Conform Dictionarului Explicativ Roman, comicul reprezinta o categorie estetica

in a carei sfera intra actele, situatiile sau personajele din viata sau din arta care provoaca
rasul; ceea ce constituie temeiul ridicolului; parte hazlie, element sau efect comic, notă
ridicolă pe care o reprezintă ceva sau cineva. Aceasta categorie estetica se concretizeaza
mai ales in zonele realitatii socio-umane, in comparatie cu alte categorii (de exemplu
frumosul, care are o sfera de cuprindere mai mare). Pentru a examina comicul, trebuie sa
se tina cont de unitatea elementelor obiectiv si subiectiv, de interferenta acestora, de
dinamica lor si de modificarile care survin pe parcursul afirmarii lui.
Obiectul si calitatea comicului se schimba in timp in functie de dezvoltarea
societatii. Esteticianul si teatrologul Ion Tobosaru da un exemplu in aceasta privinta:
Marx considera ca atat momentele principale ale societatii in evolutia ei istorica, cat si
afirmarea unor personalitati ni se arata in doua ipostaze, tragic in prima si comic in cea de
a doua. Esenta comicului consta in contradictii exprimate in raportul dintre scop-
mijloace, continut-forma, parte-intreg, vechi-nou, esenta-aparenta. Obiectul se infatiseaza
comic atunci cand aparentele sale arata voluntar sau involuntar subiectului in forme
disimulate.
In mecanismul comicului, un rol deosebit il joaca factorul subiectiv-adica omul,
capabil sa sesizeze, sa selecteze si sa aprecieze carentele obiectului si ale calitatii, prin
ras. Mai presus de a fi doar un act fiziologic, rasul reprezinta o evaluare apreciativ-critica
pe care omul o efectueaza asupra obiectelor incarcate cu disponibilitati menite sa
impresioneze comic. Fiecare persoana este dotata intr-o masura mai mare sau mai mica
cu capacitatea sesizarii valorilor comice. Masura si cantitatea rasului se determina de
spiritul viu pe care il depoziteaza fiecare individ. Nuantele rasului, ca si subtilitatea
acestuia, se determina de un anumit grad al culturii. Comicul reprezinta o forma de
cunoastere, o forma de asimilare estetica a realitatii, o forma emotionala a criticii. Ca
atitudine, rasul angajeaza o anumita pozitie social-politica, un anume crez, un ideal
moral-estetic subordonat fondului aperceptiv. Subiectul cunoscator se manifesta prin ras
in functie de o anumita conceptie despre viata si lume, in functie de contextul social-
istoric al societatii si al coordonatelor geografice.
 Vasile Morar propune examinarea mecanismelor de realizare a comicului, care
pornesc de la Aristotel si ajung pana la Bergson. Fiecare are o anumita viziune asupra
comicului, insa toate au un punct comun. Mecanismul de realizare e descris ca un efect
de contrast a doi termini de importanta egala, care se rezolva printr-un sentiment agreabil.
Kant considera ca se realizeaza comicul de fiecare data cand o pretentie a noastra, care
asteptam sa aiba loc in realitate, se degradeaza dintr-o data in nulitate (in nimic). Spre
exemplu, un inotator care se indreapta spre bazinul de inot cu ideea de a sari in apa, dar
care se opreste exact la margine si “incearca” apa doar cu un deget. Este o pretentie care
se reduce la nimic, o valoare care se degradeaza brusc. Comicul este presupus aici de
doua momente: unul de incordare (pretentia inotatorului de a sari in apa), urmand brusc
un moment de usurare (inotatorul se opreste si renunta). Rezulta de aici ca fenomenul
comic se naste dintr-o alternare intre o incordare si o relaxare, cu conditia ca aceasta
relaxare sa urmeze brusc incordarii.
Bergson, pe de alta parte, scoate din comic un efect de contrast intre viu si
mecanic, intre viata si formalism. De fiecare data cand asezam un efect mecanic pe un
substrat viu capatam un efect de comic. Conform lui Bergson, comicul poate fi: de
miscare, cuvinte (limbaj), caractere,sau de forma, exemplificandu-le pe fiecare. Astfel,
comicul de miscare presupune o atragere de atentie asupra fizicului unui om intr-un
moment in care este in joc moralul sau. De exemplu, cand un purtator de cuvant de afla in
mijlocul unei declaratii si stranuta (stranutul fiind un efect fizic). Comicul de forma reiese
dintr-o deformare a realitatii, atribuirea a ceva care nu exista.
Fenomenul comic are mai multe aspecte: spiritul, ironia, burlescul, grotescul,
satira si umorul.
Spiritul este un comic produs prin cuvinte, ce reiese dintr-o anumita alaturare a
cuvintelor, exprimate printr-un mecanism special. Pentru a fi spirit, comicul produs de un
joc de cuvinte trebuie sa se rasfranga asupra unei terte persoane, sa ne faca sa radem de
altcineva. O persoana este spirituala cand are ceea ce se numeste prezenta de spirit
usurinta de a raspunde cuiva. Spiritul este un angajament de cuvinte care trebuie sa para
voit. Bergson afirma ca spiritul este un mod dramatic de a gandi, presupunand un dialog
si o galerie care asculta. In general, spiritul e un joc de curse, o intrecere de replica,
scopul fiind ca printr-o replica potrivita sa reduci la tacere adversarul.
 Un principal element il constituie concentrarea de atentie. Aranjarea cuvintelor in
fraza spirituala necesita ori o izolare a unor cuvinte, ori o anumita reflectare asupra lor, in
asa fel incat atentia sa fie indreptata asupra cuvintelor care dau maximum de efect
spiritual. Spiritul a fost comparat cu reclama. Reclama accede la procedee speciale pentru
a atrage atentia asupra marfii, iar spiritul are ceva din reclama pentru ca prepara atentia
incetul cu incetul, pana la deznodamant, unde se produce comicul.
Spiritul poate sa fie o confidenta, intrucat presupune o serie de elemente personale
precum sarcasmul, umorul, dispretul.
Spiritul este realizat si cand in locul unui sens propriu se produce unul figurat, sau
invers; sau cand un simbol este inlocuit cu ceva material.
Umorul constituie o anumita atitudine critica, izvorata din contemplarea
binevoitoare si induiosata a obiectului, in virtutea aplicarii corectivelor unor carente
sesizabile. Umorul si spiritul umorului fac dovada generozitatii si a umanitatii. La baza
sa, umorul are un sentiment amestecat, deseori cu elemente contradictorii, durere cu
placere, entuziasm urmat de deprimare totala; seriosul se imbina cu glumetul, tristetea cu
veselia, simpatia cu antipatia. In umor, gluma se realizeaza pentru a ascunde o situatie
grava, pentru a nu cadea prada depresiei totale. Dintre aspectele comicului, umorul este
cel mai apropiat de desfasurarea obisnuita a vietii.
Burlescul este forma de comic prin care o valoare sau o asa zisa valoare este
redusa la ceva trivial, ce tine de functiile fiziologice: foame, sete, instinct sexual. De
fiecare data cand ceva ce se pretinde a fi ideal sfarseste printr-un fenomen ce tine de
functiile fizice, se produce burlescul. Clovnii, chiar si revistele de teatru produc
fenomene de burlesc. Cinismul face parte din burlesc, caci nu se rezuma doar la
indiferenta fata de fragezimile vietii, ci este si o reintoarcere la primitivitate, la combatere
a tot ceea ce este modernism. Burlescul este cinic pentru ca agreeaza gluma proasta,
parodia si rasul grosolan.
Grotescul reprezinta exagerarea unei caracteristici, a unui caracter individual, si
se invecineaza cu fantasticului. Principalele forme de grotesc sunt caricatura in arta
plastica si pamfletul in literatura. Din a exagera o trasatura, un defect, in caricatura s-a
ajuns pana la a deforma, a transforma intr-un urat apropiat de monstruozitate. Pamfletul a
pornit tot ca o batjocura adusa fizicului cuiva.
 Ironia reprezinta o modalitate a comicului in cadrul careia subiectul dezvaluie
voalat carentele obiectului supus criticii, urmarind astfel sa tinteasca orgoliul uman tradus
in certitudinea celor mai vulnerabile stari ale individului. Prin aceasta forma de comic se
expune un fond usor, babal, unui lucru serios, grav. Ironia intentioneaza sa critice dar
mobilizand pozitiv totodata disponibilitatile celui vizat, ironia musca si incita cu
convingerea corectarii limitelor. Ironia conjuga atitudinea de negare cu tendinta afirmarii.
Atitudinea ironica se depoziteaza prin excelenta in fabula, care, colectand personaje din
din regnul animal si vegetal, urmareste sa sublinieze tarele mediului uman, in meritoria
intentie de a-l purifica de tot ceea ce inseamna balastru.
Principalele caracteristici ale ironiei sunt: o constiinta ascutita, o lipsa de
graviditate fata de lume si de viata, o rasturnare a valorilor si o atitudine “per contrario”.
In ironie exista atat cinism, cat si indiferenta sentimentala.
Prin satira sunt criticate defecte morale ale oamenilor sau aspecte negative ale
societatii, cu efecte moralizatoare. Satira demasca virulent turpitudinea, afirma negand si
distruge afirmand. Prin satira autorul demasca cu patos, dezvaluie necrutator tot ceea ce
impiedica mersul ascendant al societatii. Patosul satiric al autorului se bazeaza pe o
atitudine critica, estetic-emotionala, determinata de o conceptie si de o viziune social-
politica inaintata. Cultivate in proza, in vers si in teatru, satira urmareste obiective
precise.
In teatrul romanesc, cel mai cunoscut autor de comedii satirice este Ion Luca
Caragiale, care a demascat in operele sale sistemul “curat constitutional”, politicianul
timpului, burghezia imfatuata, amoralitatea unui regim social bazat pe exploatare.
Comicul de situatie, comicul verbal intarit de ticuri si automatisme, numele proprii ale
personajelor, sugerand trasatura caracteologica dominanta a acestora – toate contribuie la
dezvaluirea virulenta a unor aspecte sociale crepusculare.
In literatura universala, George Bernard Shaw este unul din autorii de piese de
teatru cu caracter comic. “Pygmalion” este considerata ca fiind capodopera sa, si cu
siguranta cea mai amuzanta si mai cunoscuta.
Comediile de moravuri sunt opere (indeosebi piese de teatru) care “aseaza”
actiunea in lumea clasei superioare, ridiculizand pretentiile celor care se cred superiori pe
scara sociala, micsorandu-le ca importanta prin satira. Cu un dialog spiritual si scenarii
inteligent construite, comediile de maniere comenteaza asupra sandardelor si obiceiurilor
din societate si exploreaza relatia dintre sexe. Iar “Pygmalion” reprezinta cu siguranta o
comedie de moravuri.
Piesa ne prezinta povestea profesorului Herry Higgins care, cu scopul de a castiga
un pariu, o invata de florareasa Eliza Doolittle, originara din Cockney, sa se poarte ca o
printesa, in mare parte invatand-o sa vorbeasca frumos, intr-un limbaj si cu o pronuntare
standard. In randurile acestei comedii, satira este prezenta aratand superficialitatea
distinctiilor intre clasele sociale. Acest aspect este bine conturat de tatal Elizei, Doolittle,
care se crede sarac “pe nemeritate”. Mai mult, scena in care Eliza apare in inalta societate
dupa ce a invatat sa foloseasca un accent potrivit, dar fara notiuni de conversatie
politicoasa, este una din cele mai amuzante.
Sunt satirizate atat clasa superioara, cat si cea inferioara. Clasa superioara este
reprezentata de profesorul Higgins, care, desi este o figura respectabila si profesor de
fonetica, reprezinta mai mult un exemplu negativ al acestei clase din Marea Britanie. Asa
cum se lauda, este capabil nu numai sa indentifice cu exactitate accentele din Londra, dar
e in stare chiar sa schimbe accentele puternic “asezate” in caracterul fetei din Cockney.
Dar cu toata invatatura si realizarile sale, Higgins a lasat de-o parte umanitatea. El trebuie
sa fie fortat (doar cu succes limitat, de Doamna Pierce, Eliza, si Colonelul Pickering) sa
inteleaga ca Eliza, ca si ceilalti oameni, este o fiinta umana ca si el. Higgins a fost pacalit
chiar de succesul sau intelectual sa se gandeasca mai putin la fiintele umane si sa se
piarda in meseria sa. Lipsa de rautate din actiunile sale nu compenseaza cruzimea si
nepasarea sa neintentionata.
Prostia lui Freddy Eynsford Hill, si, desi este sarac, caracterul inoportun pentru
munca poate reprezenta un alt comentariu cu referire la clasa superioara engleza. Faptul
ca Freddy ar fi trebuit sa fie invatat sa iasa in lume si sa isi castige existenta este un
subtext al piesei, si intr-adevar, Freddy a fost invatat toata viata lui sa nu fie altceva decat
un lenes inutil, cu maniere perfecte, care se infatiseaza in saloane pe care nu va fi in stare
niciodata sa si le permita.
Se poate comenta de asemenea si asupra clasei inferioare, reprezentata foarte bine
de Alfred Doolittle. Tatal Elizei este un betiv in aparenta mereu bine dispus si placut, dar
care infatiseaza perfect sistemul clasei sociale respective.
 In “Pygmalion” comicul de situatie se interfereaza cu cel de limbaj si de
personaje. Scene amuzante sunt constituite inca de la inceputul primului act, cand
florareasa adreseaza primele cuvinte care pentru profesor sunt un adevarat chin. Pe
parcurs, comicul de limbaj mai este prezent cand Eliza o viziteaza pe mama profesorului,
cand aceasta “Galateea” a profesorului uita pe parcurs limbajul elevat pe care trebuia sa il
foloseasca, si desi se crede in continuare transformata intr-o domnisoara din clasa
superioara, isi demasca adevaratul caracter.

BIBLIOGRAFIE:
1.Tobosaru, Ion. Principii generale de estetica. Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1978, pag.
166-173.
2. Morar, Vasile. Estetica. http://ebooks.unibuc.ro/Filologie.htm