AUTOFICȚIUNEA ÎN LITERATURĂ

Autoficțiunea este o formă de ficțiune surprinzătoare, paradoxală, auto-reflexivă, care se

întoarce asupra sa însăși în timp ce creează spațiul necesar în care autorul să se poată autodefini sau
chiar mai mult, auto-crea. Acesta presupune fuziunea dintre registrele autobiografic și ficțional, fără
însă ca textul rezultat să înceteze a fi ficțiune – motiv pentru care a fost denumită o specie hibridă. Un
alt aspect important care ar trebui menționat este acela că deși inițial considerată un avatar al scrisului
autobiografic, cu care poate fi oricând confundată, autoficțiunea este în mod esențial diferită de
romanul autobiografic: într-o autobiografie scriitorul se folosește de întreaga sa existență, sau de un
episod din viața sa, pentru a spune o poveste în care schimbă mare parte din elementele constitutive
din motive personale sau estetice; autorul își folosește biografia ca materie primă și se ascunde în
spatele unui personaj fictiv, sugerând în același timp că textul reprezintă o confesiune și încurajând o
lectură măcar în parte referențială. Pe de altă parte, autoficțiunea constă în (re)inventarea sinelui,
plasarea sa în situații imaginare, mascând numele și identitatea socială reale. În plus, în cazul
autoficțiunii, este necesar ca scriitorul să nu încurajeze o lectură referențială, menită a descifra
“confidențe” indirecte ascunse în text .Cu alte cuvinte, dacă în romanul autobiografic scrie despre
experiența sa reală și schimbă doar numele pentru a camufla identitatea, în romanul autoficțional, el se
bazează pe numele său real, pe personalitatea sa și adesea pe întreaga sa identitate socială, inclusiv
profesia sa în timp ce creează o lume complet ficțională, o poveste complet ficțională și pe el însuși ca
personaj fictiv. Însă cel mai interesant este faptul că, dacă romanul autobiografic este referențial, în
autoficțiune accentul cade pe funcția poetică a limbajului.

Într-un roman autoficțional, scriitura se întoarce în mod autoreflexiv asupra sa însăși, tot așa
cum autorul se concentrează asupra lui însuși, într-o încercare de psihanaliză pe cont propriu, în
speranța de a se descoperi, de a se confrunta cu și poate de a trece peste obsesii recurente. Funcția
autoficțiunii referențiale este de a atenua relația cu realitatea, din intenție morală și/sau
estetică(ficțiunea fiind necesară și suficientă pentru caracterul literar al unui text). Un autor care ar
considera relatarea unei întâmplări din viața sa un act gratuit, narcisic sau insignifiant poate astfel sa îl
transforme în artă.

Autoficţiunea, afirmă criticul literar Serge Doubrovsky, porneşte de la o persoană reală pentru
a crea un personaj. Dacă ficţiunea se depărtează de la realitate pentru a crea o alta, ficţionalizarea
porneşte de la realitate pentru a o recrea. Dacă autobiografia este un tip de scriitură cu funcţie
explicativă prin raportarea la realitate, la viaţă, aşadar (scriitura şi viaţa sunt două lumi distincte, dar
contigue) autoficţiunea îmbină realul şi scriitura. Ideea de bază a autoficţiunii este că îmi trăiesc
scriitura, spre deosebire de cea a autobiografiei care susţine că îmi scriu viaţa trăită.

Sub alt aspect, între autoficţiune şi autobiografie se mai poate face o diferenţă, de natură
cronologică. Dacă autobiografia este o naraţiune de la origini până în momentul scriiturii, în general în
ordine cronologică, autoficţiunea nu respectă linearitatea, lucru produs de intensitatea narativă. Astfel,
timpul autoficţiunii nu va fi tributar celui real, aşa cum se întâmplă în autobiografie, pentru că nu
derularea vieţii e importantă, ci derularea textului literar. Cu alte cuvinte, autoficţiunea începe acolo
unde se termină autobiografia, în prezentul scriiturii, pentru că dimensiunii retrospective a
autobiografiei i se substituie o dimensiune constitutivă de genul : trăiesc ceea ce povestesc, acum şi
aici, în acest spaţiu. Dacă autobiograful are viaţa în spatele său, ca origine şi substanţă a operei sale,
pentru scriitorul de autoficţiune memoria nu are un rol fundamental, ci doar o importanţă relativă.
Biografia este bazată pe pacturi care se stabilesc între text şi cititor prin referire la realitatea
extratextuală, în timp ce autoficţiunea se raportează la efecte şi convenţii care merg din planul textului
către autor, evitându-se astfel, realitatea.