UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE MUZICĂ ŞI TEATRU

SPECIALIZAREA: INTERPRETARE MUZICALĂ – CANTO

PREZENȚA SUBLIMULUI ÎN
EXISTENȚA UMANĂ SI ARTĂ

Prof: Student:
C.d.a. dr. MIHAELA SILVIA ROȘCA DUMITRESC NORBERT
Anul IV

Timișoara
2020

1
 CUPRINS

Capitolul I –Definiția categoriei de sublim și relația lui cu

frumosul………………………………………………..............3

Capitolul II –Prezența sublimului în muzică …………….....4

Capitolul III – Abordări ale categoriei sublimului de către

mari esteticieni și filozofi de-a lungul timpului ......................5

Capitolul IV – Bibliografie........................................................8

2
Capitolul I –Definiția categoriei de sublim și relația lui cu frumosul

Sublimul este o categorie estetică care semnifică în primul rând triumful valorii umane în
confruntarea cu infinitul și absolutul cunoașterii. „Numim sublim un obiect la reprezentarea
căruia natura noastră fizică își simte limitele, în vreme ce natura noastră rațională își simte
superioritatea, interdependența de orice limită; un obiect, fără de care, fizic, suntem mult
inferiori, moral însă, adică prin idei, ne situăm deasupra lui. Ca ființe sensibile suntem
dependenți, ca ființe raționale suntem liberi.” afirma Friedrich Schiller în Ideea de sublim.
1

În mod tradițional sublimul, drept categorie estetică este tratat imediat după frumos.
Există desigur, motive adânci, atât de ordin teoretic cât și istoric pentru această anume
consecuție. În fapt, chiar analiza dihotomică a acelor două categorii, atât la începuturile
teoretizării cât și, mai ales, în perioada modernă, prin Edmund Nurke, Immanuel Kant sau
Schiller, spune de la sine, foarte multe despre puternica apropiere a frumosului de sublim și a
sublimului de frumos.

Termenul de sublim semnifică la greci înălțimea, elevația, măreția, dar și caracterul

elevat al stilului. Studiile care tratează această categorie estetică sunt foate numeroase, dar în
acelaș timp se studiază efectul produs de sublim, cea mai întâlnită e a lui Berkeley, care socotește
sublimul drept o combinație între frică și durere, „un sentiment penibil în fața unei forțe naturale
dezlănțuite. După Kant, sublimul este un sentiment mixt, compus din frică și admirație. Forțele
naturale dezlănțuite ar produce un sentiment de frică combinat cu unul de admirație.”2

Sublimul poate fi definit ca o „realizare estetică, care vrea sa rupă limitele impuse.
Sublimul cere o forță de mărire neobișnuită care fiind oprită în desfășurarea ei produce acest
fenomen.”3 Prima interpretare a sublimului este dată în Tratatul de sublim în care se accentuează
necesitatea artei stilului sublim pentru educarea omului, insistând asupra surselor sublimului:
„elevația spiritului și a gândirii, noblețea expresiei; dar și asupra figurilor de stil de care trebuie

1
Friedrich Schiller, Scrieri Estetice, Traducere și note de Gheorghe Ciorogaru, Ed. Univers, București, p 75
2
Ion Pascadi, Estetică și umanism, Ed. Științifică, București, p. 233
3
Ibidem, p. 187

3
să se țină seamă în alcătuirea discursului oratoric. Sublimul este identificat cu spațiul existențial
cu extraordinarul, surprinzătorul.”

Însușirile sublimului, așa cum reies din Tratatul de sublim, sunt reprezentate „de o trăire
extatică, o elevație supremă și plină de demnitate a spiritului, o stare de uimire extremă născută
din contactul ființei umane cu măreția sau cu dimensiunile lumii reale.”

Cele cinci izvoare, cinci surse ale sublimului sunt:

a) nobleţea şi măreţia gândurilor, adică fericita îndrăzneală în idei;
b) pasiunea năvalnică şi însufleţită (patosul);
c) formarea de figuri (de cugetare şi de cuvinte);
d) expresia nobilă - alegerea cuvintelor potrivite;
e) aşezarea şi legarea cuvintelor după demnitatea şi măreţia lor.4

Sublimul, ca și categorie estetică aduce cu sine în formulare un termen de proveniență din

cadrul literaturii latine care în traducere înseamnă elevație, înălțime. Sensul acestei categorii face
referință la perfecțiunea și grandoarea realizate un cuprinsul operelor de artă. Se consideră că,
sublimul ar putea fii o supradimensionare a frumosului sau prototipul celest al acestuia. În cadrul
artei, în timp ce frumosul este considerat o ardoare constructivă, activă, o tindere către
perfecțiunea absolută, putem spune ca sublimul este o perfecțiune realizată la un nivel grandios.

Capitolul II –Prezența sublimului în muzică

În muzică, sublimul s-a realizat în tot decursul istoriei muzicii, când anumiți compozitori o
considerau capabilă să definească divinitatea, aceasta fiind singura capabilă să I se adreseze în
mod direct, singura care este purificată de tentațiile materiei și înălțându-se imperceptibil spre
zările cupolate și aurolate. Arta muzicală care face trimite către cultul religios, fie bizantin fie
catolic, care pe parcursul celor două secole creștine s-a dezvoltat și a mers o lungă perioadă în
pas cu textul sfineti scripturi.
4
Nicolai Hartmann, Estetica, Ed. Univers, București, pp. 411-416

4
 Principalele genuri muzicale au fost strâns legate de activitatea de desfășurare a cultului
liturgic. Atât muzica corală cât și cea vocală au în vedere consonanța perfectă, iar intervalele
care au fost desemnate să susțină această consonanță au fost cele deduse din principiile
proporțiilor lui Pitagora: cvinta, cvarta și octava. Aceste intervale redau atât sentimentul
serenității, cât și al armoniilor celeste și al imponderabilității. Nimic nu poate fii mai aproape de
perfecțiune decât aceasta expresie divină și celestă.
Muzica cea mai potrivită categoriei estetice a sublimului, nu este alta decât muzica marelui
compozitor J. S. Bach. Multe din compozițiile sale grandioase, au la bază subiecte și texte
liturgice precum missele si passiunile (Patimile Domnului), tentează categoria sublimului, prin
implicarea sentimentului sacru și divin, realizându-se printr-o perfectă armonie polifonică, cât și
prin măreția sonorităților corale-orchestrale.
Putem considera că, opera componistică al lui J. S. Bach este un prototip al sublimului, prin
complexitatea travaliului armonic cât și prin măiestria formelor muzicale. De departe, arta lui
Bach atinge perfecțiune, deci prin aceasta și sublimul.

Capitolul III – Abordări ale categoriei sublimului de către mari esteticieni și

filozofi de-a lungul timpului

În lucrarea ce poartă numele Despre sublim autorul acesteia, Longinus considera că sublimul
„înalță sufletul în regiuni supreme și face să se nască o nouă stare admirabilă de uimire”. Un alt
mare filozof și anume Kant, în lucrarea sa Critica puterii de judecată, face o asociere între
facultățile rațiunii universale și categoria estetică sublim. În viziunea acestuia, sublimul este
considerat ca fiind o categorie ce exprimă grandiosul, lumea „macro”, iar frumosul poate avea și
sensuri ce fac referire la natura „micro”. În sinea sa, sublimul reprezintă apogeul perfecțiunii.
Acestei categorii a sublimului, filozoful Hegel în accepțiunea sa, oferă o noțiune de simbol, o
imagine concretă sau expresia care a fost înălțată la nivelul unor semnificații de talie universală.
Astfel „Sublimul este o stare limită a faptului simbolic”.
Privind cu atenție, categoria sublimului este mereu considerată in raport cu cea a frumosului
fiind cu o treaptă superioara în fața acesteia. Filozoful francez Etienne Souriau consideră

5
sublimul ca fiind „ o categorie estetica supremă, care intră în țesătura tuturor celorlalte
categorii”.
La Aristotel, implicite considerații, despre ceea ce, în timp, avea să reprezinte sublimul și
sublimitatea, este în descrierea însăși a stării de catharsis, ca sublimare, ca purificare și
înnobilare a pasiunilor prin intermediul sentimentului de milă. De asemenea, în considerațiile
sale retorice, el analizează implicit sublimul atunci când pare a sugera că există cel puțin două
stiluri și când observă că lucrurile simple nu se cuvin a fi exprimate în „stil ales”, după cum, nici
lucrurile importante și grave, nu se cade a fi exprimate prea simplu.
Mihail Ralea situează sublimul pe axa dintre finit și infinit în Prelegeri de estetică astfel:
„tipul de valoare care este inclus în fenomenul sublimului face parte din ordinea dialectică dintre
finit și infinit. (...) Sublimul este o forță de mărire neobișnuită care, fiind oprită în desfășurarea
ei, produce acest fenomen. Sublimul se bazează pe trei elemente: o idee de spațiu, una de timp,
una de putere care se desfășoară și care este oprită.”5

Edmund Burke în A Philosophical Enquiry into the Origin of our Ideas of the Sublime
und Beautiful (1757), introduce şi menţine pe tot parcursul cărţii sale schema dihotomică frumos-
sublim pe care o argumentează dintr-o perspectivă empiristă. Întreaga demonstraţia se bazează
pe ideea, conform căreia, frumosul şi sublimul sunt noţiuni foarte diferite, sublimul fiind
întemeiat pe durere, în timp ce frumosul se fundamentează pe plăcere. În acelaşi context,
Edmund Burke insistă mult asupra sentimentului de teamă, de oroare în faţa privaţiunilor
resimţite de suflet, ca generatoare de trăiri sublime: vacuitatea, singurătatea, tăcerea, bezna. „În
fapt, arta şi literatura romantică vor întări tocmai astfel de sentimente, ulterior considerate tipice
pentru sublim, la autori precum, Coleridge, Byron, Schelley, Novalis, Chamisso, E.T.A.
Hoffman, Alfred de Vigny, Alfred de Musset, Goethe, Schiller, Chateaumbriand, Leopardi,
Lamartin, Victor Hugo, Petöffi, Eminescu ş.a.”6

Pe de altă parte Kant asociază în Critica puterii de judecată, sublimul cu facultatea

rațională universală, atribuindu-l mai ales naturii. In acest caz sublimul devine superior
frumosului. Sublimul devine pentru Kant maximum de perfecțiune. El distinge între sublimul
matematic şi sublimul dinamic, al naturii. Primul cel matematic, al mărimii, este definit ca mare
în mod absolut, „ceva în comparaţie cu care orice altceva pare mic; Kant defineşte sublimul
5
Mihail Ralea, Prelegeri de estetică, Ed. Știițifică, București, p. 233
6
Ibidem, pp. 411-416

6
dinamic, al naturii, astfel: natura, considerată în judecata estetică ca o forţă, care nu are nici o
putere asupra noastră, este dinamic - sublimă. În acelaşi timp, la Kant, sublimul este şi un
semnalizator al eticului - patronat de libertate.”

„Măreția și grandoarea naturii devine o calitate exclusivă a conștiinței care a completat-o

cu entuziasm, condusă de rațiune.”7 Sublimul este însă un produs omenesc. După Lipps, dintre
fenomenele sufletești, numai cele referitoare la voință pot să producă sentimentul de sublim, dar
această teorie este una eronată deoarece toate fenomenele sufletești pot să producă sublimul. O
altă accepțiune la fel de importantă este cea a lui Hegel, conform căreia sublimul reprezintă stare
limită a faptului simbolic. Simbolul devine astfel o existență exterioară intuiției, însă acesta
trebuie înțeles cu un sens mai larg și mai general.

În epoca modernă, N. Hartmann, în Estetica sa, consideră sublimul ca fiind varianta

superioară a frumosului, el reprezentând concordanța dintre „obiectul măreț” și necesitățiile
sufletești ale ființei contemplatoare.

7
Mihail Ralea, op.cit., pp. 235-238

7
Capitolul IV- Bibliografie

Călinescu,G., Pagini de estetică, Ed. Albatros, București, 1990

Boldea, Iulian, Estetică generală, Ed. Universitatea „Petru Maior”, Tg. Mureș, 2007

Kant, Immanuel, Critica facultăţii de judecare, Cartea a doua, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1981

Hartmann, Nicolai, Estetica, Ed. Univers, Bucureşti, 1974

Pascadi, Ion, Estetică și umanism, Ed. Eminescu, București, 1979

Pascadi, Ion, Estetica lui Tudor Vianu, Ed. Științifică, București, 1968

WEBOGRAFIE
www.scribd.com, Data 20.01.2020, Ora 15:30

www.academia.edu, Data 20.01.2020, ora 17:45