului.
Actorul social este un individ, iar agenţii sociali sunt, de obicei, clase sociale, grupuri
politice, economice, morale, religioase.
Acţiunea are o bază motivaţională şi un sistem de prescripţii normative (norme,
valori). Sociologic, acţiunea socială se caracterizează prin:
1. intenţionalitate sau angajare voluntară;
2. raţionalitate;
3. instituţionalizare, adică sistem de legitimare prin instituţii specifice

20
 Conceptul de structură socială
Societatea este alcătuită din structuri variate, urmare a specificităţii fiecărei
componente. Cunoaşterea proceselor sociale vizează, de fapt, studiul structurilor sociale.
Termenul de structură provine din latină, din verbul “struer”, cu sens de a construi. În
ştiinţă, conceptul de structură este definit ca părţi componente ale unui obiect, fiinţe, concepţii
etc. Structura socială este un element al sistemului social. Ea este un ansamblu al relaţiilor
sociale şi înglobează totalitatea raporturilor caracteristice diverselor forme de convieţuire
socială. Structura socială cuprinde relaţii sociale repetate şi stabilite între componenţii unui
sistem social. Datorită existenţei structurilor sociale viaţa umană şi socială capată caracterul
de regularitate şi organizare. Orice societate nu poate fiinţa decât dacă dispune de structuri,
adică de elemente de durabilitate, în temeiul cărora să se desfăşoare viaţa socială. Însăşi
convieţuirea oamenilor într-un anumit spaţiu şi într-o anumită epocă este determinată de
structuri sociale. De altfel, o trasătură distinctivă a structurii sociale o constituie convieţuirea,
într-o anumită formă, a unui număr de oameni. Există şi alte moduri de grupare care nu
cunosc relaţii de convieţuire între oameni, însă ele funcţionează ca urmare a participării
membrilor lor la realizarea unui scop.
Structura socială este un subsistem în care, pe orizontală, se situează familia, satul,
oraşul, naţiunea, iar pe verticală, grupările, clasele, tipurile de stratificare, ocupaţionale,
generaţii, sexe, vârste, nivel de instrucţie şcolară. Aşadar, structurile sociale sunt colective
de indivizi care acţionează în anumite moduri percepute ca o convieţuire. În raport de
relaţiile de convieţuire, oamenii sunt grupaţi pe diferite niveluri ale societăţii, rezultând astfel
stratificările sociale, profesionale etc. Din studiul structurilor sociale se deduc elemente
esenţiale pentru evaluarea activităţilor oamenilor, a modului lor de viaţă, a poziţiei diferitelor
colectivităţi umane, a adaptării şi coerenţei interne a unui sistem. Structura socială reprezintă
un ansamblu de interacţiuni umane şi sociale integrate într-un sistem, căruia îi oferă
omogenitate şi continuitate şi-i determină identitatea şi stabilitatea. De aceea, structurile
sociale orientează acţiunile sociale în anumite direcţii pentru că ele se referă la un
comportament individual şi social perpetuat pe o durată de timp.
Problema structurii societăţii a trezit interesul sociologilor din diferite şcoli.
Structuralismul sociologic îşi are originea în lucrările lui G. Vico, A. Comte, K. Marx si E.
Durkheim, dezvoltată în secolul al XX – lea de C. Levi – Strauss, T. Parsons, Jean Piaget,
Anthony Giddens. După Parsons, structura este calea de investigare a ordinii funcţionale a
societăţii, iar sistemul social se distinge prin organizarea structurală şi funcţională a societăţii.
C. Levi – Strauss concepe structura ca un model construit din realitatea socială, din fapte

21
reale. Etnologul urmăreşte surprinderea şi explicarea modului în care elementele unor unităţi
sociale, reale sau ideale, şi modelele acestora se acceptă sau se exclud, pentru a alcătui un
sistem de relaţii numit civilizaţie sau cultură. Antropologul francez a aplicat principiile teoriei
sale la studiul structurii de rudenie (1949) din care a rezultat ideea că sistemele de reguli din
societatea arhaică sunt soluţii la o problemă generală cu privire la necesitatea asigurării unei
anumite distribuiri a femeilor în diverse structuri ale societăţii.
A.Giddens a discutat despre structurile sociale în relaţie cu acţiunea socială.
Conceptul de structură vizează înainte de toate înţelegerea structurilor sociale sub unghiul
mişcării: “procesul relaţiilor sociale care se structurează în timp şi în spaţiu reprezintă
dualitatea structurală” (1986). Noţiunea de dualitate a structuralului se poate exprima în
diferite moduri. Proprietăţile structurale ale sistemelor sociale sunt în acelaşi timp condiţii şi
rezultate ale activităţilor realizate de agenţi care fac parte din aceste sisteme. Dar noţiunea de
dualitate a sistemelor desemnează latura constrângătoare şi dimensiunea competenţei.
Integrând-o unei sociologii a acţiunii, Giddens analizează prin teoria structurării chestiunea
actorilor sociali competenţi, competenţa fiind înţeleasă ca tot ceea ce actorii cred sau cunosc
într-un mod tacit sau discursiv despre circumstanţele acţiunii lor şi acelea ale autorilor lor,
care le utilizează în producerea şi reducerea acţiunii. Proprietăţile structurale ale sistemelor
sociale se întind în timp şi spaţiu în măsura în care actorul are posibilitatea controlului şi din
această cauză, subliniază Giddens, consecinţele nonintenţionale ale acţiunii, împreună cu
dimensiunea ei inconştientă constituie limitele competenţei actorilor sociali. Întrucât sistemul
social este structurat independent de actorul social, acesta acţionează în cadrul conferit de
sistem. Reţinem din teoria lui Giddens ideea despre cunoaşterea societăţii prin structurile ei,
aşa cum se conturează în acţiunile actorilor sociali.

Status social
În viaţa cotidiană, ca şi în activitatea instituţională, omul, indiferent de contextul său,
deţine o poziţie. Statusul reprezintă poziţia ocupată de o persoană în societate. Treapta pe
care se află un individ într-o structura socială reflectă tipul de apreciere asupra lui dată de
către ceilalţi pentru că fiecare om este evaluat în funcţie de această poziţie a sa, iar
recunoaşterea ei depinde atât de personalitatea insului, cât şi de normele şi valorile sociale ale
structurilor sociale.

22
 Statusurile variază după personalitatea oamenilor, iar multe dintre interacţiunile
sociale şi interumane constau în identificarea şi selectarea statusurilor. Nu mai puţin
semnificativ este procesul de constituire a interacţiunilor sociale în temeiul unor statusuri,
adică oamenii se reunesc şi în funcţie de poziţia ocupată de ei în structurile sociale.
Iniţial, termenul de status a fost utilizat în sensul drepturilor şi obligaţiilor unei
persoane, al puterii de care dispune (S. Chelcea, Statusul, în Tratat, 1993). E. Durkheim a
studiat anomia ca proces de reglare a ierarhiei de status. Max Weber a conferit conceptului de
status sensul de prestigiu social.
Antropologul american R. Linton a desemnat prin status o lecţie de drepturi şi de
datorii determinate de locul ocupat de individ în societate, T. Parsons a făcut diferenţa între
status atribuit şi status achiziţionat sau dodândit.
Statusul atribuit reprezintă poziţia acordată de societate, urmăreşte dimensiuni
psihosociale (vârstă, sex, religie, rasă, mediu familial).
Statusul dobândit este poziţia câstigată de o persoană prin învăţare, prin efort. El se
conturează şi se obţine de către individ, în cadrul competiţiei cu toţi care aspiră la el şi prin
examinarea obţiunilor pentru poziţia dorită a fi ocupată. Student, preşedinte, director, actor,
profesor sunt exemple ale statusurilor dobândite.
Toate societăţile recunosc aptitudinile individuale şi eşecurile personale, dar ele
distribuie într-o proporţie limitată unele statusuri dobândite (de pildă, aviator, profesor,
cosmonaut, medic, jurist etc.). În timp ce statusurile ascriptive caracterizează întreaga
populaţie dintr-o comunitate (de exemplu, bărbaţi sau femei, copii, tineri, adulţi sau bătrâni),
statusurile dobândite fiinţează într-un număr stabilit de societate, în raport de oportunităţile
sale. Pe de altă parte, în anumite contexte, aceste statusuri servesc ca modalitate în scopul
fiinţării unui comportament social adecvat. Mai mult, societatea oferă adesea anumite
statusuri pentru a fi dobândite, ca recompensă în manifestarea atitudinii conformiste, simultan
cu căutarea posibilităţilor de canalizare a devianţei către modalităţi sociale acceptabile
(Zanden).
Un tip special de status este statusul fundamental, element cheie în raporturile dintre
oameni. Vârsta şi sexul, şi, în anumite condiţii, ocupaţia sau statusuri fundamentale. În
virtutea acestui status ceilalţi aşteaptă de la noi un anumit comportament. Într-un fel se
manifestă cerinţele legate de abiliăţi şi acţiuni faţă de copii, anume pregătirea şcolară,
însuşirea normelor de conduită, conformare la regulile sociale, inocenţă, puritate etc. şi în cu
totul alt mod este perceput adultul, judecat, în principal, prin asumarea responsabilităţilor
sociale, competenţă profesională şi socială. Aşadar, vârsta constituie una din căile de intrare a

23
individului în alte statusuri. Societatea reglementează comportamentul fiecărei vârste. Un
om bătran are un alt spaţiu social decât un ins tânăr. Vârsta operează ca un criteriu distinctiv
pentru anumite situaţii sociale (primirea buletinului de identitate, exersarea unor drepturi,
încadrarea în muncă, ieşirea la pensie, căsătoria). Vârsta serveşte ca un reper ce permite
orientarea indivizilor în reţele sociale: familie, mediu, şcoală, comunitate religioasă, loc de
muncă. În acelaşi mod acţionează şi apartenenţa la sex, unele dintre structurile sociale având
la bază diferenţa între bărbaţi şi femei.
Rolul social
Reprezintă totalitatea aşteptărilor care definesc comportamentul oamenilor exprimate
în drepturi şi responsabilităţi ca fiind proprii sau improprii pentru ocuparea unui status şi
punerea în act a cerinţelor conţinute în status. În timp ce statusul este o poziţie ocupată de un
individ, rolul reprezintă îndeplinirea unei atribuţii. Conceptul de rol a fost elaborat de R.
Linton în “Study of Man”, 1936.
Noţiunea de rol este polisemantică şi, fără a stărui asupra acestui aspect, să
menţionăm numai rolurile din teatru, artă, bazate în totalitatea lor pe jocul de roluri, acestea
sunt fictive, urmare a plăsmuiri lor de către dramaturg. Rolurile sociale dau expresie unui
comportament social şi aspectului perscriptiv al conduitei sociale. Rolurile permit
proiectarea mentală a comportamentului, ceea ce oferă posbilitatea direcţionării acţiunilor
spre un scop bine definit. Societatea stabileşte acele roluri derivate din statusurile sociale
semnificative in funcţionalitatea ei, iar individul operează cu informaţii despre semenii săi,
despre poziţia şi rolurile jucate. De fapt, o condiţie fundamentală a integrării sociale este
cunoaşterea statusurilor şi rolurilor membrilor din care fac parte indivizii. În acest fel,
fiecare om se raportează la viaţa socială prin tipuri şi categorii de oameni. Rolurile sunt
primele legături între structurile instituţionale şi experienţele personale ale membrilor unei
societăţi. Să luăm, de exemplu, statusul de student asociat cu rolurile aferente. Studentul este
persoana care ocupă poziţia conferită de implicarea acesteia în activităţile de studiu într-o
instituţie de învăţământ superior. Rolurile unui student pot fi: membru al comunităţii
universitare, rolul de învăţare şi pregătire, membru al unei familii, rolul de coleg, rolul de
prieten, rolul de cititor al bibliotecii universitare, rolul de colaborator al unui profesor sau al
unui departament etc. Rolurile pun în evidenţă toate sarcinile care îi revin sau pe care şi le
asumă un individ din poziţia socială ocupată. Rolul jucat este comportamentul real al unei
persoane care deţine un status. În viaţa reală există un decalaj între ceea ce ar dori să facă
oamenii şi ceea ce fac în mod curent. Oamenii diferă în funcţie de modul cum îndeplinesc
obligaţiile şi drepturile asociate cu rolurile lor pentru că fiecare om îşi asumă roluri în maniera

24
sa proprie. Acelaşi rol, de pildă, de coleg, în cazul studentului, este jucat diferit de fiecare
student. Rolul îndeplinit de către fiecare este unic, el nu poate fi reprodus sau recreat de
către altul. În schimb, societatea dispune un sistem de norme şi de mijloace ce obligă pe
membrii săi să-şi adapteze comportamentul la rolurile jucate derivate din statusul atribuit sau
dobândit.
Rolurile sociale pot fi dobândite sau pot fi atribuite. Fiecare rol, în societate sau în
grup, are semnificaţia sa. De aceea, unele sunt clare pentru toţi, cum sunt rolurile profesionale
sau rolurile familiale. Pe de altă parte, un rol nu fiinţează autonom. Unui status îi este asociat
un set de roluri, care exprimă complexul de activităţi ce-l pune pe individ în relaţie cu ceilalţi.
De aceea, nu pot exista profesori fără studenţi, medici fără pacienţi, comandanţi fără
subordonaţi, avocaţi fără clienţi, soţi fără soţii, preoţi fără enoriaşi etc. Rolurile acţionează ca
un set de norme care definesc îndatoririle şi drepturile. Orice rol are cel puţin un rol
reciproc ataşat lui. Drepturile legate de un rol sunt îndatoririle legate de un alt rol. Oamenii se
grupează în reţele de roluri reciproce. Relaţiile de roluri leagă pe oameni unii de alţii
deoarece drepturile unora sunt îndatoririle altora. În cadrul interacţiunii indivizii
experimentează aceste relaţii stabile ca o structură socială sub formă instituţională: familie,
şcoală, armată, spital, universitate, întreprindere publică.
Statusul unui individ este determinat de contextul social sau cultural, dar şi de rolul
jucat. Exersarea statutului şi a rolurilor se face într-un spaţiu social delimitat ca un cadru
închis, fără a permite individului să se deplaseze în altă zonă, sau ca un cadru deschis orientat
către schimbare. Există o tipologie a spaţiilor sociale derivată din resursele de status şi cele de
mediu (D. Sandu, 1996). Spaţiile sociale “deschise” sunt acelea în care resursele de status şi
cele de mediu au un nivel ridicat, circulaţia informaţiei este intensă, deschiderea la schimbare
este mare. Spaţiile sociale închise se disting prin resurse de status şi de mediu cu un nivel
redus, cu o slabă circulaţie a informaţiei. Din apartenenţa la aceste spaţii se poate decela tipul
de agent (actor social). Astfel, în spaţiile sociale deschise, tipică este conduita reformatoare,
iar in spaţiile sociale închise caracteristică este conduita conservatoare. Între cele două spaţii
există “spaţii cu deschidere de status”, unde resursele de status sunt mai mari decât cele de
mediu, şi “spaţii cu deschidere la mediu”, în care resursele de mediu sunt mai puternice decât
cele de status.
Din această schemă a statusurilor decurge şi o anumită structură a rolurilor, cu
deosebire în ce priveşte manifestarea lor într-un tip de spaţiu social. Pe de altă parte, există
situaţii când oamenii se lovesc de mari dificultăţi în realizarea cerinţelor unui rol, ceea ce
conduce la frustrări. Când individul este obligat să joace simultan mai multe roluri apare

25
conflictul interroluri. De pildă, astăzi, în condiţiile în care o persoană este nevoită să aibă mai
multe locuri de muncă, ea poate trăi sentimentul de tensiune dintre diversele roluri pe care
trebuie să le exerseze. Tensiunea de rol caracterizează orice situaţie în care individul trebuie
să facă faţă solicitărilor sociale sau familiale.
Relaţiile sociale
Între oameni se stabilesc legături din care pot observa pe alţi semeni şi devin
conştienţi de prezenţa lor într-un anumit spaţiu. În acest fel, indivizii capătă conştiinţa
existenţei altor oameni şi observă trăsăturile lor. În comparaţie cu lumea animală, fiinţa umană
intră în relaţie cu ceilalţi oameni din nevoia intrinsecă de celălalt. Cunoaşterea altei persoane
determină acţiunea asupra propriului comportament din cauza observării unor caracteristici
comune sau diferite. De pildă, un om de afaceri caută să intre în legătură cu un alt om de
afaceri preocupat de aceleaşi probleme, dar el procedează astfel, în mod conştient sau nu, din
unghiul nevoii sale. În acelaşi fel, el acţionează şi în legăturile cu alte persoane. Aşadar,
oamenii intră în contact unii cu alţii dintr-o necesitate.
Legăturile dintre oameni sunt de mai multe feluri. Astfel, există un contact psihic
direct (elevii se întâlnesc în sălile de clasă sau lucrătorii se reunesc în ateliere de producţie) şi
un contact psihic indirect (de pildă, un memoriu adresat de o persoană reprezentantului unei
instituţii este rezolvat fără ca cei doi să aibă un contact personal). Contactul psihic poate duce
la legături psihice atunci când interesul reciproc determină sentimente de simpatie reciprocă,
colegialitate. Aceste tipuri de legături se pot transforma în legături sociale. Contactele sociale
se nasc din relaţiile dintre cel puţin două persoane care manifestă interes comun pentru un
scop sau obiect şi acţionează împreună. Contactele sociale sunt trecătoare şi durabile,
particulare şi publice, directe şi indirecte, toate fiind la baza relaţiilor sociale.
Relaţiile sociale reprezintă elementul durabil al legăturilor sociale, care uneşte
oamenii în grupuri. Nu poate exista un grup durabil, organizat şi sudat interior, fără
interacţiuni reciproce şi fără relaţii sociale. Relaţia socială nu înseamnă o dependenţă a
partenerilor, aceasta este numai unul dintre elementele relaţiei. Relaţia socială este un sistem
de legături ce cuprinde doi parteneri (indivizi sau grupuri), un contact, atitudini, interese şi
situaţii, un sistem de drepturi şi obligaţii pe care partenerii trebuie să le realizeze. Relaţia
socială înseamnă mai mult decât legături de dependenţă. În acest sens se impune diferenţa
între relaţii interpersonale şi relaţii sociale. Relaţiile interpersonale sunt relaţii stabilite între
persoane, ce decurg din necesităţile umane. Relaţiile sociale sunt raporturi între unităţi sociale
(grupuri, instituţii, colectivităţi).
Instituţii sociale

26
 Un grup social esţe alcătuit din indivizi care interacţionează unii cu alţii
conform unor modele culturale – norme, valori, credinţe şi simboluri – care determină un
anumit comportament. Societatea a creat structuri stabile care să conserve şi să dezvolte
scopuri fundamentale ale grupurilor şi indivizilor. Acestea sunt instituţiile care, spre deosebire
de grupuri, se disting prin stabilitate şi răspund unor nevoi vitale societăţii. Termenul de
instituţie vine din latinescul instituere, care înseamnă a ridica, a întemeia, a aşeza, iar
institutio este aşezămant, întemeiere, înfiinţare.
Fiecare instituţie este un tip de organizare a unui domeniu al socialului ca mod de
rezolvare a problemelor şi scopurilor esenţiale acestuia.
Există mai multe accepţiuni despre instituţiile sociale:
1. grupurile de persoane solicitate să rezolve probleme importante pentru întreaga
colectivitate, şi, astfel, ele îndeplinesc funcţii publice (primărie, prefectură,
minister etc.);
2. forma organizatorică a unui ansamblu de acţiuni exercitate de membrii ai grupului
în numele grupului;
3. ansamblul de tehnici şi mijloace de acţiune ce permit unor membrii ai grupului să
exercite funcţii publice, având drept scop satisfacerea nevoilor reglementate
acţiunilor întregului grup;
4. rolurile sociale ale unor membrii deosebit de importanţi pentru întreaga viaţă a
grupului,
5. anume rolul social al primarului, al membrilor consiliului local, al funcţionărilor
(J. Szczepansky, 1972). Din enumerarea accepţiunilor instituţiilor reiese rolul jucat
de structuri şi rolul jucat de persoane.
Instituţiile sunt ansambluri de mecanisme în care membrii aleşi sau desemnaţi ai
grupurilor sunt investiţii în îndeplinirea funcţiilor stabilite public, dar cu caracter impersonal,
în satisfacerea trebuinţelor individuale şi de grup, pentru stabilirea comportamentelor
membrilor grupului prin reguli de influenţare şi control social. Grăitoare sunt pentru această
situaţie familia şi rudenia, care reglementează şi influenţează comportamentele sexuale, de
procreere, de socializare a copiilor, comportamente legate de rituri, ceremonii şi credinţe
religioase.
Pentru că în orice societate există o varietate de instituţii, ele se clasifică după anumite
criterii. Astfel, criteriul modului de constituire diferenţiază instituţiile în instituţii formale
(primărie, prefectură, guvern) şi nonformale sau neoficiale, adică primele sunt organizate
după norme generale respectate de către toţi membrii societăţii, fie că sunt, fie că nu sunt de

27
acord cu ele, iar al doilea tip funcţionează în temeiul regulilor stabilite de către toţi
componenţii. O altă clasificare a instituţiilor se face după conţinutul şi caracterul
funcţiilor îndeplinite:
1. instituţii economice din care fac parte toate unităţile ce se ocupă cu protecţia
bunurilor, de efectuarea prestaţiilor de serviciu, de reglementarea circulaţiei
banilor, de organizarea şi diviziunea muncii, de circulaţia bunurilor;
2. instituţiile politice sau cele implicate în actele de cucerire, exercitare şi menţinere
a puterii (guvern, parlament, consilii judeţene etc.);
3. instituţii educative, preocupate de socializarea şi educarea tinerei generaţii, de
dezvoltarea unor modele de educaţie;
4. instituţii culturale, axate pe transmiterea şi dezvoltarea moştenirii culturale, pe
susţinerea activităţii creatoare, pe conservarea patrimoniului cultural, pe educarea
estetică a publicului;
5. instituţii sociale care funcţionează în scopul ajutorării unor persoane în dificultate
sau pentru organizarea de activităţi cu anumite categorii de populaţie. Instituţiile
filantropice, asociaţiile, fundaţiile, societăţile sunt exemple de instituţii sociale;
6. instituţii religioase, care organizează raporturile omului cu divinitatea, cu ceilalţi
credincioşi şi cu ierarhii bisericii.
Fiecare instituţie poate să aibă mai multe funcţii, iar mai multe instituţii pot
îndeplini aceeaşi funcţie. Instituţiile au principii şi reguli proprii, valori, norme şi sancţiuni
specifice, dispun de mijloace materiale şi de tehnici de realizare a funcţiilor lor.
Instiuţiile reprezintă sisteme de bază ale coeziunii cu caracter durabil exprimat într-o
organizare socială. De aceea, instituţiile sociale reprezintă un sistem unitar, lipsit de
contradicţii şi fără conflicte. Apariţia tensiunilor într-o institutie determină modificări în
structura ei, pentru ca ea să răspundă funcţiilor sale, iar nesoluţionarea stărilor conflictuale
poate conduce la dezmembrarea şi dispariţia ei.

Societatea
Structurile sociale alcătuiesc o societate. Ce este societatea? Într-o descriere foarte
succintă, ea este modul organizat de existenţă a vieţii sociale. Esenţa societăţii este dată de
indivizii angajaţi într-un ansamblu de activităţi. O societate există numai ca o pluralitate de
interacţiuni de indivizi care realizează lucruri pe care nu le-ar putea înfăptui altfel. Societatea
este un mecanism adaptativ, un vehicol social pentru reglarea şi transformarea mediului,
pentru soluţionarea problemelor perene ale vieţii (Zanden). Termenul de societate a trezit

28
numeroase poziţii teoretice. A. Giddens, de pildă, conferă două sensuri conceptului de
societate:
1. relaţii între indivizi umani şi între instituţii (societatea rurală, societatea urbană,
societatea capitalistă, societatea feudală etc.);
2. unitatea relaţiilor sociale (societatea românească, societatea franceză, societatea
europeană etc.) sau comunităţile mici, reprezentative pentru o anumită zonă, care sunt baze
de cercetare etnografice. Tot aici ar intra şi asociaţiile profesionale.
Există o definiţie a societăţii, considerată un grup relativ independent care se
autoperpetuează, ocupă acelaşi teritoriu şi participă la o cultură comună. Marile oraşe
cum sunt New York, Londra, Tokyo au o populaţie cu mult mai mare decât multe dintre
societăţi, dar ele nu pot fi societaţi din cauză că nu dispun de unităţi sociale care să le susţină
din interiorul lor. Ele depind de societatea globală a statului şi a naţiunii în apărarea şi în
realizarea nevoilor lor fundamentale. De aceea, o societate poate fi o comunitate tribală sau un
mare stat naţional modern. Membrii unei societăti au în comun legături, ceea ce influenţează
comportamentul lor şi determină formarea unor concepţii despre relaţiile dintre ei ca fiind
relaţii de rudenie. O societate este organizaţia cea mai cuprinzătoare în care membrii săi îşi
exprimă loialitatea lor şi pe care ei o apară împotriva forţelor distructive, interne şi externe,
atunci când ele periclitează existenţa vieţii sociale proprii. Pentru că o societate există prin
viaţa membrilor săi, prin acţiunile, comportamentele, gândirea şi modul de a fi al acestora.
Iată de ce societatea, deşi abstractă şi greu măsurabilă la nivelul simţului comun, rămâne ca o
constantă universală a culturii umane. Socialul fiinţează numai prin societate, adică în acel
cadru real de manifestare a omului ca existenţă socială.
GRUPUL SOCIAL
Un grup este alcătuit din două sau mai multe persoane care interacţionează pe baza
unei structuri sociale şi îşi recunosc mutual dependenţa. Putem vorbi în acest context de
grupuri mici sau mari sau de grupuri formale şi informale. În absolut toate din aceste
forme membrii acestei structuri sociale au statusuri specifice, roluri şi norme, şi îşi simt
mutual dependenţa.
Distingem două caracteristici de bază ale grupului în raport cu o colectivitate de
oameni: nu este o aglomeraţie de oameni care temporar se află împreună într-o anumită
locaţie şi nu este nici o categorie care se defineşte ca o colectivitate de oameni care au în
comun anumite caracteristici. Grupul este acela în care se comunică, care se ghidează după
norme şi reguli specifice. Specificitatea majoră este solidaritatea şi coeziunea, şi au ca scop
integrarea în societate.

29
 Caracteristicile grupului mic. Grupul mic se poate defini ca acel grup format din
două persoane până la zece maxim. Fiecare membru al grupului este obligat să aibă opinii şi
să contribuie la luarea deciziilor şi la rezolvarea de probleme. Coeziunea este o caracteristica
principală a grupului; ea este definită în principal de modul în care membrii grupului simt că
sunt atraşi de grup. În grup se dezvoltă adevărate reţele de comunicare şi paternuri specifice în
funcţie de atracţiile care se dezvoltă între membrii grupului. Controlul social exercitat la
nivelul grupului mic este mult mai puternic pentru fiecare membru în parte. Grupul poate
sancţiona uşor nonconformitatea şi poate elimina uşor din grup pe cei care nu se conformează
regulilor şi valorilor grupului. Luare deciziilor în grupul mic este un proces planificat şi este
în principal axat pe experienţele personale ale mebrilor grupului. În principal se caută
consensul şi acesta are la bază o politică bine stabilită şi reguli foarte clar exprimate.
Grupul primar şi grupul secundar. Grupul primar este caracterizat de intimitate şi
interacţiune faţă în faţă a membrilor grupului (Cooley,1967). Aceste grupuri reprezintă cât
mai complet experienţa de viaţă a grupului. Putem vedea familia ca şi grup primar, grupul de
adolescenţi şi grupul de prieteni adulţi. Grupul primar trebuie să aibă următoarele
caracteristici pentru a se defini astfel:
1.relaţii intime şi personale
2.comunicare faţă în faţă
3.permanenţă
4.o puternică loialitate şi sentimente
5. grupul să fie mic
6.informalitate
7.luare de decizii în mod tradiţional şi nonraţional.
Grupul secundar apare în contrast cu cel primar şi se caracterizează prin relaţii
formale, este mare, şi legăturile sunt impersonale. Grupul secundar este de natură raţională şi
contractuală. Interacţiunile sunt temporare, anonime şi formale.

Grupul primar Grupul

secundar
mărime mic mare
Relaţii Personale, intime impersonale
comunicare faţă în faţă indirecte-
telefoane,
adrese
durată permanent temporar

30
 coeziune puternică în sensul bazată pe
loialităţii propriile
interese
decizii se bazează pe bazate pe
sentimente raţionalitate şi
tradiţionale şi reguli
personale
structură socială informală formală-
titluri, sedinţe
etc.

FACTORII SOCIALIZĂRII
Socilaizarea este un continuu proces de învăţare. Fiecare segment ne oferă o nouă
experienţă şi ne pune în relaţie cu noi interpretări pentru a ne putea integra în societate.
Învăţarea se face în contexte specifice. Învăţăm la şcoală, acasă, la muncă, din grupul de
prieteni, de la televizor. Aceşti agenţi ai socializării au un impact puternic în dezvoltarea
personalităţii, în asumarea rolurilor sociale.
Familia este cel mai important agent al socializării. Un experiment realizat comparativ
între o maimuţă şi un copil abandonat a demonstrat clar că de acasă se primesc normele
esenţiale în dezvoltarea cognitivă, emoţională şi fizică a copiilor. În completare părinţii sunt
primii profesori în acest proces. Toate activităţile pe care copilul le realizează se învaţă în
timpul interacţiunii sociale cu membrii grupului din care face parte. Copilul învaţă să
vorbească şi să comunice, să se joace şi să fie împreună cu ceilalţi şi toate acestea în condiţiile
în care familia interacţionează zilnic cu copiii. Familia este un important agent al socializării
şi copiii înglobează multe dintre caracteristicile părinţilor săi.
Şcoala devine un important agent instituţionalizat şi habitatul natural al copilului.
Funcţiile centrale ale şcolii se împart între a crea copiilor abilităţi specifice funcţionării în
societate şi transmiterea valorile culturale ale societăţii. În şcoală copiii învaţă primele nivele
de ataşament faţă de grup.
Grupul de prieteni este cel care la o vârstă mai mare îi ocupă copilului întregul timp
liber. Copilul alege grupul pentru companie, relaţii, activităţi bazate pe interesele individuale
ale membrilor săi. Grupul are un rol important în dezvoltarea şi validarea propriilor concepte.
Pe de altă parte este o importantă arie în care copilul practică anumite abilităţi şi îndeplineşte
anumite roluri.

31
 Mass-media. Un important rol îl îndeplineşte televiziunea, dar şi mesajele transmise
prin radio, filme şi reviste. Uneori mesajele transmise prin audio vizual vin în contradicţie cu
valorile şi regulile pe care şi le-a însuşit copilul în socializarea primară. De aceea copilul
trebuie să-şi dezvolte capacitatea de a selecta acele materiale care se bazează pe propriile lui
convingeri şi concepţii şi să încerce să ajusteze materialele cu care vine în contact la aceste
aspecte.
Locul de muncă joacă un rol important în socializarea adulţilor. Mediul în care
munceşte şi cum este retribuit sunt diferite de la om la om; unii lucrează cu maşini şi alţii cu
idei, iar alţii cu oameni. Într-un experiment Kohn a arătat că natura muncii oamenilor
afectează direct comportamentul şi propriile concepte.

ROLUL FAMILIEI ÎN SOCIALIZAREA COPILULUI

Socializarea este procesul prin care orice societate îşi proiectează, reproduce şi
realizează, prin conduite adecvate ale membrilor săi, modelul normativ şi cultural.
Omul se formează şi modelează prin procesul de socializare, în contact cu mecanisme şi
exigenţe specifice promovate de familie, şcoală, grup de egali, grup profesional etc.
Încadrarea în sistemul relaţiilor sociale, îl determină pe individ să participe activ la viaţa
socială, îl învaţă să înţeleagă cultura, îl face capabil să îndeplinească (deţină) anumite
statusuri şi roluri în societate. Carenţele apărute în funcţia de socializare sunt grave, antrenând
comportamente indezirabile, deviante, conflicte de adaptare şi integrare socială.
Căile de formare a conceptelor morale sunt legate de constituirea concepţiei personale
despre lume şi viaţă (Weltanschauung) şi se realizează în două etape principale (la fel ca
educaţia):

I. Prima etapă se realizează în copilărie, în mediul familial (primii 7 ani), ce favorizează

socializarea primară în care se constituie comportamentele încărcate de elemente
valorice. În această primă instanţă a socializării, reprezentată de familie, copilul
deprinde noţiuni cu privire la: datorie, responsabilitate, interdicţie - marcînd
dezvoltarea unei structuri generalizate a conştiinţei morale şi juridice (S. Rădulescu,
1984). Familia constituie cadrul de realizare a sociabilităţii, premisa dezvoltării
normelor dezirabile, a modelelor aşteptate de conduită.
II. A doua etapă, a socializării secundare, descrisă de Skinner, se leagă de diviziunea
socială a muncii şi de repartiţia socială a cunoştinţelor, capacităţilor şi aptitudinilor.

32
 Este vorba despre două etape ale formării concepţiei despre lume şi viaţă, prima
exprimând o imagine despre lume (Weltbild), înţeleasă ca simplă însumare a rezultatelor
observării, cea de-a doua fiind un fel de a privi lumea (Weltanschauung), în mod activ,
centrîndu-se pe om, pe aspiraţiile şi exigenţele lui axiologice.
Conceptele morale sunt încărcate de atitudini complexe şi se organizează prin influenţă
- sunt conduite de influenţă. Adolescentul implică în formarea concepţiei despre lume şi viaţă
structura operativă a personalităţii, la rândul ei intersectată cu întreaga experienţă conceptuală.
Concurenţa universului familial şi şcolar, fiecare cu problemele sale, cu universul mare al
dependenţelor, contribuie la accentul special ce se pune după 14 - 15 ani pe construirea
concepţiei despre lume şi viaţă, din exprimarea dimensiunilor faptice şi nu dezirative ale
acesteia. Dacă nu ar exista această tensiune şi direcţie a spaţiului de viaţă, nu ar avea nici o
tensiune şi nici o dimensiune ideea de participare conştientă, deliberată, acceptată, la viaţa
socială.
Familia este cadrul în care are loc modelarea personalităţii copilului, trecerea de la un
comportament normativ (reglat din exterior), la un comportament normal (bazat pe
autoreglare şi autonomie morală). Familia este un reper permanent şi fundamental în condiţia
indivizilor, în manifestarea unor atitudini şi comportamente civice şi morale, ea fiind unitatea
de bază a societăţii, care asigură transmiterea obiceiurilor, atitudinilor, valorilor de la părinţi,
orientând copiii din punct de vedere moral (şi nu numai).
O serie de studii atestă faptul că copilul îndepărtat de familie încearcă un sentiment
profund de frustrare afectivă, se simte respins, neglijat, fapt ce va influenţa direct formarea şi
dezvoltarea conduitelor sale ulterioare. Prin urmare, familia asigură pe de o parte siguranţa
afectivă, iar pe de altă parte educaţia primară.
ELEMENTE DE SOCIOLOGIE MEDICALĂ
Psihosociologia sănătăţii este o disciplină care se conturează în spaţiul de interacţiune
dintre psihologia sănătăţii şi sociologia medicală. În această perspectivă preocupările majore
ale acestei discipline vizează:
- înţelegerea sănătăţii şi bolii în perspectiva istorică şi transdisciplinară; precizarea
raportului dintre modelul biomedical şi modelul bio-psiho-socio-spiritual al sănătăţii şi bolii;
- relaţiile dintre sănătate pe de o parte, modul de viaţă, calitatea vieţii, stilul de viaţă, pe
de alta parte;
- sănătatea şi boala ca şi constructe sociale şi profesionale;
- relaţiile dintre civilizaţie şi sănătate; bolile sociale şi bolile de civilizaţie;
- patternurile sociale ale bolii;

33
 - rolul factorilor psihosociali în etiologia bolilor;
- comportamentul bolnavului, rol statusul de bolnav, hospitalismul, stigmatizarea, modele
de relaţie terapeutică;
- modele de intervenţie complexă în domeniul îngrijirilor de sănătate;
- educaţia pentru sănătate şi promovarea socială a sănătăţii.
Sănătatea publică s-a conturat ca disciplină autonomă începând cu secolul al XIX-lea,
centrându-şi preocupările pe teme precum:
- măsurarea şi analiza stării de sănătate la nivelul comunităţilor şi a societăţilor;
- studiul influenţei factorilor socio-economici asupra stării de sănătate a populaţiei;
- estimarea nevoilor de servicii de îngrijire a sănătăţii;
- cercetarea sistemului institutional al îngrijirilor de sănătate;
- studiul metodelor de evaluare a performanţei activităţii în instituţiile de îngrijire a
sănătăţii;
- asigurările de sănătate, politica sănătăţii, promovarea sănătăţii;
- organizarea sistemelor de sănătate;
- planificarea şi organizarea sistemelor de sănătate (Lupu, Zanc, 1999).
Sănătatea publică s-a conturat şi s-a dezvoltat ca disciplină autonomă începând cu
secolul al XIX - lea, mai precis cu sfârşitul secolului al XIX - lea. Această evoluţie a fost
posibilă ca urmare, pe de o parte, a progreselor pe care medicina ca ştiinţă le-a realizat, pe de
altă parte, a conştientizării din ce în ce mai clare a faptului că sănătatea şi boala nu este doar
o problemă de biologie umană, ci şi o importantă problemă socială. În acest sens, în perioada
de început a disciplinei Sănătate Publică, s-a realizat un prim pas în sensul fixării interesului
nu doar pe latura curativă, ci şi pe latura preventivă în materie de sănătate şi boală. Ulterior
disciplina s-a dezvoltat de o maniera spectaculoasă, mai ales în ţările occidentului, pe măsură
ce dimensiunea comunitară şi socială a sănătăţii a fost tot mai bine înţeleasă.
Pshihosociologia sănătăţii, conturată cum spuneam în spaţiul de interacţiune dintre
psihologia sănătăţii şi sociologia medicală, s-a dezvoltat de o manieră specifică şi în mod
decisiv începând cu jumătatea secolului XX. Ea este o disciplină hibridă care pune împreună
perspectivele ştiinţelor socioumane cu cele ale ştiinţelor biologice în înţelegerea şi abordarea
sănătăţii şi bolii. Astăzi pshihosociologia sănătăţii şi sănătatea publică sunt bine reprezentate
în arealul disciplinelor care abordează, în planul cercetării şi al intervenţiei, problematica
sănătăţii şi bolii se află într-o dezvoltare pe alocuri debordantă.
Iată câteva dintre evoluţiile care au făcut posibile aceste dezvoltări:

34
 - conştientizarea tot mai clară a limitelor modelului tradiţional biomedical în
înţelegerea şi abordarea terapeutică a bolilor în favoarea unui model complex biopsihosocial;
- modificarea semnificativă a tabloului morbidităţii şi mortalităţii la nivelul sănătăţii
publice îndeosebi în a doua jumătate a secolului XX; astăzi, conform estimărilor de
specialitate, în societăţile dezvoltate îndeosebi, 50% din cauzele de morbiditate şi mortalitate
se datorează unor factori care pot fi preveniţi, care acţionează în contextul stilului de viaţă, şi
doar 25% dintre cauze ţin de factori de ordin biologic, 15 % de factorii de mediu şi 10% de
performanţa sistemului medical ( Organizaţia Mondială a Sănătăţii, 1999);
- creşterea ponderii costurilor pentru asigurarea sănătăţii şi tratamentul bolilor,
determinată pe de o parte de complexitatea îngrijirilor de sănătate, pe de altă parte de procesul
de îmbătrânire a populaţiei;
- creşterea de interes acordată nu doar laturii curative, ci şi laturilor preventive si
paleativă a bolii.
Cele mai importante paradigme active în domeniul pshihologiei sănătăţii şi sănătăţii
publice sunt:
a) paradigme de sorginte sociologică:
- paradigma structuralist-functionalistă, legată initial de numele lui Talcott Parsons, cel care a
formulat ideea că boala reprezintă o formă de devianţă legitimă, acceptata de societate, iar
rolul de bolnav este un rol social instituţionalizat;
- paradigma conflictului social care se aşează pe ideea inegalităţii accesului la serviciile
medicale şi pe contradicţia dintre orientarea spre profit a medicilor şi scopurile umaniste ale
profesiei lor;
- paradigma interacţionalismului simbolic, care subliniază ideea că sănătatea şi boala sunt
constructe sociale, care se conturează în funcţie de semnificaţiile acordate de indivizi sănătăţii
şi bolii, respectiv că normalul şi patologicul sunt relative, respectiv că boala apare/este
repezentata şi ca un produs al mecanismelor de etichetare;
- paradigma antipsihiatriei care argumentează ideea că boala psihică nu este decât un rol
social, pe care sunt constrânşi indivizii care nu se supun presiunilor conformismului social să-
l adopte;
- paradigma dezvoltării comunitare care accentuează pe rolul suportului social, privit în
contextul grupului de apartenenţă;
- paradigma ecologică (sistemic-ecologică) ce priveşte sănătatea şi boala la nivel individual,
dar şi la nivel de grup, de comunitate, de societate, de mediu fizic/natural, de univers.
b) paradigme de sorginte psihologică:

35
- paradigma cognitivistă, care argumentează asupra rolului jucat de factorii cognitivi în
sănătate şi boală;
- paradigma comportamentalistă, care accentuează asupra rolului jucat de comportament în ce
priveşte sănătatea şi boala;
- paradigma psihosomatică/psihofiziologică: interacţiunea psihic – somatic;
- paradigma dezvoltării umane: rolul etapelor vieţii în săăatate şi boală.
În ceea ce priveşte abordările active în intervenţie, în câmpul sănătăţii şi bolii, de
precizat că acestea se diferenţiază în funcţie de centrarea pe individ, pe familie, pe grup de
suport, pe comunitate, respectiv funcţie de centrarea pe sarcină, centrarea pe client, centrarea
pe terapeut.
MODELE DE INTERVENŢIE ÎN DOMENIUL SĂNĂTĂŢII ŞI BOLII
Psihosociologia sănătăţii şi sănătatea publică fundamentează la nivel ştiintific
intervenţia în domeniul sănătăţii şi bolii. Trebuie precizat că asistenta psihologică în acest
domeniu îşi găseşte locul şi se conturează în contextul recunoaşterii determinismului complex
biopsihosocial al sănătăţii şi bolii, a abordării holistice a persoanei sănătoase/bolnave
respectiv a abordării ecologice a sănătăţii şi bolii, astfel că în multe situaţii specialistul îşi
promovează intervenţia în cadrul unor echipe complexe, alături de medic, psiholog, sociolog,
asistent social ş.a. Intervenţia specifică focalizează pe dimensiunea psihosocială a sănătăţii şi
a bolii, văzută la nivelul individului, a familiei, a grupului de suport, a comunităţii.
Activităţile specifice în sfera sănătăţii şi bolii pot fi departajate pe următoarele
nivele:
a) Asistentă psihologică în sfera sănătăţii şi bolii la nivel comunitar.
La acest nivel se realizează identificarea problemelor sociomedicale, individuale
dar şi comunitare, şi se realizează capacitarea serviciilor de asistenta specializată, de la caz la
caz. Totodată, la acest nivel sunt puse în rol, în echipe complexe, programele de prevenţie a
îmbolnăvirilor prin măsuri de educaţie pentru sănătate şi identificarea precoce a
îmbolnăvirilor (prin screening). Apoi, programe de promovare a sănătăţii prin măsuri de
responsabilizare a comunităţii dar şi prin derularea unor acţiuni de lobby pe lângă factorii de
decizie în materie de politici de sănătate.
b) Asistenţa psihologică în spitale.
În sistemele de asistenţă dezvoltate în lumea contemporană, există o specializare a
specialiştilor în domeniu pe cele trei momente ale traseului de bolnav internat, anume:
momentul internării, faza de spitalizare şi momentul externării.

36
 Pentru momentul internării, responsabilităţile, activităţile pe care le asumă psihologul
vizează determinarea situaţiei socio-medicale a bolnavului, printr-o anchetă psihosocială
complexă, care lămureşte statutul acestuia în raport cu sistemul de asigurări şi posibilitatea
internării ca atare, precum şi multitudinea de premise de ordin psihosocial ale situaţiei de
bolnav care sunt utile în procesul terapeutic.
Pe perioada internării, specialiştii asumă, la bază, ansamblul de intervenţii care sunt
menite să asigure un climat psihosocial optimal. Apoi, realizează consiliere individuală şi de
grup, conduc grupuri de suport, grupuri terapeutice, grupuri de dezvoltare personală,
negociază în numele clientului şi reprezintă interesele acestuia când este nevoie. În fine,
pentru momentul/faza de externare, specialiştii asumă determinarea elementelor de ordin
psihosocial care intervin în evoluţia bolnavului, ulterioară externării, şi intervenţia primară în
raport cu acestea. Se are în vedere aici asigurarea acelor condiţii socio-medicale care să
faciliteze vindecarea, respectiv recuperarea, pe mai departe şi să nu mineze progresele deja
realizate. Aceste elemente sunt identificate în raport cu situaţia familială (materială şi
psihosocială) a pacientului, cu disponibilitatea şi accesibilitatea serviciilor de îngrijire a
sănătăţii în comunitatea în care va reveni bolnavul. Psihologul este cel care, dacă este nevoie,
ghidează pacientul spre instituţia postcură, respectiv spre instituţia de recuperare psihologică
necesară. De precizat că în marile spitale occidentale, atât la internare, cât şi la externare, pe
documentele aferente este obligatorie, alături de semnătura medicului, semnătura
psihologului.
c) Asistenţa psihologică în contextul unor programe speciale pe domeniul sănătăţii şi
bolii. Exemple: Programul Hospice Care, Programul Home Care, Programele Day Center
focalizate pe grupuri terapeutice, Programul Community Care.
Programul Hospice Care, dezvoltat initial în Marea Britanie, este astăzi larg
răspândit la nivel internaţional. Focalizat în primul rând pe îngrijirea bolnavilor incurabili
aflaţi în fază terminală (cancer, SIDA s.a.), programul Hospice Care se particularizează printr-
o abordare de fond de tip holistic. Astfel, bolnavul este luat în îngrijire în toate sferele vieţii
sale (la domiciliu, în spital, în grupul de apartenenţă şi în comunitate) şi în toate palierele
definitorii pentru el ca persoană bolnavă (îngrijire propriu-zis medicală, îngrijire/suport
psihologic, îngrijire/suport social, îngrijire/suport instrumental/material, eventual şi consiliere
juridică/reprezentarea intereselor). Rezultatele obţinute prin îngrijirea de tip Hospice Care
sunt absolut remarcabile, această abordare fiind considerată astăzi a fi una dintre cele mai
performante pentru bolnavii terminali, unde, evident, accentul cade pe îngrijirea paleativă. De
precizat că modelul Hospice Care, respectiv principiile care stau la baza lui, sunt transferate

37
astăzi şi în programe de îngrijire care se adresează altor categorii de bolnavi decât bolnavii
terminali.
Programul Home Care este astăzi larg răspândit în lume. Implementarea unui astfel
de program presupune intervenţia într-o echipă complexă de specialişti. Ideea de bază este
aceea a furnizării la domiciliu a serviciilor de îngrijire medicală şi psihosocială. O asemenea
abordare reduce costurile aferente spitalizării, acolo unde aceasta poate fi înlocuită cu
îngrijirea la domiciliu, şi, în plus, în destule cazuri, permite asigurarea unui climat psihosocial
mai bun la domiciu, în familie. Serviciul furnizat presupune asistenţa/îngrijire medicală
propriu-zisă, inclusiv în sfera igienei personale în cazul bolnavilor cu autonomie redusă,
consiliere şi suport afectiv, consiliere şi suport social, inclusiv suport de tip instrumental şi de
relaţionare, precum şi mese la domiciliu, unde este nevoie.
Programele de tip Day Center, focalizate pe grupuri terapeutice, grupuri de
suport mutual, grupuri de dezvoltare personală s.a., sunt astăzi deosebit de larg răspândite în
toată lumea, mai ales în cea occidentală. Ele se adresează multor categorii de bolnavi, de
exemplu celor cu probleme în sfera sănătăţii mentale, celor cu probleme în sfera
comportamentelor adictive, celor cu probleme de sănătate care impun diminuarea
autonomiei/participării sociale, respectiv presupun un anume nivel de stigmatizare socială.
Organizarea şi derularea activităţilor într-un astfel de centru de zi pentru persoane cu
probleme de sănătate este de resortul, în primul rând, a psihologilor. Ampla răspândire a
acestui tip de programe se datorează rezultatelor realmente deosebite obţinute, comparativ cu
abordările tradiţionale strict medicale (vezi, spre exemplu, performanţele obţinute în
recuperarea persoanelor cu comportament adictiv).
Programul Community Care este, de asemenea, unul dintre programele
prestigioase, în baza rezultatelor obţinute, dezvoltat şi furnizat pentru vârstnici, dar nu numai.
Un program de tip Community Care presupune un pachet de şase tipuri de servicii:
- servicii de bază, care includ consiliere individuală şi familială, servicii medicale curente,
sevicii de locuire şi loisir;
- servicii de prevenţie, care vizează prevenirea, în cazul vârstinicilor, a deteriorării funcţiilor
somatice, psihice şi sociale, prin intervenţii înainte de eventualele momente critice, în toate
cele trei domenii menţionate anterior;
- servicii de adaptare şi de integrare, care urmăresc dezvoltarea mijloacelor care-i permit
bolnavului cu autonomie diminuată să-şi fructifice potenţialul într-un mod dezirabil, şi pe cât
posibil optimal, şi să se adapteze noilor sale roluri în cadrul familiei şi a comunităţii (servicii

38
materiale şi financiare, servicii recreative, asumarea unor roluri active, grupuri de suport
mutual);
- servicii de sprijin, care au drept scop să ajute persoanele în cauză să rămână în mediul
familial şi să-şi menţină nealterate condiţiile de viaţă (ajutor de întreţinere menajeră, mese
servite la domiciliu, escorte şi vizite amicale);
- servicii de îngrijiri instituţionale, care vizează prevenirea riscurilor inerente unei vieţi
solitare şi incapacităţii de a duce o viaţă independentă, datorită diminuării autonomiei
personale (servicii de îngrijire zilnică, ajutor financiar pentru locuinţă, servicii de urgenţă,
s.a.);
- servicii de protecţie, care au drept scop protejarea drepturilor civile ale persoanelor
dependente, protejarea contra neglijenţei, abuzului sau exploatării exercitate de rude, prieteni
sau alte persoane şi asigurarea unui nivel de bunăstare adecvat ( Bedard C., 1973 apud
Radulescu S. 2002).
DEFINIREA CONCEPTELOR DE SĂNĂTATE ŞI BOALĂ
Multe sondaje de opinie realizate pe această temă au arătat că, la nivelul simţului
comun, sănătatea este reprezentată ca lipsa bolii, ca puterea de a rezista în faţa ameninţărilor
la adresa sănătăţii, ca posibilitatea de a te bucura de viaţă, ca realizare de sine s.a. Şi la nivelul
profesioniştilor, o vreme sănătatea a fost privită reducţionist, ca absenţa bolii (dar absenţa
bolii manifeste nu înseamnă neapărat sănătate), ca stare de normalitate în raport cu care boala
apărea ca stare patologică, anormală. Termenul de normal în raport cu cel de patologic are
însă o excesivă conotaţie morală şi normativă ale cărei disfuncţii apar mai ales acolo unde
stigmatizarea socială este vizibilă. Actualmente însă, începând cu jumătatea secolului trecut,
s-a instituit treptat o înţelegere complexă a sănătăţii şi bolii. Astfel, Organizaţia Mondială a
Sănătăţii (OMS) defineşte sănătatea nu doar ca absenţa a bolii sau infirmităţii ci ca o condiţie
de bunăstare completă în dimensiunile ei biologică, psihologică şi socială, respectiv ca
intergritate anatomică şi funcţională, capacitate de confruntare cu stressul fizic, biologic şi
psihosocial, capacitate de apărare împotriva îmbolnăvirilor şi morţii premature, confort fizic,
psihic, social şi spiritual, stare de bine în ansamblul ei.
În această perspectivă sănătatea şi boala nu apar ca stări distincte, delimitarea între
sănătate şi boală nu este atât de fermă precum ar putea părea la o primă vedere, sănătatea şi
boala apar mai degrabă ca şi extreme ale unui continuum pe o axă, pe care la un pol avem
sănătatea optimă iar la celălalt pol disfuncţia evidentă creată de boală, care se sfârşeşte în
deces prematur. Dacă sănătatea, respectiv boala, sunt considerate în dimensiunile lor

39
biologică, psihologică şi socială, atunci este de văzut care sunt conţinuturile acestor
dimensiuni ale sănătăţii (Lupu, Zanc, 2001).
În general, prin dimensiunea biologică a sănătăţii se înţelege buna funcţionare
somatică, buna capacitate a organismului de a pune în rol funcţiile fiziologice, aceasta
presupunând desigur şi integritatea anatomică şi funcţionalitatea biochimică.
La nivel psihologic sănătatea este privită ca acord între comportamentul cotidian al
persoanei şi valorile şi atitudinile care îi fundamentează viaţa, respectiv ca integritate
cognitivă, emoţională şi comportamentală a fiinţei umane, ca stare subiectivă de bine
determinată de atitudinea pozitivă faţă de viaţă şi de asumarea controlului asupra vieţii
proprii. Deseori este citat în acest context Abraham Maslow cu al său model al personalităţii
autorealizate care include 16 trăsături, dintre care enumerăm: orientarea realistă în viaţă,
acceptarea relaxată de sine şi de altul, interes social evident, simţul umorului, potenţial
creator.
La nivel social, socioprofesional, pe linia inaugurată de T. Parsons, sănătatea este
văzută ca şi capacitate individuală necesară pentru a juca rolurile sociale curente în viaţa
socioprofesională. Pe lângă roluri sunt avute în vedere şi capacitatea de a întreţine relaţiile
sociale funcţionale, de a promova aspiraţii în raport cu viaţa socială, de a evita sau a face faţă
stigmatizării care poate afecta şi starea de sănătate.
În ultima vreme celor trei dimensiuni ale sănătaţii enumerate anterior le este adăugată
încă una, şi anume dimensiunea spirituală, ce rezidă în construirea unei concepţii asupra vieţii
şi a unui ideal de viaţă capabile să pună omul în acord cu fiinţa divină, cu valorile şi reperele
ultime, cu Centrul existenţial. În acest cadru de înţelegere a lucrurilor, sănătatea nu mai apare
doar ca un dat, ci ca o cucerire permanentă care depinde în fond de tot ceea ce este şi tot ceea
ce face individul (ex.: teoria bolii ca biografie a lui Ronald Grossarth Maticek).
În ce priveşte conceptul de boală, în acest cadru apare ca o realitate complexă şi
care, în spaţiul continuumului sănătate – boală, apare multiplu ipostaziată, mergând de la
simpla disatisfacţie în raport cu viaţa, prin diverse forme ale disfuncţiei, până la boala ca
atare, la sechelele disfuncţionale succesive bolii şi în extremis, la decesul datorat bolii.
De adaugat, în completare la cele deja arătate, că sănătatea şi boala apar în acest
context ca şi concepte evaluative, condiţionate sociocultural. Ele surprind condiţionarea
socioculturală atât a reacţiilor faţă de boală, mai mult chiar, a simptomatologiei, inclusiv a
durerii, cât şi a valorii ce este acordată sănătăţii, respectiv bolii ca fenomene sociale. Este
deseori prezentată în literatura de specialitate situaţia legată de prezenţa endemică a malariei
în secolul XIX la populaţia de pe valea fluviului Mississippi care, ea însăşi, nu considera

40
malaria ca fiind boală, mai mult, cei care nu erau bolnavi de malarie erau consideraţi a fi
“anormali” în acel cadru.
În perioada modernă s-a produs o trecere de la modelul tradiţional, medical, al
sănătăţii şi bolii la un model complex, bio-psiho-socio-spiritual, care este actualmente
acceptat. Modelul biomedical era unul de sorginte pozitivistă, excesiv biologizant, care lua în
considerare factorii de ordin psihic şi social doar ca epifenomene, fără rol determinant în ceea
ce priveşte sănătatea şi boala. Noul model, cel complex, bio-psiho-socio-cultural, se edifică
pe baza înţelegerii sănătăţii şi bolii atât în dimensiunea ei biologică, cât şi în dimensiunea
psihologică, cea socială şi cea spirituală. Acest model, cel care este acceptat astăzi, s-a
conturat din ce în ce mai puternic în ultima jumătate de secol ca reacţie la cel biomedical,
urmare a schimbărilor survenite în ştiinţa medicală ca atare, dar şi a progreselor realizate de
psihologia sănătăţii, sociologia medicală s.a.
De precizat că în perioada istorică de dinaintea impunerii modelului reducţionist,
biomedical, înţelegerea complexă a sănătăţii şi bolii în dimensiunea ei biologică, dar şi în cele
psihologică, socială şi spirituală, era de la sine înţeleasă, în contextele socioculturale proprii
multor momente din epocile arhaică, antică, medievală, desigur însă că la nivelul de înţelegere
limitat, propriu acelor vremi.
Actualul model bio-psiho-socio-cultural se caraterizează prin:
- atenţia expresă acordată nu doar bolii, ci şi sănătăţii;
- deplasarea accentului exclusiv de pe individ înspre comunitate în abordarea sănătăţii şi bolii;
- luarea în atenţie atât a laturii curative, cât şi a laturii preventive şi paleative a bolii;
- înţelegerea bolii şi sănătăţii în contextul multifactorial al stilului de viaţă şi în legătură cu
calitatea vieţii;
- trecerea de la relaţia pasivă medic – bolnav, în care medicul este responsabil de tratarea
bolii, la relaţia participativă, cooperantă, în care personalul de îngrijire împreună cu persoana
în cauză, dar şi cu comunitatea, are responsabilităţi;
- abordarea concomitentă a laturii somatice şi a laturii psihice a bolii;
- integrarea dimensiunii spirituale (mai cuprinzătoare decât cea strict religioasă) în înţelegerea
şi abordarea problematicii sănătăţii şi bolii.
În acest fel modelul complex bio-psiho-socio-spiritual a produs treptat modificări în
clasificarea, în tipologia patologiei umane, astăzi fiind acceptate noi încadrări precum boli de
civilizaţie, boli de familie, tulburări comportamentale şi altele, pe lângă încadrările
tradiţionale.

41
 În mod tradiţional, somaticul şi psihicul erau văzute şi abordate separat în ce priveşte
sănătatea şi boala. Datorită acestui fapt, în clasificarea patologiei umane, cea mai generală
încadrare diferenţia între boli somatice în înţelesul foarte general al termenului şi boli psihice.
Pe la jumătatea secolului XX s-a impus viziunea psihosomatică asupra sănătăţii şi bolii care
într-o primă fază acredita o nouă departajare în patologia umană, cea care includea bolile
psihosomatice. Astăzi viziunea psihanalitică s-a dezvoltat până la nivelul unei
reconceptualizări novatoare a sănătăţii şi bolii, chiar dacă termenul ca atare a rămas marcat de
legătura prea strânsă cu psihanaliza pe care s-a bazat de la început.
Viziunea psihosomatică aduce oricum o mutaţie de fond şi anume aceea că somaticul
nu mai poate fi abordat separat de psihic şi nici invers. În acest sens, este astăzi acceptată
ideea că orice boală somatică are concretizări în plan psihic şi invers, cu diferite accente,
desigur. Astfel, şi în ce priveşte raportul somatic – psihic, acesta trebuie văzut ca un
continuum pe o axă, în care cei doi termeni ai raportului conturează extremele acestui
continuum.
Acestă înţelegere a sănătăţii şi bolii constituie contribuţia pe care paradigma
interacţionismului simbolic o aduce. Ideea de baza aici este aceea că atât sănătatea, cât şi
boala reprezintă constructe sociale, rezultate ale interacţiunilor dintre indivizi, a atitudinilor şi
valorilor acordate de societate sănătăţii şi bolii. Desigur se recunoaşte că sănătatea şi boala
reprezintă o problemă biologică, dar se adaugă că ele reprezintă şi o convenţie culturală. În
acest fel este vizibilă relativitatea normalului şi a patologicului în perspectiva
interacţionismului simbolic. O importanţă aparte prezintă argumentaţia despre boală ca
produs al mecanismelor de etichetare, de stigmatizare, cu toate implicaţiile acesteia, în ce
priveşte acceptarea/excluderea socială a unor întregi categorii de bolnavi, aceasta având
răsunet şi în contextul procesului terapeutic.
STILUL DE VIAŢĂ ŞI SĂNĂTATEA. CALITATEA VIEŢII ŞI SĂNĂTATEA
Analiza stărilor de sănătate şi boală în contextul stilurilor de viaţă este o
întreprindere care a căpătat prestanţă din ce în ce mai mare în ultimele decenii, pe măsură ce
s-a conştientizat tot mai clar că tabloul morbidităţii umane s-a modificat semnificativ pe
parcursul secolului XX. La începutul secolului, bolile infecţioase şi parazitare reprezentau
primele cauze de deces, în ordinea ponderii: pneumonia, tuberculoza şi gastroenterocolita.
Astăzi primele cauze de deces sunt reprezentate de bolile cardiovasculare, cancer şi respectiv
accidente. Desigur această schimbare se datorează în parte performanţelor pe care le-a obţinut
medicina modernă în terapia bolilor infecţioase, însă în mare măsură se datorează
schimbărilor care s-au produs în ceea ce priveşte stilurile de viaţă.

42
 Stilul de viaţă, încadrat în modul de viaţă al unei macrosocietăţi, reflectă modul de
organizare a vieţii individului şi grupurilor, în virtutea valorilor şi normelor acceptate şi
asumate care se manifestă prin decizii şi acţiuni voluntare. Desigur, stilul de viaţă este în
legătură cu multe alte lucruri decât sănătatea şi boala, însă, aşa cum argumentam anterior,
astăzi din ce în ce mai mult, sănătatea şi boala sunt văzute în contextul a tot ceea ce este şi tot
ceea ce face individul.
În a doua jumătate a secolului XX au survenit modificări ample şi rapide în ce
priveşte stilurile de viaţă, determinate de schimbările civilizaţiei contemporane la nivel
economic, dar şi la nivel sociocultural. Confortul suplimentar obţinut de omul contemporan ca
urmare a creşterii standardului de viaţă s-a însoţit de creşterea frecvenţei sedentarismului,
creşterea incidenţei comportamentelor adictive şi sporirea varietăţii acestora,
supraalimentaţia, automedicaţia şi supramedicaţia, expunerea pe scară largă la violenţă
simbolică în contextul consumului de mass-media.
Toate acestea se reflectă într-o manieră amplă în schimbarea profilului patologiei
umane la omul contemporan, se reflectă în creşterea ponderii bolilor de civilizaţie, în a căror
etiologie stilul de viaţă şi comportamentul persoanei sunt factori determinanţi, hotărâtori.
Astfel, conform evaluărilor realizate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), ponderea
celor patru varibile generale ale sănătăţii şi bolii în ceea ce priveşte cauzele de deces în ţările
dezvoltate sunt următoarele:
- biologia umană (factorii de ordin biologic): 25 %;
- mediul de viaţă (factorii de mediu): 15%;
- stilul de viaţă: 50 %;
- asistenţa medicală (resurse şi acces la resurse): 10%.
Stilul de viaţă îşi pune amprenta de o maniera specifică asupra sănătăţii şi bolii prin
intermediul comportamentelor cu risc pentru sănătate, respectiv a comportamentelor
prosanogene. Comportamentele cu risc pot fi evitate sau cel puţin diminuate, iar
comportamentele prosanogene pot fi învăţate şi asumate.
Calitatea vieţii văzută într-o calitate strânsă cu sănătatea şi boala este astăzi un fapt
comun. Concept complex şi multidimensional, calitatea vieţii vizează spaţiul de convergenţă
dintre elementele obiective ale vieţii văzute în legătură cu nevoile şi autoevaluarea subiectivă
a satisfacerii acestor nevoi. Calitatea vieţii se referă astfel la factorii care configurează viaţa la
nivel de sănătate, de condiţii economice, de climat sociocultural, de satisfacţie la nivel
psihologic şi spiritual, de calitate a mediului natural. Toate acestea îşi pun amprenta într-o
manieră complexă şi asupra stării de sănătate.

43
 Din acest conţinut complex al conceptului de calitate a vieţii pot fi însă desprinse
câteva dimensiuni care vizează în mod direct sănătatea şi boala. Acestea sunt:
- dimensiuniea fizică/somatică, ce se concretizează în autonomia fizică şi capacitatea
anatomo-funcţională curentă, vitalitatea necesară unei vieti normale, absenţa disconfortului şi
a durerii, satisfacerea nevoilor biologice legate de alimentaţie, odihnă, sexualitate ş.a;
- dimensiunea psihică, ce se concretizează într-o stare de adaptare psihologică la
mediu, graţie unei capacităţi cognitive şi unei vieţi emoţionale adecvate;
- dimensiunea socială, ce se concretizează în capacitatea de a juca rolurile
sociale/socioprofesionale curente, în capacitatea de relaţionare interpersonală adecvată, în
integrarea socială şi promovarea de aspiraţii sociale;
- dimensiunea economică, ce se concretizează în disponibilitatea resurselor de
bază necesare în plan material – financiar;
- dimensiunea cultural – spirituală, concretizată în acordul de fond cu lumea, în
existenţa/nonexistenţa unui ţel structurat în viaţă, a unui scop şi sens în viaţă, în promovarea
nevoilor culturale prin activităţi de hobby şi loisir, în sentimentul existenţei unei dezvoltări
personale în ansamblul vieţii.
Subdiviziuni utilizate astăzi ale conceptului de calitate a vieţii sunt cele de calitate
subiectivă a vieţii şi respectiv calitate a relaţiilor interpersonale, ambele cu relevanţă directă
pentru sănătate şi boală. Conceptul de calitate subiectivă a vieţii a fost introdus de R.G.
Maticek în contextul teoriei sale despre boală ca biografie, cu care a adus nu doar o
explicaţie redutabilă pentru îmbolnăvirea de cancer, ci şi un model de intervenţie pentru
prevenirea acestei îmbolnăviri. Conceptul de calitate a relaţiilor interpesonale se dezvoltă în
proximitatea modelului explicativ al lui Maticek şi trimite direct spre rolul suportului social în
sănătate şi boală.
ROLUL SUPORTULUI SOCIAL ÎN SĂNĂTATE ŞI BOALĂ
Despre suportul social se vorbeşte azi în termeni de rol de tampon în raport cu
acţiunea factorilor stresori. Suportul social intervine astfel ca factor de interpunere între
stress şi boală. Conceptul de suport social ca atare vizează rezultatul de protecţie în raport cu
factorii stresori pe care îi are existenţa şi funcţionarea reţelei sociale, reţelei de relaţii
interpersonale ale unei persoane. Această reţea socială oferă individului ajutor mutual,
posibilitate de comunicare şi descărcare emoţională prin împărtăşirea problemelor şi trăirilor
cu ceilalţi, conferă sentimentul de integrare, apartenenţă şi sens, face posibilă compasiunea,
acceptarea şi iubirea, precum şi existenţa stimei de sine prin feed-back-ul existent în relaţiile

44
interpersonale. Suportul social este activ în toate dimensiunile sale, dintre care cele mai
importante sunt:
- suportul emoţional;
- suportul informaţional;
- suportul prin valorizare;
- suportul instrumental/material.
Se face distincţia între aspectul cantitativ şi cel calitativ al suportului social.
Aspectul cantitativ este în directă legătură cu mărimea reţelei sociale şi implicit cu şansa mai
mare a disponibilităţii acestuia în termeni de spaţiu şi timp, pe când suportul calitativ este în
directă legătură cu densitatea şi gradul de adecvare a suportului primit, chiar dacă
dimensiunile reţelei sociale sunt reduse.
Cele mai importante surse de suport social sunt:
- familia;
- microgrupul de prieteni;
- microgrupul socioprofesional;
- microgrupul de vecinătate;
- grupurile de apartenenţă (ex: biserica, clubul ş.a.);
- specialiştii care furnizează servicii de îngrijire a sănătăţii mentale.
De precizat în ceea ce priveşte personalul care oferă servicii de îngrijire a sănătăţii,
că medicii sunt surse de suport social, dar pot fi în acelaşi timp surse de stres în cazuri
specifice.
Există astăzi multe cercetări disponibile despre rolul pozitiv al suportului social, atât în
prevenirea îmbolnăvirilor, cât şi în procesul terapeutic şi recuperator. Sunt frecvent citate, spre
exemplu, cercetările care atestă faptul că femeile care trec printr-un stress sever, dar au un
confesor, au un risc de a se îmbolnăvi de depresie de câteva ori mai redus decât cele care trec
printr-o asemenea situaţie, dar nu au confesor. În asistenţa psihologică, utilizarea pe scară
largă a grupurilor terapeutice de suport mutual, a grupurilor terapeutice în general,
reprezintă şi o fructificare a rezultatelor pozitive constatate ale suportului social.
După cum am arătat mai înainte, stilurile de viaţă afectează starea de sănătate,
respectiv boala, prin intermediul modelelor, patternurilor comportamentale pe care ele le
presupun. Acestea sunt legate de cultura dominantă, dar şi de subculturi şi contraculturi; atât
unele, cât şi altele implică, la diferite nivele, comportamente cu risc pentru sănătate, dar şi
comportamente prosanogene. Comportamentele cu risc pentru sănătate pot fi evitate sau
diminuate, după cum comportamentele prosanogene pot fi învăţate şi asumate. Cele mai mult

45
discutate pachete comportamentale în contextul comportamentului cu risc pentru sănătate
sunt:
- comportamentul alimentar (interesând aici aportul caloric, balanţa dietei,
regularitatea meselor, calitatea preparării);
- comportamentele adictive, respectiv cu risc pentru instalarea adicţiei (interesând
alcoolul, tutunul, alte droguri, jocurile de noroc, tulburările de comportament alimentar,
adicţiile afectiv-sexuale ş.a.);
- comportamentele sexuale (evitarea bolilor cu transmisie sexuală, evitarea sarcinilor
nedorite şi a avorturilor);
- activitatea fizică (evitarea sedentarismului, menţinerea greutăţii corporale potrivite);
- comportamente cu risc în sfera igienei mentale, insclusiv balanţa efort – relaxare (7-
8 ore de somn zilnic, exersarea hobby-urilor, loisir, ponderea efortului);
- comportamente de depistare precoce a îmbolnăvirilor, respectiv practicarea
imunizărilor/vaccinărilor.
La nivel internaţional astăzi se pune un accent deosebit pe rolul pozitiv accentuat
asupra sănătăţii pe care l-ar avea în contextul stilului de viaţă, evitarea fumatului şi, respectiv,
a obezităţii. Evitarea, respectiv diminuarea comportamentelor cu risc pentru sănătate şi
promovarea comportamentelor prosanogene se poate realiza şi se realizează astăzi prin
programe ample şi complexe de prevenire a îmbolnăvirilor şi de educaţie pentru sănătate.
RAPORTUL DINTRE CIVILIZAŢIE ŞI STAREA DE SĂNĂTATE
Pe parcursul secolului XX, tabloul principalelor cauze de mortalitate s-a schimbat
radical, trecându-se de la prevalenţa bolilor infecţioase, la prevalenţa bolilor cronice
degenerative. Acestea din urmă sunt în fond boli de civilizaţie, mai precis boli ale civilizaţiei
contemporane. Am arătat totodată că astăzi, în ţările dezvoltate, cauzele de mortalitate sunt
datorate în proporţie de 50% stilului de viaţă. Toate aceste aspecte se constituie într-un
argument pentru faptul mult subliniat că în perioada contemporană ponderea comparativă a
bolilor de civilizaţie a crescut de o manieră spectaculoasă. De precizat apoi că bolile
civilizaţiei conteporane, spre deosebire de bolile civilizaţiilor anterioare, au o dimensiune
psihosocială mai pregnantă. În acelaşi timp, în contextul civilizaţiei contemporane alterarea
mediului natural de către om contribuie la tabloul actual al patologiei umane. Cu alte cuvinte,
modelul de civilizaţie contemporană îşi pune amprenta asupra stării de sănătate, respectiv
boală, într-o mai mare măsură prin intermediul modului de viaţă, respectiv stilurilor de viaţă
corespondente, care promovează diferite comportamente cu risc pentru sănătate.

46
 Relaţiile civilizaţie – sănătate/boală sunt deosebit de complexe, de ample şi de
profunde. Caracteristicile de fond ale civilizaţiei contemporane care grevează asupra sănătăţii
publice sunt foarte multe şi este o întreprindere dificilă dacă nu imposibilă, aceea de a încerca
o prezentare exhaustivă a lor. În aceste condiţii, vom opta pentru luarea în atenţie a unui
număr de asemenea caracteristici de fond pe care le vom grupa în nouă categorii sau pachete
de caracteristici, pe care le vom prezenta în cele ce urmează. Acestea sunt:
a) atomizarea socială şi masificarea socială;
b) accentuarea şi amplificarea proceselor de urbanizare şi industrializare, dezvoltarea
turismului mondial şi a comerţului mondial;
c) ponderea însemnată a unor fenomene socioculturale cu potenţial patogen;
d) accelerarea schimbării sociale şi creşterea continuă a ritmului de viaţă;
e) modelele de sărăcie, respectiv bunăstare, specifice civilizaţiei contemporane;
f) schimbarea rolurilor şi statusurilor de bază de tip gender;
g) creşterea impactului unor implicaţii secundare, de ordin negativ, ale progreselor din
domeniul medical modern;
h) existenţa unor atitudini sociale inadecvate, contraproductive, faţă de unele categorii
ale populaţiei;
i) implicaţiile de fond ale schimbărilor climatice de amploare asupra sănătăţii publice.
Atomizarea socială reprezintă procesul de structurare socială specific civilizaţiei de
tip modern, occidental îndeosebi, fundamentată pe baze liberaliste, individualiste. Ea se
concretizează în diminuarea integrării sociale a indivizilor, în slăbirea sentimentului de
apartenenţă şi sens, în însingurarea acestora, slăbirea legăturilor cu ceilalţi. Asta înseamnă
implicit o diminuare a suportului social de care indivizii beneficiază, şi astfel o diminuare a
calităţii relaţiilor interpersonale.
Ceea ce se întâmplă nou în societatea contemporană este că această structurare
socială cu accent atomizant se întâlneşte cu un proces de accentuată masificare socială,
specifică locuirii în mari comunităţi urbane, la aceasta adăugându-se interdependenţele tot
mai mari datorate complexităţii vieţii şi procesului de globalizare.
Întâlnirea acestor procese generează un efect de tip inflaţionar care afectează edificiul social
în întregul lui, inclusiv la nivelul sănătăţii publice. Cum anume? Prin diminuarea drastică a
suportului social, precum şi a sentimentului de apartenenţă şi sens se înregistrează o sporire a
frecvenţei tulburărilor psihoafective. Franz Alexander, părintele psihosomaticii, considera că
retenţia emoţională este boala secolului XX. Într-un context apropiat se discută azi despre
ponderea însemnată a alexitimiei, ce rezidă în incapacitatea indivizilor de cunoaştere adecvată

47
a propriei dispoziţii subiective şi în incapacitatea de comunicare a acesteia. Survin astfel
afecţiuni în sfera sănătăţii mentale, precum şi a patologiei psihosomatice. Efectul acesta face
posibilă apoi amplificarea deosebită a agresivităţii structurale a societăţii. Cercetările realizate
în etologia umană au argumentat că, etologic, omul nu este făcut să trăiască nici în stil
robinsonist, dar nici în mase aglomerate, ci în structuri sociale de tip comunitar, care astăzi
sunt puse în dificulatate în contextul atomizării sociale şi massificării sociale. Sindromul de
semiadaptare rezultat duce la acea creştere a agresivităţii structurale manifestate atât direct,
prin violenţă fizică, cu implicaţiile ei în ceea ce priveşte sănătatea publică, cât şi indirect, prin
răsfrângerile la nivel psihosomatic şi de sănătate mentală.
Astfel, concluziv vorbind, atomizarea socială şi massificarea socială afectează
tabloul sănătăţii publice în sfera sănătăţii mentale, dar şi în sfera patologiei psihosomatice.
Desigur, urbanizarea şi industrializarea sunt fenomene sociale definitorii pentru
civilizaţia modernă şi contemporană, iar înlesnirile pe care ele le-au adus pentru viaţa omului
contemporan sunt deosebit de importante. În acelasi timp, însă, sunt de avut în atenţie şi
implicaţiile de ordin negativ ale acestor fenomene, în speţă asupra sănătăţii populaţiei. Ele
marchează, prin conţinuturile lor, tendinţa indivizilor de îndepărtare de mediul natural şi de
artificializarea vieţii. Asta înseamnă o defazare şi îndepărtare de ritmurile naturale şi implicit
o vulnerabilitate mai mare în raport cu schimbările mai rapide şi mai accentuate ale
parametrilor mediului, ceea ce este vizibil în sindromul de meteodependenţă, atât de răspândit
la omul modern.
Tendinţa de artificializare a vieţii se manifestă în multe planuri. Este de avut în atenţie
odată artificializarea alimentaţiei, manifestată prin creşterea deosebită a ponderii produselor
rafinate în alimentaţia omului modern, dar şi prin chimizarea excesivă a produselor
alimentare, prin utilizarea preparatelor hormonale de stimulare a creşterii în producţia
animală, mai nou prin introducerea speciilor transgenice. Apoi, artificializarea habitatului
manifestată prin asocierea locuirii moderne cu o multitudine de artefacte, care dau confort
vieţii, dar, în acelaşi timp, între altele, creează un adevărat ocean electromagnetic în care
trăiesc oameni şi ale cărui efecte de adâncime încă nu sunt suficient precizate. Trebuie să
avem în vedere, apoi, creşterea ponderii patologiei datorate poluării, alterării continue a
mediului natural, concretizată în foarte multe afecţiuni. Categoria bolilor profesionale de
asemenea a cunoscut o evoluţie semnificativă în contextul ponderii importante a locurilor de
muncă ce implică medii toxice, respectiv a standardizării activităţilor în munca industrială,
care duce la sărăcirea repertoriului comportamental şi diminuarea capacităţii adaptative în
raport cu presiunile mediului.

48
 Apoi, aglomerările urbane au favorizat întotdeauna, dar mai ales în civilizaţia
conteporană, circulaţia rapidă şi extinsă a germenilor patogeni, care astfel proliferează şi
dezvoltă tulpini noi, mai rezistente şi mai greu de combătut cu medicaţia existentă. De altfel,
OMS, în ultimul timp, tot mai insistent trage un semnal de alarmă în legătură cu pericolul ca
în perioada următoare să apară o epidemie catastrofală într-unul din marile oraşe ale lumii a
treia, cel mai probabil în sfera respiratorie, eventual digestivă. Circulaţia rapidă şi extinsă a
germenilor patogeni este favorizată astăzi şi de alte dezvoltări în acest cadru; este vorba
despre dezvoltarea turismului mondial care permite vehicularea la scară planetară a
germenilor patogeni, în speţă a celor epidemici, practic într-o singură zi. De asemenea,
dezvoltarea comerţului mondial, transportul de mărfuri, în particular de mărfuri alimentare la
nivel internaţional, face posibilă aceeaşi mutare a germenilor patogeni în arealuri diferite.
Sintetizând, se poate spune că amplificarea urbanizării şi a industrializării, turismul
şi comerţul mondial, au asupra sănătăţii efecte secundare de ordin negativ, directe, care
vizează bolile datorate poluării, bolile datorate artificializării alimentaţiei şi habitatului, bolile
virulente datorate dezvoltării unor tulpini, respectiv serotipuri de germeni patogeni, rezistenţi
la tratamente. Au apoi implicaţii indirecte care vizează afectarea la nivelul fondului genetic al
speciei, în particular a capacităţii reproductive, dar şi implicaţii care ţin de depresia imunitară,
respectiv activarea imunitară disfuncţională.
Fenomenele socioculturale cu potenţial patogen care sunt vizate sunt dintre cele
definitorii pentru civilizaţia contemporană. Întâi, este de precizat că acestea trebuie văzute în
contextul valorilor de fond care definesc civilizaţia de tip modern şi anume: mentalitatea
materialistă, psihoza performanţei, hedonismul contemporan. Avem în vedere, la un prim
nivel, unele mişcări sociale, socioculturale, cu evidente implicaţii şi în sfera sănătăţii publice.
Spre exemplu, mişcarea hippy/flower power şi revoluţia sexuală a anilor ’60, alte mişcări de
tineret asociate cu unele diviziuni ale muzicii rock, precum punk-ul în anii ‘80, heavy metal-
ul apoi, dar şi altele mai recente. Apoi, unele implicaţii ale mişcării feministe, conflictele
interculturale şi erupţia curentelor fundamentaliste, conflictele majorităţi – minorităţi (inclusiv
de ordin sexual).
Cum afectează aceste mişcări socioculturale sănătatea mintală publică? Prin
comportamentele cu risc pentru sănătate pe care le promovează, în contextul valorilor,
atitudinilor, practicilor specifice. Se poate exemplifica în acest sens cu implicaţiile revoluţiei
sexuale a anilor ’60 în planul sănătăţii publice. Efecte patogene sunt apoi de văzut în legătură
cu mass-media contemporană, fenomen definitoriu pentru civilizaţia contemporană, care
promovează şi comportamente sanogene, nu doar comportamente cu risc pentru sănătate. Aici

49
se discută îndeosebi despre neliniştea, teama şi agitaţia întreţinute de mass-media
conteporană, care promovează pe scară largă senzaţionalul şi violenţa simbolică, în rândul
anumitor categorii de populaţie, precum sunt: persoanele însingurate, copiii şi vârstinicii. Pe
termen mai lung, acestea pot duce la probleme de sănătate în aria sănătăţii mentale, respectiv
a tulburărilor psihosomatice.
Despre violenţa simbolică promovată de mass-media contemporană s-a discutat mult,
şi nu numai în lumea specialiştilor. Astăzi este acceptată o perspectivă explicativă echilibrată
asupra acestui fenomen. Astfel, impregnarea cu pulsiuni violente se poate concretiza atât în
comportament violent ca atare, cât şi în tulburări de sănătate mediate prin mecanisme
psihoneuroendocrinologice, la unele categorii de populaţie vulnerabile. La persoanele mature
şi echilibrate se poate produce consumul de tip cathartic al violenţei simbolice asimilate din
mass media. De altfel, trebuie semnalată aici diferenţa dintre a învăţa despre violenţă şi a
învăţa să fii violent.
De menţionat aici şi creşterea ponderii şi varietăţii comportamentelor adictive văzute
în contextul aculturaţiei crescânde şi a proliferării diverselor subculturi şi contraculturi în
civilizaţia contemporană, precum şi creşterea frecvenţei sindromului de anxietate socială
manifestată prin fuga de viaţa socială şi retragerea din orice competiţie. Atât comportamentele
adictive, cât şi anxietatea socială sunt în fond puse pe seama creşterii insatisfacţiei pe care
indivizii o resimt în raport cu viaţa socială.
Accelerarea schimbărilor sociale şi creşterea continuă a ritmului de viaţă sunt
fenomene evidente, cu care se confruntă mai mult sau mai puţin fiecare individ. Ele induc o
nesiguranţă accentuată şi dificultăţi în ceea ce priveşte adaptarea la viaţa socială, în ceea ce
priveşte posibilitatea de stăpânire a multiplelor participări pe care le are individul la viaţa
socială. Ele se concretizează în sindromul de semiadaptare, care se asociază cu stress cronic
accentuat; de asemenea, în sindromul de anxietate socială. De adăugat apoi că accelerarea
schimbărilor sociale se însoţeşte cu o complexificare permanentă a vieţii sociale şi cu o
creştere a frecvenţei şi amplorii schimbărilor sociopolitice şi culturale dramatice. De
menţionat în context, şi implicaţiile mediasferei în care trăieşte omul contemporan, în ce
priveşte creşterea ritmului vieţii.
Sindromul de semiadaptare şi amplificarea pe această bază a insatisfacţiilor pe care
le trăiesc indivizii în raport cu viaţa socială, creează o apetenţă crescută pentru diverse
misticisme şi fundamentalisme care deseori promovează comportamente cu risc pentru
sănătate. În acelaşi context se manifestă ceea ce mulţi specialişti discută ca fiind labilitatea

50
psihică accentuată a unui segment important de populaţie. Toate acestea se răsfrâng asupra
sănătăţii la nivel somatic, dar şi psihic, prin intermediul mecanismelor stresului.
Sărăcia îşi pune amprenta de o manieră specifică şi dramatică asupra stării de sănătate
mentală a populaţiei. De altfel, un întreg capitol al patologiei umane, şi anume bolile sociale,
a fost pus în legătură cu sărăcia. Se au în vedere aici bolile datorate malnutriţiei, igienei
precare şi accesului diminuat la sistemul îngrijirilor de sănătate. Boli precum TBC-ul, sifilisul,
alte maladii infecţioase şi parazitare, rahitismul, au încă pondere alarmantă în categoriile
sărace ale populaţiei. Mai puţin evident este însă faptul că şi bunăstarea contemporană are
implicaţii negative în planul sănătăţii publice, prin mijlocirea stilurilor de viaţă aferente. În
cea mai mare măsură se are în vedere problema supraalimentaţiei, asociată cu artificializarea
hranei. În legătură cu asta, apare problema obezităţii, problemă de mare amploare la nivelul
civilizaţiei moderne. De menţionat aici că, din populaţia SUA, peste 50% suferă de obezitate
sau exces de greutate corporală. Trebuie semnalată şi creşterea frecvenţei tulburărilor de
comportament alimentar: bulimia şi anorexia. Apoi, sedentarismul, cu implicaţiile lui în
planul patologiei cardiovasculare, dar şi în alte planuri; de asemenea, fenomenul
automedicaţiei şi, respectiv, a supramedicaţiei. Existenţa deseori a unor modele, la nivelul
categoriilor sociale înstărite, care sunt văzute ca şi expresii ale rafinamentului şi ale bunului
gust, dar care promovează comportamente cu risc pentru sănătate, creează de asemenea,
probleme specifice la nivelul sănătăţii publice. De ilustrat în acest cadru că, încă istoric
vorbind, primul val de dependenţă de heroină şi de cocaină la nivel internaţional s-a
înregistrat în mediile artistice pariziene, la sfârşitul secolului al-XIX-lea, începutul secolului
XX. În ce priveşte automedicaţia şi supramedicaţia este de punctat situaţia în care s-a ajuns
prin excesul utilizării antibioticelor, care a făcut ca astăzi să existe o adevărată competiţie
între producătorii de antibiotice din ce în ce mai puternice şi germenii patogeni, care au ajuns
să dezvolte rezistenţă la tratament.
Schimbarea rolurilor şi statusurilor de tip gender este o realitate în contextul
evoluţiilor proprii societăţii democratice moderne, dar şi în legătură cu dezvoltările prilejuite
de mişcarea feministă. Un istoric al mentalităţilor, precum Georges Duby, vede aceste
schimbări la nivelul rolurilor şi statusurilor de tip gender ca fiind rădăcina schimbărilor
sociopolitice şi socioculturale de ansamblu în lumea modernă şi contemporană. Era imposibil
ca schimbările pomenite să nu aibă repercusiuni şi la nivelul sănătăţii publice. În acest
context, sunt de pomenit rezultatele unei cercetări longitudinale realizată în Germania pe
parcursul ultimei jumătăţi a secolului XX, care a determinat schimbări semnificative în ceea
ce priveşte organismul femeii, pentru că s-a constatat o creştere semnificativă a nivelului de

51
hormonizare masculină a organismului femeii, o creştere a nivelului de pilozitate, precum şi
modificări de acelaşi fel la nivelul osteomuscular. Aceste modificări au fost observate de
mulţi specialişti ca o expresie la nivel biologic a rolurilor sociale nou asumate, respectiv a
modificărilor la nivelului stilurilor de viaţă aferente.
Consecinţele acestor schimbări de ordin biologic, sunt văzute în planul sporirii
dificultăţilor relaţiilor de cuplu, cu întregul set de consecinţe în planul sănătăţii, atât în ce-i
priveşte pe adulţi, cât şi în ce îi priveşte pe copii; este vorba de proliferarea unui întreg set de
stiluri de viaţă care implică elemente proprii comportamentelor cu risc pentru sănătate. Este
de menţionat în context o judecată acreditată azi, conform căreia generaţia anilor ’60 a dorit
să facă dragoste, nu război, dar ceea ce a reuşit cu adevărat este că a făcut viaţa greu de
suportat pentru copiii lor (printr-o diminuare specifică a atenţiei acordate acestora, în
condiţiile accentului pus pe propriile nevoi). Specific, problemele de sănătate determinate de
schimbarea rolurilor şi statusurilor de tip gender vizează patologia asociată
comportamentelor cu risc în sfera sănătăţii mentale, în sfera sexuală şi reproductivă, în sfera
alimentară, cu deosebire la adolescenţii tineri, dar şi la generaţia matură.
Progresele pe care medicina modernă le-a realizat, începând mai ales cu jumătatea
secolului XX, sunt definitorii nu numai pentru profilul civilizaţiei contemporane, dar şi pentru
tabloul morbidităţii şi mortalităţii în societatea conteporană. Ele au făcut posibilă schimbarea
spectaculoasă a primelor trei cauze de mortalitate, ca pondere, de la bolile infecţioase şi
parazitare spre bolile cronice degenerative. De menţionat, în context, că pneumonia, o
afecţiune care astăzi este bine controlată de sistemul medical, a făcut în anii de după sfârşitul
primului război mondial mai multe victime decât războiul mondial însăşi.
Aceste performanţe ale medicinei moderne au făcut posibilă supravieţuirea multor
persoane care înainte nu aveau nici o şansă. În particular, medicina modernă a făcut posibilă
supravieţuirea pe scară largă a acelor persoane care sunt purtătoare ale unor deficienţe la nivel
genetic; implicaţia care este discutată aici de către specialişti este cea care vizează creşterea
deosebită a amplorii mutaţiilor genetice la specia umană. Amploarea mutaţiilor genetice este
mai mare în ultima jumătate de secol decât în multe secole de dinainte. Unii specialişti ai
OMS vorbesc despre posibilitatea ca aceste mutaţii genetice transmise la urmaşi să facă la un
moment dat un fel de masă critică care să creeze un nou prag de dificultăţi pentru sănătatea
publică contemporană. Aceasta este problema de fond, discutată azi, în legătură cu
implicaţiile negative, de ordin secundar, ale progreselor medicinei moderne.
De menţionat, în context, şi capitolul iatrogenozelor în patologia umană,
determinate de implicaţiile secundare ale metodelor de investigaţie şi ale tratamentelor

52
moderne. Apoi, pe fondul eradicării prin imunizare şi terapie a unor boli majore în secolele
trecute, reapariţia, prin mecanisme complexe de tip epidemiologic, a altor boli majore,
respectiv emergenţa unora noi, dramatice, în nişa ecologic/epidemiologică rămasă
descoperită. Una dintre ipotezele privind HIV/SIDA se conturează în acest cadru explicativ.
Două sunt categoriile de populaţie în legătură cu care se poate vorbi cu deosebire de
atitudini sociale inadecvate, care se răsfrâng ca rezultate şi asupra sănătăţii publice. Întâi,
vârsta a-III-a în raport cu care trebuie din start avut în atenţie fenomenul de îmbătrânire a
populaţiei în lumea conteporană. În societăţile premoderne, după cum argumentează şi C.
Jung în mai multe dintre lucrările sale, vârstnicilor le erau rezervate roluri sociale majore în
ceea ce priveşte conducerea strategică a comunităţii şi decizia în situaţii de criză (vezi
instituţia “sfatul bătrânilor”) precum şi în ceea ce priveşte educarea şi formarea tinerei
generaţii. În societatea contemporană, vârstnicii au pierdut aceste roluri sociale. În această
situaţie ei se percep pe ei înşişi cu intensitate sporită ca un balast social. De adăugat la această
situaţie fenomenul de însingurare, prezent în multe cazuri, şi de pus în legătură cu evoluţiile
degenerative proprii vârstei; oricum, pentru a contura implicaţiile dramatice în ce priveşte
sănătatea mentală la această categorie de populaţie. Este vorba în fond de boli cronice
degenerative cardiovasculare, digestive, de tumori, de degenerescenţa la nivel psihic, de
răspunsuri imune diminuate.
Cealaltă categorie de populaţie care interesează cu deosebire în ce priveşte
atitudinile sociale inadecvate este categoria adolescenţilor şi tinerilor. În contextul orientării
valorice şi acţionale proprii civilizaţiei contemporane, societatea are faţă de această categorie
de populaţie o atitudine schizoidă. Pe de o parte le reclamă o maturizare şi o viaţă autonomă
precoce, pe de altă parte le interzice mijloacele necesare pentru aceasta. La nivel biologic,
pubertatea se instalează mai repede şi maturizarea se produce astăzi mai repede decât cu
câteva generaţii în urmă. La nivel psihologic şi social, socioprofesional, maturizarea este
astăzi mult amânată de complexitatea crescândă a vieţii sociale. Să avem în vedere
maturizarea psihologică atât în plan cognitiv, cât mai ales în plan afectiv. Imaturitatea
afectivă este actualmente reclamată în legătură cu ponderea crescândă a comportamentelor
adictive; maturizarea şi autonomizarea socială şi profesională, care este şi mai mult amânată,
în condiţiile în care durata unui stagiu de pregătire profesională complet, la nivel superior mai
ales, este de foarte mulţi ani; în plan social, câştigarea autonomiei materiale, financiară şi
locativă şi întemeierea familiei, este în tot mai multe societăţi împinsă până la 30 de ani şi
după această vârstă. Această atitudine schizoidă a societăţii faţă de adolescenţi şi tineri crează

53
dificultăţi suplimentare de adaptare care au implicaţii asupra sănătăţii, fie direct, fie prin
apetenţa pentru stiluri de viaţă care promovează comportamente cu risc pentru sănătate.
Schimbările climatice globale care sunt constatate în ultimele decenii reprezintă
desigur un fenomen natural, care este însă pus într-o puternică legătură de conţinut cu
activităţile umane din societatea urbanizată şi industrializată. Dincolo de implicaţiile directe
asupra sănătăţii publice, schimbările climatice globale trebuiesc văzute prin prisma unor
implicaţii mai subtile, indirecte. Astfel, modificările globale ale climei fac posibilă migrarea şi
instalarea în arealuri de locuire noi a unor categorii de germeni patogeni care nu erau specifice
pentru acele zone ale planetei şi în raport cu care populaţia care locuieşte acolo nu are
imunitate specifică. Asta poate crea momente de o periculozitate aparte în planul sănătăţii
publice, prin posibilitatea apariţiei unor noi focare epidemice sau endemice, nespecifice.
Dacă bolile de civilizaţie în perioadele anteriorare celei contemporane se conturau
în spaţiul patologiei infecţioase (virotice, microbiene sau parazitare), în perioada
contemporană acestea se conturează în spaţiul patologiei cronice degenerative. Cele cu
pondere mare în acest cadru sunt următoarele:
- boli cardiovasculare cronice degenerative: ateroscleroza, cardiopatia ischemică,
hipertensiunea arterială; reamintim că prima cauză de mortalitate în perioada contemorană
este reprezentată de bolile cardiovasculare;
- neoplaziile maligne, cancerele în diferitele lor forme; cancerul reprezintă a doua
cauză de mortalitate la nivel mondial în momentul de faţă; în România, o problemă
suplimentară este reprezentată de lipsa instrumentelor şi organizării necesare pentru
diagnosticul precoce în forme de cancer care abordate în prima fază prezintă mari şanse de
vindecare (ex. cancerul mamar);
- dependenţa de substanţe, comportamentele adictive în ansamblul lor şi în marea lor
varietate, în speţă cele care apar în contextul mass-media contemporană şi a computerelor,
Internetului;
- boli metabolice cronice degenerative: obezitatea, diabetul zaharat;
- boli de civilizaţie în sfera digestivă: problematica gastritelor acute şi cronice, a
ulcerelor, frecvenţa mare a cariilor dentare la omul contemporan, colonul iritabil;
- boli de civilizaţie în sfera respiratorie: bronhopneumopatia cronica obstructivă;
- patologia geriatrică: afecţiuni degenerative specifice vârstei precum prevalenţa
crescută a suferinţelor cardiovasculare, a cancerului, tulburări ale funcţiilor psihice, răspunsuri
imune diminuate, toate acestea amplificate de atitudinea socială inadecvată faţă de această
categorie de populaţie;

54
 - accidentele, sub multiplele lor forme, specific contemporane: intoxicaţii accidentale
sau în intenţie suicidară, accidente profesionale, abuz de medicamente, accidente rutiere,
agresiuni fizice; precizăm că accidentele reprezintă a treia cauză majoră de mortalitate la nivel
internaţional actualmente;
- iatrogenozele, prin intervenţie diagnostică, terapeutică sau chirurgicală;
- sănătatea mentală contemporană: unii specialişti OMS văd depresia ca marea
problemă de sănătate publică a secolului.
Problematica HIV/SIDA a erupt de o manieră dramatică în atenţia publică şi în tabloul
patologiei conteporane la începutul anilor ‘80 ai secolului trecut odată cu punerea în evidenţă
a virusului HIV de către dr. L. Montagnier de la Institutul Pasteur din Paris. Actualmente
infecţia cu HIV şi boala SIDA au o prevalenţă şi o incidenţă deosebit de mare la nivel
mondial. Conform ultimelor date comunicate de OMS în 2007, la nivel mondial există 46 de
milioane de persoane infectate cu HIV, până acum s-au înregistrat la nivel mondial 26
milioane de decese datorate SIDA şi zilnic se înregistrează 10 mii noi decese datorate SIDA.
În România, estimările realizate relevă peste 8 mii de cazuri la adulţi, respectiv peste 6 mii
cazuri la copii. România se particularizează printr-o pondere foarte mare a cazurilor de SIDA
la copii (cel mai mare număr de infecţii HIV şi boală SIDA din toata Europa) cu precizarea că
cea mai mare parte a acestor infecţii s-a produs între anii 1987-1990, în condiţii
intraspitaliceşti, de o maniera încă nelămurită. Etiologia acestei maladii este încă insuficient
elucidată, există trei ipoteze majore: ipoteza că virusul HIV ar aparţine categoriei aşa
numiţilor viruşi lenţi, specifici primatelor, şi care, la capătul unei evoluţii lente de mii de ani,
ar fi reuşit să ajungă la specia umană, în condiţiile creşterii spaţiului de întâlnire dintre om şi
primate, datorită expansiunii habitatului uman; ipoteza că virusul există de mii de ani la om
dar că acesta ar fi devenit virulent doar în condiţiile contemporane, în legătură cu schimbările
majore în modul de viaţă şi mediul de viaţă; ipoteza că virusul ar fi fost produs în laborator,
accidental (campania de vaccinare împotriva poliomelitei în Africa Ecuatorială, în anii ’50),
sau intenţionat.
Cert este că HIV/SIDA reprezintă azi o problemă globală atât la nivel medical, cât
şi la nivel social. Este o problemă globală pentru că afectează specia umană la nivel planetar;
este o problemă globală pentru că problematica aceasta este un reper şi un incitator la
numeroase schimbări globale. Exemplu: reproblematizările semnificative în sfera
comportamentului sexual, în sfera fidelităţii relaţiei de cuplu, în direcţia stimulării acţiunii
globale la nivelul sănătăţii publice, în sensul catalizării conştiinţei umane. Problematica
HIV/SIDA are numeroase implicaţii sociale şi psihosociale majore:

55
 - se asociază în multe cazuri cu sărăcia şi cu nivelul redus de instruire;
- comunităţile marginalizează, mai mult sau mai puţin, persoanele infectate şi
familiile lor;
- există cazuri în care persoanelor cu HIV/SIDA le sunt refuzate intervenţiile
chirurgicale, stomatologice sau alte tipuri de îngrijire;
- există cazuri de limitare a accesului copiilor în cauză la frecventarea unor şcoli;
- la nivelul comportamentelor cu risc, problematica HIV/SIDA se asociază cu
consumul de alcool şi alte droguri şi cu prostituţia.
INTERDEPENDENŢA STRESS – SĂNĂTATE – BOALĂ
DEFINIREA CONCEPTELOR
Stressul este un concept cheie în modelele explicative ale sănătăţii şi bolii azi.
Aceasta pentru că în contextul stilului de viaţă care este azi considerat responsabil în mare
parte de bolile de civilizaţie, stresul joacă un rol preponderent. Conceptul de stres ca atare este
legat iniţial de cercetările lui Walter Cannon şi Hans Selye. Ulterior s-a dezvoltat un întreg
câmp de cercetări şi preocupări care vizau stresul. Stresul este definit ca răspuns al
organismului la stimulările externe, ca stare în care se găseşte un organism, o persoană
ameninţată de dezechilibru sub acţiunea unor factori care pun în pericol mecanismele sale
homeostatice. În general se face distincţie între trei mari categorii de factori stresori: stresori
fizici, stresori psihici şi stresori sociali.
Având în vedere faptul că în viaţa cotidiană aceste trei categorii de stresori se
regăsesc în multe cazuri în forme combinate, datorate interacţiunilor dintre ele, Adriana
Băban (Băban, A., 1998) propune următoarea clasificare a stresorilor:
- evenimente majore de viaţă (deces, boli fizice, divorţ, emigrare, pensionare);
- tracasări cotidiene (suprastimulare, substimulare, izolare socială, aglomerare socială,
conflicte de rol, contrarierea nevoii de afirmare, afecţiune, afiliere, lipsuri financiare);
- experienţe traumatice şi catastrofale (dezastre, calamităţi, ameninţarea integrităţii
fizice, războaie, accidente aviatice sau feroviare).
Este larg utilizată azi scala lui Holmes şi Rahe pentru măsurarea nivelului de stres în funcţie
de evenimentele de viaţă. O distincţie utilă este aceea dintre stressul acut legat de
evenimentele critice de viaţă şi stresul cronic legat de tracasările cotidiene. În legătură cu
experienţele traumatice s-a dezvoltat la nivel explicativ conceptul de sindrom de stress
posttraumatic. Azi o atenţie deosebită este acordată stresului psihosocial legat de viaţa
socială, relaţională şi trebuie văzut în contextul stilului de viaţă al persoanei. Stresorii

56
psihosociali se dezvoltă în context individual, familial, de grup de apartenenţă, de grup
profesional, de comunitate şi de societate. Astfel, se face distincţia între:
- eustress, acea manifestare care face posibilă mobilizarea resurselor organismului, a
persoanei, face posibilă adaptarea;
- distress, acea manifestare a stresului care apare ca urmare a solicitării excesive sau a
suprastimulării şi conduce la dezadaptare.
Există mai multe modele asupra stresului şi mecanimelor sale, respectiv a relaţiei
dintre stress şi îmbolnăvire. Pe linia modelului fiziopatologic, încă de pe la începutul secolului
XX, W. Osler argumenta că angina pectorală este o boală caracteristică oamenilor de afaceri,
intens absorbiţi de munca lor. Azi cei mai mulţi dintre cercetători acceptă rolul predispozant al
stresului în diverse boli. În particular cercetările de psihoneuroendocrinologie şi
psihoneuroimunologie conturează mecanismul prin care stresul intervine în îmbolnăvire. În
general în contextul mecanismului de acţiune a stresului se face distincţia între trei momente,
trei faze:
- faza de acţiune a factorilor stresori;
- faza de evaluare;
- faza de ajustare (coping) şi răspuns la stress.
Prima fază este aceea în care organismul, persoana suportă acţiunea stresorilor, în diferitele
lor forme. Există diferenţe în modul de acţiune a stresorilor, în funcţie de conţinutul lor
preponderent, fizic, respectiv psihosocial. Cea de a doua fază, cea de evaluare a situaţiei de
stres, respectiv a impactului factorilor de stres, comportă, după Lazarus, unul dintre
cercetatorii redutabili ai fenomenului, două tipuri de evaluări: evaluarea primară şi evaluarea
secundară. În cadrul evaluării primare, situaţia dată este definită prin semnificaţia pe care o
are sau nu o are pentru confortul şi homeostazia persoanei. Intervin aici trei tipuri de
informaţii cu emoţiile lor aferente:
- informaţii care vizează pierderile deja produse;
- informaţii care vizează anticiparea unei ameninţări viitoare;
- informaţii care conturează provocarea pe care o resimte persoana în sensul de
ameninţare care poate fi cotrolată.
Evaluarea secundară merge mai departe, identificând soluţiile, alternativele adaptative
disponibile. În raport cu evaluarea primară, evaluarea secundară poate să confirme
ameninţarea, să o amplifice sau să o diminueze. Două categorii de factori intervin în procesul
de evaluare. Factori personali pe de o parte, care vizează stilul cognitiv, emoţional şi

57
voliţional al persoanei, factori situaţionali pe de altă parte care se referă la specificul situaţiei
văzută în lumina iminenţei, a noutăţii, a gravităţii, a predictibilităţii.
Evaluarea pregăteşte şi face posibilă ajustarea (copingul) şi răspunsul la stress.
Conceptul de (coping) ajustare, unul dintre cele mai importante în explicarea mecanismului
stresului este definit, în general, ca efort cognitiv şi comportamental de a reduce, stapânii sau
tolera solicitările interne sau externe care depăşesc resursele personale. Procesul de ajustare
implică trei faze:
- faza I de anticipare, avertizare, când persoana se pregăteşte pentru confruntare,
estimând costul acesteia;
- faza II de confruntare, respectiv impact, când se răspunde situaţiei survenite şi se
reevaluează apoi situaţia nouă;
- faza de postconfruntare în care se analizează şi se estimează situaţia personală în
raport cu ceea ce s-a întâmplat.
În general se face distincţia între ajustarea instrumentală, care este orientată direct
spre rezolvarea problemei şi ajustarea emoţională, care este focalizată pe reducerea sau
controlarea răspunsului emoţional la stres. În acest din urmă caz sunt discutate sau sunt
incluse şi soluţiile paleative, precum consumul de alcool sau alte droguri sau tehnicile de
relaxare. Copingul ca atare nu înseamnă 100% succes, respectiv 100% insucces, mai ales dacă
analizăm problema pe o durată mai lungă. Copingul poate surveni succesiv şi el semnalează
caracterul complex şi dinamic al răspunsului la stress (Băban, A., 1998); semnalează, de
asemenea, consecinţele complete şi diferenţiate ale stressului, pe termen scurt şi pe termen
lung, la nivel fiziologic, la nivel cognitiv, la nivel emoţional, la nivel comportamental. De
asemenea, la nivel acut, respectiv la nivel cronic, unde sindromul Burn-out (sindromul de
epuizare) este mult discutat azi.
TENDINŢE DEMOGRAFICE ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ
Interdependenţa dintre tabloul morbidităţii într-o societate şi structurile, respectiv
evoluţiile demografice din această societate este aproape de domeniul evidenţei. În perioada
contemporană această interdependenţă a fost analizată, a fost privită în contextul a două
procese de tranziţie care marchează ambele câmpuri. Astfel, a fost definit un proces de
tranziţie a morbidităţii în societatea modernă. Acesta constă, în esenţă, în trecerea de la
morbiditatea de tip primitiv la morbiditatea de tip evoluat. Prima dintre ele este caracterizată
de ponderea mare, de prevalenţa bolilor infecţioase, parazitare şi a malnutriţiei, pe când cea
de-a doua este definită de ponderea mare, de prevalenţa bolilor cronice cardiovasculare, a
cancerului, a diabetului, obezităţii ş.a.

58
 Se poate constata uşor că morbiditatea de tip primitiv este specifică societăţilor
premoderne şi primei perioade a societăţii moderne, respectiv ţărilor sărace, pe când
morbiditatea evoluată este specifică segmentului contemporan al societăţii moderne şi ţărilor
bogate. Ţările occidentale sunt primele care au parcurs tranziţia morbidităţii în societatea
modernă şi s-au stabilizat după această tranziţie. Ţările est-europene au parcurs mai târziu
acest proces dar se află la finalul lui, cu un oarecare recul datorat deteriorării condiţiilor de
viaţă şi implicit a stării de sănătate în anii tranziţiei sociale de după 1990. Alte ţări din
continentele şi zonele sărace ale lumii sunt, la diferite nivele, în cursul procesului de tranziţie
a morbidităţii în societatea modernă.

Celălalt concept, respectiv proces tranzitoriu discutat în acest capitol, anume tranziţia
demografică în societatea modernă, constă în trecerea populaţiilor de la regimul demografic
tradiţional, caracterizat prin niveluri înalte ale natalităţii şi mortalităţii, la regimul demografic
modern caracterizat de niveluri scăzute ale natalităţii şi mortalităţii, dar şi de creşterea
speranţei de viaţă şi de creşterea ponderii populaţiei vârstnice.
În general se disting trei faze în procesul de tranziţie demografică:
- în prima fază se produce o scădere a indicilor de mortalitate, întâi a mortalităţii
generale şi apoi a mortalităţii infantile, concomitent cu o creştere a excedentului natural al
populaţiei;
- în cea de-a doua fază se produce o scădere a indicelui de fertilitate şi implicit a
natalităţii, concomitent cu scăderea excedentului natural al populaţiei;
- în a treia fază se înregistrează o creştere a ponderii populaţiei vârstnice (pe fondul
natalităţii scăzute) concomitent cu o stabilizare a creşterii naturale a populaţiei.
Şi tranziţia demografică în societatea modernă a fost parcursă întâi în ţările de tip european, în
cele occidentale întâi de toate. În continentele şi zonele mai sărace ale planetei, care au
parcurs mai târziu sau nu au parcurs până la capăt procesul de modernizare socială, tranziţia
demografică modernă s-a produs mai târziu, mai încet, sau este în curs de parcurgere.
Azi unii specialişti vorbesc despre a doua tranziţie demografică, ce s-ar afla în faza ei
de început. A doua tranziţie demografică (Mureşan, C., 1999) ar face ca, în loc ca procesul de
creştere a populaţiei, care este consecinţa directă a tranziţiei demografice propriu-zise, să fie
stopat şi astfel volumul populaţiei să se stabilizeze, să se declanşeze un proces de scădere a
volumului populaţiilor. Această scădere a volumului populaţiilor ar fi determinată de: un
oarecare declin al familiei în general, în special al familiei numeroase în raport cu familia
restrânsă, de creşterea divorţialităţii, de eficacitatea la nivel social a contracepţiei moderne

59
care duce la scăderea fertilităţii, de recurgerea la avort, de descreşterea nupţialităţii şi
creşterea ponderii coabitării consensuale. Se poate astfel constata că cele două procese
tranzitorii, tranziţia demografică în societatea modernă şi tranziţia morbidităţii în societatea
modernă avansează concomitent şi se intercondiţionează, fiind determinate în adâncime de
schimbările de fond proprii civilizaţiei moderne, la nivel economic, sociocultural şi medical.
Principalele concepte utilizate în măsurarea şi analiza stării de sănătate a populaţiei, de
fapt clase de concepte pentru că au multiple diviziuni, sunt conceptele de morbiditate şi
mortalitate. Conceptul de morbiditate, în definiţia sa cea mai succintă, desemnează
fenomenul îmbolnăvirilor într-o populaţie. Desigur, fenomenul îmbolnăvirilor nu este unul
omogen, este unul complex şi există multiple clasificări ale îmbolnăvirilor ca fenomen. Pe
moment vom face aici distincţia, în categoria îmbolnăvirilor cu caracter de masă între:
epidemie (o boală de masă care se propagă în populaţie şi se stinge într-o perioadă relativ
scurtă: categoria bolilor acute), endemie (boala care se instalează într-o populaţie de o
manieră permanentă: categoria bolilor cronice) şi pandemie (o boală care atinge populaţii
foarte mari, întreaga populaţie a planetei, la limită).
În contextul conceptului de morbiditate, o primă varietate a acestuia, utilizată în
măsurarea şi analiza stării de sănătate, este morbiditatea generală. Morbiditatea generală
suprinde de o manieră sintetică fenomenul îmbolnăvirilor într-o populaţie, dar nu permite o
analiză de fineţe, în particular nu este lămuritor la nivelul comparaţiilor făcute între diverse
populaţii, pentru că nu ţine seama de structura populaţiei în funcţie de diversele criterii.
Morbiditatea generală poate fi raportată în funcţie de incidenţă (cazurile de
îmbolnăviri nou apărute) şi, respectiv, în funcţie de prevalenţă (totalitatea îmbolnăvirilor care
există într-o populaţie la un moment dat, respectiv într-o anumită perioadă). Conceptul de
morbiditate generală prin incidenţă este astfel util în măsurarea fenomenului îmbolnăvirilor
acute (cele mai frecvente fiind bolile aparatului respirator şi bolile aparatului digestiv).
Conceptul de morbiditate prin prevalenţă, de moment şi de perioadă, este util în studierea şi
măsurarea îmbolnăvirilor cronice. La bolile cronice cu perioadă scurtă de la îmbolnăvire la
diagnosticare se calculează şi incidenţa şi prevalenţa.
Pe lângă conceptul de morbiditate generală, în analiza stării de sănătate a populaţiei
este utilizat conceptul de morbiditate specifică, pe grupe de vârstă, pe sexe, pe medii de
reşendinţă şi altele. Acest concept permite măsurări şi analize de fineţe, respectiv comparări
relevante. În România, conform măsurătorilor şi analizelor făcute de P. Mureşan, unul dintre
cei mai redutabili specialişti în analiza stării de sănătate a populaţiei în România, în ultima

60
jumătate de secol există câteva regularităţi, valabile în mod direct până la începutul anilor 90,
dar care îşi păstrează valabilitatea într-o măsură însemnată:
- în mediul urban, morbiditatea este mai mare decât în mediul rural şi este mai mare la
sexul feminin, comparativ cu cel masculin;
- în raport cu vârsta, la grupa de vârstă 30-34 de ani, indicele morbidităţii este
corespunzător indicelui mediu pe ţară;
- la grupa de vârstă 0-14 ani, indicii de morbiditate ai mediului urban sunt mai
coborâţi decât în mediul rural; de la 15 ani în sus, sensul comparării se inversează;
- indici minimi de morbiditate se înregistrează la grupa de vârstă 15-19 ani şi sunt
semnificativ mai scăzuţi la populaţia masculină;
- la sexul feminin, morbiditatea este mai mare la toate grupele de vârstă cu excepţia
grupelor 1-9 ani şi peste 80 de ani.
O altă subdiviziune a conceptului de morbiditate, mult utilizată, este aceea de
morbiditate cu incapacitate temporară de muncă. Acest concept este util în raportare la
sistemul asigurărilor sociale. Într-un sens de utilitate apropiat este folosit conceptul de
morbiditate cu spitalizare, acesta interesând planificarea şi organizarea sistemului de sănătate,
ca amploare şi ca structură. Se calculează, de asemenea, indicii morbidităţii în funcţie de
statusul economic. În funcţie de statusul economic, precum şi de nivelul de instruire, respectiv
statusul sociocultural, se contruiesc la nivel conceptual pattenurile sociale ale bolii. Un set de
distincţii care sunt utile în proximitatea morbidităţii sunt cele dintre deficienţă, incapacitate,
handicap şi boală.
Al doilea set de concepte utilizate în analiza stării de sănătate a populaţiei este cel care
vizează mortalitatea. În această familie conceptuală, care surprinde în esenţă fenomenul
deceselor într-o populaţie, în speţă intensitatea deceselor, este utilizat la un prim nivel ca
indicator global de mortalitate, rata brută a mortalităţii care rezultă raportând numărul
deceselor la populaţia medie şi înmulţind cu o mie (de obicei se raportează la un an). Şi în
acest caz, mortalitatea generală nu permite analiza de fineţe şi comparabilitatea întrucât nu
ţine seama de structurile populaţiei, nu ţine seama de asemenea pe parcurul unui an de
variabilitatea sezonieră a mortalităţii. Aceasta din urmă în România spre exemplu, conform
analizelor realizate de P. Mureşan (Mureşan, P., 1989), este semnificativ mai mare în lunile de
la sfârşitul iernii şi începutul primăverii şi relativ mai mică în lunile de la sfârşitul verii şi
începutul de toamnă; coeficienţii sezonieri de mortalitate calculaţi pe cinci ani sunt în
România în ordine descrescătoare: martie, februarie, ianuarie, aprilie, decembrie, noiembrie,
octombrie, iunie, mai, iulie, august, septembrie. De notat că există o mare variabilitate a

61
morbidităţii şi pe parcursul unei zile: cea mai înaltă rată a mortalităţii, în raport cu moartea
naturală, se înregistrează la orele 3 şi 4 dimineaţa. Este utilizat apoi un indice sintetic al
mortalităţii şi anume cel de speranţă de viaţă la naştere sau de durata medie a vieţii.
Conform datelor furnizate de OMS la nivel internaţional, în jur de 60% dintre decese
se datorează bolilor cardiovasculare. De asemenea, bolile cardiovasculare, cancerul, bolile
pulmonare şi digestive deţin o pondere de cca 80% din totalul cauzelor de deces. Conform
datelor communicate de Ministerul Sănătăţii din România, în ultimul trimestru al anului 2008,
pe primele locuri între cauzele de deces, la nivel naţional se situau:
- bolile cardiovasculare: 62%;
- tumorile: 16%;
- bolile respiratorii: 5,7%;
- accidentele, traumatismele, otrăvirile: 5,4%.
Pentru analize de fineţe în sfera mortalităţii este utilizat conceptul de mortalitate
specifică, în funcţie de sex, de vârstă, de mediul de reşedinţă, de cauze de deces şi altele. Cea
mai relevantă analiză a mortalităţii este mortalitatea pe cauze de deces, corelată cu sexul şi
vârsta. Există şi aici câteva regularităţi care au fost constatate la nivelul populaţiei României
(Mureşan, P., 1999):
- la barbaţi mortalitatea este mai mare prin cauze care vizează bolile infecţioase şi
parazitare, bolile aparatului respirator, bolile perinatale, bolile cardiovasculare;
- la femei mortalitatea este mai mare prin bolile sarcinii, naşterii şi lăuziei, prin bolile
aparatului circulator (la vârstă înaintată), neoplazii;
În funcţie de grupele de vârstă şi cauzele de deces, la vârsta I şi vârsta a-III-a, (copii,
respectiv vârstnici), indicele mortalităţii este ridicat, pe când la vârsta a-II-a (adulţii), indicele
mortalităţii este mai scăzut:
- la copii prevalează între cauzele de deces bolile acute infecţioase, bolile aparatului
respirator şi digestiv, decesele perinatale şi anomaliile congenitale;
- la vârstinici prevalează ca şi cauze de deces bolile aparatului circulator, neoplaziile
maligne, bolile cronice degenerative în general.
Sintetic, se poate afirma că în cazul copiilor, precum şi în cazul ţărilor mai sărace,
prevalează tipul de mortalitate primar, pe când în cazul vârstnicilor şi a ţărilor dezvoltate,
prevalează tipul de mortalitate evoluat. România înregistrează încă un tip de mortalitate
intermediar, dar care balansează puternic spre mortalitatea evoluată. În ţările sărace
reprezentarea grafică a mortalităţii în funcţie de vârstă ia forma literei U (mortalitate mare şi
aproximativ egală la vârstele I şi a-III-a), iar în ţările bogate ia forma literei J. Un indice foarte

62
expresiv al mortalităţii în general, este rata mortalităţii infantile care rezultă din raportarea
decedaţilor de vârstă sub un an, la născuţii vii din anul respectiv, înmulţit cu 1000. Acest
indice este văzut ca o expresie sintetică a stării de sănătate a unei populaţii şi implicit a
standardului de viaţă şi a performanţei sistemului de sănătate. La nivel internaţional
mortalitatea infantilă variază de la indici de 6%0, cum este în Finlanda în ultimele decenii, la
200%o precum era în anii ’80 în Sierra Leone. De notat aici că mortalitatea infantilă este
semnificativ mai mare la sexul masculin, decât la sexul feminin, ca de altfel şi mortalitatea
următoarelor segmente ale copilăriei.
Avem, apoi, indicele de mortalitate a primei copilării, perioada de vârstă 1-4 ani.
Măsurătorile şi analizele efectuate în România, în ultimele decenii ale secolului XX
(Mureşan, P.,1989), au relevat că principalele cauze de deces la această grupă de vârstă sunt
următoarele:
- bolile aparatului respirator (cca o treime din total);
- accidentele;
- anomaliile congenitale;
- bolile infecţioase (altele decât ale aparatului respirator) şi parazitare;
- tumori.
În ordinea vârstei este utilizat apoi conceptul de mortalitate juvenilă, corespondent
vârstei 5 –14 ani. Cele mai importante cauze de deces la această grupă de vârstă sunt:
- leziuni traumatice (accidente);
- bolile aparatului respirator;
- tumori;
- anomalii congenitale;
- bolile sistemului nervos.
Într-o lumină asemănătoare este văzut conceptul de mortalitate maternă care vizează
decesele în cursul sarcinii sau într-o perioadă de 42 de zile de la terminarea sarcinii, prin orice
cauze determinate de sarcină sau agravate de sarcină, respectiv de îngrijirile de sănătate pe
care aceasta le-a solicitat. Un segment al acestui concept vizează mortalitatea prin risc
obstetrical şi respectiv prin avort. Un alt concept utilizat este cel de morbiditate în funcţie de
mediul de reşedinţă, urban/rural. Aici, în ţări precum România, de avut în atenţie este
diferenţa de accesibilitate şi de performanţă a sistemului de sănătate în mediile urban/rural.
Într-o analiză succintă trebuie scos în evidenţă, întâi, faptul că România a parcurs
relativ mai târziu tranziţia de la modelul de morbiditate, respectiv mortalitate primar la
modelul de morbiditate, respectiv mortalitate evoluat, la fel cum s-a întâmplat şi în alte ţări

63
din această parte a Europei. Apoi trebuie remarcat faptul că sistemul de sănătate din România
a fost şi a rămas unul cu un nivel de performanţă scăzută, comparativ cu cele existente în
ţările dezvoltate. În al treilea rând trebuie precizat că standardul de viaţă în România a fost
unul modest în ultima jumătate de secol, iar în anii care au trecut după 1990 s-a înregistrat
chiar o deteriorare semnificativă a acestuia. Toate acestea fac ca starea de sănătate a populaţiei
în România per ansamblu să fie una problematică, în comparaţie cu cea din ţările dezvoltate.
Această diferenţă se menţine şi atunci când starea de sănătate este analizată în diferite
elemente ale ei, caz în care apar câteva situaţii care particularizează România.
Astfel, România a fost şi rămâne şi după 1990 pe unul dintre cele mai defavorizate
locuri într-un clasament european la capitolele avort, mortalitate maternă, mortalitate
infantilă. În ce priveşte avortul, la începutul anilor ’90, în România se înregistrau de departe
cele mai multe avorturi din Europa, raportate la numărul de naşteri; 3,1 avorturi la o naştere.
Astăzi, după mulţi ani s-a ajuns ca rata avorturilor să fie de aproximativ 1 la 1 ceea ce
reprezintă încă o rată ridicată a avortului la nivel european. Apoi, atât mortalitatea infantilă cât
şi mortalitatea maternă se situează în România sensibil peste 10%o, ceea ce iaraşi plasează
ţara pe unul dintre cele mai dezavantajoase locuri într-un clasament european (ex. mortalitatea
infantilă – 17%o).
Un alt capitol la care România iese dezavantajos într-o comparaţie internaţională este
cel al problematicii HIV/SIDA. România înregistrează în ultimii 14-15 ani cel mai mare
număr de copii infectaţi, respectiv copii bolnavi de SIDA din întreaga Europă, mult peste
nivelul oricărei alte ţări. Este de precizat că marea majoritate a acestor copii, au contactat
infecţia în condiţii intraspitaliceşti, situaţie neelucidată în fond nici astăzi. În ultimii ani,
problematica HIV/SIDA a revenit în atenţie cu o nouă dimensiune, şi anume cea care vizează
rata înaltă a transmiterii infecţiei în ansamblul populaţiei. Datele recente estimează un număr
de peste 8.000 cazuri la adulţi, respectiv peste 6.000 cazuri la copii, cu precizarea că alte
estimări susţin că segmentul ascuns al infectărilor ar putea face ca numărul total de infectaţi să
fie de câteva ori mai mare. Unii specialişti afirmă că ar fi chiar de 10 ori mai mare, ceea ce
pare totuşi exagerat. De enunţat aici şi semnalul de alarma al OMS, arătând că cea mai înaltă
rată de infectare în momentul de faţă se înregistrează în ţările Europei de Est şi a Asiei
Centrale.
Un alt capitol al sănătăţii publice la care România se particularizează în sens negativ
este cel al revenirii în actualitate ca problemă de sănătate publică a unor maladii care în
deceniile precedente erau ţinute sub control, ca incidenţă şi prevalenţă. Este vorba astfel
despre boala TBC, despre sifilis, despre hepatite, despre infecţii virotice sexuale precum

64
herpesul genital şi papiloma virusul. TBC-ul şi sifilisul, spre exemplu, sunt scăpate de sub
controlul sistemului de sănătate actualmente, în contextul evoluţiilor socio-economice, dar şi
de organizare şi performanţă a sistemului de sănătate, proprii tranziţiei sociale.
O problemă de sănătate mare în România o reprezintă de asemenea patologia prin boli
neoplazice. Aici România se particularizează prin incidenţa şi prevalenţa mare a unor forme
de cancer, precum cancerul mamar şi cancerul uterin la femei, cancerul pulmonar şi colorectal
la bărbaţi, în contextul în care depistarea precoce şi tratamentul în primele faze ale bolii sunt
cu totul deficitare, comparativ cu ceea ce se întâmplă în ţările dezvoltate. De menţionat faptul
că, aceste probleme de relief la nivelul tabloului de sănătate publică marchează de o manieră
mai accentuată anumite categorii de populaţie, cu un standard de viaţă deosebit de redus şi cu
acces limitat sau lipsa accesului la sistemul îngrijirilor de sănătate. Un exemplu în acest sens
îl reprezintă populaţia rromă, dar şi populaţia săracă, defavorizată în general.
ASPECTE PRIVIND ÎNGRIJIREA SĂNĂTĂŢII UNOR CATEGORII
DEFAVORIZATE
Sistemele instituţionale ale îngrijirilor de sănătate în societatea modernă se edifică în
jurul spitalului, care funcţionează ca unitate centrală de raportare. Desigur însă că spitalul nu
este singura instituţie în cadrul sistemelor de sănătate, există o varietate de alte instituţii, care
pot fi clasificate, între altele, în funcţie de focalizarea pe unul sau altul dintre cele trei faze ale
abordării problematicii sănătăţii şi bolii, şi anume:
- faza de prevenţie a îmbolnăvirilor;
- faza curativă/terapeutică;
- faza de recuperare şi de reintegrare socioprofesională.
În segmentul de prevenţie, de la ţară la ţară în societăţile moderne, acţionează o serie
de instituţii care derulează programe de promovare a sănătăţii, educaţie pentru sănătate,
prevenire a îmbolnăvirilor. În România, spre exemplu, în acest cadru acţionează laboratoarele
de educaţie pentru sănătate în sfera guvernamentală, respectiv o multitudine de organisme
nonguvernamentale sau parteneriate nonguvernamental–guvernamentale. Există în toate ţările
programe naţionale de sănătate pe segmentul prevenţiei. Un rol special pe segmentul
prevenţiei îl joacă instituţia medicului de familie, cu precizarea că medicul de familie joacă
roluri importante şi pe următoarele două segmente. Pe segmentul prevenţiei însă, medicul de
familie are atribuţii sporite în ce priveşte asistenţa primară a stării de sănătate, căreia în
utimele decenii i se acordă o importanţă tot mai mare.
Pe segmentul curativ/terapeutic, instituţia fanion este spitalul. În spital se derulează în
cea mai mare măsură activităţile curative. Există însă pe lângă spital centre de diagnostic şi

65
tratament. Există apoi centre de zi focalizate pe segmentul terapeutic, în cazul acelor maladii
în care dimensiunea comportamentală este mai puternic reprezentată, respectiv acolo unde
tratamentul se poate realiza şi este mai avantajos din punct de vedere economic şi din punct
de vedere psihosocial în regim ambulatoriu. Pe segmentul de recuperare şi reinserţie
socioprofesională, funcţionează o variantă aparte a spitalului, anume spitalul de recuperare.
Există apoi o multitudine de centre de zi focalizate pe recuperare; spre exemplu, în toată sfera
comportamentelor adictive, respectiv a sănătăţii mentale. O altă instituţie emblematică
pentru segmentul de recuperare şi de reinserţie este comunitatea terapeutică, de asemenea
foarte utilă în cazul acelor maladii în care dimensiunea comportamentală este importantă. În
fine, enunţăm aici o alcătuire instituţională care cunoaşte o creştere de atenţie în ultima
vreme, aşa numita reţea instituţională pentru îngrijiri comunitare, care se adresează
vârstinicilor şi altor persoane cu un nivel de autonomie personală diminuat, respectiv cu
dependenţă socială şi/sau medicală accentuată.
Spitalul reprezintă deci instituţia centrală în sistemele de sănătate moderne. Trebuie
precizat că spitalul reprezintă, în fond, o realizare a epocii moderne, el nefiind de regăsit ca
atare în epocile premoderne. Desigur că el are anumite prefigurări în instituţiile medico-
sociale, proprii evului mediu creştin, dar numai prefigurări. Spitalul este o organizaţie socială
aparte, în care rolul psihologului în consilierea şi sprijinirea pacientului este deosebit. În
perspectiva sociologică există trei componente de bază care îl definesc:
- o structură socio-organizaţională care presupune o diviziune specifică a muncii, tipuri de
autoritate, responsabilităţi pe fiecare nivel ierarhic şi respectiv reţele de comunicare;
- o întreagă dotare tehnologică, materială în general, care oferă mijloacele necesare pentru
realizarea scopurilor;
- un sistem de valori, în funcţie de care se stabilesc rolurile acestei instituţii; în cazul
spitalului, scopul fundamental vizat constă în îngrijirea bolnavului; trebuie însă precizat că cel
puţin în spitalele clinice există şi alte scopuri instituţionale, care vizează cercetarea medicală,
respectiv formarea şi dezvoltarea profesională a medicilor (Rădulescu, S.,2003). Mai ales în
deceniile din urmă, dimensiunea economică a devenit tot mai vizibilă şi tot mai importantă.
Aici intervine relaţia cu modul de finanţare a spitalului, care ţine esenţialmente de tipul de
sistem de asigurări de sănătate.
Spitalul se particularizează apoi prin natura specială a organizării lui ierarhice, anume:
ierarhia nu funcţionează după modelul organizaţiei birocratice clasice de tip industrial,
întrucât medicii nu sunt subordonaţi decât de o manieră formală administraţiei spitalului,
funcţionează mai degrabă un control de tip colegial, manifestat printr-o supraveghere

66
reciprocă a performanţelor în virtutea unor reguli nescrise şi a unor standarde de
comportament. Se poate spune astfel că în cadrul spitalului, în corpul profesional al medicilor
există o dublă autoritate: cea reprezentată de ierarhia formală care presupune distribuirea
funcţiilor şi rolurilor profesionale şi cea reprezentată de ierarhia informală constituită în
contextul sistemului de supraveghere colegială. În ce priveşte administraţia de vârf, orientarea
actuală merge tot mai mult spre angrenarea de manageri/administratori de spital, care sunt din
ce în ce mai puţini medici, şi din ce în ce mai mulţi manageri de profesie. Autori precum
Erving Goffman văd spitalul ca pe o instituţie ”totală”, respectiv ca pe o subcultură aparte, în
care pe lângă rolurile jucate de personalul medical, o importanţă deosebită o deţin rolurile
jucate de pacienţii internaţi. Prin toate acestea, spitalul se constituie într-un mediu al vieţii
cotidiene profesionale pentru personalul medical, viaţa cotidiană în totalitate pentru pacienţii
internaţi. În ceea ce-i priveşte pe aceştia din urmă, survine, la diferite nivele, caracterul
specific al spitalului, care determină manifestarea a cee ce Erving Goffmann numeşte viaţa
clandestină a spitalului, respectiv un întreg set de comportamente de adaptare secundară în
condiţiile unei constrângeri. În acest context se vorbeşte în ultimele decenii de necesitatea
“umanizării spitalului”, aspect absolut necesar pentru a crea o atmosferă caldă, plăcută,
tonifiantă din perspectivă psihologică. Prin toate acestea, spitalul se contureaza ca o instituţie
socială cu caracteristici diferite de cele ale altor instituţii. Asigurările de sănătate constituie,
într-un fel, nucleul sistemului instituţional al îngrijirilor de sănătate în lumea contemporană.
Aceasta întrucăt modalitatea de finanţare a sistemului şi implicit cuantumul finanţării
condiţionează sistemul de sănătate atât în ce priveşte structura sa, cât şi în ce priveşte
mărimea sa. Pentru România o analiză pe această temă prezintă o relevanţă suplimentară în
contextul trecerii recente la un nou tip de asigurări de sănătate.
Funcţionează azi în lume, în esenţă, patru tipuri de sisteme de asigurări de sănătate: sistemul
asigurărilor de sănătate private şi opţionale (din păcate, acestea nu există în cazul persoanelor
defavorizate social, cum sunt vârstnicii); sistemul naţional de sănătate bazat pe redistribuire
din impozite şi taxele generale; sistemul asigurărilor sociale de sănătate bazat pe constituirea
de fonduri autonome din contribuţii obligatorii, parţial plătite de către angajaţi şi angajatori;
sistemele de sănătate. Ţara fanion pentru sistemul de asigurări private şi opţionale de sănătate
este Statele Unite ale Americii, sistemul regăsindu-se însă şi în Africa de Sud şi alte câteva
ţări. Caracteristica de bază este aceea că nu există nici un fel de asigurări obligatorii de
sănătate şi nu există asigurări de stat. Desigur, în SUA, acest sistem se întemeiază pe
caracterul individualist financiar al societăţii americane şi pe atitudinea socială de refuz a
beneficiarilor. Sistemul are câteva avantaje importante, dintre care definitorii sunt:

67
independenţa faţă de sistemul politic, caracterul înalt participativ al relaţiei pacient – medic,
calitatea ridicată a serviciilor de sănătate prestate. Are însă câteva dezavantaje la fel de
semnificative între care accesul limitat la serviciile de sănătate şi costurile ridicate ale
asigurării. În legătură cu dezavantajele menţionate, marea problemă a acestui tip de sistem de
asigurări o constituie rămânerea în afara sistemului a unor mase mari de oameni, de ordinul
milioanelor, chiar a zecilor de milioane în anumite perioade. Datorită acestei situaţii, în SUA,
spre exemplu, sistemul a fost completat prin decizia de alocare a unor resurse guvernamentale
menite să asigure îngrijiri de bază pentru persoanele cu venituri reduse (pentru persoanele
vârstnice - sistemul Medicare). Per ansamblu, nivelul cheltuielilor pentru sănătate într-un
astfel de sistem, precum cel american, merge spre 15% din PIB.
Sistemul naţional de sănătate bazat pe redistribuiri din impozitele şi taxele generale
(modelul Beveridge) funcţionează în ţări precum Anglia, Canada, Italia sau ţările Scandinave.
El se bazează pe impozitele progresive în sistemul general de colectare a impozitelor. Aceasta
presupune că oricare cetăţean care are venituri legale contribuie la finanţarea sistemului şi
astfel este automat asigurat. Mai departe, sistemul de asigurări lucrează cu furnizori de
servicii de sănătate doar privaţi, respectiv privaţi şi publici. Asiguraţii beneficiază de dreptul
liberei alegeri de furnizorii de servicii. Acest sistem de asigurări de sănătate prezintă câteva
avantaje notabile, între care: o acoperire largă cu servicii de sănătate ale populaţiei, respectiv
un bun control al resurselor, aceasta desigur în ţările în care sistemul este stabilizat, coerent şi
nu se confruntă cu mari probleme de corupţie. Sistemul naţional de sănătate prezintă însă şi
câteva dezavantaje notabile: faptul că este dependent de factorul politic în ceea ce priveşte
nivelul alocărilor pentru sănătate din sistemul de colectare generală a taxelor şi impozitelor şi
caracterul său centralist, care crează uneori inflexibilităţi în adaptarea sistemului la nevoile
locale. De precizat că în cazul acestui sistem, nivelul alocărilor pentru sănătate este în jur de
9% din produsul intern brut, până spre 12%. Sistemul de sănătate de tip socialist, mai
funcţionează azi doar în câteva ţări la nivel mondial. El se bazează pe alocări de la bugetul
centralizat al statului. Avantajul de principiu al acestui tip de sistem este acela că, în principiu,
toţi cetăţenii beneficiază automat de îngrijiri de sănătate. În fapt însă, şi acesta este marele
dezavantaj, serviciile disponibile sunt deficitare şi de slabă calitate, datorită subfinanţării
cronice a sistemului, datorită managementului nonperformant şi datorită lipsei de cointeresare
a furnizorilor de servicii în contextul sistemului social de tip colectivist. Acesta este de altfel
şi motivul pentru care acest tip de sistem de sănătate a eşuat în România şi alte ţări după 1990.
Sistemul asigurărilor sociale de sănătate, finanţat dintr-un fond autonom constituit prin
contribuţii obligatorii şi parţial plătite de catre angajaţi şi angajatori, mai este numit şi

68
sistemul de tip Bismark, după numele cancelarului german care a pus bazele acestui tip de
asigurări de sănătate în anii ’80 ai secolului XIX. El este astăzi larg răspândit în Germania,
Franţa, Belgia, Australia, Japonia ş.a. România a adoptat şi ea acest sistem în cadrul reformei
sănătăţii demarată în 1997.
Esenţa acestui tip de asigurări de sănătate este dată de caracterul lui social. Acesta se
bazează pe obligativitatea contribuţiilor nu doar pentru angajaţi, ci şi pentru angajatori.
Intervine aici principiul redistribuirii. Contribuţiile sunt paritare între angajaţi şi angajatori,
spre exemplu în România, atât unii, cât şi alţii plătesc câte 7% raportat la cuantumul
salariului. Contribuţiile acumulate se colectează conform cerinţelor acestui model de asigurări
într-un fond autonom care este administrat de o instituţie independentă faţă de stat,
nonguvernamentală. În România, aceasta este Casa Naţională de Asigurări de Sănătate (de
precizat că în România, două categorii profesionale au Case de Asigurări Sociale de Sănătate
separate, anume este vorba despre Casa Naţională de Asigurări Sociale de Sănătate a Armatei
şi Justiţiei, respectiv Casa Naţională de Asigurări Sociale ale Transporturilor).
Sistemul asigurărilor sociale de sănătate se caracterizează astfel printr-un acces pe
scară largă a populaţiei la servicii de sănătate, printr-un grad înalt de acoperire. Practic rămân
în afara sistemului doar cei care nu sunt salariaţi, respectiv nu au nici o formă de alte venituri
legale. Asemenea categorii ale populaţiei sunt, spre exemplu în România, o parte însemnată a
populaţiei rromă care în unele cazuri nu are nici acte de identitate, sau persoanele care au avut
statutul de şomer, au beneficiat apoi de ajutor social şi după asta au ieşit din orice sistem de
prestaţii sociale. Alte avantaje ale acestui tip de sistem de asigurări de sănătate, rezidă în
independenţa sistemului faţă de schimbările politice, în măsura în care sistemul este stabilizat
şi este respectată autonomia lui funcţională. În ce priveşte România, însă, de aici derivă cea
mai mare problemă a nefuncţionalităţii sistemului; întrucât banii se colectează în fond prin
trezoreria statului, fondul de sănătate făcând parte din bugetul consolidat al statului, ei sunt
accesaţi printr-un control exercitat de Ministerului Finanţelor, de guvern, ceea ce a făcut ca
doar în anii 2003-2006 să se fi acumulat un excedent de 15 mii de miliarde lei pe care casa
naţională de asigurări nu l-a putut utiliza. În a doua jumătate a anului 2006, pe fondul unor
disfuncţii şi presiuni puternice, s-a aprobat disponibilizarea unei mari sume din excedent,
pentru plata datoriilor acumulate.
Un alt avantaj principial al acestui sistem constă în libera alegere a medicului de
familie şi a celorlalţi furnizori de servicii de sănătate şi, prin asta, stimularea competiţiei între
furnizori, ceea ce trebuie să stimuleze îmbunătăţirea calităţii serviciilor. Promovarea
drepturilor pacienţilor este o caracteristică utilă a sistemului.

69
 În ce priveşte dezavantajele sistemului, este de notat faptul că eficacitatea acestui
sistem depinde de rata şomajului care există la nivelului societăţii, aceasta condiţionând
cuantumul acumulărilor. Apoi, acest tip de sistem duce la creşterea costului cu forţa de muncă
pentru angajatori, pentru care asigurările de sănătate apar ca o formă de taxă pe muncă, ca un
cost adiţional. Astfel, există tendinţa firmelor de a introduce această contribuţie în costul
produselor, ceea ce înseamnă transferarea acestei contribuţii tot pe umerii consumatorilor,
respectiv tendinţa de a încuraja munca “la negru”.
Revenind la situaţia funcţională a sistemului asigurărilor sociale de sănătate în
România, este de spus că aceasta este deocamdată foarte problematică; şi asta în condiţiile în
care reforma sănătăţii în România este cea mai întârziată reformă. O altă cauză majoră a
nefuncţionalităţii pe lângă cea care rezidă în afectarea autonomiei în utilizarea fondurilor de
sănătate, rezidă în ineficienţa cheltuirii resurselor în sistem, datorită incompetenţei
manageriale, respectiv în corupţia care există în cheltuirea fondurilor. Această cauză este
incriminată de organismele de stat, vis-à-vis de nedisponibilizarea excedentului acumulat. De
precizat că sistemul asigurărilor sociale de sănătate funcţionează de mult timp cu bune
rezultate în mai multe ţări. În România funcţionarea deficitară a sistemului este determinată în
fond de neaplicarea corespunzătoare a unor elemente definitorii pentru sistem.
Una dintre schimbările majore, de fond, este cea care vizează orientarea fermă a
sistemelor de sănătate în ultimele decenii spre prevenirea îmbolnăvirilor, dar şi spre
promovarea sănătăţii, în condiţiile în care acum o jumătate de secol, accentul era doar pe
latura curativă, terapeutică. În acelaşi timp o creştere de interes şi de resurse alocate cunoaşte
latura respectiv faza paleativă, care de asemeni înainte era puţin reprezentată. Aceste
schimbări de accent se repercutează de o manieră specifică în structura şi organizarea
sistemelor de sănătate. Apoi, spitalul, instituţia centrală a sistemelor de sănătate, se află în
evoluţie. În deceniile din urmă, în mai multe ţări au apărut aşa numitele sisteme
multispitaliceşti, care semnalează o tendinţă de corporatizare a îngrijirii sănătăţii, de edificare
a unor veritabile “complexe medicale”. Acestea comportă în opinia multor specialişti,
avantaje în ce priveşte gestionarea resurselor de manieră optimizată, respectiv în ce priveşte
integrarea organizaţională a serviciilor.
Arhitectura sistemelor de sănătate cunoaşte apoi o evoluţie şi în legătură cu ceea ce se
numeşte criza costurilor pentru îngrijirea sănătăţii. Costurile pentru îngrijirea sănătăţii au
crescut constant în ultimele decenii, atât ca urmare a procesului de îmbătrânire a populaţiei,
cât şi ca urmare a complexităţii serviciilor oferite. Acest din urmă aspect determină o anumită
stratificare a serviciilor oferite în raport cu pachetul minim de servicii. În fine, să mai notăm

70
schimbările determinate de evoluţiile spre ceea ce se cheamă umanizarea spitalului în
raportare la tipul tradiţional de spital.
Heremeneutica bătrâneţii presupune considerarea multiplelor perspective angajate:
psihologică, demografică, juridică, administrativă, medicală, gerontologică, economică,
socială. Raportul dintre populaţia activă şi cea inactivă, contribuţiile şi drepturile băneşti,
politica alocării ministeriale a fondurilor bugetare, relaţiile între generaţii şi trebuinţele
psihologice specifice fiecărei categorii de vârstă, dar şi fiecărei categorii de personae
defavorizate social, pot reprezenta coordonate ale analizei îmbătrânirii. Îmbătrânirea
populaţiei constituie, la rândul ei, o sintagmă care impune sensuri diferite în funcţie de
contexte naţionale sau regionale. Pentru unele ţări reprezintă un fapt, pentru altele doar o
tendinţă demografică. În timp ce unele politici sociale caută resurse pentru acoperirea actuală
a costurilor protecţiei sociale a persoanelor în vârstă, altele construiesc proiecte necesare peste
câţiva ani ori o generaţie. Preocupări extinse cu privire la îmbătrânirea populaţiei se
semnalează încă din anul 1964, când Consiliul Europei solicită ţărilor componente să facă o
evaluare cu privire la situaţia persoanelor în vârstă.
În general, persoanele care primesc resurse, sprijin, asistenţă, sunt considerate sau
definite ca dependente. Or, blocarea lor în servicii care stigmatizează este în opoziţie cu
împuternicirea lor, cu oferirea de posibilităţi de dezvoltare şi utilizare eficientă a resurselor.
Întrebarea cheie, din perspectiva unor strategii cu privire la îngrijirea şi asistenţa persoanelor
dependente şi vulnerabile vizează accentuarea răspunsurilor la întrebarea: “cine şi ce poate
face pentru menţinerea şi îmbunătăţirea acestei situaţii?” Prin serviciile destinate persoanelor
în vârstă, spre exemplu, se urmăreşte să fie instituţionalizarea, fie păstrarea lor în
comunitate, deşi acestea nu sunt întotdeauna soluţii viabile. Este discutabil dacă un bătrân
izolat în propria casă, având puţine contacte sociale, este mai puţin dependent decât o
persoană dintr-un centru de îngrijire şi asistenţă. Dar, chiar şi unele servicii sunt susţinătoare
şi producătoare de incapacităţi. Îngrijirea instituţională inhibă expectantele şi experienţele
oamenilor, socializând în roluri şi relaţii dependente. Serviciile distanţate, segregate, izolează
de ceilalţi, iar efectul puternic îl constituie limitarea determinării trăirilor şi abilităţilor, a
oportunităţilor şi şanselor lor. Problema serviciilor sociale se orientează spre dezvoltarea unui
răspuns constructiv şi pozitiv la schimbările apărute în plan demografic. Creşterea numărului
persoanelor în vârstă - raport cu anii în urmă sau cu populaţia activă - susţine imaginea de
oameni care reprezintă o povară şi solicită imense costuri de la societate. Fraze precum
“creşterea poverii oamenilor în vârstă” sau “creşterea ratei persoanelor în vârstă fragile şi
bolnave mental” au pătruns în practică şi în conştiinţa comună, distorsionând atât natura

71
răspunsurilor ştiinţelor sociale, cât şi relaţia celor care lucrează în aceste domenii, cu
persoanele în vârstă. Incapacitatea funcţională şi cea mentală reprezintă o problemă
semnificativă pentru populaţia de vârsta a treia, dar se consideră că majoritatea persoanelor
vârstnice nu au nevoie de îngrijire, fiind capabile să se descurce singure, fără sprijinul
familiilor lor sau al serviciilor sociale. Dar pentru cei cu incapacităţi, care au nevoie de sprijin
sau pentru cei care trec print-o perioadă de doliu, resursele şi formele de asistenţă
psihologică disponibile rămân destul de limitate, din păcate. Acestea se află în strânsă
relaţie cu scimbările politicilor financiare privind persoanele în vârstă şi cu natura
răspunsurilor specialiştilor.
Townsed vorbeşte despre structura dependenţei bătrânilor, prin: experienţa sărăciei;
impactul pensionării obligatorii; efectele negative ale îngrijirii în centre specializate pentru
bătrâni; formele pasive ale îngrijirii comunitare. Strategiile serviciilor sociale, în general, şi
cele destinate persoanelor vârstnice, în particular, tind să stigmatizeze clienţii ca fiind
“receptori în nevoie” creând impresia că ei eşuează în încercarea de a-şi asuma
responsabilitatea pentru propriile vieţi. Nevoile persoanelor în vârstă sunt reconceptualizate
ca deficienţe de către unii profesionişti implicaţi în asistarea sau consilierea lor. Chiar şi dacă
originile acestor nevoi se află în condiţii sociale asupra cărora persoana în vârstă deţine un
control insignifiant sau nici unul, ele sunt văzute tot ca eşecuri personale ori, în cel mai bun
caz, ca decizii sociale necesare.
Sintagma vârstnic vulnerabil a început să fie utilizată de Brown ca termen umbrelă
pentru adulţii eligibili să utilizeze serviciile sociale, în special în relaţie cu problemele de abuz
şi protecţie. Sunt incluse aici: persoanele cu incapacităţi; persoanele cu probleme de
sănătate mentală; persoanele în vârstă; persoanele cu infirmităţi sau cu capacităţi
reduse - rănite. Utilizatorii de servicii se pot considera vulnerabili mai ales când situaţia lor
este complicată prin factori adiţionali cum ar fi: fragilitatea fizică, bolile cronice, diminuarea
sensibilităţii senzoriale, comportamentul neadecvat, probleme emoţionale sau sociale, sărăcia,
lipsa unui adăpost, vârsta. Persoanele în vârstă, din centre de îngrijire, cele cu handicap, cu
dificultăţi şi tulburări mentale sunt devalorizate şi categorisite ca grupuri marginalizate.
Prevalenţa stereotipurilor este negativă. Sărăcia retrage oamenii dinspre lucrurile pe care alţii
le au. Fragilitatea crescândă a persoanelor în vârstă le erodează încrederea în sine, le
accentuează perspectiva lipsei de independenţă în acţiuni, le marginalizează. Protecţia socială
este definită de unii specialişti ca: ansamblu de acţiuni, decizii şi măsuri întreprinse în
societate pentru prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecinţelor unor evenimente care
prezintă riscuri sociale asupra condiţiilor de viaţă ale populaţiei. Din perspectiva protecţiei

72
sociale, riscurile se referă la situaţiile de boală, invaliditate, handicap, la bătrâneţe, la numărul
mare al copiilor unei familii, la persecuţiile politice, la veterani de război, la şomeri, elevi,
studenţi, la familii fără venituri sau cu unele venituri insuficiente. Parametrii pe care protecţia
socială îi au în vedere în stabilirea nivelului de trai, conform standardelor organismelor
internaţionale însumează: condiţii materiale de trai: ocuparea forţei de muncă, condiţii de
muncă, venituri, consumul şi economiile realizate, locuinţă, îmbrăcăminte, mediu ambiant;
condiţii sociale: sănătate, educaţie, cultură, odihnă şi recreere, mediul social-politic,
restructurarea ordinii sociale şi de drept; libertăţi umane. Formele cele mai importante ale
protecţiei sociale sunt: asigurările sociale, asistenţa socială, inclusiv cea psihologică,
asigurările de sănătate, protecţia persoanelor cu venituri mici, a văduvelor de război, protecţia
întregii populaţii.
Flexibilitatea strategiilor de protecţie socială reclamă raportarea la evoluţia
economică, la dinamica fenomenelor sociale, a ratei medii de viaţă şi a celorlalte considerente
demografice: rata natalităţii, a mortalităţii infantile, a morbidităţii şi a mortalităţii generale.
Documentele internaţionale ratificate în România, cu privire la drepturile omului, obligă în
protecţia socială, la respectarea următoarelor precepte: egalitatea tuturor în faţa legii şi dreptul
la o egală protecţie socială, fără deosebire; libertatea gândirii, a exprimării opiniilor reprezintă
un drept; demnitatea umană şi libera dezvoltare a personalităţii în condiţii economice, sociale
şi culturale adecvate reprezintă un drept; munca egală impune o salarizare egală, fiind
necesară o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare - fără introducerea discriminării pe motive de
vârstă; odihnă şi recreere - sunt drepturi; un nivel de trai care să susţină sănătatea şi
bunăstarea celui care munceşte dar şi a familiei lui constituie un drept; se impun drepturile la
asigurare pentru cazurile de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe, calamităţi;
implicarea în viaţa socială şi culturală a comunităţii reprezintă un drept.
Politicile îndreptate către persoanele în vârstă se aşteaptă să fie create pentru a oferi
securitate financiară prin dezvoltarea pieţei muncii, în absenţa şomajului şi a asigurărilor
sociale. Astfel, statul furnizează o pensie universală bazată pe asigurarea socială, în timp ce
încurajează persoanele angajate să-şi asigure în sistemul privat pensiile sau să-şi dezvolte
propriile scheme pentru suplimentarea sumei date de stat. Astfel, problema vârstei a treia nu
este, în fapt, o problemă de vârstă, ci de răspuns a politicilor sociale la nevoile persoanelor în
vârstă. Se consideră că persoanele în vârstă cu suficiente resurse acceptă greu să fie asistate de
serviciile sociale, în vederea unei aprecieri, înaintea intrării într-un centru de îngrijire. Ele sau
familiile lor pot plăti pentru orice serviciu aleg să utilizeze. Politicile sociale sunt mai
problematice pentru grupurile care nu au acces la pensiile de stat sau la venituri private şi

73
pentru acele grupuri de bătrâni care au nevoie de o anumită formă de îngrijire şi de sprijin din
partea celorlalţi. Strategia îngrijirii comunitare constituie, aici, un exemplu util pentru
problemele cărora le fac faţă persoanele în vârstă. Dezvoltarea îngrijirii comunitare poate să
nu fie mai bine primită decât centrarea anterioară pe îngrijirea în instituţii, dacă prioritare vor
fi doar evaluările, iar abia mai apoi orientarea spre cazuri cu nevoi sporite de sprijin. În
România, legea prevede asigurarea unor servicii sociale, socio-medicale şi medicale
persoanelor în vârstă prin îngrijirea la domiciliu, în comunitate ori în instituţii. Proiecte
desfăşurate de organizaţii neguvernamentale au susţinut concluzia reducerii la jumătate a
costurilor prin acordarea îngrijirii la domiciliu, în condiţiile în care există oraşe unde dosare
ale persoanelor în vederea instituţionalizării aşteaptă de şapte ani. Existând un cadru
legislativ, urmează accentuarea acţiunilor din partea comunităţii, a societăţii civile, în
parteneriat cu autorităţile locale şi centrale.
Dezvoltarea unui alt fel de intervenţie socială şi psihologică în relaţiile cu persoanele în
vârstă presupune, mai întâi, înţelegerea cadrelor de menţinere a dependenţei. Aici ne va fi de
ajutor dacă pornim de la înţelegerea statutului marginal impus persoanelor în vârstă în raport
cu activităţile creative şi productive. Marginalitatea, din perspectivă psihologică, este creată
de inegalităţile generate de apartenenţa la o clasă socială, la un gen sau o rasă. Din clasa
vârstnicilor proveniţi din rândul muncitorilor, spre exemplu, vâsta a treia poate fi văzută nu
doar ca o sărăcie extinsă, ci ca un timp în care, în comparaţie cu ocupaţiile profesionale
încadrate clasei de mijloc, pot exista mai puţine posibilităţi de autodezvoltare. Conform unei
teorii a comunităţii, vârsta a treia reproduce şi chiar amplifică diviziunile de clasă create în
perioadele anterioare ale vieţii.
În literatura de specialitate, problemele cu care se confruntă persoanele în vârstă
aparţinând minorităţilor etnice sunt denumite tripla primejdie datorită faptului că ei nu se află
doar în faţa unei posibile discriminări pornite de la vârsta, ci mulţi dintre ei prezintă
dezavantaje fizice şi economice, pe de o parte, iar pe de altă se află în faţa celei de-a treia
forme, datorită culturii, limbii, culorii pielii sau apartenenţei religioase. Imperativul este cel al
adaptării serviciilor sociale, al perspectivelor teoretice, dar şi a practicii, inclusiv la aceste
nevoi.
POLITICILE SOCIALE
Conceptul de politică socială
În unanimitate, autorii şi cercetătorii au căzut de acord asupra enumerării
domeniilor politicii sociale ca fiind elementul fundamental al definiţiei. Cu toate acestea şi
acest criteriu pare a fi discutabil deoarece nu se poate considera o politică oarecare ca făcând

74
parte din politicile sociale doar pornind de la trăsăturile ei particulare. Adesea neglijarea unor
aspecte care au un impact considerabil asupra bunăstării sociale atrag după sine aprecierile
arbitrare care nu au nimic de-a face cu rigurozitatea ştiinţifică. Pentru a putea defini ce este
politica socială este necesar ca în prealabil, să fie identificate elementele din care se
compune.
În general, oricine include în categoria de politici sociale, fără pretenţia unei definiţii
academice, trei domenii largi care în esenţă se referă la individ: siguranţa socială, serviciile
sociale cu caracter personal şi sănătatea. Se observă în acest răspuns primordialitatea
interesului individual care raportează politica socială la propriile sale necesităţi. În timp ce
marea parte a populaţiei nu se îndoieşte asupra recunoaşterii acestor domenii ca fiind
,,sociale”, terminologia însă declanşează unele confuzii.
Existenţa unor departamente guvernamentale specializate pe grupe de probleme şi
activităţi nu exclude formularea închegată a unei concepţii unitare, generalizate la nivelul
întregii societăţi, despre politica socială. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că alături de
stat, care preia grija socialului, întreprinderile, prin funcţiile lor sociale aduc o contribuţie în
completare.
De exemplu, politica locuinţei este considerată în multe materiale ca fiind una din
componentele politicii sociale, deşi face parte din sectorul privat al pieţei. În legătură cu acest
exemplu sunt formulate numeroase întrebări referitoare la măsura în care piaţa liberă poate
opera în raport cu sectorul privat şi măsura în care autorităţile decid destinaţia locuinţelor
publice vor acţiona în scopul satisfacerii unor nevoi sociale încălcând sau nu sectorul
afacerilor particulare cu locuinţe.
Un alt exemplu îl constituie politica educaţională care prin obiectivele sale se înscrie
ca cea mai socială dintre politicile sociale. Cu toate acestea, după unii autori, datorită faptului
că domeniul educaţional este unul dintre sectoarele care solicită cele mai mari cheltuieli
publice cu mult peste serviciile considerate a contribui la bunăstare publică, politica
educaţională merită mai mult sau mai puţin a fi inclusă în politicile sociale.
Dacă definim politicile sociale în termenii cheltuielilor publice, atunci includerea
educaţiei în politica socială este consecvenţa unei decizii arbitrare de a defini această politică
socială ca fiind cheltuielile publice ce contribuie la bunăstarea publică. Apare deci o primă
variantă a definiţiei politicii sociale potrivit criteriului ,,finanţarea unor obiective”, adică
destinaţia socială a unor cheltuieli bugetare.
Alţi autori, printre care T.H. Marshall, dimensionează obiectivul fundamental al
secolului XX ca fiind ,,bunăstarea”. În abordările academice franceze şi engleze termenul

75
de politici sociale se transformă în ,, administrare socială”.
Se impune totuşi o clarificare în privinţa conţinutului de politici sociale. Este necesară
diferenţierea dintre conţinutul politicilor sociale şi factorii (coordonatele) determinante ale
bunăstării; aceasta deoarece nu orice politică socială conduce la bunăstare (dacă o analizăm la
nivel individual) nu este rezultatul unei anumite politici sociale.
A egala obiectivele politicii sociale cu coordonatele bunăstării pare să confere un
aspect de acceptare tacită a ideologiei particulare, de altfel, despre statul bunăstării, concepţie
care se manifestă în mod diferit de la un autor la altul, sau de la un curent la altul.
Multiple discuţii recente despre politicile sociale sugerează faptul că politica
bunăstării este promovată nicidecum în scopuri umanitare, pentru satisfacerea nevoilor
populaţiei, ci mai curând ca răspuns la manifestarea unor nemulţumiri sociale.
În concepţia unor autori, cheia înţelegerii configuraţiei politicii de siguranţă şi
protecţie socială constă în complexul de funcţii care servesc ordinea politică şi socială,
menţinerea acestei stări lipsite de conflicte şi tensiuni. Aşa se şi explică susţinerea deosebită
din toate punctele de vedere instituţional şi financiar a acelor segmente de politică socială care
contribuie prin suprafaţa lor de acţiune la ,, calmul şi siguranţa socială”.
Evidenţa istorică subliniază faptul că tipurile de înţelegere, acorduri, angajamente de
politică socială sunt cu preponderenţă iniţiate în perioadele de stopări sau dezordini civile
produse de şomajul în masă, fiind apoi abolite sau reduse când stabilitatea politică se
reinstaurează. Acesta este punctul de vedere împărtăşit în general de masele populare care
consideră că în perioadele de frământări politice, politica socială a guvernului devine
progresiv mai responsabilă, mai umană, mai generoasă. În mod particular, curentele marxiste
consideră că societăţile capitaliste avansate cer ca infrastructura politicilor bunăstării să ajute
la menţinerea ordinii publice. Se încearcă atfel instrumentalizarea politicilor sociale în sens
ideologic.
În acest context apare o altă configuraţie a bunăstării. Capitalismul bunăstării, cum
este supranumit de orientările marxiste, promovează tenta peiorativă a termenului de
bunăstare. Politicile care promovează bunăstarea sunt explicate în termenii ,,controlului
social”; ele devin măsuri de combatere ale dezechilibrelor sociale alături de politica penală şi
cea poliţienească.
Există în această direcţie două interpretări extreme privind originea politicii sociale.
Joan Higgins (1981) sugerează că ambele concepţii (liberală şi colectivist–marxistă) se
situează deasupra modelelor raţionale ale acţiunii politice în care actorii sociali au motive şi
sunt capabili să dea o nuanţă acestor politici care să reflecte cu acurateţe intenţiile lor.

76
 Studiile contemporane în acest domeniu aduc în discuţie relaţia dintre cele două
categorii de implicaţi în politica socială şi implementatorii politicii sociale. Între aceştia se
manifestă un sistem de relaţii care pornesc de la scopurile extrem de diferite şi amestecate ale
celor care pot influenţa politica socială. Importante se profilează a fi consecinţele
intervenţiilor deoarece la oarecare input-uri, output-urile sociale pot fi neprevăzute şi chiar
nedorite. Unele politici sociale, prin conţinutul lor, invocă necesitatea unor ajustări
marginale faţă de unele situaţii anterioare, motivaţia fiind nevoia de corectare a consecinţelor
negative a politicilor prevăzute.
Ca atare, necesitatea de politică socială nu trebuie interpretată nici în termenii unei
evoluţii continue a statului bunăstării inspirat de idealuri umaniste nici de către conspiraţia
manipulării maselor populare lipsite de putere selectivă – decizională.
Respingerea acestor interpretări porneşte deci de la două aspecte:
a) neincluderea individului cu motivaţiile sale, jucând rolul dinamic în evoluţia
politicii sociale;
b) controlul social manipulant, motivator al acţiunilor.
Discuţiile privind definirea politicii sociale comportă trei aspecte:
 politicile identificate a fi ,,sociale” nu trebuie să fie interpretate ca şi cum ar fi
concepute şi implementate în termenii concepţiei publice despre bunăstare;
 alte politici, identificate ca neconvenţional politici sociale pot fi comparate sau îşi
pot aduce contribuţia la obţinerea bunăstării;
 politica publică va trebui să fie privită ca un întreg în care politicile sociale sunt
semnificativ interrelaţionate cu alte politici publice (segmentare).
Nu întotdeauna este uşor de introdus în sistemul politicii sociale alte politici publice,
tangente la obiectivele caracteristice ale politicilor sociale, doar pe simplul considerent că ele
contribuie la realizarea bunăstării colective.
Bunăstarea colectivă implică un anumit tip de egalitate: toţi membrii colectivităţii
trebuie să dispună de un stoc minim de bunuri şi servicii considerat a fi decent, normal,
minimal.
Să urmărim un exemplu privind importanţa contribuţiei unei politici publice la
,,binele colectiv” şi raporturile sale cu politica socială. Deşi creează şi menţine climatul
normal pentru bunăstarea socială, politica de apărare nu este considerată ca o politică socială.
Există în acest sens cel puţin următoarele consideraţii:
- cheltuielile cu politica socială sunt concurate de cheltuielile cu apărarea, situaţia fiind de
multe ori apreciată ca dezavantajoasă pentru finanţarea zonei sociale;

77
- cheltuielile cu apărarea au un şir de consecinţe pozitive (crearea de locuri de muncă), dar şi
negative în plan social (dezmembrarea vieţii de familie, stil de viaţă deosebit);
- chiar dacă politica socială, exceptând unele căi marginale, nu are un impact vizibil asupra
relaţiilor dintre state aşa cum se apreciază a avea politica militară, nu trebuie pierdută din
vedere contribuţia sa la integrarea socială internă, dar şi la integrarea în marea familie a
statelor lumii şi mai ales contribuţia sa la armonizarea cu politicile sociale ale altor state.
Dezvoltarea rolului statului în special în sec. XIX-XX determină luarea în discuţie nu
doar a modului de evoluţie a concepţiilor despre politica socială, dar mai ales a legăturilor
care se manifestă între creşterea economică ca obiectiv şi rolul jucat de guverne în relaţia sa
cu economicul, dar şi cu socialul.
Două interpretări de ordin politic, în aparenţă contradictorii, conduc la anumite
concluzii:
- pentru ,,urmaşii economiştilor clasici”, statul industrializat şi-ar fi adus cea mai substanţială
contribuţie la realizarea bunăstării publice dacă concurenţa nu şi-ar fi spus cuvântul; perioada
dintre mijlocul sec. XIX şi prezent este marcată de o creştere permanentă a intervenţiei
statului în economie. Unele încercări de intervenţie apar justificate până la punctul în care
locul deciziei se schimbă din sfera pieţei libere în sfera arenei politice.
- marxiştii interpretează însă aceeaşi evidenţă în cu totul alt stil. Ei argumentează că
intervenţia statului trebuie privită doar în sensul protecţiei şi pentru a face societatea să
supravieţuiască. Societatea capitalistă recentă experimentează o formă de ,,capitalism al
bunăstării” în care competiţia industrială şi tehnologică este dominantă.
Ambele puncte de vedere privind intervenţionalismul la nivel economic accentuează
proporţia în care politica socială ar trebui să fie dependentă sau chiar derivată din politica
economică.
Un număr destul de mare de studii s-a consacrat pe problema circumscrierii sferei de
cuprindere a politicii sociale şi a definirii sale. Prezentăm în continuare câteva dintre acestea:
a) Deschiderea discuţiei despre politica socială începe cu precizarea fermă că nu
există o concepţie universală nici despre ce este politica socială nici care sunt
graniţele sale ferme, nici ce metode de analiză utilizează.
Politica socială este preocupată de cercetarea articulaţiilor obiectivelor sociale şi
metodele de realizare a acestora, precum şi a activităţilor non ideologice implicate; ea
surprinde dimensiunile şi implicaţiile socialului cu corpul politic al societăţii, dar şi
schimbările strategiilor alternative şi structurile de dezvoltare a socialului.
Începând cu 1975 studiul comparativ al politicilor publice a început să se intersecteze

78
din ce în ce mai des cu ştiinţele sociale. Încep să se contureze opinii privind tensiunea
perpetuă între recunoaşterea particularităţilor şi depistarea universalităţii, între revendicările
cunoaşterii analitice şi cele experimentale.
b) O altă opinie este aceea conform căreia încă nu s-a conturat o metodă specifică de
descifrare a problemelor complexe din politica socială. Şi mai mult, că natura
cercetării problematicii politicii sociale, a strategiei sociale, a perspectivelor şi
tehnicilor interioare acestui domeniu, reprezintă cea mai înalt specializată
suprafaţă de politică.
c) Preocupările sferei de politica socială evidenţiază şi unele dificultăţi care apar pe
măsura căutări unor zone de consens teoretic şi practic.
În acest context, politica socială se adresează mai multor niveluri:
a) nivelul naţional – unde se precizează priorităţile, determinând gradul de eficienţă
prin constituirea alocaţiilor materiale şi financiare;
b) nivelul de administraţie locală (regională, teritorială) – unde se fixează cele
mai specifice priorităţi. Dificultatea la acest nivel derivă din încercarea de
menţinere a veridicităţii conceptuale şi programatice a deciziilor la nivel naţional
şi racordarea celor locale la politica socială naţională;
c) nivelul individului – unde apar obiective şi ţeluri subiective, în dezechilibru
numeric cu cele obiective, deviate de la tendinţa generală a politicii sociale.
Se apreciază că deseori o politică socială nu este corespunzătoare în aplicarea ei chiar
dacă cel care o iniţiază şi decide dispune de pregătire în domeniu, cunoscând şi înţelegând
fenomenul social. Aprecierea corectă sau evaluarea finală a politicii sociale nu poate fi făcută
decât de către individ sau de societate în întregul ei.
Din comparaţiile politicilor rezultă programe sociale subordonate scopurilor mari,
naţionale. Viziunea asupra politicii sociale formulează în această direcţie două orientări
privind concepţia care stă la baza constituirii politicii sociale:
1. etica utilitaristă, care ia în considerare omul ca fiinţă raţională şi responsabilă, în
acest context, politica socială atrage după sine un sistem de stimulente care va
mobiliza individului în posibilitatea sa de a controla bunuri cu ajutorul mijloacelor
legale pe care le pune la dispoziţie societatea. Această etică conduce către o
nouă ,,terapie etică” în ştiinţa socială modernă.
2. politica socială ,,terapeutică”, care pretinde o mai mare intervenţie a guvernului
în legătură cu restructurarea suprafeţei sale de acţiune şi aplicabilitate.
Nici una din aceste două concepţii nu pare a fi de ajutor celor ce elaborează politica

79
socială. ,,Matricea” politicii sociale presupune luarea în considerare nu doar a componentelor
şi regulilor de aranjare a lor după un plan prestabilit, ci şi algoritmul funcţionării acestora care
are la bază raportul decisiv dintre economic şi social.
Problematica politicii sociale identifică 6 grupe mari de componente:
 raportul cost – beneficii;
 grupele de interese (suporterii, potenţialii sau posibilii oponenţi ai politicii
sociale);
 tehnicile de implementare a politicilor sociale;
 schimbarea politicii sociale (direcţiile probabile şi contextul unor circumstanţe
relevante care modifică câmpul de acţiune al politicii sociale, de exemplu: inflaţia,
şomajul, tranziţia);
 atitudinea şi mentalitatea individului.
Importanţa politicii sociale
Politica socială poate fi studiată în diverse moduri, în funcţie de interesul celui care
doreşte să cunoască:
 suprafaţa de acoperire a problematicii politicilor sociale;
 modul de organizare a derulării obiectivelor, în funcţie de scopurile perioadei de
analiză;
 cadrul administrativ în care se materializează decizia socio-economică.
Principalele preocupări sunt canalizate însă în direcţia ariei de acţiune a politicii
sociale: care este suprafaţa de acoperire cu protecţie socială; sistemul de siguranţă socială
cuprinde întreaga populaţie sau doar segmentele cele mai defavorizate; în ce măsură statul
poate şi trebuie să intervină în politica de locuinţe etc. La acestea se pot adăuga întrebări
similare privind organizarea şi administrarea serviciilor.
Cea mai simplă studiere a politicii sociale se realizează prin intermediul descrierii
politicilor componente şi a instituţiilor care deservesc şi formează sistemul serviciilor sociale.
Studiul politicilor sociale poate merge spre zona politicului sau a eticii urmărindu-se
explicaţia atitudinii factorului politic în faţa conflictelor sociale, dar şi căutarea cauzelor
inegalităţii în societăţile evaluate economic. În general, concluzia celor care studiază politica
socială este unanim formulată: politica socială se concentrează asupra „calmării suferinţelor
sociale”, obiectivele sale sunt acceptate ca valori îndrăzneţe; ele sunt analizate în termenii
succesului privind realizarea unor scopuri propuse şi gândite în termeni politici.
Între oamenii de ştiinţă care s-au ocupat şi au scris despre politica socială s-a purtat o

80
vie dezbatere privind măsura în care analiza societăţii şi a instituţiilor sociale are sau nu
valoare pentru elaborarea politicilor sociale. Concluzia generală este că, dacă aceste analize
sunt făcute prin prisma convingerilor politice şi etice personale, ele nu sunt de nici un folos
pentru corpul ştiinţific al domeniului respectiv, aducând serioase prejudicii obiectivităţii.
Studiul politicilor sociale oferă o vedere mai largă asupra conexiunilor dintre politici
(în general) şi societate. Elaborarea politicii sociale este un proces politic, deoarece această
zonă nu poate fi analizată independent, fără a face referiri la alte activităţi publice. Politicile
trebuie să fie înţelese ca produse ale altor politici. Acesta este un proces cumulativ, care
trebuie înţeles nu doar prin faptul că o politică creează oportunităţi pentru o altă politică, dar
şi pentru că solicită şi alte răspunsuri politice.
Pentru a înţelege cât mai corect politica socială trebuie acordată o atenţie deosebită
constatărilor ştiinţei politice. Un aspect important în studiul politicii sociale îl reprezintă
examinarea implementării sale. Impactul actual al oricărei politici asupra publicului depinde
de modul cum ea este interpretată şi pusă în practică.
Interpretarea politicii respective evidenţiază atât conţinutul, cât şi limitele sale. O
caracteristică particulară în acest sens este existenţa stocului birocratic. Complexitatea,
greutatea funcţionării, complicata mişcare a instrumentelor de punere în practică a
obiectivelor de politică socială, precum şi întârzierea lor aduc aprecieri negative şi chiar se
transformă în acumulări de tensiuni sociale (spre exemplu, întârzierea indexării când inflaţia
este galopantă, nerealizarea la timp a bugetului pentru sănătate etc.).
În acest sens, elucidarea raportului de determinare dintre condiţiile socio-economice şi
politica socială este deosebit de importantă. Studiul politicilor sociale pune în discuţie aria
activităţii sociale într-un mod care încalcă hotarele subiectului, însă dacă înţelegerea efectelor
şi descifrarea lor în practică are o maximă importanţă, iar preocuparea diverşilor autori se
concentrează în special asupra complexităţii acestor efecte, trebuie acceptat şi faptul că
studierea nu se poate face fără a privi şi spre alte domenii conexe.
Mulţi dintre cei ce solicită studierea politicii sociale sunt, sau aşteaptă să fie atraşi în
domeniul social. În plus, studiul mai poate contribui la înţelegerea deciziilor şi acţiunilor altor
sectoare care se înrudesc cu departamentul politicilor sociale (exemplu, protecţia copiilor
abandonaţi, susţinerea vârstei a treia etc.). Cea mai evidentă necesitate a celui ce studiază
politicile sociale constă în cunoaşterea şi înţelegerea sistemului cu care acestea operează.
Caracteristic persoanelor atrase să lucreze în domeniul serviciilor sociale este puternica lor
angajare în acest domeniu de activitate. Poate şi pentru acest motiv studiul „administraţiei
sociale” este adânc ancorat în problematica politicilor sociale de care se simte uneori

81
răspunzător atunci când realitatea afirmă eşecul unora dintre politicile sociale.
Costul tensiunilor sociale sau efectul pervers al inegalităţilor
Inegalităţile provocate de concurenţă se regăsesc în conflicte, iar rezolvarea acestora
necesită costuri sociale, altele decât cele ocazionate de tranziţia la economia de piaţă. Costul
social reprezintă efectele cauzate de impactul social puternic al unor evenimente, fenomene
sau procese economice-politice-militare, asupra majorităţii populaţiei.
Costurile sociale ale tranziţiei sunt specifice unei anumite etape (limitată în timp), pe
când cele referitoare la recuperarea inegalităţilor sunt valabile în orice ţară, prezente
permanent în orice politică socială. Costurile sociale ale tranziţiei urmăresc uşurarea trecerii
populaţiei la o altă realitate economico-socială; costurile sociale ale inegalităţilor urmăresc
diminuarea stării conflictuale generată de acumularea unor nemulţumiri repetate referitoare la
modul în care se aplică principiile dreptăţii sociale din societatea respectivă.
Dreptatea socială sau justiţia socială, este o stare resimţită la nivelul individual
şi/sau grup-societate, rezultată din aplicarea unui ansamblu de reguli, criterii şi principii care
definesc modul de raportare a două elemente: nevoia şi meritul. Dreptatea socială necesită în
prealabil un proces de evaluare prin raportări repetate la situaţii anterioare, similare, cu care
s-au confruntat individul, grupul sau societatea.
Normele de dreptate socială se fundamentează pe existenţa relaţiilor interindivizi ca
membrii ai grupului, sau între indivizi pe de o parte şi restul societăţii pe de altă parte. În
politica socială, dreptatea socială figurează ca principiu al repartizării protecţiei sociale celor
aflaţi în nevoie. Dreptatea socială exprimă lipsa celor privilegiaţi.
Este foarte posibil ca în cadrul dimensiunii costurilor sociale ale tranziţiei să se
regăsească elemente ale costurilor sociale ale inegalităţilor, cunoscut fiind faptul că tranziţia
generează o serie de modificări în structura socială, nu întotdeauna şi în totalitate binevenite şi
acceptate de populaţie cu entuziasm. În societăţile mai omogene populaţia dovedeşte un grad
de instruire şi cultură care o face mai pregătită şi mai capabilă să înţeleagă adaptarea necesară
la schimbare şi progres. De aceea, societăţile mai armonioase din punct de vedere social sunt
de cele mai multe ori şi mai performante din punct de vedere economic.
Măsurile evidenţiate a reflecta eforturile societăţii au un anumit cost social pentru
îndreptarea situaţiilor inegale, pentru diminuarea efectelor negative în planul individului sau a
grupului din care face parte, de prevenire şi combatere a acelor stări conflictuale generate de
inegalităţile propagate în plan economic şi social.
A monodimensiona inegalitatea doar la nivelul conflictului dintre interesele
individuale şi contextul concurenţial reprezintă o manevră eronată în înţelegerea şi

82
pătrunderea multiplelor sensuri ale stării conflictuale în ansamblul său. Aceasta nu se
manifestă printr-un antagonism simplist şi brut: individ-societate, ci printr-un ansamblu de
stări sociale, economice, politice şi morale derivate din diferite întrepătrunderi a conceptelor
de: dreptate socială, siguranţă socială, responsabilitate socială, egalitate a şanselor de
participare la îmbogăţire etc.
Faimosul consens social este pus sub semnul întrebării în economia de piaţă.
Priorităţile pe care el se întemeiază: primatul colectivului asupra interesului individului,
puterea sindicală şi asociativă, modul de gestionare al întreprinderilor, se manifestă prin
reculul sentimentului colectiv în faţa valului de individualism crescând. Inegalităţile sociale
aflate în creştere vor putea periclita însuşi echilibrul social şi aşa destul de precar în perioada
de tranziţie. Dezordinea socială nu reprezintă în acest context rezultatul concurenţei, ci al
modului în care un individ, prin mentalitatea proprie, înţelege să se raporteze la concurenţă şi
la cerinţele ei.
Găsirea unor alternative morale sau politice, obiective şi solide, prin care
responsabilitatea socială să-şi dovedească valenţele sale umaniste reprezintă atât un exerciţiu
de formulare a programelor sociale, cât şi fundamentarea unei concepţii clare privind
avantajele şi riscurile unei economii concurenţiale.
În societăţile moderne indivizii şi grupurile luptă pentru putere şi bunăstare, iar
conflictul şi schimbarea sunt inevitabile. Grupurile aflate în conflict sunt grupuri marcate de
inegalitate (fie economică, fie morală).
Conceptul de şansă şi egalitatea şanselor a fost foarte insistent utilizat în
fundamentarea politicilor sociale a S.U.A. între anii 1950 – 1960. Conceptul se utilizează şi
astăzi, deşi optica despre sărăcie şi ajutoare sociale s-a schimbat în raport cu potenţialul
societăţii americane. Pieţele funcţionează numai în măsura în care oamenii ca participanţi
egali au acces la ele. Accesul este însă asigurat de ofertă, iar oferta este a producătorului
competiţional.
Sociologul englez T. H. Marshall preia tema dezvoltării sociale şi a şanselor de viaţă în
societăţile deschise, foarte dezvoltate. În concepţia autorului, evoluţia societăţii are la bază
conflictul de clasă. În ultimele două secole acest conflict s-a bazat pe două considerente:
a) cel al extinderii zonei conflictuale în special asupra grupurilor dezavantajate;
b) completarea tabloului conflictual cu noi elemente pe măsura evoluţiei societăţii.
După Marshall, se disting două tipuri de inegalităţi sociale: una care este
economică, numită cantitativă şi cealaltă calitativă. Prima este de neînlăturat; a doua însă
poate fi rezolvată. Dacă inegalitatea calitativă (care decurge din drepturile civile) este

83
înlăturată, atunci cea cantitativă îşi pierde şi ea din intensitate. Schimbarea socială modernă a
transformat formele inegalităţii şi ale conflictelor rezultate din aceasta. Deosebirile existente
în trecut la nivelul drepturilor calitative, pe măsura transformării lor în statutul civic egal al
indivizilor, au devenit în prezent deosebiri cantitative sau inegalităţi economice.
Aceste inegalităţi economice au apărut în urma manifestării a două procese:
1. revoluţia modernităţii;
2. modificările din interiorul lumii moderne.
Daniel Chirot (1996) are propria sa opinie asupra modului cum s-a transformat
societatea şi mai ales rolul jucat de ciclurile industriale în procesul de alternanţă între stările
de egalitate şi inegalitate socială.
În concepţia autorului, parcurgerea erei industriale de la o fază la alta marchează şi
tulburările societăţii care s-au transformat la un moment dat în crize sociale solicitând măsuri
de politică şi protecţie socială. El a avansat ideea conform căreia succesul economic al
fiecărei faze (ciclu) era completat de consecinţe sociale. Tensiunile sociale create de
modernizare au culminat cu structura foarte inegală a distribuţiei rezultatelor.
Concepţia lui Chirot despre tendinţa de alternanţă a fazelor de egalitate cu cele de
inegalitate socială, exprimate de dezvoltarea economică a societăţii, conduce la concluzia că
politica socială adecvată este doar aceea menită să rezolve starea conflictuală. În comparaţie
cu Chirot, teza lui Marshall se concentrează pe ideea că, tendinţa liniară a dezvoltării
individului, care merge încet dar sigur către devenirea propriului său stăpân, generează nevoia
unei politici sociale care să urmărească bunăstarea şi egalitatea.
R. Dahrendorf apreciază inegalitatea socială ca pe un mijloc al libertăţii (cu condiţia
însă ca ea să rămână o inegalitate a ofertei). Preocuparea pentru acest subiect are însă şi un alt
substrat: acela de definire şi conturare a sferei drepturilor sociale. Acestea şi-au făcut apariţia
odată cu statutul complet al cetăţeanului şi dacă drepturile politice şi cele civile au o anumită
putere de manifestare, drepturile sociale nu se arată suficient de convingătoare cu atât mai
mult cu cât ele sunt capabile să genereze inegalităţi. Concluzia este că inegalităţile economice
se subordonează condiţiilor pieţei în timp ce inegalităţile sociale reclamă acţiunea şi decizia
politică.
Protecţia socială
Protecţia socială a devenit la ora actuală o temă majoră pentru întreprinderi, stat,
salariaţi şi toţi ceilalţi factori implicaţi în acţiuni sociale, reprezentând nu doar un element
fundamental al politicii sociale (ca instrument), cât mai ales obiectivul său central. Sărăcia
însăşi, ca o sursă majoră a tensiunilor sociale, impune o accentuare a funcţiilor protective ale

84
colectivităţii. În general, abordarea conceptului de protecţie socială se face din două unghiuri
de vedere: al ofertantului şi al beneficiarului.
Ca în orice raport cerere-ofertă, preţul (respectiv al protecţiei sociale) se va forma în
condiţiile unei pieţe libere a serviciilor sociale, dar şi ţinând cont de caracterul colectiv al
acestui tip de servicii, la intersecţia nevoilor cu resursele. Cu toate acestea, subvenţionarea în
bună parte a preţurilor acestor servicii este o cerinţă a suprafeţei sociale, deoarece scopul final
este satisfacerea tuturor nevoilor şi nu diferenţierea lor după criteriul veniturilor.
Preţul protecţiei sociale se exprimă prin costurile ocazionate de producerea serviciilor
sociale al căror efect este siguranţa sau securitatea socială. Un gen special de protecţie
socială este cerut de condiţiile cauzate de tranziţie. În această situaţie, protecţia este solicitată
pentru a putea asigura omului traversarea unei perioade mai scurte sau mai lungi de timp.
Costurile sociale ale tranziţiei vor cuprinde nu doar costurile renunţărilor (sacrificiilor)
populaţiei, ci şi cele ale protecţiei împotriva deteriorărilor condiţiilor umane şi a calităţii
vieţii. De aceea, se apreciază că politica socială a perioadei de tranziţie se caracterizează în
primul rând prin asigurarea protecţiei sociale în faţa fenomenelor inerente acestei etape
(şomaj, inflaţie, accentuarea sărăciei, marginalizare socială etc.).
Protecţia socială se manifestă printr-un ansamblu de măsuri (materiale şi/sau
nemateriale) care urmăresc direcţii practice, convingătoare, orientate spre acţiuni diferenţiate
pe segmente de populaţie. Se apreciază că protecţia socială constituie un obiectiv strategic
cu o orientare preponderentă către un proiect global al unei organizări sociale orientată pe
maximizarea stării de siguranţă socială. Percepţia acestei stări depinde de intensitatea
măsurilor de protecţie, dar şi de diversitatea lor. De exemplu: avalanşa măririi preţurilor,
erodarea ecologică, consumul alimentar subcalitativ, incapacitatea organismului de a
face faţă agresiunii, bolilor sau diferitelor afecţiuni, nemulţumirea psihică înregistrată
ca urmare a stării de nesiguranţă socială (ca urmare a creşterii factorilor de risc social:
criminalitate, delincvenţă, alcoolism etc.) sunt faţete ale aceluiaşi profil de drepturi civile
care necesită măsuri de protecţie a individului.
Protecţia socială are următoarele obiective:
1) Protecţia locului de muncă - presupune în prealabil asigurarea unui loc de
muncă pentru fiecare (şi nu orice fel de loc de muncă), cât mai pe măsura posibilităţilor şi
pregătirii individului. Aceasta se realizează prin:
 stimularea dezvoltării activităţilor economice care să ofere locuri de muncă
cu cerinţe de calificare superioară;
 acordarea de compensaţii economice şi sociale (cu caracter individual),

85
 pentru acele activităţi care au un grad scăzut de acceptabilitate socială;
 recurgerea la tehnici de „umanizare” a muncii care în esenţă constau în
regândirea organizării muncii, astfel ca fiecăruia să i se ofere o activitate cu
un grad cât mai ridicat de complexitate şi responsabilitate;
 fundamentarea unui regim complementar de protecţie realizat în cadrul
fiecărei firme, pentru organizarea unei dimensiuni de protecţie a salariaţilor
care să cuprindă protecţia socială, economică, financiară, juridică în cazul
producerii unor evenimente.
1) Protecţia populaţiei salariate - este asigurată prin acţiunile conjugate ale
sindicatelor şi legislaţia adecvată domeniului muncii şi protecţiei sociale. Ea include
asigurarea de condiţii fizice, sociale, organizaţionale normale de muncă, precum şi protecţia
împotriva oricăror abuzuri. În mod special în această categorie (obiectiv) se include
garantarea unui salariu minim civilizat;
2) Protecţia împotriva deteriorării calităţii vieţii - formează un ansamblu de
măsuri menite să acţioneze în special asupra păstrării dimensiunilor indicatorilor cantitativi
(dar şi calitativi) ai calităţii vieţii. Eforturile protecţiei în direcţia nealunecării mai jos decât
pragul de subzistenţă este un exerciţiu economic, dar mai ales politic. Lăsând la o parte
criteriul populist al angajamentelor electorale, la nivelul fiecărei ţări se formează obiectivul
defensiv al păstrării nivelului de viaţă câştigat prin eforturile economice şi sociale anterioare.
Acest tip de protecţie se cere în special în perioada de tranziţie, când pericolul deteriorării
standardului de viaţă apasă asupra întregii populaţii (chiar cu riscul restructurărilor sociale şi a
schimbărilor ierarhiei veniturilor sau câştigurilor anumitor categorii sociale noi). Apar
necesare eforturile şi suportul statului, a compensaţiilor economice (fără a depăşi limitele
eficienţei), a suplimentării acelor importuri prin care să se completeze cele necesare traiului
civilizat;
3) Protecţia grupurilor sociale defavorizate (handicapaţi, minori abandonaţi,
tineret fără sprijin material şi nematerial, populaţie vârstnică fără suport etc.). Acest tip de
protecţie porneşte de la drepturile civile ale cetăţenilor mai slabi, punând în evidenţă nu doar
serviciile sociale, ci şi cele socio-sanitare pentru a proteja şi oferi sprijinul adecvat individului
şi familiei sale. În aceste cazuri, protecţia socială va cuprinde un ansamblu de măsuri prin care
se invocă cultivarea valorii şi semnificaţia diferită a simţului de responsabilitate, de abilitate
manuală (atunci când este posibil). Dificultatea de integrare a acestor persoane în lumea
muncii cere mijloace de protecţie economică şi socială corespunzătoare acestei categorii
defavorizate.

86
 Începând cu integrarea şcolară (individualizarea unor planuri educative ce garantează
trecerea de la un nivel şcolar la altul) şi până la găsirea unui loc de muncă pentru aceste
persoane, cărora să le confere o oarecare independenţă economică, protecţia acestor categorii
se constituie ca cea mai asiduă purtătoare a mesajului umanist-social.
O temă majoră în cadrul acestei categorii de protecţie o constituie protecţia copilului
şi a tineretului.
Abordarea şi aprofundarea problematicii specifice vârstei tinere are un impact
particular deosebit asupra calităţii vieţii. Aspectul condiţiei juvenile prezintă în societatea
contemporană o serie de particularităţi. Violenţa minorilor, şomajul tinerilor, marginalizarea
tineretului prin pierderea atribuţiilor, comportamentul de tip „dezertor” în faţa imposibilităţii
găsirii unui loc de muncă pe măsura aşteptărilor, contribuie la accentuarea stării conflictuale
în special la această categorie socială. Segregarea formativă şi ocupaţională a tineretului intră
în neconcordanţă cu politica şanselor egale, ceea ce pretinde măsuri protective specifice
valorilor şi opţiunilor acestei categorii de indivizi în formare.
Acest tip de protecţie trebuie acordat sistematic, fără încetare şi mai cu seamă cu
aceeaşi intensitate.
5) Protecţia întregii colectivităţi - urmăreşte asigurarea împotriva unor procese
sociale patologice cu acţiune negativă majoră asupra condiţiilor individului:
 crize economice;
 criminalitate;
 corupţie;
 tensiuni interetnice, interreligioase, interrasiale.
Teoretic, protecţia socială trebuie să-şi dovedească maximum de beneficiu uman.
Practic, ea reprezintă o temă de mare sensibilitate economică privind depistarea şi utilizarea
tuturor resurselor economice (dar şi noneconomice) pentru crearea confortului social la
nivelul întregii colectivităţi. În sens adiacent, se conturează protecţia socială complementară,
care detaliază ansamblul dispoziţiilor fiscale şi sintetizează practica în gestionarea fondurilor
legate de asigurările sociale complementare.
Siguranţa socială
Siguranţa (sau securitatea) socială poate fi abordată din două puncte de vedere:
1. ca atare resimţită de populaţie;
2. ca răspundere a societăţii faţă de nevoia de protecţie a populaţiei.
Corespunzător, au fost formulate două definiţii care caracterizează siguranţa socială,

87
în cele două accepţiuni. Prima reflectă securitatea socială ca o stare percepută la nivelul
individului, al colectivităţii, al întregii naţiuni care, pe lângă faptul că oferă confort
moral, demonstrează şi capacităţile societăţii de a răspunde într-o anumită măsură la
solicitările formulate prin problematica socială. Apare astfel primordială nevoia socială şi
întâmpinarea ei de către resursele necesare. Partea sensibilă a raportului constă în modul în
care societatea ştie să răspundă, are posibilităţi sau se eschivează declarând că nu există bază
financiară pentru protecţie. A doua definiţie reflectă securitatea socială ca pe o
„răspundere” pe care societatea o manifestă în raport cu membrii săi. Ea se formulează
ca un obiectiv esenţial, major al fiecărei societăţi moderne şi reprezintă totodată un
angajament social care poate fi apreciat pe termen lung, într-o perspectivă multidimensională.
Mecanismele sale se reunesc într-un proces cu incidenţe profunde asupra mai multor
generaţii; promisiunile de securitate socială trebuie ţinute într-un viitor de regulă îndepărtat,
iar angajamentele financiare ale individului (cotizaţiile la asigurări) se întind şi ele pe toată
durata vieţii active.
Problematica securităţii sociale se întinde de la politica de sănătate la serviciile
sociale, prestaţiile de asigurări sociale, modalităţile de finanţare şi până la rolul sectorului
privind evoluţia structurilor şi instituţiilor siguranţei sociale.
Pe termen lung, securitatea socială trebuie să aibă cu mult mai multe obiective decât
cele la care s-a redus uneori acest domeniu al dreptului social. Ea trebuie să urmărească şi
menţinerea calităţii vieţii, să dezvolte sentimentul individual al securităţii sociale, să ţină
cont de mutaţiile ce au intervenit în comportamentul individual şi familial care antrenează noi
răspunderi pentru solidaritatea socială.
Folosirea criteriului cauzal conduce la definirea riscului social ca fiind orice risc care
decurge din participarea la viaţa socială.
Al. Athanasiu (1995) evidenţiază o serie de aspecte teoretice privind îmbogăţirea
conţinutului politicilor de securitate socială. Datorită extinderii constante a obiectului lor
(riscul social), aceste politici sunt percepute în 2 mari direcţii:
a) extinderea pe orizontală (ca urmare a unui nou tip de măsuri de securitate
socială), alături de cele de ordin reparatoriu;
b) extinderea pe verticală, ceea ce determină ca securitatea socială să includă şi
măsuri de prevenire a riscurilor. Spre exemplu, în materie de risc social al bolii,
securitatea va include în obiectul de acţiune şi politica de formare a specialiştilor
necesari domeniului sanitar.
Extinderea pe ambele dimensiuni va determina orientarea politicilor de securitate

88
socială către noi direcţii: - transporturi; - politica antiinflaţionistă; - politica chiriilor; -
politica de apărare naţională; - politica în domeniul judiciar etc.
Autorul subliniază multitudinea opiniilor referitoare la definiţia termenului de
securitate socială. Astfel, în majoritatea ţărilor dezvoltate acest sistem cuprinde ansamblul
reglementărilor juridice în domeniul respectiv. Folosind planul obiectivelor, precum şi cel al
mijloacelor tehnice utilizate, sistemul securităţii sociale presupune următoarele:
a. orice sistem are în vedere garantarea unei anumite securităţi economice a
persoanelor luate în considerare;
b. realizarea obiectivului implică o redistribuire de ordin financiar, fie prin
prelevări bugetare, fie prin repartiţia fondurilor obţinute între beneficiarii
procedeului de redistribuire.
Securitatea socială este apreciată ca fiind o parte a statutului bunăstării plecând
de la consideraţia că ea reprezintă primul şi cel mai evident mod în care bunăstarea poate fi
gândită să ajute individul la satisfacerea nevoilor sale.
În contextul securităţii sociale această apreciere este deseori identificată cu reducerea
sărăciei. Din această opinie reiese cea mai evidentă funcţie a sistemului de securitate socială.
În prezent, dezbaterile curente ale problematicii politicii sociale sunt dominate de funcţiile
mai reduse sau mai accentuate ale securităţii sociale, dar mai ales de rolul statului în
redistribuire. Rolul statului social a reconsiderat poziţiile categoriilor sociale în societate
încercând realizarea unui consens social. Din această consideraţie se formulează tot mai des
aprecierea că „statul bunăstării” reprezintă leagănul ideologiilor în criză.

Dimensiunea funcţiilor atribuite serviciilor sociale acoperă următoarele obiective:

Funcţii Obiective
Individual Colectiv
1. prevederea nevoilor - umanitar - bunăstare socială
- dezvoltare economică
2. remedierea dezavantajelor - compensare - egalitate
- înlăturare - justiţie socială
3. întreţinerea consumului social - protecţie - reproducţie

89
4. producerea de diferenţieri - inegalitate - dezacord social
(la nivel de venituri) (venituri mari/mici)
5. schimbarea comportamentului - recompense - control social
- stimulente
- tratamente
6. dezvoltarea potenţialului social - dezvoltarea capacităţilor - solidaritate, integrare
Individuale

Unele ajutoare sunt special acordate persoanelor cu venituri mici, altele însă, ca
pensiile sau ajutorul de şomaj, nu sunt destinate doar persoanelor sărace, ci acoperă situaţii în
care indivizii ar putea să devină astfel săraci. De aceea, funcţiile securităţii sociale (1,3,6)
urmăresc în special dezvoltarea, în termeni individuali a sentimentului de siguranţă şi
protecţie împotriva unor evenimente. La nivel de colectivitate aceste funcţii demonstrează ce
efect şi mai ales cât efect are această securitate socială asupra bunăstării societăţii în
ansamblul său.
Funcţiile (2,4,5) arată că acţiunile de protecţie socială urmăresc atenuarea
diferenţierilor sociale prin compensare şi înlăturare a inegalităţilor, dar produc şi situaţia
reversibilă de redistribuire în favoarea predominant a celui în nevoie, ceea ce creează
inegalităţi. Principiul de a lua de la cei care au (prin taxe şi impozite) şi a da mai mult celui
care nu are deloc sau are mare nevoie, creează inegalităţi bazate pe sistemul de percepere
impozitară asupra veniturilor. Din acest punct de vedere se poate sublinia efectul reglator al
securităţii sociale şi chiar mai mult (ca în cazul funcţiei 5 – schimbarea comportamentului),
sprijinul pe care această activitate îl acordă unui anumit model al realităţii economice între
indivizi.
Există în literatura de specialitate mai multe clasificări ale sistemului de securitate
socială. Ne vom opri asupra clasificării realizată de Titmuss. El distinge 3 mari modele de
securitate socială:
a) modelul rezidual;
b) modelul instituţional redistributiv;
c) modelul axat pe performanţa industrială (sau modelul care deserveşte prin
funcţiile sale şi oferta de bunăstare pusă în slujba structurii economice).
Pe această bază, Suedia este considerată ca instituţională, S.U.A. reziduală, iar
Germania axată pe performanţa industrială. Problema principală în modelul lui Titmuss:
bunăstarea instituţională nu este în mod necesar progresiv distributivă; ea poate să fie
preocupată cu protecţia socială care asistă oamenii la diferite niveluri; modelul performanţei

90
industriale nu exclude posibilitatea ca principiile instituţionale şi reziduale să fie aplicate în
acelaşi timp.
Palme a modificat viziunea lui Titmuss, divizând în 4 sisteme menţionate, folosind
aceiaşi termeni, dar într-un mod uşor diferit. Clasificarea sa include sistemele:
a) instituţional (care presupune în acelaşi timp că nevoile de bază sunt satisfăcute şi
că există un anumit grad de redistribuţie);
b) rezidual (preocupat numai cu nevoile de bază);
c) modelul cetăţeniei (care este preocupat de asigurarea unei securităţi minime
pentru toţi);
d) meritul profesional (unde beneficiile sunt legate de statutul profesional).
Pe această bază, Palme clasifică sistemul de pensii în Suedia ca instituţional, cel din
Germania ca un exemplu pentru „meritul profesional”, iar cel din Franţa, Marea Britanie şi
S.U.A. ca rezidual. Australia, unde pensiile sunt bazate pe un test al venitului şi Danemarca
care are multe asemănări cu Suedia, sunt clasificate ca exemple de „cetăţenie”.
Există câteva probleme conceptuale legate de termenii lui Palme: „meritul
profesional” nu exclude principii reziduale; definiţia „cetăţeniei” se confundă cu „plasa de
siguranţă” (pentru acei oameni incapabili să şi-o ofere), care este asociată unui model rezidual
şi cu principiul după care fiecare ar trebui ajutat (care este în mod comun asociat modelului
rezidual).
Dacă problema ar fi numai că termenii nu se potrivesc foarte exact cazurilor, ar trebui
să devină posibilă găsirea altora care să fie mai potriviţi. Problema însă nu este aşa de uşor de
rezolvat. Orice clasificare mai generală tinde să omită diferenţe semnificative; nu este
convingătoare includerea Israelului, care se bazează mai ales pe suportul mutual oferit de
mişcarea sindicatelor de afaceri, în aceeaşi categorie cu Franţa şi S.U.A care au un sistem
pluralist şi fragmentat pe diferite solidarităţi, şi în aceeaşi categorie cu Marea Britanie; aceasta
este consecinţa categorisirii simpliste în „rezidual” şi „instituţional”.
Problema centrală a clasificărilor bazate pe un astfel de model este că ele încearcă să
facă prea multe lucruri deodată. Modelul bunăstării este multidimensional.
Nu se poate vorbi despre un sistem general valabil al securităţii sociale. Fiecare
dintre sisteme este complex. În cel mai bun caz, clasificările de acest tip ar trebui tratate cu o
doză de scepticism. Dar mai sunt şi alte motive fundamentale datorită cărora această abordare
foarte largă nu poate fi precisă. În primul rând, funcţiile politicii de securitate socială sunt
complexe şi nu au de a face doar cu obiective simple cum este sărăcia; efectul este că nici un
sistem nu poate fi descris în termeni simpli. În al doilea rând, chiar dacă scopurile sistemelor

91
sunt sau par a fi similare, ele utilizează metode diferite care conduc la rezultate diferite.
În al treilea rând, sărăcia însăşi nu este o problemă simplă, ci una care acoperă o gamă
largă de aspecte diferite, astfel încât un sistem care pare să fie cuprinzător dintr-un anumit
punct de vedere poate eşua în altul. Considerarea căilor prin care sistemul securităţii sociale
funcţionează cere o analiză mult mai detaliată.
Conceptul de sărăcie
Sărăcia prin natura sa este un mod de viaţă, iar variabilele care o influenţează şi o
caracterizează nu pot fi considerate ca separate. Teoria economică curentă a sărăciei trebuie să
ia în considerare toate elementele care conduc la această „stare”, fapt ce determină necesitatea
reconceptualizării noţiunii de sărăcie printr-o abordare care să încorporeze două dimensiuni
esenţiale:
a) un model al omului (cu dorinţele, aspiraţiile, nevoile sale în diversificare);
b) un model al comportamentului său (ceea ce implică abordarea inegalităţilor între
indivizi ca mentalitate, opţiuni, înclinaţii, dotare intelectuală etc.).
Comportamentul uman poate fi analizat şi conceptualizat în termenii a două clase de
variabile: cele care descriu individul şi cele care descriu mediul individului. În consecinţă,
comportamentul uman este considerat a fi rezultatul interacţiunii dintre aceste două clase de
variabile.
Din punct de vedere conceptual, problema sărăciei poate fi abordată psihologic,
sociologic şi economic.
Abordarea psihologică se concentrează asupra efectelor psihologice ale privaţiunii.
Ele include: desconsiderarea propriei persoane, diferite probleme de sănătate mintală, aspiraţii
reduse şi motivaţie scăzută.
Abordarea sociologică prezintă relaţia individ-societate în care acesta trăieşte. În mod
special se concentrează pe problema valorilor şi normelor din societate, efectele acestea
asupra individului sărac, participarea sa la activităţile comunităţii, integrarea în viaţa politică,
rolul unui grup de referinţă etc.
Abordarea economică prezintă resursele economice şi posibilităţile de câştig ale
persoanelor sărace referindu-se în special la venit şi avere care sunt apreciate drept cauzele
principale ale sărăciei. Această abordare încearcă să trateze sărăcia prin îmbunătăţirea
accesului la mecanismele care pot contribui la generarea şi obţinerea de venituri (angajarea în
muncă, obţinerea de credite).
Conceptul de sărăcie traversează toate aceste 3 dimensiuni şi presupune crearea unui
cadru care să permită atât analiza sărăciei, cât şi a interacţiunilor dintre oamenii săraci şi

92
restul societăţii, în raport cu nevoile, dorinţele şi sentimentele individuale.
În acest context se impun a fi făcute câteva precizări în legătură cu diferitele modalităţi
de a privi şi interpreta sărăcia. Literatura de specialitate din ţara noastră oferă o trecere în
revistă a diferitelor definiţii date sărăciei, fapt ce contribuie la posibilitatea comparării
acestor definiţii, dar mai ales a evidenţierii limitelor şi/sau avantajelor lor teoretice.
a) „Sărăcia desemnează pe acei oameni care, faţă de situaţia normală din societate, au
o poziţie foarte grea, care nu-şi pot satisface nevoile la nivelul unor norme stabilite
la un moment dat”. În această definiţie, pe lângă multe note într-adevăr
caracteristice sărăciei, tratarea se face în termeni foarte vagi: situaţia normală,
poziţie foarte grea, norme stabilite. Aceşti termeni sunt inoperanţi pentru creşterea
sărăciei, stabilirea proporţiilor şi a persoanelor ca atare sărace.
b) O altă definiţie consideră săraci „acei oameni care nu dispun de resursele necesare
pentru hrană la nivelul obişnuit în societate, cei care nu pot participa normal la
activitate, cei care nu au condiţii de locuit obişnuite şi cu o înzestrare obişnuită”.
Această definiţie ia în considerare în mod corect hrana, activitatea, locuinţa, igiena,
înzestrarea însă termenii în care se caracterizează sărăcia şi săracii nu sunt mai puţin generali
decât în definiţia precedentă. Ori, viaţa practică arată că sărăcia şi săracii se îndepărtează
adeseori mult de ceea ce se înţelege prin termenul de „obişnuit”.
c) Sărăcia este definită drept „inabilitatea (incapacitatea) individului de a avea un
standard de viaţă acceptat”. Şi această definiţie este realizată tot în termeni
generali, prea puţin explicativi, ea suscitând cel puţin două critici.
În primul rând cuvântul „inabilitate” poate conduce la concluzia că sărăcia este
imputabilă individului sărac, pe cât timp săracii îşi datorează condiţia şi altor cauze. În al
doilea rând, definiţia este destul de lipsită de conţinut, pentru că ne spune doar că săracii n-au
un standard de viaţă adecvat; această lipsă a standardului de viaţă normal pare a fi un
handicap pentru caracterizarea sărăciei în ţările slab dezvoltate din punct de vedere economic.
Ceea ce caracterizează săracii este nu doar faptul că ei trăiesc mult sub un standard de viaţă
minim, de cele mai multe ori.
d) Alte surse definesc sărăcia ca „o condiţie care implică o privaţiune aspră,
intensificată de evenimente potrivnice şi de obiect, dar nu exclusiv, asociată cu
resurse economice neadecvate”.
Această definiţie caută izvorul sărăciei în privaţiune şi în evenimente potrivnice
trecând cu vederea posibilitatea existenţei unor motivaţii personale. Resursele economice ale
săracilor sunt neadecvate, ceea ce pare nesemnificativ dacă ţinem seama că adevărata

93
caracteristică a resurselor economice ale săracilor este insuficienţa lor şi nu în general, ci mai
ales insuficienţa lor pentru atingerea unui prag de trai minim. Se mai observă că definiţia nu
include nimic referitor la nivelul minim de trai, ca şi când acesta nu ar folosi la caracterizarea
sărăciei şi la departajarea săracilor de cei cu standard normal.
e) Definiţia dată de ONU sărăciei: „starea acelora care nu se bucură de un nivel
minim de trai comparabil cu demnitatea umană”.
Marele merit al acestei definiţii este că săracii sunt departajaţi de ceilalţi prin
menţiunea că ei nu se bucură de un nivel minim de trai. Însă şi aici, criteriul sau pragul de
departajare al săracilor de restul populaţiei se relativizează mult din momentul în care se
spune că nivelul de trai minim trebuie să fie compatibil cu demnitatea umană. Meritul
definiţiei este însă acela că poate caracteriza sărăcia în diferite ţări, cu standarde diferite de
dezvoltare şi deci cu niveluri diferite ale minimului de trai.
f) Alte surse definesc sărăcia ca „starea acelui om al cărui nivel de viaţă este inferior
celui considerat drept minimum sau ale cărui nevoi minime nu sunt satisfăcute. O
familie săracă este aceea care nu-şi poate acoperi nevoile sale minime; dacă-şi
poate acoperi aceste nevoi, ea nu este săracă”.
Această definiţie se apropie cel mai mult de nevoile impuse de practică deoarece
indică faptul că starea de sărăcie a omului, condiţiile sale materiale şi culturale, indiferent din
ce motiv, îi situează traiul în ansamblu sub condiţiile minime, respectiv considerate ca
minime.
g) O altă definiţie, care introduce şi termenul de venit, consideră că sărăcia este
„starea acelor oameni care au venituri sub un anumit prag”. În acest context,
veniturile sunt expresia condiţiilor materiale şi culturale ale persoanelor sărace. Şi
aici, numărul săracilor este în funcţie de pragul de venit selectat. Dacă acest prag
este stabilit inferior, mai moderat sau mai sus, se poate ajunge la o succesiune de
populaţii sărace, de mărimi diferite (sau la o clasificare a săracilor).
h) Unii specialişti definesc săracii ca fiind „acei oameni care trăiesc în familii ce nu
pot, la un moment dat, să aibă la dispoziţie un nivel minim de fluxuri (venituri)
monetare şi nemonetare, necesare pentru obţinerea unui standard adecvat de viaţă”.
În această definiţie esenţa sărăciei – minim de trai – este transferată şi asociată
venitului, iar locul său este luat de un termen mai general – standardul adecvat de viaţă.
Definirea sărăciei are o importanţă deosebită pentru cunoaşterea proporţiilor
fenomenului, a cauzelor şi factorilor care o generează, iar pe această bază pentru combaterea
propriu-zisă a sărăciei. O corectă şi completă definire a termenului de sărăcie condiţionează

94
nu doar înălţimea pragului de sărăcie ales, şi deci proporţiile populaţiei sărace, ci şi creşterea
economică. O definiţie nesatisfăcută formulată privind sărăcia poate afecta creşterea
economică atunci când ea conduce atât la supraestimare, cât şi la subestimarea fenomenului.
În cazul supraestimării sărăciei aceasta ar reclama creşterea artificială a populaţiei
sărace, ceea ce ar conduce la sustragerea de resurse care pot fi orientate către dezvoltare –
singura cale de combatere a sărăciei – şi alocarea acestora unei populaţii care nu este integral
îndreptăţită să primească o protecţie a fel ca populaţia realmente săracă. Dacă definirea
sărăciei conduce la subestimarea populaţiei sărace, aceasta înseamnă că resursele alocate
pentru protecţie vor fi insuficiente, lăsând o parte a populaţiei în afara protecţiei necesare,
ceea ce ar afecta pacea socială, liniştea necesară creşterii economice, progresul economic şi
social.
CARACTERISTICILE SĂRĂCIEI CA FENOMEN SOCIAL
Sărăcia înseamnă mai mult decât a nu avea bani; este o formă de excludere socială.
Nu este numai o violare a drepturilor omului, ci şi o imensă risipă de resurse umane şi
naţionale. Sărăcia este o stare de lipsă permanentă a resurselor necesare pentru a asigura un
mod de viaţă decent, acceptabil la nivelul unei colectivităţi date. Definirea sărăciei trebuie
făcută din două perspective: a consumatorului, din această perspectivă sărăcia este definită ca
neputinţa de a satisface acele nevoi considerate minime şi din perspectiva funcţionării sociale
normale. În acest caz, sărăcia presupune inexistenţa acelor mijloace care asigură subiectului o
participare completă la viaţa socială, o îndeplinire completă a tuturor rolurilor care îi revin, o
participare la activităţile formative minime care îi oferă şanse suficiente pentru a se dezvolta
prin efort propriu.
România poate fi caracterizată ca fiind o ţară cu sărăcie relativă de masă. Cea mai mare
parte a populaţiei trăieşte în sărăcie. Abordarea la nivel comunitar a sărăciei devine o
componentă crucială a strategiei naţionale de combatere a sărăciei, pentru că:
- o mulţime de surse ale sărăciei se află la nivel comunitar;
- diversificarea resurselor de combatere a sărăciei este o necesitate imperioasă (cere o
rezolvare imediată). Comunitatea dispune de unele resurse care ar putea fi mobilizate în
vederea prevenirii şi reducerii semnificative a impactului sărăciei.
- descentralizarea generează noi posibilităţi; astfel, mai multe resurse şi responsabilităţi
vor fi transferate la nivel local, iar posibilităţile de dezvoltare a programelor de combatere a
sărăciei la nivel local cresc rapid. (C. Zamfir, Programe de combatere a sărăciei la nivel
comunitar, p. 285)
Tipuri de sărăcie comunitară în România
A. Comunităţi rurale sărace. În categoria comunităţilor rurale sărace intră:

95
 a) comunităţile rurale izolate geografic care sunt lipsite de mijloace adecvate de
comunicare. Această izolare îi împiedică pe membrii comunităţii să se integreze în
sistemul de piaţă, să dezvolte activităţi economice profitabile, să găsească locuri de muncă în
afara comunităţii;
b) localităţile cu producţie agricolă scăzută (începând cu anul 1990 a avut loc fragmentarea
terenului agricol, astfel că, din aceste bucăţi mici de pământ, este imposibil a se construi
ferme moderne);
c) localităţile cu populaţie îmbătrânită, apărute datorită emigrării masive a tinerilor către
oraşe şi a lipsei posibilităţilor economice şi sociale.
B. Comunităţi urbane sărace. În această categorie intră oraşele a căror industrie a suferit un
declin sever în ultimii ani (zonele monoindustriale) şi zonele urbane fără condiţii adecvate de
locuire: oraşe cu blocuri sărăcăcioase, lipsite de condiţiile minime necesare; zonele cu
construcţii ilegale; zonele urbane locuite de rromi; oraşele a căror posibilă dezvoltare este
împiedicată de criminalitate. (C. Zamfir, Programe de combatere a sărăciei la nivel
comunitar, p. 286-287)
De regulă, sărăcia este definită operaţional prin lipsa veniturilor actuale. O asemenea
definire prin simpla lipsă de resurse actuale, reprezintă însă o gravă simplificare. În primul
rând sărăcia nu este asociată strict cu veniturile actuale. Sunt multe situaţii în care, între
anumite limite, variaţia sărăciei nu este în funcţie strictă de venituri: sunt situaţii în care
deficitul de venituri actuale este compensat de acumulările de bunuri din trecut şi de
configuraţia nevoilor mai scăzute, sau dimpotrivă, venituri mai ridicate sunt asociate cu
sărăcia. În al doilea rând, sărăcia nu reprezintă doar lipsa veniturilor. Ea este mult mai
mult decât atât şi relativ altceva. Lipsa veniturilor este cauza sărăciei, un declanşator al
sărăciei, nu o caracteristică a ei. Sub o anumită limită a acestora, se instalează sărăcia. Ea este
o stare umană şi socială. Mai degrabă, conceptul de sărăcie se referă la modul de viaţă sărac –
neacoperirea nevoilor fundamentale şi, în consecinţă, o funcţionare umană sub un anumit
standard – la care se adaugă şi efectele complexe ale stării de sărăcie. Din acest punct de
vedere, sărăcia este asociată cu orientări umane şi atitudini specifice: demoralizare, lipsă de
speranţă, lipsă de capacităţi, lipsă de voinţă şi de efort de a ieşi din situaţia de dificultate,
resemnare, adaptare la un mod de viaţă sărac. Studiile sugerează faptul că sărăcia generează
un mod de viaţă specific, caracterizat nu numai prin lipsă, dar şi printr-un set de strategii de
viaţă şi atitudini, cele mai multe dintre ele fiind factori ai perpetuării sărăciei; altele au impact
distructiv asupra vieţii personale şi familiale, colective. Aceste efecte fac parte integrantă din
ceea ce este desemnat ca sărăcie. De exemplu: consumul populaţiei sărace poate fi
caracterizat prin lipsa de resurse – un consum sărac, dar şi prin unele distorsiuni care pot

96
deveni ele însele o sursă suplimentară de sărăcie. Specialiştii au pus în evidenţă o cultură a
sărăciei caracterizată tocmai prin acest „mod de viaţă sărac”.
Din acest punct de vedere, sărăcia este frecvent caracterizată printr-o situaţie de
marginalizare socială, putând merge până la excludere socială.
Săracul nu este pur şi simplu persoana lipsită momentan de resurse, ci şi cea care este
cronic lipsită de resurse, care nu are capacitatea de a remedia situaţia sa. În consecinţă, el este
lipsit de speranţă, este paralizat în efortul de îmbunătăţire a situaţiei. Săracul asistat de
colectivitate devine un dependent de ajutor. Nu întâmplător termenul de „sărac” este
stigmatizat social. A te exprima ca sărac nu înseamnă a remarca doar faptul că în prezent eşti
lipsit de resursele necesare, ci a te încadra într-o clasă socială relativ permanentă, asociată cu
multe caracteristici negative. Din acest motiv tentaţia de autodefinire ca sărac se poate
presupune că este micşorată de conotaţiile sociale negative ale acesteia. Sărăcia este deci un
complex social-psihologic-cultural; este un mod de viaţă individual, familial şi social. O
asemenea definire mai largă a stării de sărăcie oferă o perspectivă mult mai eficientă de a
acţiona asupra sărăciei. Cele mai multe dintre efectele stării cronice de sărăcie reprezintă un
mix de lipsuri, strategii de adaptare la situaţia severă şi cronică de lipsă, dar şi reacţiile la o
asemenea situaţie. Unele mijloace de adaptare la situaţia de sărăcie se pot dovedi a fi factori ai
menţinerii în sărăcie. Ele fac parte din structura capcanei sărăciei: o dată căzut în sărăcie, un
set de mecanisme în această stare sunt declanşate. Aceste mecanisme nu pot fi înţelese în
condiţiile în care sărăcia este considerată doar o simplă lipsă de resurse. Efortul de utilizare la
maximum a resurselor disponibile generează spirala ieşirii din sărăcie: utilizarea resurselor →
creşterea standardului de viaţă → creşterea capacităţilor → creşterea oportunităţilor →
creşterea aspiraţiilor → creşterea mobilizării.
Dacă considerăm sărăcia din această perspectivă mai largă, în calitatea ei de stare
social-culturală şi psihologică, ar trebui să distingem între situaţia de nevoie, mai mult sau
mai puţin temporară, de situaţia de sărăcie, care reprezintă o situaţie de nevoie
permanentizată, asociată cu caracteristici sociale şi psihologice specifice. Este clar că această
distincţie este destul de fragilă, încadrarea pe care colectivitatea o va face ea însăşi fiind
probabil oscilantă.
Starea actuală a colectivităţii româneşti poate fi caracterizată mai degrabă printr-o stare de
nevoie colectivă, de largi proporţii, explicată prin declinul economiei. Populaţia este în
majoritatea ei, lipsită de resursele necesare unui trai decent minimal, este sărăcită, dar cu greu
poate fi considerată a fi săracă. Dacă din punctul de vedere al resurselor disponibile,
dimensiunile sărăciei sunt substanţiale, din punctul de vedere al situaţiei sociale şi psihologice

97
de sărăcie, frecvenţa acesteia este probabil semnificativ mai redusă. În acest context se poate
vorbi de o stare extinsă de sărăcie, dar cu mai puţini săraci.
Profilul sărăciei variază clar în raport cu perspectivele individuale şi colective. Lipsa
de perspectivă de depăşire a situaţiei de nevoie conferă acesteia un caracter cronicizat şi, o
dată cu acesta, se pot instala asociatele socialpsihologice ale sărăciei. Sărăcia de scurtă durată
se caracterizează doar prin lipsuri actuale. Sărăcia de scurtă durată se caracterizează doar
prin lipsuri actuale. Ea nu este caracterizată de efectele sărăciei pe termen lung: deformări de
orientare personală, deteriorare de capacităţi de viaţă, demoralizare etc. Este o stare
temporară de nevoie, iar nu o sărăcie propriu-zisă. Lipsa de resurse, dar cu perspectiva
individuală şi/sau colectivă de ieşire din sărăcie are de asemenea mai degrabă caracteristicile
stării de nevoie (necesitate), şi mai puţin de sărăcie propriu-zisă. Speranţa oferă o altă
abordare a problemelor vieţii. Este evitată demoralizarea, resemnarea, acţiunea este stimulată.
Lipsa de perspectivă este de natură a croniciza sărăcia, de fapt, de a transforma starea de lipsă,
fie ea şi acută, într-o stare fixată de sărăcie. Explicaţia stă în faptul că lipsa de perspectivă
generează atitudini de demoralizare, abandon, scăderea aspiraţiilor, căutări de soluţii fie
inoperante, fie deviante, caracteristici tipice sărăciei.
Sărăcia cronică trebuie distinsă deci de sărăcia provizorie (temporară-tranzitorie),
de starea temporară de nevoie. Distincţia este foarte importantă şi din punct de vedere
pragmatic. A sprijini pe cei în nevoie temporară este cu totul altceva decât a sprijini pe cei în
sărăcie cronică. În acest caz este nevoie să se trateze nu numai cauzele lipsei, dar şi efectele
degradante ale stării de sărăcie.
Pentru a stabili dacă într-o anumită societate şi într-o anumită perioadă există sărăcie,
şi pentru identificarea persoanelor aflate într-o asemenea situaţie, este foarte necesară
măsurarea bunăstării şi stabilirea criteriilor potrivit cărora indivizii pot fi consideraţi săraci.
Acestea sunt de fapt cerinţele în măsurarea şi analiza sărăciei, iar pentru asta există
abordări alternative. Abordarea conceptual asigură cadrul teoretic pentru înţelegerea
problemelor practice în evaluarea sărăciei.
Diversele metode utilizate în practică pentru măsurarea sărăciei pornesc de la definirea
acesteia, majoritatea stabilind un prag al sărăciei sub care persoanele sau familiile sunt
considerate sărace. Dezbaterile asupra modurilor de măsurare a sărăciei s-au bazat pe trei
concepte definite de Hagenaars şi De Vos, astfel:
Sărăcia absolută → situaţia în care ”veniturile sunt mai mici decât un minim absolut stabilit
într-o manieră obiectivă”; Sărăcia relativă → „venituri mai mici comparativ cu alţii” ;
Sărăcia subiectivă → „venituri mai mici decât cele considerate ca necesare pentru

98
acoperirea propriilor nevoi”. Orice măsurare a sărăciei în termeni de resurse disponibile
implică delimitarea celor două concepte de sărăcie: sărăcia relativă şi sărăcia absolută.
În fapt, cele două concepte reprezintă mai degrabă limite ale unui continuum, şi cu
toate că se referă la două nivele distincte ale sărăciei, pare destul de greu să se determine o
graniţă clară între ele. Pentru a desemna aceste două nivele ale sărăciei se folosesc termenii de
minimum de subzistenţă şi minimum de trai decent (minim social). Minimum de subzistenţă
are în vedere condiţiile reproducerii simple a vieţii: supravieţuirea. Acest minim defineşte
ceea ce se cheamă de regulă sărăcie absolută. Aceasta implică condiţii elementare de viaţă
insuficiente, şi aproape integral lipsa de resurse pentru a participa la viaţa socială. Sărăcia
absolută înseamnă marginalizare şi excludere socială şi se ajunge în acest stadiu pornind de la
cauza principală a timpurilor noastre, „cea a imposibilităţii persoanelor sau grupurilor de
persoane de a fi autonome şi utile anturajului lor, prin muncă – în particular”. Situaţia
economică şi inexistenţa locurilor de muncă, reprezintă principalele cauze ale precarităţii şi
marginalizării, iar aceste situaţii conduc în ultimă instanţă la marea sărăcie şi la excluderea
totală din viaţa economică, socială, culturală şi politică. Comitetul Economic şi Social al
Comunităţii Europene a decis să definească „marea sărăcie” prin trei tipuri de carenţe cu efect
sinergic: absenţa locuinţei, absenţa resurselor financiare şi absenţa protecţiei sociale.
În acest sens, „sărăcia absolută vizează cumulativ privarea de bunuri vitale ca: hrană,
locuinţă, îmbrăcăminte, îngrijire medicală, educaţie”. Minimul social se referă la condiţiile
minimale ce asigură funcţionarea socială minimală a persoanei. Fără acest minim, persoana
este exclusă din viaţa societăţii căreia îi aparţine, chiar dacă supravieţuieşte biologic, ea nu
poate participa la acele activităţi ce definesc viaţa unei colectivităţi date. Cu alte cuvinte, viaţa
socială defineşte o viaţă decentă, în limitele parametrilor săi. Minimul social se referă deci la
resursele necesare asigurării unui minim decent de viaţă. Cei ce sunt plasaţi sub acest minim
sunt asociaţi cu sărăcia relativă. Această sărăcie chiar dacă nu este atât de severă ca cea
absolută, este resimţită ca lipsă de bani. Este relativă în sensul că se diferenţiază în raport cu
standardele social-culturale ale unei societăţi şi cu complexul de nevoi specific vieţii în
contextul social-economic dat. Într-o ţară prosperă, minimul social poate fi substanţial mai
ridicat decât cel de subzistenţă.
Abordarea relativă a sărăciei pare să fie rezultatul unui dublu proces social ce a avut
loc în sec. XX, în mod special în ţările occidentale, şi anume dezvoltarea spectaculoasă a
producţiei şi cu aceasta a ofertei de bunuri, precum şi demonetizarea modului de viaţă. În
societatea actuală, datorită mobilităţii sociale ridicate şi a eliminării barierelor sociale, există
tendinţa de generalizare a standardului de viaţă. Prin aceasta săracii au devenit şi mai săraci.

99
Aceştia nu se mai raportează la standardele mai scăzute ale grupului din care fac parte, ci se
raportează tot mai mult la standardele devenite normă în colectivitate şi chiar la standardel
elitelor.
Sărăcia relativă ilustrează disparităţile dintre populaţia cu puţine resurse şi restul piramidei
sociale. Conceptul relativ reprezintă un mod de a corela sărăcia cu inegalitatea şi inechitatea,
care ridică probleme mult mai ample şi mai importante. Inegalitatea are două laturi: o
componentă care este acceptabilă şi justificabilă din punct de vedere social şi o alta, incluzând
elemente inacceptabile şi nejustificabile, care este în mod evident inechitatea. Măsurarea
inechităţii este dificil de realizat, deoarece este imposibil de măsurat şi evaluat toate
componentele sale sociale. Un mod uzual de depistare a acestei dificultăţi este măsurarea
inechităţii prin intermediul inegalităţii în venituri şi cheltuieli chiar dacă inegalitatea nu este o
măsură suficient de corectă pentru inechitate. O definire a sărăciei ce se referă la obiceiurile
(tradiţiile) unei ţări, porneşte de la ideea că media sau venitul mediu (sau cheltuielile de
consum), este indicatorul economic corespunzător stilului de viaţă dominant. Această viziune
este utilă în corectarea încercărilor de a concepe şi măsura sărăcia numai în termeni absoluţi,
deoarece implică faptul că pragul sărăciei tinde să crească în cazul îmbunătăţirii condiţiilor de
viaţă. Pentru societăţile caracterizate prin condiţii de viaţă dificile, în mod explicabil sărăcia
absolută tinde să se suprapună cu cea relativă. Pentru societatea cu un nivel ceva mai ridicat al
resurselor economice, sărăcia absolută caracterizând un segment redus al populaţiei, tinde să
fie identificată cu sărăcia relativă, diferenţiată printr-un standard minimal sensibil mai ridicat
decât cel al sărăciei absolute. Alegerea cadrului de referinţă nu este o chestiune legată doar de
nivelul colectiv de aspiraţii, deşi şi acesta are un rol important. Într-o societate cu resurse
economice ridicate se produc standarde sociale mai ridicate. Se zice, din acest punct de
vedere, că sărăcia americanului este foarte diferită de sărăcia indianului. Ea este legată
totodată şi de complexul de nevoi modelat într-un context social.
Conceptul de „nevoi esenţiale” depăşeşte nevoile „pur fizice”, incluzând nevoi
„convenţionale”, ambele corelate cu normele economice, sociale, morale şi religioase ale
fiecărei ţări. În consecinţă, definiţia sărăciei este specifică fiecărei ţări. Sunt multe dificultăţi
în evaluarea necesităţilor minime. De exemplu, este dificil de evaluat necesarul de calorii şi
substanţe nutritive în funcţie de vârstă, sex şi tip de activitate. Necesarul minim de
îmbrăcăminte şi locuinţă depinde de circumstanţele locale. Cerinţele minime privind
combustibilul şi iluminatul depind de tipul de locuinţă şi de climă. Greu de stabilit sunt şi
standardele în materie de educaţie şi servicii medicale. În concluzie, se poate spune că
minimul necesar pentru subzistenţă este dinamic şi specific tipului de societate, iar conceptul

100
de „sărăcie absolută” este în esenţă normativ, deoarece se referă la o anumită scală de valori
asociate modului de viaţă, iar acesta îi conferă o anumită relativitate.
Este esenţială distingerea dintre sărăcia produsă de nivelul global al economiei unei
colectivităţi (sărăcia structurală) şi sărăcia produsă de mecanismele de distribuţie a bogăţiei
în cadrul colectivităţii (sărăcia distribuţională). Nivelul economic al unei colectivităţi la un
moment dat indică nivelul standardului general de viaţă, pe care economia îl poate susţine.
O economie prosperă, oferă un nivel ridicat de resurse şi deci şansa unei sărăcii reduse ca
proporţie şi amploare. O economie subdezvoltată oferă resurse scăzute şi deci este
responsabilă de o proporţie şi amploare mare a sărăciei.
Sărăcia distribuţională se referă la sărăcia care provine din mecanismele de
distribuţie şi redistribuţie a bogăţiei produse. Unele segmente ale populaţiei pot obţine prin
procesul de distribuţie primară (mecanismele pieţei) o proporţie mai redusă a bogăţiei de
produse (salarii mici, foarfeci ale preţurilor care dezavantajează producătorii din anumite
sectoare); sistemul de redistribuţie poate realiza un transfer social redus sau poate
avantaja/dezavantaja unele grupuri care necesită protecţie socială. Transferul social trebuie
tratat prin cele două componente ale sale: impozitarea şi transferul social propriu-zis.
Impozitarea poate avantaja/dezavantaja unele grupuri. Ea poate fi mai progresivă (cei
bogaţi contribuie mai mult), sau mai regresivă (cei săraci contribuie relativ mai mult devenind
şi mai săraci). Sărăcia distribuţională este determinată atât de mecanismele distribuţiei
primare, cât şi de cele ale redistribuţiei. Distribuţia primară (distribuţia preimpozitare şi pre-
transfer) este un factor important al amplorii segmentului de sărăcie într-o colectivitate.
Redistribuţia (transferul social) are, de regulă, ca obiectiv, corectarea dezechilibrelor rezultate
din distribuţia primară. Sărăcia asociată nivelului de dezvoltare a economiei poate fi
contracarată doar prin dezvoltare economică. Sărăcia distribuţională poate fi combătută prin
reconsiderarea mecanismelor distribuţiei primare (în mod special mecanismele negocierii
colective, politica salariului minim), dar în mod deosebit prin mecanismele redistribuţiei
(transferului social). În acest context este esenţial a considera separat sărăcia pre-transfer/pre-
impozitare şi sărăcia post-transfer/post-impozitare.
RAPORTUL DINTRE SĂRĂCIE ŞI NEVOI SOCIALE
În analizele sărăciei se porneşte adesea de la presupoziţia implicită conform căreia
configuraţia nevoilor unei persoane sau familii este, într-o colectivitate, un invariant. Ceea ce
variază sunt doar veniturile. Presupoziţia este falsă; există mai multe surse ale variaţiei
nevoilor:

101
1. Faza ciclului de viaţă - fiecare fază a vieţii conţine nevoile sale specifice – familia cu copii
are propriile nevoi, derivate din nevoile specifice ale copilului (în mod special cele de
socializare), studenţii au alte nevoi decât adulţii deja integraţi în sistemul economic; familia
de tineri se confruntă cu nevoia de a-şi construi rapid gospodăria (casă, mobilă, bunuri de
folosinţă îndelungată); vârstnicii au nevoi mai ales de îngrijire medicală. Sărăcia este deci
mereu relativă la configuraţia specifică a nevoilor fazei ciclului vieţii. Suportul social trebuie
să fie specific pentru acesta.
2. Acumulările existente - nevoile actuale sunt diferite în raport cu acumulările trecute.
Familia care are o locuinţă nu mai are nevoi de a o cumpăra sau de a plăti chirie. Nevoile de
consum curent trebuie diferenţiate de nevoile de investiţie în bunuri de folosinţă îndelungată.
3. Configuraţia nevoilor variază şi în funcţie de mediu - sărăcia într-un mediu de viaţă
tradiţional, cu infrastructura rezonabilă şi un complex de nevoi limitat este diferită de sărăcia
dintr-un mediu de viaţă modern, caracterizat printr-o mulţime de nevoi care nu pot fi
satisfăcute decât utilizând resurse financiare. În această ultimă situaţie sărăcia devine gravă.
Este cazul diferenţelor dintre sat şi oraş. Supravieţuirea într-un oraş impune nevoi minimale
ce nu sunt valabile neapărat şi într-o mică comunitate sătească: transport zilnic, apă,
canalizare, termoficare, chirie/rată pentru cumpărarea unei locuinţe. În general, viaţa într-o
societate modernă implică un nivel mai mare al nevoilor, chiar al celor elementare. Utilizarea
aceluiaşi prag de sărăcie la sat şi la oraş presupune că există acelaşi set de nevoi, atât
obiective (cheltuieli de întreţinere a casei, de transport), cât şi social determinate (nivel de
aspiraţii). Or, datele sugerează faptul că există diferenţe substanţiale între cele două medii. În
aceste condiţii, aceleaşi resurse financiare au semnificaţii foarte diferite asupra stării de
sărăcie.
CAUZELE SĂRĂCIEI
Cunoaşterea factorilor care produc şi susţin sărăcia este foarte importantă pentru a
întreprinde măsuri cât mai eficace de prevenire şi combatere a acestui fenomen care ia o
amploare tot mai mare. Potrivit literaturii de specialitate principalii factori generatori de
sărăcie se pot grupa în mai multe categorii, şi anume: Factori structurali generali, Factori
globali conjuncturali, Factori derivaţi, Factori de politică socială, Factori determinanţi.
1. Factori generali. Într-o societate în care veniturile sunt obţinute prin efort personal şi
cel mai adesea prin activităţi de tip salarial, factorii producători de sărăcie sunt cei care, din
diferite motive, fac dificilă sau chiar imposibilă menţinerea unui nivel de trai decent, ca
urmare a existenţei dezechilibrelor economice la nivel sectorial şi de ramură; dezechilibrelor
de performanţă între ramurile economiei: în sectoarele performante, veniturile pot fi ridicate;

102
în cele neperformante veniturile pot să scadă spre nivele care produc sărăcia; dezechilibrelor
pieţei pot genera ele însele polarizări mari de venituri. Capacităţii încă limitate a economiei
de a oferi locuri de muncă şi posibilităţi de activităţi generatoare de venit. Lipsa structurală a
locurilor de muncă poate apare în contexte diferite: competiţie pe piaţa mondială, recesiune
economică, subdezvoltare, proces de restructurare a sistemului economic. Slăbiciunea
sistemului de distribuire şi redistribuire a veniturilor. Distribuţia veniturilor poate fi înalt
polarizată datorită mai multor factori. În primul rând inegalităţi accentuate în sistemul salarial:
muncă foarte prost plătită, neprotejată de o legislaţie adecvată şi de un sistem de negociere
colectivă care să apere toate drepturile angajaţilor. Creşterea producţiei unor bunuri şi servicii
prin efort propriu (pentru autoconsum). Unele bunuri necesare sunt produse şi prin efort
propriu: agricultura de subzistenţă, mici reparaţii şi amenajări etc. în mod special la nivele
scăzute de resurse, această capacitate devine esenţială. Ea reprezintă totodată o resursă de
câştiguri suplimentare prin activităţi pe cont propriu şi, la limită, se poate transforma în
activitatea economică principală de producere a veniturilor, devenind o activitate orientată
spre piaţă. Incapacităţii de muncă a anumitor indivizi datorată: handicapului, bolii cronice,
vârstei (copil, vârstnic), lipsa unei calificări adecvate; incapacitate temporară de muncă
datorată necesităţii de îngrijire a copiilor – mame singure.
2. Factori globali conjuncturali. Capacitatea economiei de a produce suficient de
eficient încât efortul personal să producă cel puţin veniturile minime necesare. Economiile
care nu au o astfel de capacitate sunt economii structural sărace şi complementar vom avea o
sărăcie structurală a colectivităţii. Capacitatea diferitelor configuraţii economice
sectoriale/locale de a produce venituri satisfăcătoare: sărăcia agricultorilor, sărăcia
meşteşugarilor tradiţionali; sărăcia în anumite zone. Existenţa unor condiţii instituţionale şi
tehnice (deficit de legislaţie, de instituţionalizare, deficit de capital) care facilitează sau
blochează activităţi pe cont propriu producătoare de venit. Discriminarea pe diferite temeiuri:
etnice, religioase.
3. Factori derivaţi – cultura şi sistemul social al sărăciei. Tulburări de comportament
(dependenţă de alcool, droguri), stil de viaţă neadaptat exigenţelor pieţei muncii – lipsa de
motivaţie, alienare faţă de efort etc. Adaptarea la situaţia de sărăcie: lipsa de încredere în
forţele proprii, în dezvoltarea propriilor abilităţi; Nivel de aspiraţii scăzute – factor important
al menţinerii stării de sărăcie îl reprezintă nivelul scăzut al aspiraţiilor. Acesta este o cauză a
receptivităţii scăzute la inovaţie, lipsa de mobilitate a efortului personal, lipsa de interes
pentru dezvoltarea personală. Se produce o limitare a activităţii şi a acumulării în limitele
unor resurse modeste de viaţă. Deficit de capital uman – lipsa de educaţie şi calificare;

103
investiţie scăzută în formarea copiilor. Situaţii personale care reduc şansele: persoanele
eliberate din închisoare etc. Lipsa de oportunităţi pentru tineri - educaţie, lipsa locurilor de
muncă, locuri de muncă disponibile cu nivel scăzut de calificare. Dezechilibre între aspiraţii
şi posibilităţi – duc la moduri criminale de producere de venituri, care cresc vulnerabilitatea
personală. Manifestarea culturii sărăciei: orientarea prezenteistă, consum distorsionat şi
contraproductiv, lipsa capacităţilor tehnice şi de disciplină a muncii, dependenţa de suportul
social, descurajarea, demoralizarea. Deficienţe de socializare: lipsă de educaţie, de
profesionalizare, de capacitate de muncă, de cultură a relaţiilor interpersonale. Mediu social
incitant la comportamente şi stiluri de viaţă contraproductive. Acumulări de lipsuri care scad
şansele unei soluţionări cu forţe proprii a problemelor. Stil de consum neadecvat resurselor:
modul de utilizare a lor este un factor important de sărăcie: pentru cei cu puţine resurse, lipsa
unor priorităţi care să echilibreze modul de viaţă, utilizarea lor contraproductivă – alcoolismul
în special – constituie o sursă a sărăciei. Deficit de capacităţi sociale – lipsa capacităţilor
colective de soluţionare a problemelor comune, lipsa de încredere reciprocă, competiţia de tip
junglă, în care toţi pierd, exploatarea reciprocă.
4. Factori de politică socială. Deficit de securitate/protecţie socială. Un nivel prea scăzut
al transferurilor sociale, dar şi utilizarea lor slab eficientă sau fără priorităţi clare şi adecvate
este o sursă importantă a sărăciei. Crizele sistemului de securitate socială. Căderea sau
modificarea drastică a sistemului de securitate socială lasă situaţii de sărăcie necompensate.
Sistemul de pensii este un caz foarte important de vulnerabilitate la sărăcia unui important
segment de populaţie. Socialismul a descurajat acumularea economică personală, oferind în
schimb un sistem complex de pensii. Căderea sistemului de pensii ar avea drept consecinţă ca
un segment mare de vârstnici să cadă în sărăcie. Incapacitatea colectivităţii de a proteja
membrii săi de deposedare criminală a propriilor resurse: vârstnici care rămân fără locuinţe
datorită înşelătoriei, hoţia, exploatarea criminală a economiei subterane, corupţia.
Incapacitatea sistemului de protecţie socială de a proteja împotriva efectelor diferitelor
calamităţi naturale.
5. Factori determinanţi: venitul ; şomajul ; nivelul de instruire şi educaţie ; mărimea
gospodăriei ; numărul de copii aflaţi în întreţinere în gospodărie. Aceasta este o listă,
probabil incompletă, a factorilor care generează şi menţin sărăcia. Ea sugerează însă cu
claritate că direcţiile de acţiune care sunt avute în vedere trebuie să nu se reducă în nici un fel
la suportul social al persoanelor aflate în sărăcie, ci trebuie să conţină posibilităţi de acţiune
asupra factorilor generatori. Compensarea lipsei de resurse (ajutorul material al celor aflaţi în
sărăcie) fără a acţiona asupra cauzelor şi factorilor care generează acest flagel, perpetuează

104
lipsa şi nevoia de compensare a ei. Mai mult, creează o situaţie de dependenţă în sensul că ea
reprezintă o soluţie la problemă, dar nu o rezolvă, ci o perpetuează într-o mare măsură. O
asemenea abordare care vizează efectele şi nu cauzele nu este sustenabilă din mai multe
motive: angrenează o cantitate mare de resurse sociale şi deci este înalt vulnerabilă la
fluctuaţiile acestor resurse; afectează negativ efortul de dezvoltare socială, orientând efortul
societăţii spre supravieţuire şi menţinere, cu puţine resurse disponibile pentru dezvoltare; de
suportul social direct beneficiază doar o parte din colectivitate (săracii), în timp ce de
rezultatele dezvoltării beneficiază toţi membrii colectivităţii. Factorii producători de sărăcie,
rămânând intacţi, colectivitatea va tinde mereu să considere că plăteşte pe mulţi care nu
merită. Se creează un cerc vicios. O politică socială orientată masiv spre suport social
focalizat al celor în dificultate tinde să polarizeze colectivitatea: o majoritate care trăieşte sub
stresul continuu al responsabilităţilor şi al efortului – recompensele fiind funcţie de efort – şi o
minoritate săracă susţinută necondiţionat, care este mai presus de responsabilitatea şi
obligaţiile efortului pentru propria bunăstare; mai mult, orice încercare de presiune riscă să fie
privită ca „blamare a victimei”. Introducerea suportului social ca un drept social riscă să
introducă un nou tip de discriminare: unele beneficii sunt obţinute prin efort, altele prin drept;
majoritatea populaţiei se bucură doar de datorii, minoritatea de drepturi.
ŞOMAJUL – FACTOR PRINCIPAL AL SĂRĂCIEI
Şomajul reprezintă factorul cu o contribuţie deosebit de ridicată la creşterea gradului
de sărăcie. Numărul şomerilor definiţi conform criteriilor BIM era de 732 mii persoane, în
creştere faţă de anul precedent cu 3,7%. Rata şomajului BIM a fost de 6,3%. Datele statistice
referitoare la anul 1998 arată că mai mult de jumătate dintre şomerii BIM erau bărbaţi (56%);
rata şomajului este mai ridicată în mediul urban (9,2%); în cazul populaţiei de sex masculin
(6,5%) – faţă de anul 1997, când se înregistra o rată a şomajului mai mare în cazul femeilor,
respectiv 6,4%; şi în cazul tinerilor (24,2% pentru tinerii cu vârste cuprinse între 15-19 ani şi
16,0% pentru tinerii între 20-24 ani). În mediul rural numărul şomerilor este de 2,6 ori mai
mic decât în mediul urban. Rata şomajului BIM este 9,2% în mediul urban, şi numai 3,5% în
mediul rural, ca urmare a creşterii ocupării în sezoanele de vârf în agricultură. Evoluţiile ratei
şomajului BIM, ca de altfel şi cele ale ratei de ocupare, sunt influenţate de activităţile
economice cu caracter sezonier. Variaţiile de la un trimestru la altul sunt mult mai accentuate
în mediul rural sub influenţa sezonalităţii activităţilor agricole. Ca şi în anii precedenţi, şi în
anul 1998 se păstrează acelaşi trend, în sensul că şomajul afectează în cea mai mare măsură,
îndeosebi persoanele cu pregătire liceală (34,2%), dar şi pe absolvenţii învăţământului
profesional, complementar sau de ucenici (27,2%) şi gimnazial (16,9%). Dintre principalele

105
motive de intrare în şomaj, ponderea cea mai mare o prezintă concedierea sau reducerea de
personal (67,3%). Ponderea cea mai mare dintre şomerii care au mai lucrat provin din
industria prelucrătoare (21,5%), din agricultură (42,3%), iar 3,8% au lucrat în unităţi din
administraţia publică. Numărul cel mai mare de şomeri se înregistrează în cazul celor aflaţi în
şomaj sub trei luni, urmat la mică distanţă de cei care se află în şomaj de 24 de luni şi peste
(datele sunt valabile pentru anul 1998). Şomajul afectează, în egală măsură, femeile şi
bărbaţii. Rata şomajului BIM din mediul rural se situează mult sub nivelul naţional şi mai ales
sub nivelul ratei din urban. Se pare că în mediul rural se poate găsi mai uşor un loc de muncă,
evident în agricultură, iar pericolul şomajului este mai mic. Agricultura este însă o ramură
puţin atractivă prin veniturile scăzute pe care le generează. Sărăcia este caracterizată în mod
special prin lipsa bunurilor alimentare, de aceea, agricultura, rezultată după distribuirea
pământului imediat după anul 1990, a reprezentat o agricultură de supravieţuire, ea oferind o
activitate care să aducă pentru multe dintre familii necesarul de alimente, compensând
scăderea puterii de cumpărare a majorităţii veniturilor. Dar efectul negativ pe care fărâmiţarea
pământurilor îl are în agricultură se vede prin încetinirea reformei, lipsa de capital şi scăderea
productivităţii în agricultură.
Şomajul, prin ratele încă modeste, pare a nu fi o problemă extrem de gravă pentru
România; în realitate, însă, şomajul este o problemă extrem de sensibilă pentru economia şi
societatea românească, întrucât şomajul de lungă durată s-a instalat în aproape toate judeţele
ţării. Există persoane subocupate şi persoane descurajate, care constituie partea nevăzută a
şomajului, denumită şomajul mascat. Aceste fenomene se regăsesc atât la oraş, cât şi la sat.
Rata subocupării, însă, este mult mai mare în mediul rural faţă de mediul urban, de peste 3 ori
în anul 1996 şi de aproape 5 ori în 1997. Persoanele descurajate reprezintă o componentă
specială a populaţiei inactive şi reprezintă, alături de şomaj şi de subocupare, o realitate a
societăţii româneşti.
Prin programele de combatere a sărăciei se urmăreşte: a) utilizarea potenţialului
autorităţilor locale, deoarece, datorită resurselor legale, administrative şi economice de care
dispun se află într-o poziţie privilegiată de a iniţia parteneriatul local; b) creşterea încrederii
oamenilor în autorităţile locale şi dezvoltarea capacităţilor acestora de a se adresa autorităţilor
publice în vederea rezolvării problemelor cu care se confruntă şi a mobilizării resurselor de
care dispun pentru soluţionarea problemelor existente la nivelul comunităţii; c) creşterea
sensibilităţii autorităţilor locale faţă de problemele comunităţii, în special faţă de problemele
segmentului sărac, marginalizat; d) încurajare şi suport pentru autoorganizarea diferitelor
segmente ale comunităţii şi a comunităţii ca întreg, în vederea soluţionării propriilor

106
probleme. (C. Zamfir, Programe de combatere a sărăciei la nivel comunitar, p. 292). În cazul
persoanelor şomere, sărăcia este efectul subutilizării forţei de muncă, economia de piaţă
neputând absorbi integral forţa de muncă existentă.

107