Sunteți pe pagina 1din 8

Asistență Socială,Anul I, I.D.

Universitatea ,, Alexandru Ioan Cuza" – Iași


Facultatea de filosofie și științe social politice
Curs – Introducere în sociologi

Importanta practica a sociologie în societate

Studentă: Antohi (cas.Damian) Florentina


Importanța practicaă a sociologiei în societate

Sociologia s-a născut ca demers stiinţific al socialului în a doua jumătate a


secolului XIX reprezentînd un răpuns epistemic la intersectarea mai multor mutaţii si
condiţii de ordin economic, social, politic şi intelectual.
Definiţia menţionează perspectiva globală cu care ştiinţa sociologiei operează
asupra realităţii sociale, pe care o consideră ca o realitate sui-generis, adică o realitate
specifică, diferită de suma indivizilor care o compun, precum si de alte domenii.
Încercând o definiţie analitică a sociologiei, Achim Mihu consideră că ,,sociologia
este în mod esenţial, studiul explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în
totalitatea ei, adică a unei realităţi sui-generis, precum şi a unor părţi, fenomene şi
procese ale acestei realităţi în legăturile lor multiple, variate şi complexe cu întregul”.
Abordarea ştiinţifică a societăţii ca întreg se impune a fi subliniată spre a deosebi
demersul sociologiei de al celorlalte ştiinţe sociale.
Sociologia este ştiinţa socială ce studiază regulile sociale şi procesele care
leagă şi separă oamenii, nu numai ca indivizi dar şi ca membri ai asociaţiilor,
grupurilor şi instituţiilor. Termenul a fost propus de către Auguste Comte.
Sociologia a apărut ca proiect intelectual epistemologic încă prin lucrarea
francezului Auguste Comte (1798-1857) intitulată ,,Cours de philosophie positive”
prin care în 1838 se şi introduce termenul de ,,sociologie”. Pledoaria lui Comte era că
şi abordarea societăţii este necesar a fi pusă sub semnul studiului pozitiv al faptelor,
în spiritul şi cu metode identice sau analoge celor din stiinţele naturii. Comte
considera că noua disciplină este menită să încununeze sistemul ştiinţelor care se
constituiseră deja, şi care în opinia sa urmează o serie ascendentă care nu poate
fi modificată sau răsturnată, începând cu matematica, astronomia, fizica, chimia şi
încheindu-se cu biologia. La mijlocul secolului al XIX-lea, considera Comte, această
piramidă rămânea incompletă, deoarece ea se oprea doar la ştiinţele viului. În opinia
lui, ştiinţa care trebuia să încheie această piramidă şi să devină ,,regina ştiinţelor” va
fi tocmai noua disciplină, pe care o denumeşte ,,sociologie”, care va avea
menirea de a realiza studiul ,,pozitiv” al faptelor umane. Era imperioasă trecerea de la
speculativ şi normativ, la concret şi descriptiv, explicativ şi predictiv, de la ce ar
trebui să fie, la ceea ce este, şi e previzibil să fie, de la deducţia pură despre om şi
societate la cercetarea efectivă, la observaţie riguroasă, înregistrare, numărare. Si în
sociologie teoriile sunt adevărate teorii dacă se întemeiază pe fapte.

Alături de Auguste Comte, în ordine cronologică fondatori ai sociologiei sunt


apreciaţi ca fiind : Karl Marx (1818-1883) cu ale sale idei despre primordialitatea
factorului economic în determinismul social, controlul ideilor din societate de către
clasele guvernante şi, simetric, falsa constiinţă a claselor şi grupurilor oprimate. În
centrul concepţiei sale stătea teza că forţa motrică a dezvoltării istoriei şi societăţii
este tensiunea intergrupală mai specific lupta de clasă şi revoluţia.
Emil Durkheim (1858-1917) poate fi considerat într-un fel primul autentic
sociolog, realizând întâiul studiu concret de sociologie (Sinuciderea, 1897), bazat pe
date statistice dar şI cu un aparat teoretico-metodologic operant. El a făcut astfel o
demonstraţie practică a transmutării examinării socialului din câmpul filosofiei
(sociale) în cel al cercetăii concrete. Ideea fundamentală a gândirii durkeimiene este
că mediul social fasonează comportamentul indivizilor aproape în întregime.
Fenomenele sociale trebuie explicate prin fapte sociale, ele neputând fi reduse la
motivaţii şi comportamente individuale. Prin locul pe care Durkeim îl acordă
structurilor transindividuale şi funcţiile pe care diferite forţe şi configuraţii sociale le
au în menţinerea societăţii ca un întreg, sociologul francez este socotit ca precursor al
curentului structural – funcţionalist.
Max Weber (1864-1920) a întreprins subtile analize, fundate pe date istorice si
statistice, privitoare la raportul dintre economie şi societate, dintre organizaţie,
birocraţie,comportament grupal şi individual raţional. Celebră este lucrarea lui
,,Etica” protestantă în care, în replică şi în contrast cu Marx, argumentează că ideile
sunt în anumite contexte şi secvenţe istorice nu efecte ci cauze ale unor schimbări
sociale esenţiale. Gânditorul german a fost extrem de preocupat şi de problema
judecăţilor de valoare în cercetăile sociologice, el militând pentru neutralism
axiologic, cu sublinierea rolului societal al interacţiunilor din grupurile formale şi
informale. Contribuţii importante la determinarea obiectului de studiu al sociologiei
le-au avut Max Weber , Karl Marx, Wilhelm Wundt, Talcott Parsons, Dimitrie Gusti.
În secolul al XIX-lea se cunosc primele încercări de analize sociologice ale
vieţii sociale româneşti bazate pe teze, concepte şi teorii preluate din sociologia
europeană. Răscoala lui Tudor Vladimirescu, revoluţia de la 1848, reformele lui Cuza
şi Kogălniceanu, instaurarea monarhiei, războiul de independenţă, proclamarea
regatului român, problemele ţărănimii şi dezvoltării agriculturii, afirmarea burgheziei
româneşti în viaţa socială, desăvârşirea statului naţional român toate acestea au
constituit teme ale abordării sociologice şi, totodată, au stimulat gândirea sociologică
autohtonă.
Pe langă aceste concepții care caută obiectul sociologiei în afară de societate,
există altele pentru care realitatea socială însasăși este obiectivul pe care trebuie să se
ocupe sociologia, a cărei rațiuni existențiale este de a analiza fenomenele sociale în
general și evoluția lor, nu este de a studia fenomene lăuntrice, care pot fi importante,
dar nu sunt absolut necesare sau esențiale pentru societate. Prin urmare nu ipoteze
cosmogonice, nici speculații raționale, ci observarea și analiza faptelor sociale.
Afirmarea acestui caracter empiric al cercetării sociologice este un bun câ știg pentru
știință. Dar, pornind de la acesta bază, există totuși o multime de teorii și concep ții
sociologice diferite în modul lor de a intelege societatea și sociologia. Se pot grupa
toate aceste teorii în două mari clase: concepții nominaliste și concepții realiste.
Nominalismul și realismul sunt în funcție de concepția asupra raportului dintre
individ și societate. Întradevăr, există o sumedenie de concepții pentru care societatea
nu este altceva decât o agregare de indivizi, chiar daca ea prezintă unele caractere
după care am putea-o considera că un fel de unitate superioară elementelor sale
componente. Pentru aceste concepții, societatea se reduce la indivizi, care ar constitui
adevărata realitate, societatea nefiind un nume prin care se desemnează gruparea de
indivizi. Aceste teorii sunt nominaliste. Pentru ele, sociologia este o știin ța care
trebuie să facă analiza raporturilor vii dintre oameni, arătând toate momentele lor
social-psihologice.
Dar , acest mod de a concepe societatea și sociologia, exista în literatura
sociologică și o altă atitudine, care este direct contrară nominalismului, anume
realismul. Realiste sunt acele teorii care văd în societate ceva deosebit de indivizii
care o compun, o realitate aparte,supusă unor legii proprii, care nu se pot reduce la
cele ce cârmuiesc viața indivizilor izolati.
Nominalismul este o atitudine adoptată de teorii foarte deosebite între ele, căci
organicismul , ca și psihologismul, deși atât de deosebite în esenta lor, totuși aceste
două teorii văd în societate un simplu nume, ca realitatea adevarată fiind considerat
individul. Dacă individul nu ar avea instinctul social nu ar exista societatea.
Dacă nominalismul greșește reducând societatea la o simplă asociație de
indivizi, care se face și se desface în funcție absolută de elementele sale componente,
realismul, păcătuiește și el atunci când face abstracție completă de individ. Sociologia
studiază socialul așa cum îl vedem, în geneză și manifestările sale, dar trebuie să se
ocupe și de individ ca socius, ca membru al grupului social și ca agent activ în
procesul de evoluție.
Societatea omenească nu este o sumă se indivizi care se găsesc laolaltă, fără a
avea între ei vreo legatură. Călătorii care merg în acela și tren, în acelasi vagon sau
compartiment, sunt tot așa de departe unul de altul ca și cum ar fi izola ți sau la mari
distanțe, pentru că ei nu au nimic comun din punct de vedere sufletesc. Dar de îndată
ce trenul este în primejdie de deraiere sau să fie atacat de tâlhari, se stabile ște un fel
de comuniune, emoțiile și dorința comună de a se salva i-a apropiat. A trebuit să
intervină un element psihic pentru ca din simplă unitate de spatiu să se nască
momentan un grup social. Pentru acest motiv agregarea unor cantități, a unor fiin țe
vii nu este suficient ca să se formeze societatea, ci trebuie o con știință comună.
Societatea omenească este o unitate spirituală, iar fenomenele sociale produse ale ei.
Știința, morala,religia,reguli de drept, viața economică,toate în esența lor complexe
spirituale și trebuie privite ca atare.Institutțile sociale redau întotdeauna exact
mentalitatea vremii în care au apărut și cerințele ei, cu un cuvânt ,conștiința sociala.
Faptul acesta l-a făcut pe Marx să susțină că ideologia și conștiința umană sunt
reflexul lucrurilor. De alminteri, Marx afirmă existenta acestei conștiinte tăgăduind în
schimb orice rol conștiinței individuale și căzând astfel într-o alta extrema, tot atât de
neadmisibilă ca și prima.
Omul începând din primele clipe ale vieții este într-o permanenta învătare și
însușire a primelor norme de comportare în societate și continua cu adapatrea
diverselor practici și deprinderi care îi vor dezvolta personalitatea pe parcursul vie ții.
După cum știm socializarea este forte importanta pentru individ pentru a se dezvolta
și a face față situațiilor schimbatoare care intervin pe parcursul vieții. Reperele
normative după care oamenii își modelează caracterele sunt la fel de schimbătoare și
de diverse întrucât suntem într-o permanentă învătarea a regulilor după care se
structurează relații și de adaptarea la situații în care nu sunt descrise ni ște norme după
care să te ghidezi.
Ca și în teatru unde actorul învață un rol așa și în societate omul înva ța cum să
se adapteze la situațiile cotidiene și să învețe să interpreteze cât mai bine și corect
rolul social care îi revine intr-o societate colectivă. Rolurile pe care oamenii înva ță să
le interpreteze mai bine sau mai rău fac parte dintr-un set de reguli precise.
Rolul social este o expresie a procesului de socializare după care omul învață
cum să interpreteze corect, subiectiv sau obiectiv acțiunile intreprinse în mod
obișnuit.
Fără îndoiala omul are propria sa obțiune în interpretarea rolului în viața
sociala,mai ales atunci când el se suprapune vocaței sale intelectuale și profesionale.
Modul de a acționa în societate se subordonează mai mult sau mai puțin episodic
unor obligații iar rolul pe care îl are în societate este mai mult sau mai pu țin în
concordanță cu tipul de personalitatea pe care acesta îl are(rolul de director, preot sau
profesor)și ceea ce așteapta de la el membrii societății în care trăiește.
În funcție de valoare normativă a individului se stabile ște și ierarhia în
societate, respectiv statutul social pe care îl dețin în momentul respectiv. Astfel spus
rolul social definește statutul în societate a fiecarei persoane sau grup social,
implicând anumite privilegii,onorabilitate și prestigiu dar în acela și timp și anumite
restricții.
Un exemplu este statutul de academician care implică un anumit nivel
intelectual, o etică și un simț al responsabilitatii civice de o înaltă ținută, odată ce
acest nivel cu care obisnuiește societatea nu mai este menținut el riscă să fie respins
de mediul academic din care face parte sau de societatea civilă.
Conduita oamenilor este caracterizată în funcție de capacitatea lor de a întelege
atât exigentele impuse de rolul social cât și de statut.
Luate împreuna rolul și statutul participă la definirea puterii pe care o poate
etala o anumită persoană sau un grup în mediul acțiunii sociale fiind un indicator al
influenței pe care acesta o poate exercita din orizontul poziție deținute în societate.
Scopul disciplinei este cunoaşterea mai profundă a societăţii umane, utilizarea
raţională a componentelor factorului uman ; optimizarea activităţii de muncă a
omului în cadrul diverselor comunităţi, instituţii, unităţi economice şi teritoriale ca
subsisteme sociale; însuşirea diverselor metode de cercetare sociologică ca surse
importante de informaţii în activitatea specialistului.
Sociologia cuprinde o arie de probleme de o mare complexitate şi diversitate.
Studiul acestor teme s-a diferenţiat şi s-a aprofundat, conturându-se un sistem de
discipline sociologice, care s-a extins treptat, ajungându-se până la aproape 100 de
discipline sociologice. Enumerăm câteva dintre ele: sociologia culturii, sociologia
politică, sociologia civilizaţiilor, sociologia economică, sociologia cunoaşterii,
sociologia familiei, sociologia devianţei, sociologia comunităţilor, sociologia morală,
sociologia juridică, sociologia limbii, sociologia artei, sociologia literaturii,
sociologia educaţiei , sociologia muncii, sociologia industrială, sociologia rurală,
sociologia urbană, sociologia religiei, sociologia mass media etc.
Munca sociologică depinde de ceea ce autorul american C.Wright Mills numea
„imaginaţia sociologică”. Unele dintre cele mai răspândite metode de investigare ale
sociologiei sunt: interviul, sondajul de opinie şi observaţia socială.
BIBLIOGRAFIE

1. Sociologie generala, Petre Andrei , Editura Polirom

2. Dicţionar de sociologie, Seria Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti,


1996

3. Bădescu Ilie, Istoria sociologiei, Editura Porto-Franco, Galaţi, 1994

4. Comte, Auguste, Cours de philosophie pozitive, Ed. Bachelier, Paris, 1830

5. Mihăilescu Ioan, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz,


Polirom, Rotariu

6. T. şi Iluţ P. (coord.), Sociologie, Ed. Mesagerul, Cluj-Napoca, 1996