COMPORTAMENT COLECTIV

Definit ca tip de comportament emergent (spontan si ghidat de norme create de

participanti) si extrainstitutional (orientat dupa alte norme, adesea divergente, decat cele
general acceptate social) (Septimiu Chelcea, 1993) sau termen generic care
desemneaza tipurile de comportament propriu unor indivizi care, sub influenta unei
credinte impartasite, actioneaza uneori in mod concertat (Patrice Mann, 1991),
comportamentul colectiv este un concept care confrunta sociologul cu doua tipuri de
dificultati.
Prima este de ordin terminologic: din momentul in care, odata cu E. Durkheim, se
admite ca modurile de manifestare in societate nu sunt deloc dependente de vointa
particulara a fiecaruia in parte, se dovedeste ca orice comportament social cu o anumita
generalitate va avea obligatoriu un caracter colectiv. Aspect particular al
comportamentului social, comportamentul colectiv trebuie sa fie distins de
comportamentul conventional, care recurge la modele sociale organizate stabil. Referirea
la un domeniu in care conduitele nu sunt institutionalizate poate constitui un prim
element in caracterizarea fenomenului.
In aceasta perspectiva, dinamica comportamentului colectiv se refera la perceptii,
motivatii si asteptari ale indivizilor.
Cea de-a doua dificultate se refera la relatia dintre conduita si credinta colective.
Deoarece au capacitatea de a restructura cognitiv situatiile nesigure, credintele
impartasite sunt considerate a avea un rol decisiv. Insa aceste credinte nu implica
obligatoriu, din partea subiectilor, punerea la punct a unei actiuni concertate. Miscarile de
panica sunt, fara indoiala, dovada cea mai buna. Total diferit este cazul miscarilor sociale,
pentru care punerea la punct a unei actiuni concertate este o conditie imperativa.
In cercetarea comportamentului colectiv s-au conturat, in timp, potrivit lui David
L. Miller (1985), mai multe orientari:
o prima si cea mai veche orientare trateaza comportamentul colectiv din
perspectiva emotionalitatii sporite (Le Bon, Park si Burgess, Blumer, Kloppe, Lofland);
o alta directie se centreaza pe considerarea comportamentului colectiv ca
raspuns adaptativ la situatiile noi si ambigue (Turner si Killian, Lang);
cea de-a treia orientare abordeaza comportamentul colectiv din perspectiva
conflictelor sociale, ca pe un raspuns in destructurarea sociala (Blumer, Smelser, Rose).
Analiza comportamentului colectiv are in vedere:
a) scopul;
b) gradul de organizare a participantilor;
c) durata.
Scopurile comportamentelor colective pot fi:
expresive exteriorizarea unor sentimente;

 instrumentale obtinerea unor drepturi sau avantaje.

Din punct de vedere al gradului de organizare a participantilor la acest tip de
comportament, pot fi distinse:
comportamente colective neorganizate, spontane, fara lider formal;
comportamente colective inalt organizate, cu programe de actiune si lider
formal;
comportamente colective intermediare, plasate intre cele doua extreme.
Dupa durata, comportamentele colective pot fi:
de durata scurta cateva ore, ca in cazul unor festivitati;
de durata mare zile, saptamani sau mai mult, ca in tulburarile rasiale sau
miscarile sociale.
Potrivit lui Patrice Mann (1966), exista patru tipuri de comportament colectiv:
miscari de panica;
admiratie exagerata (fenomene la moda si alte forme de entuziasm colectiv);
insurectii si alte forme de exprimare a agresivitatii colective (linsari, pogromuri);
miscari sociale.
1. Miscarile sociale
In societatile moderne a existat o varietate de miscari sociale, unele de durata,
altele trecatoare. Miscarile sociale reprezinta o trasatura evidenta a lumii contemporane,
ca si organizatiile formale, birocratice, carora adesea li se opun. Studiul naturii si al
impactului lor formeaza un domeniu de interes major in sociologie.
Miscarea sociala reprezinta un proces social amplu, care conduce la crearea de noi
forme de relatii sociale, noi institutii, noi valori sau chiar a unor noi societati. Ea poate
promova anumite schimbari sau poate sa se opuna schimbarilor produse de anumite forte
sociale.
Potrivit lui Neil Smelser (1962), pentru aparitia unei miscari sociale se cer
intrunite urmatoarele conditii simultane:
o structura sociala favorabila, adica una care sa fie suficient de complexa si
diferentiata pentru a putea aparea interese divergente, pe de o parte, si sa nu fie excesiv
de autoritara, pe de alta parte;
o constrangere structurala: conflicte sau tulburari sociale, situatie economica
proasta, discrepante in ordinea sociala, dar si dezastre naturale, miscari ale populatiei
etc.;

injust;

acord social asupra cauzei constrangerii sociale si a caracterului sau ilegitim,

 un eveniment catalizator, care sa aduca problema in prim plan sau sa permita

intelegerea unei situatii ca problematica;
mobilizare, in sensul ca este vorba de implicarea si actiunea directa a oamenilor,
si nu doar de acordul lor;
opozitie ineficienta.
Sunt numeroase modalitati de clasificare a miscarilor sociale.
Potrivit lui Ioan Mihailescu (1993), miscarile sociale pot fi clasificate astfel:
a) in functie de sensul lor:
miscari care urmaresc producerea unei schimbari;
miscari de rezistenta;

b) in functie de profunzimea schimbarilor urmarite:

miscari protestatare;
miscari reformatoare;
miscari revolutionare;
c) in functie de posibilitatile de realizare a obiectivelor urmarite:
miscari cu obiective realizabile;
miscari utopice.
Aceste trei criterii de clasificare se pot combina intre ele, permitand o
caracterizare mai completa a tipurilor.
O clasificare cuprinzatoare propune si David Aberle (1966). El distinge patru tipuri
de miscari sociale:
miscarile transformatoare au in vedere o schimbare vasta si deseori violenta a
societatii; cazul tipic il reprezinta revolutiile;
miscarile reformatoare aspira doar la schimbarea unor aspecte ale ordinii sociale
existente;
miscarile mantuitoare au menirea de a-i salva pe oameni de la stilurile de viata
socotite a fi corupatoare;
miscarile alteratoare vizeaza realizarea unei schimbari partiale in indivizi, a unei
schimbari incomplete a obisnuintelor acestora.
Analizele care au in vedere miscarile sociale sunt preocupate nu numai de
conditiile de aparitie si coagulare, de tipologia lor, ci si de factorii care pot conduce la
reusita acestora. Factorii hotaratori in asigurarea reusitei miscarilor sociale tin de:

 masura in care solicitarile miscarii sunt convergente cu valorile societatii in

ansamblu;
suportul, sprijinul altor organizatii sau grupuri;
capacitatea de a exercita presiune direct asupra factorilor responsabili;
precizie si coerenta in formularea cererilor;
caracter flexibil, negociabil al solicitarilor;
prezenta unor grupuri neutre, capabile sa medieze intre parti;
marimea miscarii sociale, suficienta pentru a permite organizarea ei, dar nu
excesiva, pentru a nu fi perceputa ca o amenintare serioasa la adresa autoritatii grupului
dominant (Sandra Dungaciu, 2002).