GENUL DRAMATIC

TRĂSĂTURILE GENULUI DRAMATIC

1. Cuprinde opere redactate cu scopul punerii în scenă, este destinată, prin definiţie, interpretării
scenice.
2. Operele dramatice au caracter ficţional.
3. Infăţişează, cu ajutorul personajelor, o întâmplare, o înlănţuire de evenimente, provocate de o cauză
anume, de variate stări conflictuale.
a) dramaturgul nu povesteşte faptele, ci le lasă să se desfăşoare în faţa (cititorului) spectatorului;
b) atitudinea, ideile şi sentimentele autorului reies indirect, vor fi deduse de (cititor) spectator în
urma (lecturii textului) vizionării spectacolului;
c) spaţiul și timpul sunt, oarecum, limitate;
d) o acţiune (afabulaţie) bine organizată, concentrată; (poate avea o singură acţiune sau două,
una principală şi alta secundară);
e) autorul se manifestă direct doar prin metatext, iar indirect prin cele expuse în indicaţii;
intervenţia sa este deci minoră;
f) personajele iau aproape în totalitate locul autorului şi au rol decisive, fiind forţele dramei:
de prim-plan, de plan-secund, grupuri;
g) expoziţiunea este în afara textului artistic propriu-zis. *didascaliile
4. Presupune un text literar căruia i se adaugă elemente de metatext (didascalii).
5. Are o anumită structură compoziţională: acte, scene, tablouri.
6. Arta teatrală are caracter sincretic, îmbinând mai multe :
a) tipuri de comunicar: - vizuală, auditivă, paraverbală (vestimentatie, decor, machiaj etc.)
nonverbală (timbrul vocii, intonaţie, ritmul vorbirii,mimică, gestică);
b) şi mai multe arte: beleristică, muzică, designe, coregrafie, picutură, grafică.

I. Modul de expunere predilect este dialogul dramatic, care presupune o succesiune de replici care se
interconditionează semantic:
a. interogaţia marchează declanşarea dialogului;
b. replicile pot fi scurte, laconice sau ceremonios ample (realizate prin alternarea timpurilor verbale,
exclamaţii, pauze în rostire).
c. din dialog derivă şi câteva procede artistice: apostrofa, invocaţia, interogaţia retorică.

II. Dialogul alternează cu monologul dramatic. Acesta este de 2 feluri:

a. solilocviu (se ţine în prezenţa sau absenţa unui personaj de care face abstracţie: scena a II- a din actul I;
monologul lui Pristanda);
b. monologul propriu-zis, destinat unui personaj, cu intenţia clară de a fi receptat (o replică mai amplă dintr
un dialog: actul I, scena I, Pristanda îi comunică şefului său felul în care îşi împlineşte „misia” de
poliţai .

III. Monologului şi dialogului i se adaugă şi celelalte două moduri cunoscute, descrierea şi

naratiunea, moduri pe care le găsim în lista de personaje şi în indicaţiile scenice.
a. descrierea este făcută numai de personaje; (câteva elemente transpar uneori din metatext: vârsta,
statura, vestimentaţia, aspectul general al locului)
b. descrierile se referă la decor, la jocurile actorilor, la înfăţişarea fizică a personajelor: „scena I,
actul I…Tipatescu”, „în haine de odaie” ;

IV. Esenţa unei opere dramatice este dată de conflict, care se defineşte prin următoarele trăsături:
a. opoziţia între forţe ostile în planul faptelor, al reacţiilor, al atitudinilor;
b. prezenţa unui obstacol între forţele opuse;
c. crearea unei situaţii de criză: pierderea succesivă a scrisorii; numirea unui deputat de la centru ;
d. tensiunea interioară sau manifestată face necesară rezolvarea conflictelor;
e. conflictul este susţinut şi prin tehnica suspansului, care produce unele evenimente neaştepate,
duce la răsturnari de situaţie.

DIDASCALII: (din gr. caiet cu indicaţii destinat actorului) Totalitatea notaţiilor dramaturgului,
scrise cu scopul de a preciza elementele reprezentării scenice: lista personajelor (în care apar simple
notaţii de identificare sau elemente de caracterizare); precizările privind spaţiu, timpul şi unităţile
compoziţionale (act, scene, tablouri), indicaţiile de regie.
 Într-o operă dramatică, limbajul are o funcţii:
1. Referenţială sau denotativă/ cognitivă/ informationala este centrată atât pe emiţător, cât şi pe receptor, transmiţând un
mesaj fără implicaţii afective: falsificarea alegerilor
Mijloace lingvistice: persoana a treia, ton impersonal.
2. Emotivă sau expresivă este centrată pe emiţător şi transmite un mesaj subiectiv, sentimente, judecăţi.
Mijloace lingvistice:persoana I, interjecţii, exclamaţii, adjective sau adverbe care redau judecăţi de valoare, insistenţe
3. Expresiv-poetică este centrată pe mesaj, căruia îi adaugă sensuri suplimentare
Mijloace lingvistice: figuri de stil, punctuaţie, pauze,
4. Conativă sau impresivă este centrată pe receptor şi înseamnă implicare în comunicare * de la lat.CONARE: a
întreprinde, a încerca. Mijloace lingvistice: persoana a II-a, substantive şi pronume în vocativ, imperative, interogaţii.
5. Fatică (de verificare a contactului cu ascultătorul); este centrată pe canalul de comunicare, emiţătorul
fiind preocupat de evitarea perturbărilor; specifică dialogurilor şi monologurilor dramatice.
Mijloace lingvistice: interjecţii, construcţii incidente, invocaţii, formule de politeţe.

COMEDIA
Comedia este specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, cu o acţiune veselă, un conflict derizoriu, un
deznodământ fericit, cu un puternic sens moralizator, deoarece: „prin râs se îndreaptă moravurile”(Moliere).
Comedia declanşează reacţii afective variate, „de la zâmbet la râsul în hohote” .
TRĂSĂTURI:
I. Categoria estetică fundamentală este comicul, axat pe contrastul:
a. dintre aparenţă şi esenţă;
b. dintre conţinut şi formă;
c. dintre ceea ce spun, cred sau fac personajele şi normele de comportament cărora li se subordonează.

N.B! In „O scrisoare pierdută” există mai multe categorii de comic:

de situaţie: - generat de pierderea şi găsirea succesivă a unei scrisori compromiţătoare;
de caracter: - Zaharia Trahanache este sotul înşelat de cel mai bun prieten al său;
regizoral (de intenţie):- care ţine de capacitatea inventivă a dramaturgului, care s-a detaşat cu obiectivitate de
faptele prezentate;
al absurdului: - care rezultă din tratarea stării de anormalitate ca normalitate;
de moravuri: - care este generat de acţiunile întreprinse pentru falsificarea alegerilor în Camera Deputaţilor;
comicul onomastic: - Trahanache, Pristanda, Catavencu;
bonom: - înţelegător faţă de situaţia unor personaje;
de limbaj: - deţine ponderea, iar teatrul lui Caragiale este plin de ecouri memorabile, ce trădează incultura,
ticurile verbale şi esenţa personajului.

Comicul de limbaj este provocat de:

1. pronunţia greşită: „renumeraţie”, „amelie”, „andresant”
2. etimologie populară: „capitalişti”, „scrofuloşi”
3. încălcarea regulilor gramaticale şi ale logicii:
a. contradicţia în termeni: „după lupte seculare, care au durat aproape 30 de ani”
b. asociaţii incompatibile: „industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice , dar lipseşte cu desăvârşire”
c. nonsensul: „din două una daţi-mi voie, ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica…”
d. truismele: „un popor care nu merge înainte, stă pe loc” ; expresii tautologice: “intrigi proaste”
repetiţia aproape obsedantă a unei specificităţi de limbaj deplasează atenţia de la fondul comunicării, la forma ei.
Pentru unele personaje nu mai e important ce spun, ci cum spun.
Ticurile verbale („ai puţintică răbdare, stimabile”, „curat-murdar”), ideile naive evidenţiază un fenomen de inerţie
intelectuală.
„Nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul. Niciodată gândirea nu are alt vrăjmaş mai cumplit decât vorba, când
aceasta nu-i vorbă supusă şi credincioasă”.

II. Provoacă râsul prin prezentarea unor tipuri umane sau a unor situaţii surprinzătoare, generatoare de
comportament şi limbaj comic.
a) Protagonistul comediei este, de regulă, un om mediocru, întruchipând defecte morale menite să
stârnească râsul. El este contraexemplu uman;
b) Personajul comic este tipic, reprezentativ pentru o întreagă categorie umană de oricând şi oriunde.