UNIVERSITATEA “PETRU MAIOR”

DIN TÂRGU – MUREȘ

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ȘI LITERE

ILSCL

Sublimul și arta

Coordonator Științific:

Prof. univ. dr. Iulian Boldea

Masterand:

Frandeș Teodora Andreea

Sublimul și arta

Sublimul este o categorie estetică care semnifică în primul rând triumful valorii umane în
confruntarea cu infinitul și absolutul cunoașterii. „Numim sublim un obiect la reprezentarea
căruia natura noastră fizică își simte limitele, în vreme ce natura noastră rațională își simte
superioritatea, interdependența de orice limită; un obiect, fără de care, fizic, suntem mult
inferiori, moral însă, adică prin idei, ne situăm deasupra lui. Ca ființe sensibile sîntem
dependenți, ca ființe raționale sîntem liberi.” afirma Friedrich Schiller în Ideea de sublim.1

Mihail Ralea situează sublimul pe axa dintre finit și infinit în Prelegeri de estetică astfel:
„tipul de valoare care este inclus în fenomenul sublimului face parte din ordinea dialectică dintre
finit și infinit. (...) Sublimul este o forță de mărire neobișnuită care, fiind oprită în desfășurarea
ei, produce acest fenomen. Sublimul se bazează pe trei elemente: o idee de spațiu, una de timp,
una de putere care se desfășoară și care este oprită.”2

Termenul de sublim semnifică la greci înălțimea, elevația, măreția, dar și caracterul

elevat al stilului. Studiile care tratează această categorie estetică sunt foate numeroase, dar în
acelaș timp se studiază efectul produs de sublim, cea mai întâlnită e a lui Berkeley, care socotește
sublimul drept o combinație între frică și durere, „un sentiment penibil în fața unei forțe naturale
dezlănțuite. După Kant, sublimul este un sentiment mixt, compus din frică și admirație. Forțele
naturale dezlănțuite ar produce un sentiment de frică combinat cu unul de admirație.”3

Sublimul poate fi definit ca o „realizare estetică, care vrea sa rupă limitele impuse.
Sublimul cere o forță de mărire neobișnuită care fiind oprită în desfășurarea ei produce acest
fenomen.”4 Prima interpretare a sublimului este dată în Tratatul de sublim în care se accentuează
necesitatea artei stilului sublim pentru educarea omului, insistând asupra surselor sublimului:
„elevația spiritului și a gândirii, noblețea expresiei; dar și asupra figurilor de stil de care trebuie
să se țină seamă în alcătuirea discursului oratoric. Sublimul este identificat cu spațiul existențial
cu extraordinarul, surprinzătorul.”5

Însușirile sublimului, așa cum reies din Tratatul de sublim, sunt reprezentate „de o trăire
extatică, o elevație supremă și plină de demnitate a spiritului, o stare de uimire extremă născută
din contactul ființei umane cu măreția sau cu dimensiunile lumii reale.”6

1
Friedrich Schiller, Scrieri Estetice, Traducere și note de Gheorghe Ciorogaru, Ed. Univers, București, p. 75
2
Mihail Ralea, Prelegeri de estetică, Ed. Științifică, București, p. 233
3
Ion Pascadi, Estetică și umanism, Ed. Eminescu, București, pp. 185-186
4
Ibidem, p. 187
5
Iulian Boldea, Estetică generală, curs pentru uzul studenților, Ed. Universitatea „Petru Maior”, Tg. Mureș, p. 85
6
Ibidem, p. 85
Cele cinci izvoare, cinci surse ale sublimului sunt:

a) nobleţea şi măreţia gândurilor, adică fericita îndrăzneală în idei;

b) pasiunea năvalnică şi însufleţită (patosul);
c) formarea de figuri (de cugetare şi de cuvinte);
d) expresia nobilă - alegerea cuvintelor potrivite;
e) aşezarea şi legarea cuvintelor după demnitatea şi măreţia lor.7

Edmund Burke în A Philosophical Enquiry into the Origin of our Ideas of the Sublime
und Beautiful (1757), introduce şi menţine pe tot parcursul cărţii sale schema dihotomică frumos-
sublim pe care o argumentează dintr-o perspectivă empiristă. Întreaga demonstraţia se bazează
pe ideea, conform căreia, frumosul şi sublimul sunt noţiuni foarte diferite, sublimul fiind
întemeiat pe durere, în timp ce frumosul se fundamentează pe plăcere. În acelaşi context,
Edmund Burke insistă mult asupra sentimentului de teamă, de oroare în faţa privaţiunilor
resimţite de suflet, ca generatoare de trăiri sublime: vacuitatea, singurătatea, tăcerea, bezna. „În
fapt, arta şi literatura romantică vor întări tocmai astfel de sentimente, ulterior considerate tipice
pentru sublim, la autori precum, Coleridge, Byron, Schelley, Novalis, Chamisso, E.T.A.
Hoffman, Alfred de Vigny, Alfred de Musset, Goethe, Schiller, Chateaumbriand, Leopardi,
Lamartin, Victor Hugo, Petöffi, Eminescu ş.a.”8

Pe de altă parte Kant asociază în Critica puterii de judecată, sublimul cu facultatea

rațională universală, atribuindu-l mai ales naturii. In acest caz sublimul devine superior
frumosului. Sublimul devine pentru Kant maximum de perfecțiune. El distinge între sublimul
matematic şi sublimul dinamic, al naturii. Primul cel matematic, al mărimii, este definit ca mare
în mod absolut, „ceva în comparaţie cu care orice altceva pare mic; Kant defineşte sublimul
dinamic, al naturii, astfel: natura, considerată în judecata estetică ca o forţă, care nu are nici o
putere asupra noastră, este dinamic - sublimă. În acelaşi timp, la Kant, sublimul este şi un
semnalizator al eticului - patronat de libertate.”9

„Măreția și grandoarea naturii devine o calitate exclusivă a conștiinței care a completat-o

cu entuziasm, condusă de rațiune.” 10 Sublimul este însă un produs omenesc. După Lipps, dintre
fenomenele sufletești, numai cele referitoare la voință pot să producă sentimentul de sublim, dar
această teorie este una eronată deoarece toate fenomenele sufletești pot să producă sublimul. O
altă accepțiune la fel de importantă este cea a lui Hegel, conform căreia sublimul reprezintă stare
limită a faptului simbolic. Simbolul devine astfel o existență exterioară intuiției, însă acesta
trebuie înțeles cu un sens mai larg și mai general.

7
Nicolai Hartmann, Estetica, Ed. Univers, Bucureşti, pp. 411-416
8
Ibidem, pp. 411-416
9
Immanuel Kant, Analitica Sublimului în Critica facultăţii de judecare, Cartea a doua, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, pp. 137-144
10
Mihail Ralea, op.cit., pp. 235-238
 În epoca modernă, N. Hartmann, în Estetica sa, consideră sublimul ca fiind varianta
superioară a frumosului, el reprezentând concordanța dintre „obiectul măreț” și necesitățiile
sufletești ale ființei contemplatoare.

Hartmann îşi expune propria sa teorie despre cele şapte specii ale sublimului:

1. marele şi grandiosul;
2. gravul, solemnul, ceea ce ne depăşeşte;
3. conturatul, închegatul-în-sine, perfectul, tăcutul şi nemişcatul plin de mister;
4. ceea ce ne depăşeşte (în forţă şi putere);
5. uriaşul, enormul, înfricoşătorul;
6. emoţionantul şi zguduitorul;
7. tragicul. 11

Cele cinci trăsături esenţiale sesizabile în sublimul estetic din perspective filosofice sunt:

1. desprinderea sublimului de transcendent şi de absolut, de Dumnezeu şi de orice supoziţie

metafizic particulară; afirmativ: integrarea sublimului în ceea ce este imanent şi aproape, în ceea
ce ţine de natură şi de om (aceasta împotriva romantismului);
2. desprinderea sublimului de cantitativ: nu fiindcă el n-ar putea fi şi cantitativ, ci fiindcă, în
enorma majoritate a formelor în care el apare, este vorba de o superioritate de alt fel, ba chiar de
o ,,măreţie” de alt fel;
3. desprinderea lui de apăsător. Poate există şi ceva împovărător în sublim, ceva înfricoşător şi
catastrofal, dar aceasta nu constituie esenţa lui. O înălţare directă, prin intuirea a ceva superior,
este momentul primar în sublim;
4. excluderea momentului non-valorii ca fundament (a ceea ce e ,,inadecvat”, ,,necorespunzător
scopului” etc.), ca şi a neplăcerii care îi corespunde în răspunsul valoric al subiectului. În loc de
fundare pe o asemenea non-valoare dobândim fundarea pe o valoare. Valoarea aceasta nu este
nevoie să se găsească în subiect. Ea se află de obicei tocmai în obiect, şi anume ca valoare
proprie a lui, în măsura în care el este resimţit drept ceea ce este absolut mare şi superior;
5. în locul nepotrivirii şi inadecvării intervine o potrivire clară ce se găseşte de la început în fiinţa
omenească, între superioritatea obiectului şi o nevoie sufletească a inimii omeneşti.

Propria definiţie este în felul următor: sublimul este ,,acea apariţie a unui plan nesensibil
de fund, în planul sensibil real din faţă al obiectului, care vine în întâmpinarea nevoii omului de
măreţie, şi biruieşte fără efort obstacolele care îi stau în faţă.”12

11
Nicolai Hartmann, op. cit., p. 413
12
Ibidem, p. 415
 „În orizontul artei, configurațiile sublimului apar ca sentimente, aspirații și virtuți
ideale. Operele de artă care întrupează ideea aspiratiei spre infinit, absolut, sunt narate ca
însemnele sublimului, emblematice pentru condiția umană.”13

Arta este o formă esențială a activității umane și a conțtiinței sociale, capabilă să

comunice o expresie umană specifică, extrasă din realitate. Emoția artistică are un caracter
complex, ea incluzând senzorialul, afectivitatea și inteligența. Creația și receptarea artei au fost
integrate în ansamblul vieții sociale, fiind determinate de societate. Arta a avut întodeauna o
autonomie față de relațiile economice și sociale. Rădăcinile artei stau tocmai în nevoia omului de
a comunica, de a exprima realitatea și pe sine.

În prelegeri de estetică, Hegel, divizează sistemul diferitelor arte în următorul mod:

„În primul rând avem arhitectura ca început bazat pe însăși natura lucrueilor. Ea este
începutul artei, fiindcă în general arta la începutul ei n-a găsit pentru reprezentarea conținutului
său spiritual nici materialul adecvat și nici formele corespunzătoare și din această cauză trebuie
să se mulțumească cu simpla căutare a adevăratei conformități. A doua artă este sculptura. Ea are
ca principiu și conținut individualitatea spirituală ca ideal clasic, încât interiorul și spiritul își află
expresia în apariția corporală imanentă spiritului, pe care arta trebuie să o înfățișeze aici în formă
de existență artistică reală.

În al treilea rând, artele chemate să dea formă interiorității subiectivului. Prima este
pictura, întrucît ea convertește cu totul însăși figura exterioară în expresie a interiorului, care
înfățișează acum înăuntrul lumii înconjurătoare nu numai modul ideal de a fi închis în sine al
absolutului, ci înfățișează intuiției noastre și ca subiectiv în sine însuși, în existența lui spirituală,
cu voința, sentimentele, acțiunile lui în activitatea și raportarea lui la altceva și, din această
cauză cu suferințele, durerile și moartea lui, prins în întregul circuit al pasiunilor și al
satisfacțiilor. Contrarul picturii îl formează muzica. Elementul propriu al ei este interiorul ca
atare, sentimentul pentru sine, lipsit de formă, sentiment ce nu e capabil să se releveze în exterior
și în realitatea acestuia, ci se poate releva numai într-o formă de exteriorizare care dispare repede
în exteriorizarea sa și se suprimă pe sine însăși. Ultima componentă este arta vorbirii, poezia în
general, arta adevărată, absolută a spiritului și a exteriorizării lui ca spirit. Fiindcă tot ce concepe
conștiința și-i dă formă spirituală în propriul ei interior numai vorbirea este în stare să-l
recepteze, să-l exprime și să-l înfățișeze reprezentării noastre. Din această cauză, poezia este, în
ceea ce privește conținutul, arta cea mai bogată, cea mai puțin limitată (...). Aceste cinci arte
formează sistemul în sine însuși determinat și organic structurat al artei cu adevărat reale. În
afară de acestea mai există și alte arte neperfecte, ca dansul etc.” 14

13
Iulian Boldea, op. cit., p. 87
14
Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri de estetică, Traducere de D. D. Roșca, vol II, Ed. Academiei
Republicii Socialiste România, București, pp. 18-22
 De-a lungul timpului, arta a fost înfățișată din două perspective: imitație (reprezentare
veridică a realității) și creația artistică (mijloc de eliberare a unei pasiuni). „Arta își atinge scopul
prin imitația naturii, îndeplinind condițiile în care plăcerea devine posibilă în realitate și
combinând după un plan inteligent elementele împrăștiate ale naturii, pentru a realiza ca scop
principal ceea ce pentru natură nu constituia decât un scop lăuntric.15 Astfel arta tragică, spre
exemplu, va trebui să imite natura în acele acțiuni care sunt capabile să trezească mai cu seamă
afectul compasiunii. După Vianu „omul care se pregătește pentru întâlnirile artei trebuie să
opereze în sine acel katharsis, purgare a pasiunilor, care nu este numai un efect al artei, dar și o
condiție a ei. În volumul Scrieri I, Mihail Ralea precizează că arta e triumful mijlocului și
neglijarea scopului. E o operație cu finalitate întoarsă, în care scopul devine mijloc.” 16

Ca activitate umană și formă a conștiinței societății, arta e un fenomen de reflectare și

redare într-o măsură cât mai veridică a realității. Astfel survine întrebarea: e arta eternă?
Răspunsul îl dă la fel de precis G. Călinescu în Pagini de estetică: „Nimic nu este etern în
univers, afară de universul însuși. Totul se preface, totul moare, nimic nu rămâne identic cu sine.
Nu e vorba de eternitate, ci de permanență în limitele relative ale umanității. Spre deosebire de
celelalte forme ale conștiinței secundare, în artă reflectarea are un puternic caracter creator.
spiritul nostru creator nu vrea sa construiasca fara incredere – fie si iluzorie – in temeinicia
lucrului său, după cum spiritul nostru critic nu poate să judece după principii.”17

Cele două funcții importante ale artei sunt: social-educativă și cognitivă. Creația artistică
e o modalitate de meditație asupra lumii. Prin structurile expresive ale limbajului său specific,
arta reprezintă una din formele fundamentale de comunicare între oameni, iar adevărul artistic
convinge, educă, formează.

Arta s-a născut într-un proces istoric îndelungat, care situează ființa umană deasupra
condiției sale. Psihanaliști, esteticieni, teoreticieni au ajuns la concluzia că arta s-a născut din
sentimentul iubirii, din ludicitate. O formă de cunoaștere în care se reflectă atât viața individuală
cât și aceea colectivă. Arta trebuie să aibe o tendință pozitivă, socială, în cadrul operei de artă,
trebuie să primeze valoarea ei estetică, educativă. Arta se exprimă prin imagine, astfel rezultă
imaginea artistică.”Nu e posibil să descifrezi opera de artă și conținutul uman cu care a încărcat-
o artistul decât dacă se descoperă lectura complexă pe care o oferă orice imagine.” 18 afirma
esteticianul francez Rene Huyghe. Deși operează cu imagini concrete, arta implică în mod
necesar abstracția. Imaginea artistică e, în acelaș timp, expresia rezultatului a ceea ce se produce
între individual și general.

15
Friedrich Schiller, op. cit., p. 45
16
Iulian Boldea, op. cit., p. 109
17
G. Călinescu, Pagini de estetică, Antologie, prefață, note și bibliografie de Doina Rodina Hanu, Ed. Albatros,
București, p. 98
18
Iulian Boldea, op. cit., p. 118
 „Opera de artă trebuie să pară ieșită din mîna omului, iar nu din mașină, și o greșeală e
uneori un accident fericit (...). Opera artistică este rezultatul luptei între rațiunea umană și natură,
dintre premeditație și spontaneitate, și această luptă trebuie să se vadă.”19 Astfel se conturează o
nouă idee despre natură. În viziunea lui Sartre: „Natura nu e niciodată frumoasă, dar noi putem
introduce frumusețea în ea în măsura în care o privim ca pe o operă de artă.”20

„Imaginile artistice, întruchipare a gîndirii artistice, au trăsături comune cu toate

imaginile care oglindesc, într-un fel realitatea - și trăsături distinctive specifice (...). Artistul
receptează lumea obiectivă în forme subiective de un tip aparte. Forța deosebită a imaginilor
artistice stă în capacitatea lor generalizatoare și în tensiunea lor emoțională. Ideea artistică apare
ca rezultat al elaborării fanteziei creatoare și nu al generalizării prin abstractizare și se încheagă
deplin numai odată cu realizarea compoziției operei de artă.” 21

Forma și fondul artistic formează o unitate indestructibilă, subliniată de Benedetto Croce

în Breviar de estetică: „În artă, conținutul și forma trebuie distinse, dar nu pot fi considerate
separat ca artistice, tocmai pentru ca artistică e doar relația dintre ele, adică unitatea lor, înțeleasă
ca o unitate abstractă și moartă, ci ca o unitate concretă și vie.” 22 Despre formă amintește și
Picon citându-l pe Nietzsche în Scriitorul și umbra lui tocmai pentru a accentua poziția artistului
afirmând: „ești artist cu condiția să simți drept conținut, drept lucrul însuși ceea ce non-artiștii
numesc formă.”23

Întrebându-se ce este etern în artă, Vianu, considera: „forma ei, pentru că numai ea
răspunde unei condiții nezdruncinate. Multă vreme după ce o operă de artă a încetat să stârnească
interesul pasionat al timpului, jocul necesar al motivelor ei, unitatea ei internă, productivitatea
tendinței spirituale care a chemat-o la viață și se dezvoltă consecvent cu sine în toate detaliile
particulare ale plăsmuirii artistice, toate acestea pot fi oricând apercepute și alcătuiesc neîntrerupt
izvorul unei înclinări mai atenuate dar mai pure. Chiar o producție artistică foarte veche, exotică
sau primitivă, poate să ne delecteze astfel. Așadar, deoarece interesele eterogene din artă ne
vorbesc aici mai puțin, ceea ce este mai specific formal ne acaparează atenția mai ales.” 24

19
G. Călinescu, op. cit,. p. 100
20
Ibidem, p. 100. Apud. Sartre, Imaginarul, p. 245
21
Ion Pascadi, op.cit., pp. 119-120
22
Iulian Boldea, op. cit., p. 123. Apud. Benedetto Croce, Estetica, EPL, București, 1963.
23
Gaetan Picon, Introducere la o estetică a literaturii, Scriitorul și umbra lui, în românește de Viorel Grecu, Prefață
de Mircea Martin, Ed. Univers, București, p. 123
24
Ion Pascadi, Estetica lui Tudor Vianu, Ed. Științifică, București, 104. Apud. T. Vianu, Arta și frumosul, pp. 23-24
Concluzii
Sublimul este apariţia a ceva covârşitor de mare sau proeminent, care nu poate fi dat
simţurilor, în planul sensibil din faţă al obiectului, în măsura în care acest ceva mare vine în
întâmpinarea nevoii sufleteşti de măreţie şi biruie fără efort obstacolele mărunt omeneşti care i se
opun.

Arta, produs al ființei umane, va tinde mereu să redea realitatea vie sau idealul ei
transcendent. Artistul, la rândul său trebuie să se lase condus de către opera sa, astfel el va ajunge
și la alte semnificații decât cele legate de valoarea artistică propriu-zisă.
 Bibliografie

 Boldea, Iulian, Estetică generală, Ed. Universitatea „Petru Maior”, Tg. Mureș, 2007
 Călinescu,G., Pagini de estetică, Ed. Albatros, București, 1990
 Hartmann, Nicolai, Estetica, Ed. Univers, Bucureşti, 1974
 Hegel, Georg Wilhelm Friedrich, Prelegeri de estetică, vol II, Ed. Academiei Republicii
Socialiste România, București, 1966
 Kant, Immanuel, Critica facultăţii de judecare, Cartea a doua, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981
 Pascadi, Ion, Estetică și umanism, Ed. Eminescu, București, 1979
 Pascadi, Ion, Estetica lui Tudor Vianu, Ed. Științifică, București, 1968
 Picon, Gaetan, Scriitorul și umbra lui, Ed. Univers, București, 1973
 Ralea, Mihai, Prelegeri de estetică, Ed. Științifică, București, 1972
 Schiller, Friedrich, Scrieri Estetice, Ed. Univers, București, 1981