Textul dramatic

I. Textul dramatic, cunoscut și sub numele de piesă de teatru, este scris cu

scopul de a fi jucat/transpus pe scenă. Fiind destinat reprezentării scenice, textul
dramatic impune anumite limite în ceea ce privește amploarea în timp și spațiu a
acțiunii reprezentate:
- spațiul teatral are două forme: pe de o parte spațiul-scenă (al
reprezentării), iar pe de altă parte spațiul ficțiunii, spectatorul fiind pus în
situația de a-și imagina scena ca un fragment de lume.
- timpul în teatru are două semnificații: durata și momentul. Durata se
referă la timpul reprezentației, în timp ce momentul se referă la timpul
ficțiunii.
- acțiunea dramatică este constituită din succesiunea de evenimente
prezentate sau povestite pe o scenă și care permit să se treacă de la situația
inițială la situația finală.
- conflictul dramatic reprezintă înfruntarea dintre două personaje dintr-o
piesă de teatru, cauzată de interese sau sentimente opuse. Conflictul este
un element fundamental al construcției acțiunii dramatice. Acesta poate
fi exterior și interior.
Textul dramatic este împărțit pe acte și scene:
- Actul este subdiviziunea formală a unei piese de teatru și cuprinde mai
multe scene.
- Scena sau tabloul este subdiviziunea unui act, în general delimitată
convențional de intrarea sau ieșirea unui personaj din scenă sau prin
modificarea locului și a timpului acțiunii.
- Uneori, delimitarea scenelor vizează unitatea acțiunii,
chiar dacă numărul de personaje de pe scenă nu se schimbă.
Actele sunt notate cu cifre romane, iar scenele cu cifre arabe.
Comedia este un text dramatic care provoacă râsul prin surprinderea unor tipuri
umane sau a unor situații neașteptate. Modalitățile de a stârni râsul, într-un text
dramatic, sunt diverse: înfățișarea personajelor, comportamentul și limbajul
acestora, anumite situații sau indicații scenice.
Ironia se realizează prin formularea cu seriozitate a unui enunț cu conținut
comic, opus față de ceea ce se afirmă aparent în enunțul respectiv.
II. Structura textului dramatic – are două componente:
1. Textul dialogat
2. Indicațiile autorului/didascaliile: externe (inițiale) și interne (funcționale)
1. Textul dialogat este alcătuit din replicile personajelor (replica este fiecare
intervenție a unui personaj)
2. Indicațiile autorului (indicații scenice), cunoscute și sub denumirea de
didascalii: - reprezintă vocea dramaturgului, nefiind rostite de actori
- ele se pot regăsi atât înaintea textului dialogat, cât și în interiorul
acestuia, fiind plasate între paranteze rotunde (de cele mai multe ori sunt scrise
cu italice)
- se împart în două categorii:
a. Indicații externe: titlul, lista personajelor, date despre spațiul și timpul
acțiunii, informațiile despre decor;
b. Indicații interne: - precizează identitatea personajului prin numele
acestuia, notat în fața fiecărei replici (scris cu majuscule);
- în interiorul dialogului numesc personajul căruia îi
este adresată replica;
- anunță decupajul în acte și scene;
- precizează intrările și ieșirile din scenă ale
personajelor, deplasarea acestora pe scenă (jocul scenic);
- fac referire la intonația, mimica și gesturile lor;
- precizează acțiunile personajelor;
- fac referire la momentele de tăcere și efectele sonore;
- fixează reperele spațio-temporale;
Observații: 1) Termenul didascalii provine din limba greacă
(didaskalia=învățătură), fiind folosit pentru a numi caietele cu indicații date
actorilor înaintea reprezentației.
2) Cuvântul teatru este preluat din limba franceză, având la origine
latinescul theatrum (grecescul: théatron).
3) Într-o reprezentație scenică sunt implicate mai multe persoane:
- regizorul - coregraful - recuzitorul
- actorii - costumierul - tehnicianul de lumini
- scenograful - machieurul - tehnicianul de sunete
III. Instanțele comunicării în textul dramatic
1. Autorul textului dramatic (dramaturgul) – este persoana reală care
imaginează acțiunea, construiește schimbul de replici dintre personaje și oferă
indicații despre modul în care textul poate fi reprezentat.
2. Personajul dramatic – se aseamănă cu personajul dintr-un text narativ, fiind
rodul imaginației autorului, dar are o dublă natură: ființei ficționale i se alătură
o ființă reală, care este actorul.
Ca ființă ficțională, personajul are trăsături distinctive: un statut social, o vârstă,
trăsături fizice, o istorie personală și un nume.
Personajele din textul dramatic comunică și se comunică prin intermediul
dialogului și al monologului.
Personajul dramatic este construit în mod direct, prin notațiile autorului (lista
personajelor și indicațiile scenice) sau prin intervenția altor personaje, și în mod
indirect, prin deducerea trăsăturilor sale din comportament, din gesturi, din
limbaj, din relațiile cu celelalte personaje.
IV. Modurile de expunere
1. Dialogul este modalitatea predominantă de comunicare în textul dramatic și
se constituie din schimbul de replici între două sau mai multe personaje.
Rolul dialogului dramatic: - permite conturarea evenimentelor, a timpului și a
spațiului desfășurării lor
- este un mijloc de caracterizare a personajelor
În textul dramatic, contează atât informațiile transmise prin dialog, cât și
definirea relațiilor dintre personaje
Replicile schimbate de personajele întrupate în actori sunt auzite de spectatori,
care ascultă un dialog ce, în aparență, nu le este adresat.
Dialogul în textul dramatic se situează pe două planuri:
- comunicare între personaje
- comunicare cu publicul (spectatorii)
2. Monologul dramatic – este o varietate a dialogului și constă dintr-o
intervenție amplă a unui personaj în prezența sau în absența altui personaj, care
nu uzează de dreptul său la replică.
Atât în indicațiile scenice cât și în textul dialogat se pot combina diverse structuri textuale.