Sunteți pe pagina 1din 4

DRAMATIC

1. CATEGORIA ESTETICĂ A DRAMATICULUI se caracterizează prin conflict, prin


tensiunea dintre două sau mai multe forţe opuse, implicând în mod necesar confruntarea,
lupta între idei, sentimente, atitudini, persoane sau forţe sociale. Categoria estetică a
dramaticului include genul dramatic, dar nu se limitează la el, putând fi identificată şi în
celelalte genuri literare, ca şi în conţinutul altor arte (muzică, pictură etc.).
 Adevărata identitate a dramaticului este conflictul.
 Dramaticul implică în mod necesar confruntarea polemică.
 Între forţele opuse se interpune un obstacol, o voinţă mai puternică, o motivare
superioară, o cauzalitate greu de înfrânt.
 Ciocnirea lor este urmată de criză, dezechilibru. Dramatismul decurge din
confruntări, ruperi de nivel, succes şi eşec, fericire şi nefericire etc.
 Efectul produs este tensiunea interioară sau declarată (aşteptare, încordare,
confruntare), orientată spre o soluţie.
 Situaţia dramatică presupune posibilitatea rezolvării, a ieşirii din impas. Când aceasta
nu există, dramaticul devine tragic.

Opera literară în care utilizarea categoriei estetice a dramaticului este cea mai necesară şi mai
evidentă este cea destinată reprezentării scenice. De aici confuzia între genul dramatic şi
categoria estetică.

2. GENUL DRAMATIC ESTE GENUL LITERAR în care:


 acţiunea are o durată reprezentabilă pe scenă prin spectacolul de teatru;
(dramaturgia modernă a creat şi piese „pentru lectură”, de ex. Alfred de Musset)
 personajele comunică şi se comunică prin dialog şi monolog;
 autorul intervine în text doar prin intermediul indicaţiilor scenice (didascalii);
 eul creator se obiectivează prin intermediul personajelor;
 esenţial este conflictul.
Genul dramatic este caracterizat prin unitatea de acţiune, adică strânsa înlănţuire
cauzală a evenimentelor prezentate şi necesara lor motivare intrinsecă.
Teoria modernă a teatrului admite combinarea tuturor categoriilor estetice. După
predominarea uneia dintre ele, s-au catalogat diverse tipuri de piese de teatru: tragedia,
melodrama, piesa eroică, comedia, drama de idei, piesa istorică, tragicomedia, drama simbolică
etc.

CONFLICTUL

 constă în opoziţia între două personaje, atitudini, concepţii, sentimente, personaj şi


societate etc.
 este elementul esenţial care determină acţiunea unei opere epice şi, mai ales, dramatice;
 poate fi: - exterior – între două personaje, personaj şi societate, personaj şi destin,
personaj şi prejudecăţi, personaj şi putere instituţională etc.
- interior – între raţiune şi sentiment, între datorie şi pasiune, între două
imperative morale etc.;

1
 frecvent, în aceeaşi operă, apar ambele tipuri de conflict;
 corespondenţe cu momentele subiectului: - intriga – izbucnirea conflictului;
- punctul culminant – maxima tensiune a
conflictului;
- deznodământul – soluţionarea conflictului;
 rezolvarea conflictului: - în tragedie – prin moartea personajului;
- în comedie şi în unele drame – prin destinderea tensiunii create
pe parcursul acţiunii;
 în lirică – poate să apară un conflict interior între gândurile şi sentimentele poetului.

Genul dramatic, cel mai dogmatizat în estetica antică şi a clasicismului, se bucură azi de o
libertate absolută. Regula celor trei unităţi a fost abolită încă din romantism. Regula de a scrie
piese în scopul reprezentării nu mai este respectată (Alfred de Musset a scris piese spre a fi citite
„într-un fotoliu”). Regula construirii unui conflict care să conducă spre un punct culminant urmat
de deznodământ este negată de teatrul epic (Bertolt Brecht), ca şi de teatrul absurdului (Samuel
Beckett, Eugen Ionescu). Rolul dramei de a implica afectiv spectatorul prin catharsis (=purificare
de orice ataşament la contingent) sau printr-un sentiment de superioritate este negat de efectul
de distanţare (concepţie estetică ce promovează înstrăinarea cititorului de opera de artă în scopul
stimulării spiritului critic). (Eugen Ionescu manifestă dezgust faţă de personajele sale.) Prin
antiteatru, varietate de teatru contemporan, care încearcă să reducă arta dramatică la dialogul şi
metafora scenică, sunt pulverizate concepţiile tradiţionale de personaj şi de acţiune. În
Cântăreaţa cheală, Eugen Ionescu desfiinţează acţiunea dramatică, fiind revelată parodic
importanţa dialogului, a cuvântului. În Aşteptându-l pe Godot, de Samuel Beckett, acţiunea este
anulată, fiind plasată într-un timp iluzoriu.
Caracteristica rămasă constantă este obiectivarea eului creator prin intermediul
unuia sau mai multor personaje cu existenţă independentă.

DRAMA (gr. drama = acţiune)

 Specie a genului dramatic, în versuri sau în proză, cu un conţinut serios, uneori tragic,
prezentată într-o formă familiară, fără a exclude chiar elemente comice. Mai puţin
supusă convenţiilor decât tragedia, tinzând să exprime întreaga complexitate a vieţii
reale, drama se caracterizează prin:
 diversitatea formelor: drame sociale, istorice, mitologice, psihologice etc.;
 tipuri diferite de personaje, sentimente, tonalităţi; atât personaje
individualizate, cât şi tipice;
 conflictul – componentă esenţială – între forţe adesea egale (social, psihologic
etc.) este puternic, determinat de ţelurile personajului, de forţele, sentimentele,
raţiunea, voinţa liberă;
 protagonistul – om complex, îmbinând trăsăturile pozitive cu cele negative;
mai aproape de realitate decât personajele comediei ori ale tragediei;
 deznodământul – mai apropiat de realitate; grav;

2
 stilul – conform mediului social şi cultural în care se situează acţiunea.

 Istoria dramei începe cu drama satirică (dramă cu satiri) din teatrul antic, menită să
destindă publicul după prezentarea trilogiei tragice.
 Evul Mediu cultivă drama liturgică, amestec de supranatural şi cotidian, ieşită din
ceremoniile creştine (mistere).
 În Anglia, epoca elisabetană produce piese de teatru din viaţa burgheză, ilustrând
drama domestică.
 În secolul XVII, în Franţa, autorii de comedii şi de tragedii scriu şi comedii eroice sau
tragicomedii, care, alături de piesele fără convenţii de gen ale lui Shakespeare, Ben
Jonson, Calderon ş. a. preced apariţia, în secolul XVIII, a dramei propriu-zise.
 Drama burgheză (sec. XVIII, iluminism) s-a născut din dorinţa de a înfăţişa pe scenă
subiecte contemporane din viaţa burgheză, îmbinând tragicul cu comicul sub forma,
mai întâi, de tragicomedie sau comedie lacrimogenă. Principiile dramei burgheze au
fost expuse de Diderot şi de Lessing, ei înşişi autori de drame. Vor urma Goethe,
Schiller.
 Drama istorică (sec. XIX1) va fi impusă de Victor Hugo prin prefaţa-manifest la
drama Cromwell (1827), în care susţine amestecul genurilor şi abolirea regulilor
clasicismului, reforme pe care le va ilustra prin drame romantice: Hernani, Ruy Blas
etc. Hugo prezintă drama ca fiind specia literară cea mai reprezentativă pentru epoca
sa, deoarece „topeşte în acelaşi suflu grotescul şi sublimul, teribilul şi bufonul
tragediei şi comediei.” Urmează Alfred de Musset, Alfred de Vigny, Prosper
Mérimée ş. a. 1828-1845 este perioada de glorie a dramei romantice.
 Drama va decădea în melodramă, în care domină pateticul şi sentimentalismul facil.
Teatrul modern
 În sec. XIX-XX, simboliştii practică un teatru poetic, esenţial liric, incantatoriu,
impregnat de hieratism şi mister; textul dramatic este învestit cu înţelesuri simbolice.
 În teatrul expresionist, secolul XX1, accentul cade pe tensiunea din planul ideilor sau
al valorilor morale şi mai puţin pe construcţia veridică a personajelor; este un teatru
abstract şi parabolic.
 Teatrul absurdului, secolul XX2 se caracterizează prin:
- stilizarea tipurilor umane;
- tendinţa spre abstractizare;
- abolirea convenţiilor scenice;
- personajul se goleşte de interioritate, devenind o marionetă;
- aparenţei de raţionalitate în alcătuirea acestei lumi i se substituie absurdul;
- limbajul îşi pierde funcţia de comunicare, nu mai trimite la un plan referenţial,
devenind un mecanism dezarticulat, care se învârte în gol, asemenea unui ac de
gramofon defect, producând doar stereotipii verbale de un comic înfricoşător.
Teatrul absurdului a sensibilizat conştiinţa omului modern la lipsa de sens a existenţei,
la derizoriul condiţiei umane. În teatrul de idei apăruse în registru existenţialist aceeaşi temă
(Jean Paul Sartre, Albert Camus).

3
TEATRUL CLASIC TEATRUL MODERN
Spaţiul scenic este sugerat prin decor şi prin Spaţiul scenic este construit prin apelul la
indicaţii scenice simboluri: spaţiul închis, labirintul etc.
Timpul ca evoluţie a reprezentării este sugerat Timpul este perceput ca încremenire în
prin indicaţii scenice; timp fizic, linear, prezent, ca durată interioară, ca timp
succesiune de evenimente reale. imaginar, mitic, rememorat sau proiectat în
viitor etc.
Conflictul este declanşator de evenimenete, Conflictul are la bază opoziţia dintre eu şi
construit frecvent pe opoziţia dintre două sine, dintre individ şi existenţă, dintre individ
personaje sau grupuri de personaje. şi sistem; este evidenţiat scenic prin dialogul
conflictual.
Personajele au structură tipologică, sunt Personajele nu mai reprezintă individualităţi,
caractere, fiind înzestrate cu trăsături general- ci valori, idei, atitudini supraindividuale,
umane. personaje generice.
Personajul nu mai este un caracter, ci un ins
aflat în căutarea sinelui; personajul-idee.
Puritatea genurilor Amestecul genurilor
Alăturarea comicului şi a tragicului; inserţia
liricului.