SECTIUNEA I – SOCIOLOGIA STIINTA REALITATII SOCIALE

I. OBIECTUL SOCIOLOGIEI SI SPECIFICITATEA EI

1. CE ESTE SOCIOLOGIA?
Auguste Compte este cel care a botezat ac stiinta cu numele de sociologie, pornind de
la (gr) socius = si (lat.) logos

Sociologia ca stiinta sociala studiaza societatea umana asa cum se

prezinta ea: ca un ansamblu de diverse grupuri, colectivitati,asociatii,
institutii sociale. Ea studiaza omul ca fiinta sociala si rezultatele sociale
ale comportamentului sau

Emile Durkheim, reprezentantul sociologiei care a postulat existenta

faptului social si importanta interpretarii faptelor ca lucruri, considera
ca lucrurile sunt si exista, independent de subiectii care le contempla si le
categorizeaza

2. CARACTERUL STIINTIFIC AL SOCIOLOGIEI

Printre caracteristicile sociologiei ca stiinta pot fi enuntate urmatoarele:

_ este empirica deoarece cunostintele provin din observatii si studii de
teren cu metode specifice si împrumutate din alte stiinte. Toate datele culese
pot fi probate, si sunt respectate conditiile culegerii lor.

_ este teoretica fiind alcatuita ca stiinta dintr-un sistem de propozitii

generale care explica realitatea sociala. Teoria sociologica integreaza
concluziile din cercetarile empirice, din diversele ramuri ale sociologiei
(sociologia organizatiilor, a educatiei, a culturii, economica, a orasului,
satului, a frontiereietc.)

_ Sociologia are o metodologie neutra din punct de vedere moral,

adica dispune de un sistem de metode, tehnici, procedee si instrumente de
investigare care încearca sa pastreze neutralitatea si acuratete în culegerea
si interpretarea datelor.

_ Sociologia este o critica a realitatii sociale, adica nu este dogmatica,

3. PROBLEMA ETICA IN SOCIOLOGIE

TRATARE OBIECTIVA – interpretarea fara implicare a unei realitati exprimate

prin cifre, esantioane, etc
TRATAREA SUBIECTIVA – un interviu se bazeaza pe raspunsul individului
(implica subiectivismul acestuia)
- cercetatorul are propria subiectivitate

Este necesar ca metodologia aplicata sa asigure obiectivitatea prin:

- alegerea unei metode adecvate studiului
-alegerea subiectilor asa incat sa se constituie intr-un esantion reprezentativ
(ca varsta, sex, ocupatie, religie, etc) si ca marime.

Imperativul moral impune o independenta a sociologului de acele

interese care îi poate modifica obiectivitatea. Este vorba de a realiza o
critica a societatii, cu argumente valorice si nu ideologice. „Sociologia si
ideologia sunt termeni incompatibili”.(Giner, 2004)
Sociologia studiaza realitatea sociala existenta la un moment dat, pentru a
satisface nevoia de diagnoza in luarea unei decizii

Pentru întelegerea continuturilor stiintei Sociologie, redam într-o schema

Teoria sociologica apare ca o nevoie de a avea o viziune generala asupra
societatii, structurii si dinamicii sociale, asupra rolului si rostului omului în
lume.
Dezbaterea între cei care acceptau modelul stiintific si cei care, precum
Weber, considera ca problemele particulare în viata sociala nu puteau fi
rezolvate în mod absolut de catre stiinta a marcat aparitia sociologiei ca
stiinta.

4. DOMENII ALE CUNOASTERII SOCIOLOGICE

Mentionam aici: Sociologia educatiei, a culturii, religiei, economica,

industriala, agrara, a organizatiilor, a comunitatilor teritoriale (urbana,
rurala), sociologia politica, sociologia cunoasterii etc

II. CONSTITUIREA SOCIOLOGIEI CA STIINTA

1 Precursorii sociologiei

Preocupari pentru aflarea adevarului si studierea faptelor sociale apar înca

din antichitate. In lucrarea sa Politica, Aristotel vorbeste de latura sociala
a omului, despre originea statului, ca organizare politica. În cetatile-stat, în
Polis omul se manifesta ca cetatean.
Pentru Aristotel polis are realitate în sine, diferita de a indivizilor care o
compun, adica,
Polisul era un lucru natural iar omul, prin natura sa, un animal social
sau politic, zoon politikon. Polis desemna pentru greci o comunitate
politica pura si simpla,autonoma.

La Roma libertatea era înteleasa si pusa în practica ca participare individuala

în civitas.

Pentru Sfântul Augustin ambele cetati civitas mundi si civitas Dei. se întâlnesc în lupta
continua în orice societate: conceptul medieval de Res Publica Cristiana. Se confunda
organizarea politica cu cea ecleziasta
Tomas din Aquino (1225-1274) instaureaza ideea de autonomie a ordinului natural
asupra ordinului supranatural
Duns Scout radicalizeaza vointa: “ratiunea imperiului fata de imperiul ratiunii”
W. Ockam sau Wycliffe, autori ai protomodernismului sec. al XIV-lea au început sa
înteleaga socialul ca o suma de agregate
Pasul spre democratismul radical l-a facut John de Salisbury în faimoasa Polycraticus
(1159) unde apare doctrina tiraniei
Important este pentru noi trecerea de la o întelegere a societatii ca un corp
organic total, la o societate de indivizi autonomi care convietuiesc împreuna în
societate.

O dimensiune fundamentala in explicarea vietii sociale o are religia. Multi din primii
sociologi primisera o educatie religioasa si erau implicati efectiv în diverse activitati
religioase. Pentru unii chiar (Auguste Comte) sociologia s-a convertit în religie. Emile
Durkheim a dedicat religiei una din principalele sale lucrari – Formele elementare ale
vietii religioase (1912). Max Weber, de asemenea, a scris o lucrare de referinta – Etica
protestanta si spiritul capitalismului (1905). Karl Marx a acordat atentie si el religiei, dar
într-o maniera critica. Interesant este de remarcat ca si azi, explicatia
sociologica face apel la alte tipuri de abordari (transstiintifice), care
demonstreaza pe de o parte caracterul interdisciplinar al sociologiei.

Descoperirile stiintifice conduc la contemplarea universului ca un spatiu

deschis fata de cel închis al Antichitatii, noua mentalitate a burgheziei
urbane asupra celei rurale produce o noua morala individuala si a miscarii
reformatoare. Toate acestea conduc la o noua societate ale carei principii:
discretionalitatea si conventionalitatea puterii. De la libertatea individuala se
organizeaza puterea politica, mai întâi despotic si apoi liberal, în care acordul
între asociati era baza. Societatea corespundea statului civil al oamenilor,
impropriu numit natural.

Odata cu Macchiavelli apare o politica sustinuta de ratiune

2. FACTORII CARE AU FAVORIZAT APARITIA SOCIOLOGIEI CA

STIINTA

Contextul social configureaza aparitia sociologiei. Dintre conditiile cele mai

importante în aparitia si dezvoltarea sociologiei, mentionam: revolutiile
politice, revolutia industriala, nasterea socialismului, urbanizarea etc.
Revolutiile sociale
Multe revolutii politice care au culminat cu revolutia franceza din 1789 s-au
produs de-a lungul sec. al XIX-lea . Acestea au produs multe schimbari
pozitive în viata sociala si individuala, dar si efecte negative ca de ex
“dezordinea” sociala. Asa ca se cautau noi baze de restabilire a ordinii . fapt care a
constituit una dintre preocuparile principale ale teoreticienilor clasici ai sociologiei, în
special ale lui Auguste Comte si Emile Durkheim.
Revolutia industriala si aparitia capitalismului
La fel de importanta a fost revolutia industriala, care a cuprins multe societati
occidentale în timpul sec. al XIX-lea si începutul sec. al XX-lea. Revolutia consta in
trecerea de la un sistem fundamental agricol, la unul industrial. Mare parte din populatie
au abandonat munca agricola pentru a ocupa un loc de munca în industrie..Idealul
acestui sistem era o piata libera si un schimb de produse între diversi producatori.
Consecinta a fost o polarizare a societatii: cei putini care obtineau enorme câstiguri, si
cei mai multi care munceau multe ore si aveau salarii mici. Revolta împotriva sistemului
industrial si capitalismului în general a condus la miscari radicale care aveau ca scop
caderea sistemului capitalist. Dintre cei care au teoretizat aceste schimbari sociale,
personalitati în istoria teoriei sociologice, mentionam pe: K. Marx, Max Weber, Emile
Durkheim si Georg Simmel.
Aparitia socialismului
O serie de schimbari al caror obiectiv era a rezolva excesele sistemului industrial si
capitalismul pot fi grupate sub termenul “socialism”. Unii dintre gânditorii si sustinatori
au considerat socialismul socialismul ca alternativa la capitalism.
Alti teoreticieni (Max Weber si Emile Durkheim) s-au opus de la început socialismului.
se pronuntau pentru o reforma înauntrul sistemului capitalist,. Aceasta tema, a
reformarii capitalismului a jucat un rol mai important în configurarea teoriei sociologice,
decât contributia lui Marx – socialismul ca alternativa la capitalism.
Urbanizarea
Migrarea de la sate la orase, datorita atractivitatii salariului fix si a locurilor
de munca nou create în zonele urbane. a produs o serie de probleme,
precum: problema locuintei si locuirii, poluare sonora, a apei, aerului, trafic
etc. Printre cei care s-au ocupat de aceste probleme, au fost în special Max
Weber si George Simmel. Scoala de la Chicago, ca un laborator de studiu, a
fost cea care s-a ocupat de problemele urbanizarii

3. SCOLI SOCIOLOGICE

Analiza scolilor sociologice releva cel putin trei aspecte comune, indiferent
de tara sau perioada în care au aparut:
a. Scolile sociologice s-au constituit în mediul universitar
b. Scolile sociologice au avut un fondator, o personalitate recunoscuta în
domeniu, care a „creat” scoala, prin pregatirea unor generatii de sociologi,
de la el transmitându-se o teorie, o metoda, un model de cercetare
c. Fiecare scoala sociologica a avut o activitate teoretico-metodologica
specifica, un câmp de investigatie, un domeniu în care devine recunoscuta si
o publicatie prin care îsi face cunoscute realizarile

3.1.Scoala franceza : Calude Henri Saint Simon ; Auguste Cpmpte;

Emile Durkheim
Claude Henri Saint-Simon (1760-1825) a lucrat în tineretea sa ca
secretar al lui A. Comte Intuia necesitatea reformelor sociale si chiar credea
în planificarea centralizata a economiei.
Auguste Comte (1798-1857) – a fost cel care a introdus termenul de sociologie. Opera
lui Comte poate fi considerata ca o reactie la revolutia franceza. Comte dezvolta
sociologia pentru a lupta împotriva anarhiei care era în societatea franceza. Comte
credea ca dinamica sociala este mai importanta decât statica sociala. Credea ca
evolutia naturala a societatii si nu revolutia sociala va ameliora lucrurile. Reformele erau
necesare pentru a impulsiona procesul. Teoria sa este cunoscuta sub denumirea de
teoria celor 3 stari (teologica, „tranzitia metafizica”, pozitiva).
Emile Durkheim (1858-1917) legitimeaza sociologia în Franta si influenteaza
dezvoltarea sociologiei în general si a teoriei sociologice în particular. Manifesta interes
pentru ordine si reforma

3.2. Scoala germana :Kart Marx (1818-1883), George Simmel (1858-1918), Max
Weber (1864-1920).
Sfârsitul sec. al XIX-lea si începutul sec. al XX-lea este marcat de curentul principal
german – teoria weberiana În „Etica protestanta si spiritul capitalismului” (1904-1905),
Max Weber explica protestantismul ca sistem de idei si nasterea unui alt sistem de idei
“spiritul capitalismului”. Pe Weber îl interesa problema generala a evolutiei institutiilor în
lumea occidentala .

3.3. Scoala britanica: Adam Smith; Herbert Spencer

Scoala sociologica britanica, din sec. al XIX-lea are ca izvoare:economia politica si
evolutia sociala. Economia politica, o teorie a societatii industriale si
capitaliste, reprezentata de Adam Smith (1723-1790) a exercitat o
influenta profunda asupra teoriei lui Marx. Daca Marx, Weber, Durkheim,
Comte studiau structura sociala, sociologii britanici studiau indivizii ce
alcatuiau aceasta structura. Principala sarcina a sociologilor britanici era
aceea de a culege cât mai multe date. Sociologii se centrau mai mult pe
statistici.
Herbert Spencer (1820-1903)

3.4. Scoala italiana: Wilfredo Pareto; Gaetano Mosca

Principalii reprezentanti ai teoriei sociologice italiene sunt: Wilfredo Pareto
(1848-1923) si Gaetano Mosca (1858-1941).. Pareto propune o teorie a
elitelor, a schimbarii sociale care sa dirijeze masele. Gaetano Mosca ofera o
teorie elitista a schimbarii sociale care se opune perspectivei marxiste

3.5. Scoala americana : William Graham Sumner; Albion Small;

W.I.Thomas; Robert Park;Charles Horton Cooley ; George Herbert
Mead;

William Graham Sumner (1840-1910) a fost cel care a oferit primul curs de
Sociologie în Statele Unite. A pus în evidenta ideile liberale asupra necesitatii libertatii
individului si ideea non-imixtiunii guvernului. Sumner adopta în teoria sa supravietuirea
celui apt în lumea sociala.. Era adeptul selectiei naturale între persoane la fel ca între
animale, fiind convins ca cel apt va supravietui si cel inapt va muri. Aceasta optiune
mentinea status quo-ul si legitima capitalismul.
În cadrul Scolii americane se distinge Scoala de la Chicago. În 1892 Albion Small
fundeaza Departamentul de Sociologie al Universitatii din Chicago, institutionaliza
sociologia în Statele Unite. Primul reprezentant al Departamentului de Sociologie a fost
W.I. Thomas (1863-1947). Thomas se integra în departament în 1895 si aici îsi scrise
teza sa în 1896. Împreuna cu Florian Znaniecki au scris în 1918 „The Polish Peasant in
Europe and America” (Taranul polonez în Europa si Statele Unite). Un alt
reprezentant al Scolii de la Chicago a fost Robert Park (1864- 1944). Inainte de a fi
sociolog a fost jurnalist si experienta îl sensibiliza la problemele umane,
iesind înafara orasului pentru a culege date si a observa. Aceste preocupari
declansara în Scoala de la Chicago un interes pentru mediul ambiant si
ecologia urbana Charles Horton Cooley (1864-1929) era profesor în
Michigan. Reprezentant al interactionalismului simbolic deveni cel mai
important produs al scolii. Gânditorul cel mai important al scolii de la
Chicago si al interactionalismului simbolic nu a fost un sociolog, ci un
filosof – George Herbert Mead (1863-1931). Opera sa „Mind, Self and
Society” (Intelectul, Sinele si Societatea) apare în 1934, dupa moartea sa.
Scoala de la Chicago atinge apogeul în anii ‘20 în timpul decadei ’30 si
începând cu Park începe sa-si piarda pozitia predominanta în Sociologia
americana.
Sociologii de pe coasta de Est au început sa denunte dominatia mediului
din Vest si au creat în 1930 Eastern Sociological Society. Pâna în 1935
revolta contra Chicago conduse la numirea unui secretar care nu provenea
din Chicago pentru asociatie si creara o noua revista American Sociolocal
Review. Caderea Scolii marca dezvoltarea altor centre de putere, în special la
Harvard si în general de la Ivy League. Interactionalismul simbolic care
constituia atunci o traditie orala pierdu teren.

3.6. Scoala sociologica de la Bucuresti (1920-1947): Dimitre Gusti;

Anton Golopentia; H. Stahl
Scoala sociologica de la Bucuresti marcheaza un salt calitativ în
dezvoltarea metodei monografice concretizat prin:
- fundamentare teoretica a cercetarilor;
- perfectionarea metodelor de cercetare (de înregistrare a imaginii -
filmul sociologic
- elaborarea de modele/scheme de monografiere a unitatilor sociale;
- teoretizarea rezultatelor cercetarii si de ridicare de la nivelul descrierii la
cel al explicatiei teoretice;
- existenta unor echipe interdisicplinare

Dimitrie Gusti a elaborat o doctrina si un model de cercetare

monografica a satului. Conform modelului sau, realitatea sociala poate fi
cunoscuta cercetând cadrele (cosmic, biologic, psihic si istoric) si
manifestarile (economice, spirituale, politice, administrativ-juridice). Prin
actiunea manifestarilor asupra cadrelor, sub impulsul „vointei sociale”
(principiu dinamic al vietii sociale) se dezvolta colectivitatile umane din
punct de vedere economic si social-cultural. Au fost monografiate sate si
comune din diferite zone ale tarii: Goicea Mare (Dolj), Runcu (Gorj), Nerej
(Putna), Rusetu (Braila). În 1936 este fundata Revista „Sociologie
Româneasca” a carei aparitie continua si astazi cu unele întreruperi. Laudata
de unii, contestata de altii, doctrina gustiana a însemnat pentru vremea
în care a aparut o deschidere de drum în cercetarea sociologica cu
merite incontestabile. Modelul gustian releva unitatea dintre teorie si
cercetare, iar echipele interdisicplinare sunt expresia unui principiu
atât de actual, regasit în viziunea unificatoare a stiintelor prin
sociologie. Au facut parte din Scoala sociologica de la Bucuresti mari
personalitati ale vietii culturale, oameni de stiinta si oameni politici, printre
care: Anton Golopentia, H. Stahl s.a.

III. CUNOASTEREA SOCIOLOGICA

1. PARADIGME SOCIOLOGICE

Conceptul de paradigma este definit de Dictionarul de Sociologie 5 ca „un set de

concepte, propozitii, metode de investigatie, cu un pronuntat caracter normativ,
dezvoltat pentru a ghida cercetarea într-un anumit domeniu specificat.”
O paradigma cuprinde nu doar teorii, ci si imagini ale obiectului, metode, instrumente si
modele (opere ale muncii stiintifice).
Teoriile sunt doar parte a paradigmelor. O paradigma poate cuprinde mai multe teorii cu
diferite imagini ale obiectului de studiu si metode diferentiate care favorizeaza
cunoasterea acestuia.

Marile paradigme sociologice

George Ritzer considera sociologia o stiinta multiparaddigmatica. Cele trei

paradigme mari ale sociologiei, în opinia acestuia, ar fi:
Thomas Kuhn numeste paradigma, matrice disicplinara si il utiliza pentru ca
compara realizarile in sociologie din perioade de timp diferite sau in sensul diferentierii
intre sociologie si psihologie
R. Merton definea paradigma „scheletul” logic al unei teorii cu rang mediu de
generalizare
1. Paradigma faptelor sociale
obiectul faptele sociale, institutiile sociale si structurile sociale.
Metoda ancheta pe baza de chestionar si interviu si metode
istorico-comparate.
Teoria Emile Durkheim în lucrarea sa „Regulile metodei sociologice”.

2. Paradigma definitiei sociale.

Obiectul modul în care actorii sociali îsi definesc situatiile sociale si
cum aceste definiri influenteaza actiunea si interactiunile sociale.
Metoda observatiei.
Teoria Max Weber asupra actiunii sociale si alte teorii, precum:
interactionalismul simbolic, fenomenologia, etnometodologia, teoria actiunii
sunt cele care definesc aceasta paradigma.

3. Paradigma comportamentelor sociale.

Obiectul comportamentul indivizilor, recompensele care genereaza
adoptarea unui comportament dezirabil.
Metoda experimentului.
Teoria B.F. Skinner.

G.Ritzer propune ca aceste trei paradigme, considerate „dominante” în

sociologie sa se suprapuna cu asa zisa „matrice disciplinara”.

2. METODOLOGIA SOCIOLOGIEI

Metodologie sociologiei se refera la: metodologia cercetarii empirice, a

constructiei teoretice si a interventiei practice a sociologiei.

2.1. Metodologia cercetarii empirice

Orice cercetare empirica vizeaza parcurgerea unor etape, într-o succesiune

logica Aceste etape sunt in numar de 6 (dupa unii autori) sau 10 (Carmen
Bulzan / Maria Voinea , dupa cum urmeaza:

Definirea problemei Stabilirea temei

Documentarea (consultarea Documentarea

literaturii de spec)
Formularea ipotezelor Formularea Ipotezelor

Alegerea metodelor si Esantionarea

instrumentelor de cercetare

Colectarea si analiza datelor Stabilirea metodei

Elaborarea concluziilor Recoltarea informatiilor

Prelucrarea

Analiza calitativa si cantitativa

Verificarea ipotezelor

Intocmirea raportului de cercetare

Definirea problemei operationalizarea conceptelor-cheie existente în titlul/tema

de cercetare: spargerea conceptului în dimensiuni, indicatori si indici.

Documentarea pentru nu repeta ceea ce deja este cunoscut si pentru a

evita
eventuale erori comise anterior

Formularea ipotezelor sunt judecati ipotetice care orienteaza cercetarea si sunt

formulate fie sub forma unor enunturi, a unor interogatii, fie de genul: daca / atunci, cu
cât / cu atât.

Esantionarea pentru a studia o populatie se alege un esantion care sa fie

reprezentativ pentru întreaga colectivitate atat ca structura cat si ca marime.
Selectarea unui esantion (procedeul selectiv) prezinta anumite avantaje: economie de
munca, rapiditate în obtinerea informatiilor, studiere mai aprofundata a fenomenelor.
În functie de tehnica se pot distinge mai multe tipuri de selectie: probabilista,
rationala, stratificata.

Selectia probabilista se diferentiaza prin trei procedee: selectie repetata, selectie

nerepetata, selectie mecanica.
Selectia repetata este un procedeu de tragere la sorti prin care unitatea extrasa
se reintroduce în urna, pastrându-si astfel sansa de a fi extrasa din nou în operatiile
care se efectueaza în continuare.
Selectia nerepetata consta în eliminarea persoanei care a fost
selectaa, asa încât probabilitatea de selectie a unitatii se schimba pe masura
ce se înainteaza în selectie.
 Selectia mecanica consta în alcatuirea unei liste a tuturor unitatilor colectivitatii
generale într-o ordine, de exemplu, alfabetica urmata de selectarea, cu caracter
întâmplator, pe baza unui pas de masurare(K), calculat astfel:
K=N/n, unde
N= populatia totala n= esantionul
Se trage la sorti numarul de la care se porneste dupa care se aplica pasul calculat.

Selectia rationala consta în alegerea gândita,analitica a fiecarei unitati ce

urmeaza sa intre în esantion. Se stabilesc cote de selectie pentru fiecare strat. Cotele
reprezentând parti numerice în care este împartit stratul. În cadrul cotelor, elementele
pot fi alese probabilistic sau neprobabilistic.

Selectia stratificata impartirea pe straturi (grupe cu anumite caracteristici) a unei

colectivitati totale date. Important este ca în liste sa fie trecute toate straturile care intra
în alcatuirea colectivitatii.

Marimea (volumul) esantionului numarul de unitati din care urmeaza sa fie compus ac.
Volumul esantionului depinde de dispersia colectivitatii generale din care el este
selectat (), de valoarea lui t, care corespunde gradului de probabilitate cu care vrem sa
ne asiguram reprezentativitatea si de marimea erorii limita (Dx)

Stabilirea metodologiei operationalizarea conceptelor, masurarea, alegerea

metodelor si a tehnicilor de cercetare, stabilirea procedeelor, elaborarea instrumentelor
necesare recoltarii informatiilor, testarea instrumentelor.
Î
Operationalizarea conceptelor: in cercetarea sociologica, realitatea „obiectul” este
supus unui proces logic de separare, „desfacere”, „eliminare”, „refacere Pentru ca
obiectul (conceptul) sa devina operational, el parcurge mai multe etape, Acestea sunt: .
1.Reprezentarea imaginata a conceptului; 2. Specificarea dimensiunilor; 3. Cautarea
indicatorilor observabili; 4. Sinteza indicatorilor în indici.

Masurarea: este o determinare cantitativa prin care se urmareste surprinderea

modalitatilor de manifestare ale fenomenelor, utilizându-se anumite etaloane.
Elementele componente ale operatiei de masurat sunt:
a. obiectul de masurat;
b. unitatea de masura sau etalonul;
c. reguli de atribuire a valorilor.

Obiectul de masurat îl constituie variabilele sociale, adica expresia cantitativa a

fenomenelor si atributele sociale, caracteristice fenomenelor care nu au o astfel de
determinare cantitativa. Prin masurare se ia în considerare natura domeniului cercetat
si se evidentiaza caracteristicile lor cantitative. Exista mai multe feluri de a masura:
prin comparatie, clasificare si atribuire de valori cantitative.
Unitatea de masurare sau etalonul Etalonul constituie elementul de comparatie, este
unitatea de baza a sistemului de masurare. El trebuie sa: sa corespunda naturii
domeniului cercetat si sa fie în acord cu obiectivul urmarit.
 Reguli de atribuire a valorilor Atribuirea valorilor se realizeaza prin compararea
etalonului cu obiectul de masurat.
Scala este un instrument de masurare utilizat în operatiile de scalare format dintr-un set
de propozitii, expresii simple sau simboluri ce alcatuiesc ordonate în functie de
intensitatea pe care o exprima.
Scale pot fi: simple (alcatuita dintr-un singur– ale carui caracteristici sunt ordonate în
functie de gradul de intensitate pe care-l reprezinta) sau scale compuse (un set de
indicatori care se refera la aceeasi dimensiune).
Scalele simple cunosc mai multe variante: scala de ierarhizare itemizata în care sunt
dati itemii iar individului i se cere sa-i ierarhizeze în functie de importanta pe care o
atribuie.
Scala de ierarhizare grafica solicita individului sa noteze pe o axa care are anumite
limite, pozitia pe care o atribuie unor rezultate înregistrate, în viata sociala, economica
etc.
Scala grafica de notare Pe o scala cu 7 gradatii se poate masura
interesul :
1. lipsa totala de interes;
2. interes foarte scazut
3. interes scazut
4. interes mediu
5. interes mare
6. interes foarte mare
7. interes total

Scala de notare itemizata se utilizeaza atunci când se masoara aportul

cuiva
la o activitate (participare deplina, limitata, contemplativ, dezinteres)

În functie de felul în care se atribuie valorile, scalele pot fi:

a. scala nominala,
b. scala ordinala,
c. scala de interval;
d. scala de proportie.

În teoriile care analizeaza masurare se întâlnesc alte tipuri de scale ce poarta

numele initiatorului scala L.L.Thurstone este o scala diferentiala Scala Likert
este o scala sumativa Scala Bogardus sau scala cumulativa
S-au dezvoltat doua directii de scalare: scalarea centrata pe analiza
proprietatilor manifeste ale structurilor de cercetat si scalarea centrata pe
aspectele latente ale domeniului investigat.
Elaborarea scalelor reprezinta unul dintre elementele cheie în orice cercetare
sociologica.

Alegerea metodelor si instrumentelor de cercetare

.Acelasi fenomen poate fi studiat cu metode diferite. Depinde de aspectele care se
doresc a fi relevate. Cercetarea completa a unui fenomen însa presupune un complex
de metode, tehnici, procedee si instrumente de investigare

Recoltarea informatiilor se face în urma cercetarilor de teren, prin aplicarea procedeelor

si a instrumentelor construite pe esantioane de populatie.

Prelucrare si interpretare a datelor. Se aplica datelor recoltate

Analiza cantitativa si calitativa a informatiilor prin metode statistice se interpreteaza

tendinte în evolutia fenomenelor sociale, se evidentiaza corelatii posibile între diferite
fenomene, procese.

Verificarea ipotezelor: se verifica daca ipotezele formulate la începutul cercetarii au fost

confirmate sau infirmate.

Întocmirea raportului de cercetare. Orice cercetare se finalizeaza cu un raport în care

sunt prezentate etapele cercetarii in succesiunea lor logica. Raportul trebuie sa
raspunda cerintelor celui care comanda cercetarea.

Metode, tehnici, procedee, instrumente de investigare

Observatia sociologica
Auguste Comte considera observatia una dintre cele patru metode fundamentale în
sociologie alaturi de comparatie, analiza istorica si experiment.
A observa înseamna nu numai a înregistra, dar si a „inventa” si „a construi” realitatea
Observatia este selectiva pentru ca este premeditata si interpretativa fiind un sprijin
în cunoasterea nemijlocita.
Observatia stiintifica este realizata premeditat, cu tehnici speciale în scopul verificarii
unor ipoteze si identificarii anumitor tendinte si regularitati în manifestarea fenomenelor.
Observatia este si proces, dar si rezultat pentru ca procesul empiric se completeaza
cu descrierea faptelor si explicarea lor. Observatia vizeaza ceea ce se surprinde cu cu
toate simturile care ne conecteaza la lumea externa.
În sociologie se disting mai multe feluri de observatie: structurata, participativa,
nedistorsionata
Observatia structurata (aplicata în cercetarile de teren, si în cele de laborator),
observatorul poate fi recunoscut sau i se poate ascunde rolul (pentru ca sa nu se
modifice comportamentul celor observati ), isi propune sa observe anumite aspecte
legate de subiecti
Observatia nestructurata (se întâlneste în cercetarile de teren si în cele de laborator).
Ea se utilizeaza mai ales în cercetarile etnografice sau în cazul monografiilor,
Elementele de observat nu pot fi anticipate. Ele se consemneaza în momentul
producerii contactului cu realitatea de studiat.
Observatia participativa se realizeaza de o persoana care face parte din grupul ce este
observat, este o observare din interior. Exista riscul ca unele elemente sa fi intrat în
fondul perceptiv si sa nu mai prezinte importanta, deci nici sa fie consemnate. Prin
observatia participativa se descrie viata sociala a unei colectivitati vazuta din interior..
Se are în vedere viata cotidiana, în situatii naturale de viata. Experienta cercetatorului
este foarte importanta pentru ca acesta poate utiliza aparate de înregistrare audio,
video, computere.
Observatia este selectiva. - sunt eliminate elementele deja observate, atentia se
concentreaza spre ceea ce este nou sau are un impact mai mare asupra cercetatorului

Problema obiectivitatii în evaluare, în general, a sociologului în observatie, în particular,

este o problema de deontologie profesionala.
Obiectivitatea se formeaza printr-un exercitiu continuu, Dar si prin schimbarea obiectului
si a contextelor de viata supuse observarii

Ancheta sociologica - reprezinta o metoda de interogare si informare asupra faptelor

sociale la nivelul grupurilor umane,si de analiza a datelor în vederea descrierii si
clasificarii lor.
Este cea mai raspândita si cea mai complexa metoda datorita ansamblului de tehnici
(codificare, scalare, analiza, prelucrare etc.) si instrumente utilizate (chestionare,
interviuri etc.).
Complexitatea anchetei rezulta si din analiza domeniilor investigate cu ajutorul ei:
Opinii, atitudini, comportamente;aspiratii, trebuinte, motivatii; cunostinte sau marturii
despre fapte, fenomene, procese; caracteristici demografice: structuri de vârsta,
socioprofesionale; caracteristici ale mediului social si ale modului de trai.
Avantajele anchetei sunt:
• Posibilitatea de a culege informatii bogate;
• Usurinta si rapiditatea cu care se aplica instrumentele de
ancheta;
• Aria larga de aplicabilitate;
• Economia de timp, mijloace financiare etc.
Dezavantaje sunt::
• Posibilitatea unor erori (distorsiuni) datorate subiectului anchetat, esantionarii,
instrumentelor de ancheta, operatorilor de interviu, prelucrarii datelor etc.;
• Introducerea unei rigiditati în relatia dintre sociolog si intervievat.
Clasificarea anchetelor in functie de scopurile urmarite si modul de desfasurare,
a. Extensive – intensive;
b. Cantitative – calitative;
c. Individuale – colective;
d. Directe – indirecte.
Dupa continutul problemelor investigate, anchetele pot fi realizate în urmatoarele
domenii: economic;social comercial; dezvoltarea zonelor urbane; colectivitatile rurale;
opinia publica; familia; mijloacele de comunicare în masa.

Cele mai importante instrumente utilizate în ancheta sunt:

Planul de ancheta care este o constructie teoretica de investigatie care trebuie sa
raspunda la întrebarile:ce, de ce, cum, cu cine vom cerceta?
Ghidul de interviu este un îndrumator de convorbire si cuprinde o lista de idei tematice
care se îmbogateste pe masura ce raspunsurile intervievatului solicita alte întrebari. El
poate fi semi standardizat, apropiindu-se de chetionar;
Chestionarul sociologic cuprinde o lista de întrebari cu grad ridicat de formalizare si
permite aplicare pe populatii mari. Este considerat cel mai important instrument de
investigatie sociologica. Întrebarile se formuleaza respectând cerinte stiintifice cu privire
la enunt, variante de raspuns, ordinea lor în chestionar, pozitia întrebarilor etc. Cu
ajutorul chestionarului se obtin informatii verbale sau/si scrise despre fenomenele
sociale investigate.
Sondajul de opinie
Sondajul chestionarea subiectilor în legatura cu o problema de interes public. Ca
instrument de lucru se utilizeaza chestionarul– o însiruire logica de întrebari puse într-o
anumita ordine.
Monografia descrierea unei unitati de cercetare. Se aplica la colectivitati, tipuri de
relatii, grupuri sociale de la familii, echipe de munca, unitati scolare, institutii, orase,
sate, pâna la natiuni, popoare etc.
Unitatea supusa cercetarii poate fi reprezentativa pentru alte unitati sociale sau o
întreaga colectivitate
Frederic le Play (1806-1882), considerat a fi parintele metodei monografice a elaborat si
un model de cercetare monografica, alcatuit din doua parti: o parte se refera la conditiile
materiale si sociale în care se afla unitatea investigata, a doua parte face referiri la
calitatea vietii de familie (locuirea, bugetul familiei, alimentatia, petrecerea timpului liber
etc.).
Tot în a doua jumatate a secolului al XIX-lea, la noi în tara au fost realizate monografii
ale satelor în zonele Dorohoi (1866), Mehedinti (1868).
Ion Ionescu de la Brad (1818 - 1891) este considerat întemeietorul monografiei
sociologice în mediul rural în România, cercetari care au fost continuate de S.P.
Radianu, B.P.Hasdeu si D.Gusti.
Studiul de caz Cazul în domeniul sociologiei este fie o colectivitate, fie un grup, o
problema, nu individul. Cazurile pot fi ipotetice sau reale, bazate pe evenimente din
viata sociala, relatate de presa, TV sau din viata de zi cu zi a fiecaruia.

Ca tehnica, studiul de caz cuprinde mai multe etape:

a. Selectarea materialelor referitoare la caz.
1. Documentul (fotografia, textul, informatia, problematica);
2. Marturii (articole de presa, reportaje, statistici etc.);
3.Documente de referinta (a selecta dintr-un document
international/national relevant pentru rezolvarea cazului);
b. Expunerea datelor referitoare la caz
c. Determinarea problemelor ridicate de caz
d. Discutarea argumentelor pro sau contra,
e. Luarea deciziei – gasirea unei solutii problemei sugerate de
cazul respectiv. Pot exista mai multe solutii
f. Analiza finala a felului in care s-a realizat studiul
Tehnicile sociometrice
Sociometria, asa cum afirma J.L. Moreno (1934) vizeaza descoperirea nivelului profund
al structurilor sociale si a schimbarii societatii bazate pe aspectele dinamice ale
structurilor sale.
Chestionarul sociometric, sociomatricea si sociograma sunt cele trei instrumente
introduse de J.L. Moreno.

Sociograma este un instrument ce valorifica relatiile informale în contexte de munca,

învatare etc.
Chestionarul sociometric cuprinde patru tipuri de întrebari în care se cere
fiecarui individ sa raspunda la urmatoarele:
1. Cu cine ai dori sa realizezi o activitate (de munca, creatie,
petrecere a timpului liber, etc.)?
2. Cu cine nu ai dori sa realizeze activitatea?
3. Cine crezi ca te-a ales?
4. Cine crezi ca te-a respins?
Întrebarea 1 - atractia
Întrebarea 2 – respingerea
Întrebarea 3 – perceptia atractiei
Întrebarea 4 – perceptia respingerii
Atractiile, respingerile pot fi limitate la numarul maxim de persoane posibile existente în
grup (de munca, de învatare, de petrecere a timpului liber etc.).
Se pot calcula:expansivitatea pozitiva (nr. de alegeri facute) si expansivitatea negativa
(nr. de respingeri facute). nr. de alegeri primite (personalitatea sociometrica) si nr. de
respingeri primite (proportia de excludere).
Este utila, în domeniul pedagogiei, al cunoasterii clasei ca grup, în armata si în societati
comerciale unde constituirea grupurilor de munca este fundamentala în ameliorarea
performantelor.

2.2. Metodologia constructiei teoretice

In teoria sociologica exista anumite metode, tehnici, procedee ce sunt utile atat in
sistematizarea teoriilor deja existente,actualizarea si recponstructia lor, cat si pentru
constructia teoriei pornind de la validarea unor ipoteze.
Identificam în metodologia constructiei teoretice urmatoarele modele
de analiza:
Explicatia cauzala. Desi preluata din stiintele naturii si bazata pe observatie, analiza
cauzala în sociologie depaseste simpla relatie cauza-efect. Putem însa sa sesizam o
dependenta a unui fenomen de un altul, asa încât din punct de vedere statistic, daca
exista suficiente cazuri în care un fenomen E (efect) apare ori de câte ori se manifesta
fenomenul C (cauza), vom putea accepta explicatia cauzala. Legea numerelor mari va
confirma un tip de relatie cauzala denumita lege. Exemplu: legea amenintare-coeziune
poate fi o explicatie cauzala, alcatuita din enuntul cauzal:
amenintarea externa produce o crestere a coeziunii la nivelul grupului/societatii.
Analiza structural-functionalista
Acest tip de analiza apare în anii ’50 , ‘60 în SUA. Ideea centrala este aceea ca toate
sistemele au nevoi si membrii îsi ajusteaza comportamentul în functie de acestea. În
central analizei structurale-functionaliste este conceptul de functie. Teoria, al carei
promotor a fost Robert Merton, explica cum functiile nasc nevoi.

Analiza sistemica
Premisele teoriei sistemice au fost formulate de Lugwig von Bertalanffy, care a
demonstrat ca exista modele, principii si legi care se aplica sistemelor generalizate sau
subclaselor acestora, indiferent de tipul lor particular, de natura elementelor
componente si de fortele sau relatiile dintre ele.
În locul abordarilor atomiste clasice, perspectiva sistemica a adus un alt tip de
abordare: totalitatea elementelor care interactioneaza si care confera întregului alte
proprietati decât cele ale componentelor sale, tratate separat. Printre reprezentantii
abordarii sistemului social mentionam pe Vilfredo Pareto si Talcott Parsons.
V. Pareto este considerat a fi primul sociolog care a formulat în mod explicit si a
dezvoltat în teoria sa conceptul de „sistem social”.
T. Parsons elaboreaza „sistemul total al actiunii”. Analiza sa, structural-functionalista,
poate fi aplicata oricarui sistem, deoarece, din punct de vedere structural orice sistem
este o relatie între multimea intrarilor (input) si multimea iesirilor (output), din punct de
vedere functional, multimea input poate fi considerata drept cauza pentru multimea
output.
În cazul organizatiilor, abordarea sistemica a acestora are în vedere
urmatoarele:
a. Cunoasterea modului în care este organizat sistemul;
b. Identificarea subsistemelor;
c. Identificarea relatiilor în cadrul organizatiilor (oficiale, neoficiale, pe verticala si
orizontala, etc.);
d. Observarea si masurarea activitatii si comportamentul sistemului;
e. Analiza spatio-temporala, evidentiindu-se dinamica fenomenelor ce se petrec în
organizatie;
f. Starea organizatiei si tranzitia acesteia, programul de dezvoltare.
Ca mod de abordare, analiza sistemica ramâne, în ciuda multor altor
tipuri de abordari mai recente, un tip de analiza care ia în calcul
ansamblul elementelor în dinamica lor, fiind totodata si un principiu
metodologic de abordare a oricarui element al întregului.

Analiza operationala
Initiatorul este George A. Lundberg care considerâ ca masurarea sociala este calea
principala de definire a conceptelor sociologice. Operationalismul în sociologie porneste
de la formularea de propozitii testabile prin raportarea la realitatea sociala empirica.
Problema introdusa de operationalism a fost continuata în forma analizei operationale a
conceptelor. Operationalizarea conceptelor este o etapa importanta în demersul
sociologic deoarece se faciliteaza trecerea la elaborarea instrumentelor de lucru. Itemii
se vor regasi în întrebarile din chestionar si vor facilita abordarea procesului social din
perspectiva nivelelor la care se regasesc elementele constitutive.

IV. STATUTUL SI ROLUL SOCIOLOGULUI IN LUMEA

CONTEMPORANA

1 CALIFICAREA PENTRU PROFESIA DE SOCIOLOG

Calificarile dobândite prin cele trei nivele ale învatamântului superior, licenta, master si
doctorat, trebuie definite în termeni de: cunostinte, abilitati, competente profesionale,
competente personale Definirea programelor si cursurilor, ca rezultate ale învatarii
bazate pe competente, sistemul european de credite tranferabile (ECTS) permit o
compatibilizare a calificarilor europene permite integrarea absolventilor pe piata muncii
din tara, dar si din Europa si alte tari ale lumii. Descriptorii Cadrului National al
Calificarilor din Învatamtntul Superior vizeaza pentru fiecare nivel de calificare
urmatoarele:
Licenta:
• Cunoasterea conceptelor, teoriilor si metodelor de baza ale domeniului si ale ariei de
specilizare data de programul de licenta si capacitatea de utilizare a acestora în
argumentare;
• Valorificarea profesionala a cunostintelor de baza pentru explicarea interpretarea si
luarea unor decizii în situatii bine definite circumscrise domeniului;
• Utilizarea competentelor de cunoastere pentru culegerea, prelucrarea trasmitere si
utilizarea uror probleme/situatii tipice ale domeniului;
• Capacitatea de a comunica informatii, idei, probleme si solutii în relatia cu specialistii
si cu un public mai larg, prin folosirea competentelor cognitive si a altor competente de
comunicare;
• Aplicarea unor solutii cunoscute în elaborarea de proiecte si valorificarea deprinderilor
de învatare autonoma pentru continuarea formarii profesionale.
Masterat
• Cunoasterea aprofundata a unei arii de specializare si, în cadrul acesteia, a unor
dezvoltari teoretice, metodologice si practice, specifice programului de masterat;
• Valorificarea cunostintelor de specialitate pentru explicarea, interpretarea si luarea
unor decizii în situatii complexe studiate, si în contexte mai largi asociate domeniului;
• Rezolvarea de probleme prin utilizarea integrata a aparatului conceptual si
metodologic, inclusiv în conditii de informare incompleta;
• Capacitatea de a formula aprecieri critice si constructive, precum si judecati de valoare
pe care sa le comunice în mod clar si fara ambiguitati specilistilorsi/sau unui public mai
larg;
• Solutionarea creativa a unor probleme specifice domeniului prin valorificarea
rezultatelor cercetarii, în mod individual sau în echipa,
• asumarea de competente manageriale si de responsabilitati pentru propria dezvoltare
profesionala.
Doctorat
• Cunoasterea sistematica, stapânirea si utilizarea conceptelor si a metodelor de
cercetare specifice domeniului de doctorat, capacitatea de informare la zi si de analiza
critica a dezvoltarii cunoasterii în domeniul de specialitate si în domenii conexe;
• Capacitatea de a concepe, proiecta, implementa si cerceta stiintific teme relevante
pentru domeniu, cu respectarea normelor de etica profesionala si a cerintelor de
adaptare a solutiilor la contexte reale;
• Organizarea si dezvoltarea independenta de cercetari stiintifice substantiale, cu grad
înalt de originalitate, recunoscute national si international;
• Capacitatea de a examina si evalua critic si constructiv rezultatele cercetarii stiintifice,
de a comunica si coopera cu specialistii din domeniul de expertiza si din comunitatea
stiintifica mai larga, precum si cu manageri si cu alte persoane interesate;
• Promovarea progresului stiintific, tehnologic si cultural în societatea bazata pe
cunoastere prin contributii originale la dezvoltarea domeniului, capacitatea de a
identifica domenii de cercetare de actualitate si de a estima resursele necesare unei
cercetari.

2. COMPETENTELE PROFESIONALE ALE SOCIOLOGULUI

Prin competenta se întelege, de obicei, „capacitatea cuiva de a solutiona corespunzator

o problema, de a lua decizii potrivite, de a îndeplini o misiune sau de a practica o
profesie în bune conditii si cu rezultate recunscute ca bune”.
În orice domeniu nevoia de oameni competenti este asociata de garantia ca lucrurile
merg bine, ca exista premise pentru dezvoltarea organizatiei. Fiecare membru al unei
organizatii astepta de la cel care o conduce competenta profesionala, dar si
manageriala, adica o persoana bine informata si intentionata, care sa fie capabila a face
bine sarcinile care îi revin, fiind recunsocuta si acceptata, apreciata.
În structura competentei se regasesc asadar: cunostinte (care permit „a sti),
capacitati („a face”) si atitudini („a fi”).

Capacitatile („a face” – savoir-faire) sunt sustinute de cunostinte („a sti” - savoir) si de
factorii de personalitate („a fi” – savoir etre).
Competentele se dobândesc printr-un standard de performanta. Standardul se
raporteaza la o sarcina. Daca orice competenta se dovedeste dependenta de context,
trebuie sa definim contextul si sa-l descriem. Pentru sociolog, contextul este dat de
domeniul în care lucreaza: în învatamânt (competente didactice), în cercetare
(competente stiintifice), în viata politica (competente politice), în activitate social-
economica (competente sociale).
Competentele trebuie raportate la roluri. În functie de rolul pe care îl are persoana,
adica în functie de asteptarile celorlalti de la el, competenta va fi definita si
operationalizata. Stabilirea competentelor e necesara pentru a organiza curriculumul de
formare a specialistului care sa raspunda diferitelor asteptari ale pietei muncii si vietii
sociale. La stabilirea acestor competente intervin trei factori: formatorul, angajatorul si
angajatul.
Din perspectiva formatorului (universitatea), pentru profesia de sociolog, competentele
sunt dezvoltate, conform intentiilor procesului de la Bologna, prin cele trei cicluri de
învatamânt superior: licenta, masterat si doctorat. Competentele studentilor se regasesc
formulate în programele analitice si fisele disciplinelor. Ele sunt:
1. Competente de cunoastere
1.1. Cunoasterea, întelegerea si utilizarea în argumentare a limbajului
specific;
1.2. Cunoasterea si gestionarea unor situatii aplicative bine definite.
2. Competente functional-actionale
2.1. Aplicare, transfer si rezolvare de probleme pe baza de
cunoastere:
2.2. Comunicare si reflectie critica si constructiva;
2.3. Conduita creativ-inovativa si dezvoltare personala.
Aceste tipuri de competente se particularizeaza pe fiecare program de licenta.

3. PROFESIA/OCUPATIA DE SOCIOLOG

Justificarea nevoii de sociolog

În nomenclatorul ocupatiilor din orice tara civilizata a lumii contemporane exista
ocupatia de sociologCultura sociologica devine o componenta a culturii generale fiind
necesara în manifestarea civismului.

Descrierea profesiei/ocupatiei de sociolog

Profesia se dobândeste prin studii superioare si înseamna o calificare într-un domeniu
si o specializare (prin Facultatea de Sociologie). În diferite tari sau chiar în diverse
universitati din tara noastra, Sociologia este fie facultate de sine statatoare, fie se
regaseste alaturi de Asistenta sociala, Psihologie, Pedagogie, Filosofie, Psihologie etc.
Ocupatia este ceea ce face cel care a dobândit o calificare în acest domeniu. Sociologii
pot fi întâlniti în toate domeniile vietii sociale, fara a se numi sociologi, desi pregatirea
lor este în domeniul sociologiei. Iata câteva dintre domeniile si ocupatiile pe care le pot
avea sociologii:
_ Învatamânt – profesor care preda în învatamântul preuniversitar Sociologie sau/si alte
stiinte sociale (Logica, Cultura civica,Economie, Psihologie, Filosofie etc.), sau în
învatamântul superior (asistent, lector, conferentiar sau profesor) unde preda cursuri si
realizeaza practica de specialitate în domeniul Sociologiei;
_ Institute de cercetare – cercetator;
_ Institute de sondare a opiniei publice – operator de interviu, coordonator de zona;
_ Societati comerciale, publice sau private – consilier pe probleme de personal, expert
evaluator, expert în interpretarea datelor etc.;
_ Politica – consultant, expert, lider politic;
_ Mass media – jurnalist, analist politic;
_ Administratie – functionar public.

Atributii si responsabilitati
În functie de domeniul în care actioneaza, sociologii se ocupa cu:
_ Realizarea de studii de diagnoza si prognoza referitoare la starea sociala a societatii,
organizatii, colectivitati, grupuri;
_ Interpretarea datelor statistice;
_ Realizarea expertizei în viata sociala si recunoasterea ei ca bun
social;
_ Întocmirea de rapoarte anuale care sa prezinte starea natiunii prin indicatori macro si
micro sociali ai calitatii vietii, dezvoltarii sociale,etc.;
_ Evaluarea politicilor din diverse domenii ale realitatii sociale;
_ Formarea si perfectionarea profesionala;
_ Cercetari aplicative de teren (monografii, interviuri, anchete sociale etc.) si
popularizarea rezultatelor prin publicatii de specialitate, mass media etc.;
_ Fundamentarea deciziilor de politici sociale (influentarea politicului) prin diagnozele
stiintifice si masuri întemeiate social;
_ Predarea/învatarea cunostintelor de sociologie, formarea
competentelor sociale si a culturii sociologice.

Conditii de lucru
Sociologul lucreaza cu oamenii. Contactul direct si nemijlocit cu persoane, grupuri,
organizatii, comunitati, îl pune în situatia de a-si demonstra competenta cu
discernamânt si buna credinta. Acordarea unei atentii speciale problemelor etice
reprezinta un factor esential al prestigiului sociologului, ca o preconditie a contributiei
acestuia la construirea unei societati umane în scoala (cu elevii, studentii), în cercetarile
de teren atunci când realizeaza anchete sociale, interviuri, focus-grupuri etc. Munca sa
este aceea de colaborare cu alti colegi din acelasi domeniu sau în echipe
interdisicplinare. El este expus stresului pe care orice relatie interumana îl presupune,
dar si factorilor de risc, fiind expus actiunii factorilor climatici,sezonieri, influentat de
specificul actiunilor si faptelor la care ia parte.

Competentele sociologului. Competenta sociologica

Facem distinctie între competentele sociologului ca specialist în domeniul sociologiei si
competenta sociologica spre care tindem în formarea oricarui om capabil sa înteleaga si
sa explice lumea în care traieste.
Competenetele sociologului se definesc în termeni de cunostinte, capacitati si atitudini.
Cunostinte – A STI (savoir)
Exercitarea cu succes a profesiei/ocupatiei de sociolog presupune un bogat sistem de
cunostinte despre: viata sociala si mecanismele care o regleaza, faptele, fenomenele si
procesele ce marcheaza lumea contemporana, viata sociala nationala si a colectivitatii
în care actioneaza (în plan regional, national, local, al organizatiei, institutiei, familiei,
grupului de prieteni, colegi de serviciu etc.). Cunostintele vizeaza si existenta unor
criterii de apreciere si interpretare a datelor pe care le dobândeste de la institutii
specializate sau din cercetari proprii. Pentru ca aceste cunostinte ramân seci daca nu
sunt aplicate, sociologul contribuie prin ceea ce stie la difuzarea acestor cunostinte si
formarea unei culturi sociologice, oferind si asistenta de specialitate care sa
fundamenteze decizii si masuri de rezolvare a problemelor sociale.
Capacitati – A FACE (savoir-faire)
Deprinderi de întelegere a fenomenelor sociale;
Capacitate de actiune si lucru în echipa, colegialitate;
Gândire si imaginatie sociologica;
Putere de convingere;
Spirit critic constructiv;
Responsabilitate fata de sine si ceilalti;
Accesibilitate, simplitate în exprimarea informatiilor si interpretarea
fenomenelor.
Atitudini – A FI (savoir-etre)
Obiectivitate în interpretarea datelor;
Probitate morala si profesionala;
Atitudini prosociale;
Sociabil, relationeaza usor;
Perseverent, nu renunta usor, nu se descurajeaza;
Întreprinzator, manifesta libera initiativa;
Hotarât în sustinerea ideilor, în actiune;
Curajos când situatia o impune;
Respectuos fata de semeni.

Competente solicitate sociologului în functie de domeniul de

activitate
Definim competenta sociologica drept o rezultanta a cunostintelor capacitatilor
(aptitudinilor) si atitudinilor în domeniul social.
În functie de contextul în care sociologul profeseaza pot fi stabilite competentele
solicitate si indicatorii prin care acestea pot fi evaluate.

1.Competentele profesorului în noul context social european

Etica sociala si deontologia profesionala a profesorului

România, are de facut fata unor provocari majore care se refera la :
_ Acceptarea pluralismului valoric, politic, economic;
_ Crearea unei societati civile viabile, a unui cadru legislativ întemeiat pe valorile
democratice;
_ Schimbarea mecanismelor institutionale, a mentalitatilor.
Invatamântul poate deveni un factor de schimbare daca acest lucru nu poate avea ca
început decât profesorul însusi.
Procesul de autoeducatie vizeaza trei momente:
1. Cunoasterea valorilor care întemeiaza normele sociale. Valorile, se regasesc
contextual în normele sociale, difera de la o societate la alta, chiar de la o etapa la alta
a dezvoltarii unei societati. In functie de determinarile situationale, de traditii si obiceiuri,
valorile sunt puse în miscare prin intermediul normelor care reglementeaza actiunea
sociala, genereaza anumite comportamente. care pot fi conforme normelor sociale sau
nu. De aceea actiunea individuala în conditiile libertatii poate sa conduca la valoare sau
non-valoare.
2. Reflectia critica asupra valorilor si atitudinilor este o forma de manifestare
a libertatii individuale (de gândire, de actiune s.a.). Atunci când sunt
acceptate si interiorizate, actiunea individuala se încadreaza si confera sens
actiunii sociale. Neacceptarea lor, respingerea, poate sa conduca la non-
valoare prin abatere de la normele morale. Exista situatii în care contestarea
normelor sociale a avut rolul de a le repune pe fagasul valorilor .
3. Aportul la crearea si afirmarea valorilor. Sensul larg al termenului
„valoare” include bunurile materiale si spirituale. Intr-un context social
fiecare îsi aduce contributia la sporirea avutiei, important este ca acest efort
sa aiba sens adica actiunile noastre sa fie rezultat al rationalitatii .. Profesorul
modeleaza o valoare-omul- si o afirma ca cetatean,calitatile pe care le
dobândeste elevul/studentul în procesul formarii fiind acelea pe care
societatea le va confirma sau ea însasi se va transforma.

Statutul social al profesorului în România16

Definit ca totalitate a asteptarilor celorlalti de la el, dar si a propriilor
asteptari pe care profesorul le are de la comunitate, noul statut social al
acestuia s-a modificat dupa 1989. El se întemeiaza pe valorile democratice si
traditiile umaniste, pe alt tip de asteptari si aspiratii, specifice unei noi
societati.

Asteptarile educatorului de la comunitatea scolara pot fi sintetizate în

urmatoarele:
_ Respect al drepturilor si libertatilor personale;
_ Recunoasterea valorii proprii pe care o are în raport cu ceilalti;
_ Recompensa pe masura valorii sale;
_ Satisfactii care sa-l motiveze.
Asteptarile celorlalti de la educator le consideram a fi:
_ Competenta; Initiativa, Efort.
Cum se poate trece de la o educatie a datoriei ca obligatie, la o educatie a drepturilor ?
Profesorul azi trebuie sa fie, un constructor al societatii prin formarea resurselor umane
capabile sa înteleaga schimbarea si sa o înfaptuiasca, dar si un vizionar care
anticipeaza evolutia societatii. Transformarile social-politice au antrenat, prin efectul de
propagare, schimbari socio-psiho-pedagogice de structura la nivelul învatamântului, al
actului educativ, al factorilor implicati.
Aceste schimbari sunt:
Ocuparea unui post didactic: de la repartitie- la concurs
Aparitia domeniului privat : de la monopol de stat - la aparitia alternativei, a libertatii
de a alege
Democratizarea vietii sociale: relatia profesor student de la autocratie la democratie;
de la inexistenta – la existenta asociatiilor profesionale
Schimbari de curricula (de la politizare – la depolitizarea invatamantului, aparitia unor
noi materii, introducerea religiei)
Tehnologizarea – de la unic posesor al informatiei – la unul dintre ... moderator,
instruire asistata de calculator
Aparitia pedagogiilor alternative: de la cunostinte - la competente, de la instruire - la
educare, de la teorie - la practica, de la studiul individual - la echipa, de la evaluare
curenta la - evaluare formativa.
Deschiderea spre alte culturi si sitemele lor de invatamant: de la relationarea
obligatorie in interiorul unei discipline – la relationarea optionala interdisciplinara, cu
profesori din alte cuturi
În functie de aceste schimbari pot fi gândite strategii (formularea clara a unor obiective
si stabilirea unor directii de actiune ) care sa puna în concordanta procesul de
formare cu cerintele noii realitati.
Fenomenele globale ale lumii (care afecteaza toate domeniile vietii
economico-sociale, deci si educatia) cum sunt: globalizarea, problema
mediului, a razboiului, a saraciei, consumului de droguri etc. necesita
abordari diferentiate în tipuri de educatie precum: educatia pentru mediu si
dezvoltare durabila, educatia pentru drepturile omului, educatia pentru pace
si non-violenta, educatia pentru sanatate, educatia pentru cetatenie
democratica. etc.
Conservatorsistemul de învatamânt romanesc a creat tensiuni sociale prin însisi
factorii schimbarii- profesorii. Asistam la doua tendinte diametral opuse,generatoare de
tipologii profesorale:
a) cei care înteleg schimbarea sistemului ca un proces necesar, si participa la ea
b) cei care se opun schimbarii, nostalgicii locului de munca sigur , a salariului egal, se
tem de efort, dar nu o recunosc, nu doresc sa strice ceea ce a fost bun, nici sa copieze
alte modele, doresc sa-si pastreze identitatea.

Se dovedeste ca educatorii, au nevoie de cunostinte, capacitati si atitudini redefinite în

noul context. Educatorul de azi trebuie:
_ Sa înteleaga ca nu mai este detinatorul unic al informatiei si sa-si adapteze
metodele de învatare, trecând de la transmitere de cunostinte spre formare de
capacitati si atitudini;
_ Sa lucreze in echipa atât pentru propria formare cât si pentru cea de la clasa;
_ Sa se adapteze unor standarde internationale de evaluare a performantelor;
_ Sa-si manifeste spiritul inventiv, creativ, autonom, coroborat cu atitudini tolerante
fata de colegi;
_ Sa colaboreze cu familia, comunitatea locala, O.N.G.-uri in rezolvarea problemelor
scolii;
_ Sa deprinda un stil de lucru bazat pe întelegerea necesitatii de învatare continua;
_ Sa adopte un stil de munca intelectuala in care exprimarea libera, argumentata a
opiniilor sa fie o modalitate de gândire si actiune pozitiva în folosul public;
_ Sa respecte drepturile si libertatile colegilor si ale celor cu care intra în relatie;
_ Sa-si dezvolte competente de participare la viata publica (actiuni care sa
influenteze decizia politica, participare la vot, actiuni caritabile, de voluntariat s.a.);
_ Sa fie responsabili pentru munca realizata si sa accepte evaluarea propriei
activitati.
Aceste norme, genereaza noi atitudini fata de elevi, colegi, si alti parteneri ai actului
educativ. Acestea sunt:

• Acceptarea elevului, colegului, parintelui ca parteneri de dialog în activitatea

educativa;
• Adaptarea lectiilor la diversitatea si pluralismul cultural al clasei; întelegerea ca
diferentele nu trebuie vazute negativ, transformându-se în surse de conflict, ci pot fi o
sursa de bogatie;
• Respectarea drepturilor elevului si constientizarea ca drepturile presupun
obligatii;
• Manifestarea spiritului de toleranta, respect si încredere în fortele proprii;
• Încurajarea initiativei si recunoasterea meritelor celorlalti, dar si a
propriei valori.

Identitatea-autoritatea-legitimitatea profesorului
Statutul personalului didactic ofera un cadru general a ceea ce înseamna pozitia de
educator în sistemul de învatamânt.
O caracteristica a personalului din invatamantul romanesc il constituie nevoia de
identificare prin profesie ,preocuparea pentru aspectele de noutate aparute în
specialitate, de metodica predarii, de problemele psihopedagogice decât de cele legate
de lupta pentru revendicari sindicale.
Pozitia pe care profesorul o detine în sistemul de învatamânt românesc reprezinta
puterea sa. Când aceasta putere este recunoscuta, acceptata, ea capata forma
autoritatii.
În acceptia sociologului Max Weber tipurile de autoritate sunt: rationala, traditionala,
carismatica.
Profesorii care se supun de buna voie, si recunosc legalitatea regulamentelor ca si a
functiilor celor care exercita puterea manifesta o autoritate rationala
Când profesorul respecta maniere traditionale de a actiona si pe cei care detin puterea
prin traditie, avem de-a face cu autoritate traditionala.
Când autoritatea se întemeiaza pe devotamentul fata de o persoana recunoscuta ca
având calitati deosebite vorbim de o autoritate carismatica.
In viata scolii problema principala este aceea a gradului de acord sau dezacord al
profesorilor si elevilor în raport cu ordinea data adica aceea a legitimitatii
autoritatii.
Se întâlnesc mai multe niveluri de autoritate:
- a profesorului în raport cu elevii autoritatea profesorului este pentru colectivul de elevi
o sursa de ordine, iar colectivul clasei pentru autoritate, o sursa de legitimitate
- a conducerii scolii în raport cu profesorii, cu elevii autoritatea directorului este
pentru colectivul scolii o sursa de ordine, iar colectivul este pentru autoritate o sursa de
legitimitate
De la o educatie ca datorie (obligatie), la o educatie ca drept
Profesorul din România anilor premergatori revolutiei din 1989 era unul
disciplinat care stia sa asculte si sa-si faca datoria cu constinciozitate.
Valoarea suprema declarata era munca. Principiul – supunerea. Norma
sociala: legea si documentele de partid. Atitudinile- autocenzura, îndeplinirea
datoriei din frica de sanctiune si teama de a nu gresi.

Un nou status social se formeaza pentru ca si o noua etica sociala se

construieste.
Cum se poate trece de la o educatie ca datorie (obligatie) la o educatie ca
drept (responsabilitate) ?

Din analiza raporturilor dintre drepturi si obligatii rezulta anumite

tipologii profesorale:
Corespondenta între drept si obligatie-, între asteptari pe linie de rol în care
respectarea drepturilor se asociaza cu îndeplinirea sarcinilor si recompensa
materiale. Este situatia ideala. Colectivul este disciplinat, motivat, climatul
este favorabil obtinerii performantei.
Colectivul nu se achita de sarcini, desi exista reglementari si drepturile sunt
respectate, colectivul este greu de condus, indisciplinat, calitatea procesului
instructiv-educativ este slaba.
Colectivul are constiinta datoriei si desi sunt încalcate drepturile, colectivul
se achita de sarcini, este disciplinat si constiincios, desi nu este motivat prin
bani. Astfel de colective îsi fac datoria dintr-o constiinta a misiunii de dascal.
Stare conflictuala, criza. Încalcari ale drepturilor si obligatiilor de ambele
parti. Încalcarea unor drepturi genereaza nerespectarea obligatiilor, este o
stare de criza, manifestata, de exemplu, în starea prelungita de greva a
cadrelor didactice din învatamântul preuniversitar.

Contradictiile educatiei morale a profesorului

Noua educatie sociala, generata a generat si o noua etica profesionala.
Fiecare avem opinii diferite fata de adevarul unor judecati de valoare. Importante sunt
atitudinile noastre fata de aceste probleme.. Dificultatea educatiei morale a educatorilor
sta perceperea corecta, în acceptarea obligatiilor , constientizarea responsabilitatilor si
schimbarea mentalitatilor.
Aspectul controversat consta în contradictiile care apar între:
ceea ce crede profesorul ca reprezinta valoarea (competenta profesionala atestata
prin grade, titluri) si alte criterii si forme de validare si ceea ce viata selecteaza ca fiind
valoare. Adesea selectia este negativa, iar criteriile, nonvalorice (influenta, bani etc.);
respectarea normei morale si consecinta respectarii ei aici este vorba de multiplele
roluri pe care le are de îndeplinit individul;
ce stipuleaza legea si modul în care este pusa în aplicare legea. Legea ofera
cadrul, iar multe aspecte ramân în afara acestui cadru, fiind surse de interpretare si deci
de “încalcare” în spiritul ei..
ceea ce face profesorul si ceea ce trebuie sa faca
Profesorul poate sa greseasca din mai multe motive: - nu stie - nu întelege - - nu vrea
- nu poate
Rezulta ca pentru a face bine este nevoie de : cunostinte, întelegeri, dorinta
si capacitati.

Concluzii
_ Noua etica sociala solicita o noua etica profesionala, bazata pe valorile democratice,
ale initiativei si competitiei, ale spiritului creativ, inovativ, calitate si eficienta;
_ Rolul si misiunea scolii si a educatorului se schimba. Din monopolul asupra educatiei
formale se intra în competitie cu alte sisteme si pedagogii alternative, scoala devenind
din reproducator al structurii sociale ,o scoala a schimbarii;
_ Noile competente profesionale ale profesorului se formeaza printr-un proces de
învatare continua, autoformare, dinlauntru spre ceilalti, prin studiu individual si reflectie
asupra socialului si propriei experiente,dar si printr-o deschidere spre alte culturi, prin
parteneriate si programe europene comune de dezvoltare institutionala si personala,
prin dialog intercultural.