Sunteți pe pagina 1din 6

Sociologia artei

Sociologia artei este ramura a sociologiei culturii.


Arta, ca forma a constiintei sociale si ca forma de activitate cultural-umana
specifica vietii sociale, materiale si spirituale, se caracterizeaza printr-o relative
autonomia in campul culturii.
Prin geneza, structura si functiile sale, prin formele sale institutionalizate, prin
diversitatea de genuri si forme sub care se manifesta,prin schimburile permanente
pe care le are cu societatea si natura, arta, ca mijloc de reflectare prin imagini si
transformare a realitatii sociale, si-a constituit domeniul sau relative autonom in
sfera culturii.
Sociologia artei analizeaza rezultatul creatiei artistice, privita sub raportul
conditionarii ei sociale si al naturii sale ( caracterizeaza prin reflectarea societatii),
activitatea creatoare a oamenilor de arta (artistii), care, ca pozitie si rol, este
socialmente determinanta, sistemul de fenomene sociale , sistemul de relatii dintre
grupurile umane, in contextual caruia sunt analizate locul creatiei, al rezultatelor si
difuzarii ei in societate.

Sociologia artei, parte componentă a sociologiei culturii, are o istorie îndelungată.


Toate scrierile despre artă care au abordat mai mult sau mai puţin problema rolului
pedagogic şi politic al artei practicau abordarea sociologică. Dezbaterile asupra
moralităţii în artă fac şi ele parte din acelaşi demers de lămurire a relaţiilor artei cu
societatea, a rosturilor artei în raport cu destinul social şi istoric al omului. Uneori,
abordarea sociologică s-a identificat cu analiza comparativă a artelor în diverse
societăţi şi perioade istorice. Preocupările pentru înţelegerea relaţiei artei cu
societatea sunt prezente la toate marile personalităţi care au gândit sensul şi
rosturile sociale ale artei, fie că arta era privită ca o „expresie” a tendinţelor sociale,
fie că se remarca valenţa socializatoare a artei, ori, se formula întrebarea privitoare
la locul şi rolul artistului în societate. „Niciodată nu a existat o indiferenţă faţă de
problema sociologică a artei. Nu trebuie să ne mirăm că această tendinţă s-a
accentuat în epoca contemporană. Nu fără motiv această epocă a fost aceea a
sociologiei, ba chiar a «sociologiei» şi a «socialităţii». Aceasta înseamnă că factorul
social şi-a accentuat în secolul XX-lea atât valoarea descriptivă, cât şi valoarea
normativă”. Într-un anume sens, sociologia artei îşi are originea în patrimoniul
psihologiei colective, aplicată lumii artei şi artistului. „Artistul, personalitate unică
şi irepetabilă, produce o operă care, reflectând individualitatea umană şi adevărul
ce-i sunt proprii, ideea lui despre frumuseţe, precum şi măsura în care o realizează,
exprimă totodată integrarea lui într-o colectivitate socială, aderarea la o anumită
concepţie despre lume, concepţie limitată şi condiţionată istoric. În acest amplu şi
complex context, arta este istorie, este proces dialectic”. Desigur, relaţia artei cu
societatea este deosebit de complexă, încât teoria sociologică a artei, ca expresie a
unei societăţi, are numai o valabilitate restrânsă, de vreme ce arta nu este

1
întotdeauna o expresie directă a unei anumite forme de societate. Sociologia artei
este o disciplină apărută din necesitatea cunoaşterii operei ca atare şi a circulaţiei
sale, atât în cadrul societăţii naţionale (circuitul naţional), cât şi în cadrul
internaţional (circuitele internaţionale). Potrivit unor specialişti în sociologia
culturii, trei direcţii s-au impus, cu prioritate, în studiul sociologic al artelor:
a) cercetarea condiţiilor sociale ale artei;
b) studierea materialului social în cadrul operei de artă;
c) cunoaşterea relaţiilor sociale reflectate în operele de artă. O problemă ca aceea a
condiţiilor sociale ale artei s-a aflat în atenţia multor gânditori, preocupaţi,
îndeosebi, de analiza unor „perioade generale” ale culturii, înlăuntrul cărora
înfloreau diferite „tipuri de artă”. O altă direcţie de analiză sociologică a artelor o
constituie chiar oglindirea „relaţiilor sociale în opera de artă”, ceea ce ar înlocui
„reflectarea” materiei sociale în operă cu ideea „medierii”. Adepţii unei asemenea
orientări teoretice consideră că sociologia artei poate fi privită ca parte a sociologiei
culturii, preocupată de cercetarea „producătorilor culturali” şi a „formelor lor de
organizare”, privite istoric. Din multitudinea abordărilor rezultă, sintetic, un
program de cercetare sociologică a artei, în trei direcţii esenţiale: • sociologia
publicului de artă; • determinarea socială a creatorului şi, implicit, a operei sale; •
sociologia formei artistice.

A. Sociologia publicului de artă:


a. Structura necesităţilor artistice ale anumitor grupuri sociale: • în dinamica sa
istorică; • în legătură cu alte necesităţi cu caracter spiritual-ideologic; • pe „fondul”
şi în legătură cu structura grupurilor sociale;
b. Elaborarea căilor metodologice
c. Influenţa publicului (a gusturilor, stereotipurilor şi aşteptărilor lui) asupra artei
şi influenţa artei asupra gusturilor publicului, în funcţie de caracteristica socială a
societăţii în ansamblu şi a sociogrupurilor care o compun, precum şi în funcţie de
sistemul instituţiilor sociale şi al mass-media;

B. Determinarea socială a creatorului şi a operei:


a. Condiţionarea socială complexă a creaţiei artistice: • exprimarea intereselor
ideologice; • latura gnoseologică a creaţiei în condiţionarea ei socială; • psihologia
artistului ca un „caz” special al psihologiei sociale de grup; • „fondul” valorilor
estetice, universul culturii artistice, al cărei reprezentant apare artistul;
b. Determinante sociale ale artistului şi creaţiei lui: grupul, stratul, clasa, grupul
demografic şi etnic, poporul, naţiunea, momentul istoric, perioada, etapa.

C. Sociologia formei artistice:


a. Sistemul categoriilor şi al conceptelor poeticii, ca teorie a formei artistice, în
legătură cu: sistemul categoriilor şi conceptelor general-estetice; conceptele
„conţinut”, „tematică”, „material”; reprezentarea organizării în „straturi diferite”,
în „trepte”, ale „formei operei artistice”, considerată în integritatea ei estetică;
b. Premisele sociale, condiţiile apariţiei şi dezvoltării metodelor artistice;
coordonatele sociologice ale studierii lor, sub aspect teoretic şi istoric-artistic;

2
c. Conceptul de „gen”, alcătuirea structurii genurilor în diferite arte, premisele
sociale ale apariţiei unor genuri;
d. „Punctele” de criză în istoria artei şi problematica transformării tradiţiilor, a
„fondului” şi a elementelor formei „interioare” şi „exterioare”, legităţile sociale ale
realităţii şi caracterul sociologic al „legilor interne” ale dezvoltării istorico-artistice.

Arta poate deveni un mijloc de formare intelectuala a copilului, dezvoltand


imaginatia, sensibilitatea, posibilitatile de exprimare, de stapanire si coordonare,
modeland caracterul si comportamentul copilului. Desenul este cel mai obisnuit mod
prin care copiii isi exprima personalitatea, emotiile, creativitatea. Analizand
desenele unui copil ne putem face o imagine despre lumea lui interioara, descoperim
o latura a personalitatii lui la un moment dat.

Am observat in “Liceul de Arte plastice” timp de 1 an si jumatate comportamentul


elevilor atat in cadrul institutiei scolare.
Poate exista oare o legatura intre arta si comportamentul, valoriile morale pe care le
au elevii?
Raspunsul este da.
Artele plastice adica desenul si sculpta se invata si se perfectioneaza in scoala
prin tehnici de lucru insa toate regulile sunt in limitele unei anumite libertati.Prin
aceasta libertate de miscare se contureaza defapt lumea interioara a copilului ce este
concretizata prin:

- Imaginatie,spontaneitate si sensibilitate

Arta a dezvoltat latura sensibila din comportamentul elevilor si inclinatia spre o


viata culturala mai accentuata.(Merg des la vernisaje,la muzee, participa la
concursuri etc).

Micii artisti produc opere care, reflectând individualitatea umană şi adevărul, ideea
lor despre frumuseţe absoluta, precum şi măsura în care o realizează, exprimă
totodată integrarea lor într-o colectivitate socială, aderarea la o anumită
concepţie despre lume.

3
Coeficientul de creativitate
(chestionar)

Creativitate= insusirea de a fi creator; putere creatoare,capacitate de a crea, de a


produce valori,dispozitie potentiala de a crea;

Pentru a masura coeficientul de creativitate al elevilor am selectat doua grupuri a


cate 10 elevi care invata la licee diferite.
Primul grup este format din elevi grupei de ceramica-sculptura de la Liceul de arte
plastice, al- 2 lea grup este alcatuit din 10 elevi dintr-o clasa de stiinte ale nature de
la Colegiul de stiinte ale naturii.
Cu ajutorul raspunsurilor la intrebarile ce masoara coeficientul de creativitate, prin
intermediul trasaturilor personale, atitudinilor, valorilor, motivatiilor si intereselor
personale ale elevilor am descoperit cat de creator gandesc fiecare dintre ei si la
nivel de grup.
Scopul este compararea rezultalelor finale.
Calculand scorurile de creativitate dupa completarea chestionarelor am ajuns la
urmatoarele concluzii:
Elevii de la liceul de arte plastice sunt in general foarte creativi sau au tendinta spre
o creativitate exceptionala.
Elevii de la liceul de stiinte ale naturii au tendinta unei creativitati medii sau sub
medie.
Prin urmare, asa cum era si normal sa fie,arta le-a dezvoltat viitorilor artisti ,
creativitatea care este o calitate innascuta.

Probleme comportamentale

Desi elevi ce studiaza artele plastice sunt foarte talentati in ceea ce fac,accentual se
pune pe orele de specialitate favorizand astfel ceva probleme la disciplinele de
cultura generala.
Multi raman corigenti la limba si lit. romana, la limba engleza,franceza, economie,
matematica, biologie,istorie, chimie, istoria artelor etc.
Problemele pe care le au la diferite materii atrag dupa sine alte probleme la nivel
comportamental.
Asa s-ar putea explica cei 145 de elevi cu notele scazute la purtare dintr-un total de
270 elevi in anul scolar trecut (2008-2009).
Devierile de comportament decurg din schimbarile negative ce survin in conditiile
de mediu fizico-social .
Factorii cauzali ii regasim in influenta negativa a prietenilor si in dezacordul dintre
educatia scoalara sic ea primita de la parinti.
Forme particulare de comportament deviant la scoala:
-acte de “indiscipline cronica” in timpul lectiilor si al activitatilor scolare ce se
datoreza autocontrolului slab si a dorintei de a brava in fata colegilor;manifestari
datorare instabilitatii de tip caracterial; dezinteres si indiferenta fata de
scoala;neglijarea sistematica a obligatiilor scolare; minciuna folosita in scopul de a

4
se razbuna sau de a devaloriza pe cineva,agresiunea, fuga de la scoala(considerata
de elevi o forma de rezistenta fata de scoala,modalitate de protest impotriva unor
situatii considerate de ei nedrepte).
Absenteismul scolar este forma de agresiune pasiva impotriva scolii, indicand faptul
ca elevii fug de la scoala chiar cu riscul de a fi pedepsiti.Cea mai frecventa pedeapsa
fiind scaderea notei la purtare dupa depasirea limitei de 10 absente.

5
6