Mikel Dufrenne, Poeticul, editura Univers, București, 1971

Desigur poezia nu este filozofie: ea nu meditează asupra limbajului, ea îl produce; dar

nu-l inventează: ea transfigurează numai limbajul comun. (62)
Or tocmai cuvântul este cel eliberat prin slăbirea legăturilor sintaxei; și noile legături
în care se angajează răspund exigențelor celor mai secrete ale muzicii și ale expresiei. (68)
Sintaxa poetică are o dublă funcțiune: pe de o parte, ea organizează semnificația, ca
în proză, și pe de alta ea participă la expresie. (77)
Expresia trebuie să treacă prin semnificația cuprinsă în subiect. Subiectul este acela
care apare ca melodie în poezie, poartă veșmântul ritmic și armonic și unifică diversitatea
dezvoltării verbale. […] Există un subiect ori de câte ori ne este dat să înțelegem ceva, dar
numai conform imaginației sau intelectului și chiar dacă a-l înțelege se transformă imediat în
a-l simți. Subiectul nu dispare decât acolo unde opera ne pune în prezența unui lucru de
neînțeles și dintr-o dată paralizează în noi sentimentul. (94)
Trebuie să ne ferim de a crede că subiectul poeziei poate fi o emoție încercată de poet.
Că poezia ne emoționează, sau, după cum spunem, trezește în noi un sentiment, nu încape
îndoială. Dar acest sentiment e în noi și ca un mijloc de cunoaștere; ceea ce poezia oferă spre
cunoaștere nu este o emoție. (100)
Poetizabilul, în adevăr, este ceea ce se pretează a fi nelimitat într-o lume poetică în
virtutea limbajului poetic, iar aceasta ne introduce într-un nou aspect al expresivității.
Expresia este prezența întrucâtva sensibilă a semnificatului în semnificant, atunci când sensul
trezește în noi un sentiment analog aceluia pe care îl suscită obiectul. Dar ea este de
asemenea puterea pe care o are semnificantul de a extinde semnificatul până la dimensiunile
unei lumi: ca și cum evocatul ar fi fost o formă care-și poartă conținutul în ea, nu în măsura
în care un tablou impune un cadru care-l decupează și-l separă, ci mai curând asemenea
figurii ce se topește în fundal în anumite pânze impresioniste. (108)
Cuvintele măiestre ale poetului nu trebuie luate ca atare, cum o face în mod deliberat
psihanalistul artei, ci trebuie făcute să sune cu armonicele lor cele mai îndepărtate. Ele nu
evocă un obiect sau un eveniment a cărui prezență obsedantă în memorie ar constitui o temă
de operă indefinit modulată, ci ele deschid drum către o lume singulară prin care se exprimă
un a priori existențial. (110)
A pătrunde în lumea unui poet nu înseamnă a descoperi imagini obsedante, ci a
aprofunda un sens. Fără îndoială acest sens este legat de imagini, dar el trece dincolo de ele.
Nu așa cum conceptul depășește schema, ci așa cum plenitudinea trăitului depășește
conceptul. Sensul este o experiență în care se angajează profund o existență, iar lumea este
ilustrarea acestei experiențe. (111-112)
Plăcerii de a savura muzica verbului i se adaugă, chiar fără să se deosebească,
plăcerea de a înțelege, adică de a explora lumea singulară pe care o oferă poemul. Aceasta
este starea poetică, trezită în cititor de poezie. (113)
Adevărații poeți sunt cei care reușesc să pecetluiască dificila alianță a sunetului cu
sensul, a semnificației cu expresia. (141)
Proprie poetului este așteptarea, s-ar spune, cu toată ființa sa, participând integral la
actualizarea prezentului, pentru a auzi vocea care îl convoacă. A fi inspirat înseamnă a primi
ca răsplată a așteptării. (164)
Poetul nu poate să spună nimic din ceea nu poartă în el și nu-i este pe măsură; așa se
face că, docilă față de voci străine, totuși vocea sa este cea care vorbește. (166)
Inspirația este esențialmente receptivă și suntem în drept să ne punem întrebarea:
Cine inspiră? Cine este acel altul care-l provoacă pe poet, care vine să sălășluiască într-însul
și vorbește prin intermediul lui? (168)