TEXTUL DRAMATIC.

ARTA SPECTACOLULUI
DE TEATRU
 Comedia este un text dramatic care provoacă râsul
prin surprinderea unor tipuri umane sau a unor situații
neașteptate. Modalitățile de a stârni râsul, într‑un text
dramatic, sunt diverse: înfățișarea personajelor,
comportamentul și limbajul acestora, anumite situații
sau indicațiile scenice.

Spectacolul teatral s-a obținut însă, întotdeauna, pe

baza unui text, numit text dramatic și care are o
structură specifică.
Textul dramatic. Structuri textuale
 este scris cu scopul de a fi jucat pe scenă. Fiind destinat să
devină spectacol, textul dramatic impune anumite limite în ceea
ce privește amploarea în timp și spațiu a acțiunii reprezentate.
Acțiunea textului dramatic se construiește în jurul unui conflict
dramatic.
 STRUCTURA TEXTULUI DRAMATIC
 1. Textul dramatic este organizat în acte și scene
 A. Actul - este subdiviziunea formală a unei piese de teatru și
cuprinde mai multe scene. Există piese de teatru într-un act sau
organizate în două – trei – patru acte. Numărul actelor este
anunțat la începutul piesei de teatru
 B. Scena - sau tabloul este subdiviziunea unui act, în general delimitată convențional de
intrarea sau ieșirea unui personaj din scenă sau prin modificarea locului și a timpului
acțiunii. Uneori, delimitarea scenelor vizează unitatea acțiunii, chiar dacă numărul
personajelor de pe scenă nu se schimbă

 2. Textul dramatic are două componente: textul dialogat și indicațiile autorului.

 Textul dialogat este alcătuit din replicile personajelor. Replica este fiecare intervenție a

unui personaj.
 Dialogul este principala modalitate de comunicare în textul dramatic, fiind de cel mai

multe ori conflictual.

 Monologul dramatic este o intervenție amplă a unui personaj în prezența sau în absența

altui personaj. Atât în indicațiile scenice, cât și în textul dialogat se pot combina diverse
structuri textuale.
 Autorul textului dramatic (dramaturgul) imaginează acțiunea, construiește schimbul de

replici dintre personaje și oferă indicații despre modul în care textul poate fi reprezentat.
 Indicațiile autorului sau indicațiile scenice reprezintă
vocea dramaturgului, nefiind rostite de actori. Ele se
pot regăsi atât înaintea textului dialogat, cât și în
interiorul acestuia, situație când sunt plasate, de regulă,
între paranteze rotunde. De cele mai multe ori, se preferă
marcarea indicațiilor autorului prin scrierea cu italice.
 Cunoscute și sub denumirea de didascalii, indicațiile
autorului se împart în două categorii: externe (inițiale) și
interne. (funcționale).
 indicațiile externe - titlul, lista personajelor, datele despre
spațiul și timpul acțiunii, inclusiv informațiile despre decor.
 Lista personajelor este o indicație scenică externă. Ordonarea personajelor în
listă se face după diverse criterii: importanța în acțiune, poziția socială sau
genul (mai întâi bărbații, apoi femeile). Uneori, numele personajelor sunt
însoțite de scurte caracterizări.
 Indicațiile interne anunță decupajul în acte și scene, referindu‐
se și la intrările și ieșirile din scenă ale personajelor, la deplasarea
lor pe scenă, la intonație și mimică, la gesturile și acțiunile
acestora sau la momentele de tăcere. Numele personajului, aflat
în fața replicii și scris cu majuscule, este tot o indicație internă.
 Inainte de a începe textul propriu-zis, cititorul
/spectatorul primește informații referitoare la
structură, personaje, decoruri...
Intrări/ieșiri din scenă
 La încheierea unei scene apar indicații scenice care
anunță atmosfera.
Într‐o reprezentație teatrală, sunt implicate mai multe persoane:

 regizorul – propune o interpretare a piesei pe care o montează, scrie scenariul regizoral,

selectează actorii și îi îndrumă la repetiții, avizează schițele pentru decoruri și costume, efectele
sonore, luminile etc.;
 actorii – interpretează personajele pe scenă;
 scenograful – desenează, sub îndrumarea regizorului, decorul și costumele, acestea urmând a fi
realizate în atelierele teatrului;
 coregraful – colaborează cu regizorul și îndrumă actorii în vederea realizării dansurilor sau a
mișcărilor ritmice, atunci când este cazul;
 costumierul – realizează costumul, respectând modelul propus de scenograf;
 machieurul – specialistul în arta machiajului;
 recuzitorul – responsabilul cu recuzita, procură și păstrează recuzita necesară pentru
reprezentație: mobilă, obiecte etc.;
 Sufleur – persoană care le amintește actorilor replicile, având scenariul în față.
 tehnicianul de lumini – se ocupă de luminile din timpul reprezentației;
 tehnicianul de sunet – răspunde de efectele sonore necesare reprezentației.
Personajul dramatic
  se aseamănă cu personajul dintr‐un text narativ, fiind rodul
imaginației autorului, dar are o dublă natură: ființei
ficționale i se alătură o ființă reală, care este actorul.
 Personajele din textul dramatic comunică și se comunică
prin intermediul dialogului și al monologului.
 Personajul dramatic este construit în mod direct, prin
notațiile autorului (lista personajelor și indicațiile scenice)
sau prin intervenția celorlalte personaje, și în mod indirect,
prin deducerea trăsăturilor sale din comportament, din
gesturi, din limbaj, din relațiile cu celelalte personaje.
 Ca ființă ficțională, personajul are trăsături distinctive: un statut
social, o vârstă, trăsături fizice, o istorie personală și un nume.
 Mijloacele de construcție a personajului dramatic sunt diverse.
Trăsăturile unui personaj dramatic pot fi prezentate direct, de către
autor (în indicațiile scenice), de către alte personaje sau de
personajul însuși, prin autocaracterizare. De asemenea, trăsăturile
unui personaj pot reieși indirect, din indicațiile scenice (care
evidențiază acțiunile, gesturile, comportamentul), din modul în
care vorbește și din replicile sale, adică din ceea ce spune.
 Ironia se realizează prin formularea cu seriozitate a unui enunț cu
conținut comic, opus față de ceea ce se afirmă aparent în enunțul
respectiv.
Să ne amintim!
 Cum caracterizăm un personaj?
 Ciorna citim cu atenție textul
 identificăm statutul personajului (rolul în familie, în
societate, în operă )
 căutăm în text informații despre identitatea personajului
( nume, poreclă, vârstă, etnie, valori, principii...)
 observăm modalitățile de construcție a personajului
( directe/indirecte)
 încercăm să-l punem în relație cu alte personaje din
operă și/sau din lectura particulară
 identificăm semnificația lui în cuprinsul operei și facem
o încadrare general – umană (tipologia personajului)
Notiuni teoretice
 Spațiul teatral are două forme: pe de o parte spațiul‑scenă (al
reprezentării), iar pe de altă parte spațiul ficțiunii, spectatorul fiind pus
în situația de a‑și imagina scena ca un fragment de lume.
 Timpul în teatru are două semnificații: durata și momentul.
 Durata se referă la timpul reprezentației, în timp ce momentul se referă
la timpul ficțiunii.
 Acțiunea dramatică este constituită din succesiunea de evenimente
prezentate sau povestite pe o scenă și care permit să se treacă de la
situația inițială la situația finală.
 Conflictul dramatic reprezintă înfruntarea dintre două personaje dintr‑o
piesă de teatru, cauzată de interese sau sentimente opuse. Conflictul este
un element fundamental al construcției acțiunii dramatice.