Istoria teatrului si genuri teatrale

* Comedie
* Pantomimă
* Romanță
* Tragedie
* Tragicomedie
* Mistere medievale
* Teatrul absurdului
* Dramă

Comedia (fr. comédie; lat. comoedia; gr. Komoida,

„cântec de sărbătoare”) este o specie a genului
dramatic, în proză sau în versuri cu acțiune și
deznodământ vesel și care satirizează realități sociale,
slăbiciuni general – umane sau prezintă situații hazlii.

„Prin conținut și prin modul de rezolvare a

conflictului, comedia se subordonează comicului,
care este o categorie estetică fundamentală, care
denumește una dintre atitudinile esențiale în fața
vieții și a artei, avându-și sursa în dezvoltarea unui
contrast sancționat printr-o gamă larga de reacții
morale, de la compasiune la dispreț, provocând o
participare afectivă specifică, de la zâmbet la râsul cu
hohote.” (Dicționar de termeni literari)

În antichitate, specia era definită prin contrast cu

tragedia, insistându-se asupra caracterului obișnuit al
faptelor și al oamenilor prezentați, spre deosebire de
evenimentele pline de măreție și de caracterul nobil –
din punct de vedere social și moral – al personajelor
tragice.

În viziunea lui Aristotel, comedia este „imitația unor

oameni neciopliți, nu însă o imitație a totalității
aspectelor oferite de o natură inferioară, ci a celor
care fac din ridicol o parte a urâtului. Ridicolul poate
fi definit ca un cusur și o urâțenie de un anumit fel,
ce nu aduce durere, nici vătămare; așa cum masca
actorilor comici este urâtă și frământată, dar nu până la
suferință.”

Cu o bogată ilustrare în cultura universală, fapt ce

întărește spusele lui François Rabelais, potrivit căreia
„râsul este propriu omului”, comedia și-a inventat
numeroase subspecii: de situații, de moravuri,
de caracter, de intrigă, de salon, ori bulevardieră
(vodevilul), cea eroică sau tragică, dar și cea grotescă,
satirică ori amară; așadar o categorie estetică la fel de
diversă ca viața însăși. Râsul este arma imbatabilă a
spiritului omenesc împotriva ridicolului, a derizoriului,
a grotescului, a absurdului din sfera socială, îndeosebi.
Prin umor, ironie, sarcasm, după împrejurări, comedia
biciuiește vicii și moravuri, urmărind corijarea sau
extirparea lor.

François Rabelais (n. circa 1494 - d. 9 aprilie 1553)

a fost un scriitor și medic francez. Spirit umanist,
poliglot, cu largă deschidere culturală, a fost una dintre
cele mai reprezentative personalități ale Renașterii.

Opera care i-a asigurat nemurirea o constituie

romanele Gargantua și Pantagruel, o satiră acidă
la adresa moravurilor acelei epoci, prin care critică
bigotismul, superstițiile și abuzurile clerului, realizată în
maniera grotescului.

Tipuri de comic
Comic de situație
Caragiale folosește scheme tipice , modalități
cunoscute în literatura comică universala , cum ar
fi încurcătură , confuzia , coincidența , echi- vocul ,
revelațiile succesive , quiproquo - ul (= înlocuirea cuiva
prin altcineva , substituirea , acumularea progresiva ,
repetiția ,evoluția inversă , interferență ).

Comic de limbaj
Se realizează prin folosirea particularităților de
limbaj pentru a scoate în evidență caracteristici ale
personajelor.

provenit din incultura :

greșeli de vocabular, deformări fonetice: „famelie”,
„bampir”
etimologie populară: „capitaliști”-cu sensul de locuitori
ai capitalei
lipsa de proprietate a termenilor: „liber schimbist” =
elastic în concepții;
încalcarea regulilor gramaticale și logicii:
polisemia: „ne-am răcit împreună”
contradicția în termen : „12 trecute fix”, „lupte seculare
ce au durat 30 de ani”
asociațiile necompatibile :„industria română este
admirabilă, sublimă, putem zice, dar lipsește cu
desăvârșire”
truismele (= adevaruri evidente ): „un potop care nu
merge înainte, stă pe loc”
construcția frazei
ticuri verbale :
„curat”, „curat murdar” (Pristanda)
„ai puțintică răbdare” (Trahanache)
„eu cu cine votez?”, „nu mă-mpinge
c-amețesc” (Cetățeanul turmentat)
Comic de moravuri
În comedia de moravuri „normele eticii/echității trec în
«panoul central» al problematicii piesei”

-formele fara fond;

-alegerile din trecut;

-coruptia;

-conducerea despotica a prefectului;

-imoralitatea.

Comic de caracter
Comicul de caracter este folosit prin accentuarea,
exagerarea unei trăsături psihologice într-un personaj.

demagogul --> Cațavencu;

ramolitul --> Dandanache;
slugarnicul --> Pristanda;
prostul fudul --> Farfuridi.
Comicul de nume
Zaharia Trahanache --> sugereaza capacitatea de
a se modela usor , ii modeleaza interesul , ordinele
superiorilor de la centru;
Cațavencu --> sugereaza demagogia (' cață ');
Farfuridi - Branzovenescu --> cuplu comic , nume cu
rezonante culinare;
Agamemnon Dandanache --> urmasul prin nume al
teribilului razboinic din „Iliada” lui Homer, Agamemnon ,
cuceritor al Troiei.
Pristanda -->numele personajului este luat dintr-un joc
moldovenesc in care se bate pasul intr-o parte si in alta
fara sa se porneasca niciunde.

Pantomima

Pantomima este o latură a teatrului. Este un teatru

mut, în care acțiunea este prezentată doar cu ajutorul
mișcărilor scenice și al mimicii. Poate avea și un
background muzical.

În general pantomima nu se mai întrebuințează des pe

scenele teatrelor, cu excepția acelor teatre specializate
în acest domeniu și de asemenea a anumitor
festivaluri axate pe acest gen teatral.

Pantomima este bazată mai mult pe simboluri și

sugestii, deoarece nu se folosesc replici, decât mișcări
care sugerează anumite dorințe, senzații și idei.
Pantomima poate reprezenta o soluție pentru actorii
amatori, care vor să se afirme într-un mod plăcut și
ușor de acceptat de public, fiind ajutați desigur de
regizori pe măsură.

Pantomima reprezintă o altă formă a teatrului, un

anumit fel de teatru mai ușor de înțeles și interpretat.

Romanța
Romanța este o poezie lirică sentimentală, de
obicei de inspirație erotică, cântată pe o melodie
lină, melancolică. În Evul Mediu, romanța denumea
poemele epice care celebrau fapte istorice, vitejia unor
eroi și altele. Termenul se folosește ca titlu al unor
creații poetice cu diverse tematici.

Tragedia este o specie a genului dramatic, în proză sau

în versuri, reprezentând personaje puternice, angajate
în lupta cu destinul potrivnic, cu ordinea existentă
a lumii ori cu proprile lor sentimente, acest conflict
soluționându-se cu moartea eroului.

Tragedie
Tragedia este o formă de dramă caracterizată de
seriozitate și demnitate, care de obicei implică un
conflict între un personaj și o putere superioară, ca de
exemplu legea, zeii, soarta sau societatea. Originile
ei sunt obscure dar cu siguranță că este un produs al
bogatelor tradiții poetice si religioase al vechii Grecii.
Mai precis, originile sale pot fi regăsite in ditirambi,
cânturile și dansurile care îl celebrau pe zeul grec
Dionisos, mai târziu preluat de romani ca Bachus.
Se crede că spectacolele acestea extatice și legate
de băutură au fost create de satiri, ființe pe jumătate
țapi care îl înconjurau pe Dionisos la petreceri. De
asemenea, o altă origine a termenului este legată de
cuvintele grecești tragos semnificând ‘țap’ și aeidein- ‘a
cânta’, combinate dând ‘cântece ale țapilor’, din care a
rezultat ‘tragedie’.

Teorii ale tragicului

Filozoful grec Aristotel arată in capodopera sa Poetica

faptul că tragedia are ca efect catharsis-ul (purificarea)
de milă și frică a publicului datorită sentimentelor
și suferințelor personajelor din opera dramatică. Nu
toate operele care sunt subsumate categoriei tragice
au ca rezultat acest tip de final cathartic, chiar unele
dintre ele au deznodământ neutru sau care tinde spre
fericit. În orice caz, ce anume constituie o "tragedie"
este o întrebare destul de frecventă. Unii sunt de
părere că[formulare evazivă] orice poveste cu un final
trist este o tragedie, alții cred că[formulare evazivă]
povestea trebuie să îndeplinească o serie de cerințe
pentru a putea fi considerată drept tragedie (fenomen
adesea observat la Aristotel).

Tragedia greacă
Literatura greacă ar include trei mari scriitori tragici ale
căror opere încă se mai păstrează: Sofocle, Euripide
și Eschil. Cel mai mare festival al tragediei grecești
era Dionisia, unde cei mai proeminenți dramaturgi își
trimiteau de obicei creațiile, câte trei tragedii și o piesă
satirică fiecare. Teatrul roman nu pare sa fi continuat
această tradiție. Seneca a preluat povești grecești,
ca de exemplu Fedra, în piese de teatru latine. Totuși,
tragediile sale au fost mai degrabă privite ca ‘piese
de budoar’, destinate cititului într-o mai mare măsură
decât reprezentării pe scenă.

Un procedeu teatral favorit al multor creatori de

tragedie greci a fost ekkyklêma, un car ascuns în
spatele scenei care putea fi adus pe scenă pentru a
arăta consecințele unui eveniment care s-a petrecut
în afara scenei. Acesta privea de obicei o crimă
brutală, un act de violență care nu putea fi pus în
scenă, dar ale cărui efecte trebuie să fie văzute de
celelalte personaje pentru a avea ințeles și rezonanță
emoțională. Un exemplu faimos al folosirii lui este
omorul lui Agamemnon în prima piesă a lui Eschil,
Orestia, când trupul măcelărit al regelui este adus pe
scenă în procesiune pentru a fi văzut de toți. Variațiuni
sunt folosite în tragedii și în alte piese până în ziua
de azi și dramaturgii îl consideră folositor pentru a
arăta consecințele extreme ale unor acțiuni umane.
Un alt astfel de procedeu era macaraua, mechane,
care servea la ridicarea unui zeu sau a unei zeițe pe
scenă când se presupunea că intra zburând. Acesta a
dat naștere unei expresii: ‘deus ex machina’ (zeul din
mașinărie), adică o intervenție surprinzătoare a unui
factor extern neprevăzut care schimba cursul unui
eveniment.

Tragedia din perioada Renașterii

Antoniu și Cleopatra
Coriolan
Hamlet
Iulius Caesar
Regele Lear
Macbeth
Othello
Romeo și Julieta
Timon din Atena
Titus Andronicus

Tragicomedie

Tragicomedia (din franceză tragi-comédie) este o

piesă de teatru în care conflictul fundamental, tragic,
este însoțit de elemente comice, deznodământul fiind
fericit.
Această specie a genului dramatic, în care tragicul și
comicul se combină în aceeași structură a apărut în
Renașterea italiană și s-a impus cu dificultate, datorită
prejudecății moștenite de la antici, conform căreia
tragicul nu trebuie să se amestece cu comicul.

Hagi-Tudose (1912; de Barbu Șt. Delavrancea) și Akim

(1914; de V. Eftimiu) sunt primele tragicomedii ale
dramaturgiei românești.

Alte tragicomedii românești sunt Goana după fluturi

(1933) de Bogdan Amaru sau Angajare de clovn
(1986) de Matei Vișniec.

Drama

Drama este o specie a genului dramatic, caracterizată

prin ilustrarea vieții reale prin intermediul unui conflict
complex și puternic al personajelor, cu întâmplări și
situații tragice, în care eroii au un destin nefericit.
Dramele acoperă o mare varietate tematică: socială,
istorică, mitologică, psihologică etc. Drama are
tendința de a reflecta întreaga complexitate a vieții
reale, fiind o specie supusă convențiilor, altfel decât
tragedia, folosind atât personajele individualizate, cât
și personaje tipice, din care de altfel a evoluat. Drama
apelează la un limbaj solemn, ce alternează cu cel
familiar, dar poate să recurgă și la resurse lexicale
comice. Componenta esențială a acestei specii
literare rămâne însă conflictul prin care se conturează
personalitatea eroilor dramatici.

Definiție: Drama este o specie a genului dramatic,

în versuri sau în proză, caracterizată prin ilustrarea
vieții reale printr-un conflict complex și puternic al
personajelor individualizate sau tipice, cu întâmplări
și situații tragice, în care eroii au un destin nefericit.
Drama are o mare varietate tematică: socială, istorică,
mitologică, psihologică. Limbajul solemn alternează cu
cel familiar, fiind deseori presărat cu elemente comice.

Cuvântul „drama” vine de la grecescul „drama” sau

franțuzescul „drame” și înseamnă „acțiune”. Drama
este cea mai răspândită specie a genului, fiind mult
mai puțin supusă convențiilor și normelor decât
tragedia și alternând personajele bine individualizate
cu cele tipice. Îmbinarea elementelor tragice cu
cele comice a făcut posibilă o altă specie literară,
cunoscută sub numele de tragicomedie, în secolul
al XVII-lea. Drama s-a manifestat ca specie modernă
în secolul al XVIII-lea, prin scriitorii germani Lessing,
Schiller și Goethe. În secolul romanticilor, specia a
evoluat ca manifestare, deoarece oferea scriitorilor
o mai mare libertate de acțiune, de construire a
personajelor-model din toate mediile sociale, în care
amestecul dintre tragic și comic permite reliefarea
autentică a caracterului uman. Victor Hugo este
cel care a consacrat drama romantică, teoretizând
principalele criterii artistice ale acestei specii în
„Prefața” la drama „Cromwell” (1827), care este
considerată manifestul literar al romantismului.
Fascinația dramei romantice constă în faptul ca
„topește în același suflu grotescul și sublimul, teribilul
și bufonul, tragedia și comedia” și poate, de aceea, au
aderat la această specie numeroși scriitori, în creația
cărora un loc important l-a avut drama istorică.

În literatura română, drama istorică este inițiată

de Bogdan Petriceicu-Hașdeu, cu piesa în versuri
„Răzvan și Vidra” (1867), urmat de Vasile Alecsandri
cu „Despot-Vodă” (1879) și de Al. Davila cu piesa
„Vlaicu-Vodă”. Un loc aparte îl ocupă Barbu
Ștefănescu-Delavrancea cu trilogia istorică a Moldovei:
„Apus de soare” (ultimul an de domnie și de viață al
gloriosului Ștefan cel Mare), „Viforul” (domnia tiranică
a lui Ștefăniță-Vodă) și „Luceafărul” (personalitatea
strălucită a lui Petru Rareș) - drame create în anii 1909 -
1910.

Începând cu perioada interbelică apar noi forme ale

dramaturgiei în teatrul modern. Drama psihologică
de conștiință sau drama de idei (după alți critici) este
reprezentată de Camil Petrescu, cel care a introdus
în literatura română concepte estetice moderne
ca substanțialismul și autenticitatea și a creat
intelectualul lucid, însetat de absolut.

Lucian Blaga este creatorul dramei mitologice, prin

manifestarea filozofică a miturilor esențiale românești:
„Meșterul Manole” care ilustrează mitul estetic
al jertfei creatoare și „Zamolxe” care conduce la
interpretarea mitului mioritic.

Parabola cu accente dramatice este inițiată de

Marin Sorescu, atât în trilogia „Setea muntelui de
sare” (1974), cu piesele „Iona”, „Paracliserul” și
„Matca”, precum și în dramele istorice, în care Vlad
Țepeș. este doar un pretext pentru a caricaturiza
tiranul din orice epocă: „A treia țeapă”(1971),
„Răceala” (1980).

POEZIA

Caracteristicile genului liric:

– Genul liric cuprinde operele literare în care sunt

exprimate direct gândurile, ideile și sentimentele
autorului.
– este genul literar al discursului subiectiv –
folosește persoana I
(monolog liric confesiv) sau adresarea directă –
persoana a II-a (monolog liric adresat).
– cuvântul liric definește o expresie subiectivă
ce ţine mai degrabă de sentimente particulare
(individuale), în opozitie cu poezia epică sau poezia
dramatică (ce include tragedia).
– opera lirică poate fi cultă sau populară.
– poezia este asociată în genere genului liric (dar
există și opere lirice în proză) și este supusă (mai
puţin cea contemporană) unor mijloace formale
precum versul, strofa, ritmul, rima și măsura.
– toate curentele literare au cultivat poezia.
– eul liric (vocea autorului) poate apărea în diverse
ipostaze:
îndrăgostitul, gânditorul, revoltatul, căutătorul unui
ideal, contemplatorul etc.

CUM SPUNEM O POEZIE ?

- ideea evitării artificiului, falsului, pre-judecăţilor de

tot felul, utilizarea de tehnici și șabloane învechite,
utilizarea unor Cum-uri pre-stabilite, a interpretării
„teatrale” și a „cântatului”

ADICA TREBUIE SA NU FIM FALSI SAU TEATRALI

ATUNCI CAND INTERPRETAM, SA NU COPIEM PE
CINEVA PE CARE L-AM VAZUT INTERPRETAND.
- În poezie, prin excelenţă gen subiectiv, principalul
instrument de lucru va fi punerea în situaţie –

Cine-le este chiar Eu – Eu în situaţia dată. Numai

fiind eu, autentic și total eu în situaţie, pot evita
această eroare majoră și totuși destul de comună
în care cad mai ales începătorii: „poetizarea”
sau „interpretarea”în general/cântarea textului/
adăugarea propriei muzicalităţi/capcana tonului.

CAND INTERPRETEZI ESTI CHIAR TU CARE TE

TRANSPUI IN PERSONAJUL DIN POEZIE, SI SPUI
POEZIA DIN PERSPECTIVA LUI FIIND COMPLET
NATURAL.

Prima eroare, cea mai copilărească, este spunerea

textului în funcţie de tăietura versului, „intonarea”
lui de la începutul la finalul versului, când, de fapt,
indiferent câte versuri sau strofe cuprinde, tânărul
actor trebuie să urmărească IDEEA exprimată de la
început până la punct (nu până la final de vers sau
până la virgulă).

NICIODATA NU SPUNEM POEZIA IN FUNCTIE

DE CUM SUNT SCRISE VERSURILE, PROPOZITIA
NU SE TERMINA UNDE SE TERMINA VERSUL, EA
TREBUIE SCRISA PE O FOAIE CA O POVESTE,
IN PROZA, SI ATUNCI IMPARTIM POEZIA IN
PROPOZITII LOGICE. PUNEM PAUZA ACOLO UNDE
SE TERMINA POEZIA, ADICA UNDE ESTE PUNCT.

NU TREBUIE SA COPIEM INTERPRETARILE

ALTORA !

Dacă cel mai adesea prejudecăţile legate de

interpretarea textului, de utilizarea tonurilor, vin din
imitarea unor modele (actori preferaţi), din imitarea
unor recitatori (auziţi la radio sau auziţi și văzuţi la
TV), din mimarea pe loc a unor tonuri la indicaţia
dată de un îndrumător:

„Zi așa!” sau „Asta se zice așa!” = (Cum-uri)

O POEZIE NU TREBUIE SPUSA MECANIC, NU

EXISTA UN ANUMIT SABLON DUPA CARE SA SPUI
O POEZIE, ACEL PERSONAJ, ACELE STARI SE
FORMEAZA IN MOMENTUL RESPECTIV. CEL CARE
SPUNE POEZIE NU TREBUIE SA FIE O MARIONETA,
SA I SE DICTEZE FIECARE MISCARE SI FIECARE
TON, EL TREBUIE SA FIE IN PIELEA AUTORULUI
CARE A SCRIS POEZIA SI SA SIMTA TOATE
ACELE SIMTIRI, ASTFEL II VA VENI NATURAL SA
O SPUNA SI NU VA AVEA NEVOIE DE "SFATURI",
UN INSTRUCTOR TREBUIE DOAR SA IL AJUTE SA
INTRE IN STARE, NU SA II SPUNA "CUM" SA FACA
POEZIA RESPECTIVA.

"ton tandru, trist, melancolic la elegie, ton

mobilizator la imn, ton solemn, avântat la odă, ton
meditativ la meditatie, ton eroic la poem și baladă"
- GRESIT !

NU EXISTA UN ANUMIT TON PENTRU FIECARE

TIP DE POEZIE, NU CONTEAZA CA AM VAZUT UN
ACTOR RENUMIT FACAND UN TON TANDRU LA O
POEZIE ROMANTICA, CEL CARE O SPUNE TREBUIE
SA FIE INDRAGOSTIT DE-A DREPTUL, TREBUIE SA
SIMTA POEZIA, NU SA COPIEZE UN TON AUZIT LA
TV.

CUM ACTIONAM DEFAPT ?

Este însă esenţial pentru tânărul actor să înţeleagă

că nu este nevoie de niciun ton, că tonul este inclus
în logica textului, că gândind efectiv și urmărind
înlănţuirea logică de idei vor rezulta și emoţiile
adecvate și tonalităţile potrivite. Pentru că :
„Arta actorului este un mod de a gândi. Abia în
ordine secundă arta actorului e un mod de a face.” -
Stanivslaski
GRESELI FACUTE IN SPUNEREA UNEI POEZII

- se ascultă în timp ce citesc poeziile și încep să le

reia de mai multe ori până ajung la o muzicalitate și
o „simţire” [care nu mai are, din păcate, nimic de-a
face cu situaţia textului (!)] care le place, le „sună
bine” și pe care vor căuta să o refacă de fiecare
dată când vor spune textul.

„Memorizare versus înţelegere și cercetare”

Textul NU se învaţă cu voce tare.

Vorbitul tare și autoascultarea duc la mecanizare,

declamaţie, mortificare. Apoi, prin contaminare,
tânărul actor începe să lucreze „tonal”,
ascultându-se și autoemoţionându-se, și pe texte
mai puţin sau deloc „muzicale” prin structură.

DACA INVETI O POEZIE CU VOCE TARE, TE VEI

ASCULTA SI AUTOCORECTA DUPA PLAC, VEI
INCERCA SA O SPUI IN ASA FEL INCAT SA SUNE
CAT MAI BINE, CEEA CE ESTE COMPLET GRESIT.
AICI NU E VORBA "SA SUNE BINE", CI SA FIE REAL
CEEA CE SPUI.

Cu alte cuvinte, se virusează tot sistemul, uneori

iremediabil. Dacă, de exemplu, tânărul actor a
lucrat astfel de-a lungul mai multor ani – individual
sau într-un cadru organizat, poate chiar în mediul
preuniversitar de specialitate, va fi mai greu de
luptat cu această „boală”.

Apoi, „simţirea” aceasta autoprovocată,

autoemoţionarea, cum îi spune Viola Spolin, este
la fel de periculoasă, nefiind un proces autentic,
ci unul de autosugestie. Pe când emoţia reală se
naște din asumarea unei situaţii create aici și acum,
emoţionarea aduce o emoţie subiectivă, care nici
măcar nu este menită a fi arătată spectatorilor,
deoarece creează o expunere nenecesară sau
duce la exhibiţionism. Emoţia reală este obiectivă,
spuneam că se creează din asumarea acum și aici
a situatiei. Numai emoţia reală, prezentă, creează
comunicare autentică și imediată.
Aceasta este adevărata comunicare scenică.
Restul este psihodramă, conform Violei Spolin:

PSIHODRAMA INSEAMNA SA ITI ARATI FOARTE

EVIDENT SIMTIRILE, SA LE FORTEZI DOAR CA SA
VADA PUBLICUL CA TU PLANGI, SUFERI, RAZI ETC.
NU TREBUIE SA JOCI PENTRU PUBLIC, TREBUIE
SA SIMTI CU ADEVARAT CE SPUI IAR ASTFEL SA
TRANSMITI SI PUBLICULUI.

" Actorul «nu trebuie să se retragă în lumea lui

subiectivă și să se emoţioneze, după cum nu
trebuie să intelectualizeze „sentimentul”, căci
asta îi limitează expresia. Spectatorii nu trebuie să
fie interesaţi de durerea, bucuria, frustrările și în
general de sentimentele personale ale actorului de
pe scenă. (...) "

NU TREBUIE SA NE ARATE SENTIMENTELE

PERSONALE, CI SENTIMENTELE PERSONAJULUI
IN CARE SE TRANSPUNE, SA II INTELEAGA
INTREAGA VIATA SI DE CE A SCRIS POEZIA
RESPECTIVA, PENTRU CINE, CU CE SCOP ETC.

Confundarea psihodramei cu teatrul îi determină

pe actori să-și exploateze propriile emoţii, în loc
să experimenteze organic, organicitatea fiind în
continuă modificare.

Ce poate face psihodrama altceva decât să stoarcă

lacrimile care izvorăsc din propria noastră durere,
făcând astfel imposibilă detașarea artistică?
Totuși, emoţia proaspăt apărută pe scenă rămâne
detașată, pentru că este utilizabilă numai în cadrul
structurii realităţii» născute acum.

CUM INVATAM O POEZIE ?

1. Citire la prima vedere
2. Transcriere in proza pe foaie
3. Impartirea pe propozitii logice
4. Intelegerea textului
5. Citirea textului in gand
6. La final, cand este invatata, se repeta pe soapta
timbrata.

TIPURI DE POEZII :

Poezia de forta
Poezia filozofică
Poezia lirică
Poezia comica
Poezia dramatica
POEZIA DE FORTA

- Poezia de forţă este un monolog liric adresat în

care autorul, reprezentat de actor, atacă direct/
critică/satirizează
/ridiculizează anumite probleme sociale,
mentalităţi și moravuri.
Textul prezintă o situaţie de revoltă, cere să se
facă dreptate, are scop mobilizator și conţine
ameninţarea unor consecinţe tragice.

EXEMPLU DE POEZIE DE FORTA :

Secetă mare
de Tudor Arghezi

Iată-l, blestemul s-a-mplinit,

înzecit, însutit, înmiit,
Din colb, din glod, din bătătură,
Din vii, din morţi, din dragoste, din ură,
Din staul, din colibă, din turme, din livezi.
Din
Bărăgan, din ţara cât o vezi.
Din scrâșnete, din suferinţă.
Se năzare
Din lanţuri, din cătușe și răbdare.
V-am blestemat din neam în neam.
Când ne rugam și când plângeam.
V-au blestemat și omul și norocul
Să vă ajungă focul.
Și, iată-l, v-a ajuns,
Umflându-se ca-n mare talazul într-ascuns.
V-au blestemat copiii, fraţi de fraţi,
Și plozii nenăscuţi și lepădaţi,
Și orbii, sluţii, capiii, gângavii,
Toţi teferii și toţi bolnavii.
Din jalea celor ce-au gemut și gem
S-a ridicat și cade pe voi acest blestem.
Cine apasă omul pe
Dumnezeu apasă,
Căci amândoi sunt unul și au aceeaș casă.
Simţiși cum a trecut din gură-n gură
Blestemul în porumb și-n arătură?
Și peștera și strunga-l înfiripă,
Și barza șchiopătată, oloagă pe-o aripă.
În iazuri, în pășune, în izvoare,
E blestemul plăpândei căprioare.

Principala problemă de rezolvat din punctul de

vedere al artei actorului autentic este asumarea
profundă a problematicii textului, accesarea
potenţialului de vulnerabilitate (actualizarea
potenţialităţilor virtuale) și comunicarea directă,
reală, nu trebuie să se cadă în generalizare, în
utilizarea uniformă a unui ton „tare”, „hotărât”,
„energic”, „avântat” etc.

Glasul va avea exact intensitatea pe care i-o dă

asumarea problemei aici și acum! Vocea este, ca și
ochii, mimica, trupul, oglinda interiorităţii actorului
în situaţie, manifestarea organicităţii sale. Un mod
de manifestare a acestor consecinţe tragice este
lupta directă – unele texte sunt „de forţă” pentru
că reprezintă adevărate strigăte de luptă cu efect
mobilizator.
POEZIA FILOZOFICA
Poezia filozofica nu apartine unei anumite perioade
de creatie. Cercetatorii operei eminesciene au
ajuns la concluzia ca majoritatea poeziilor lui
Eminescu au un substrat filozofic. Poetul si-a pus
de timpuriu intrebari asupra existentei, incercand
sa dea si raspunsurile la aceste intrebari, fiind
unul dintre aceia care resimt din plin distanta intre
aspiratiile lor si realitatea inconjuratoare.

Motivele cele mai des intalnite in opera filozofica

sunt: timpul (Glossa, Scrisoarea I), geneza si
stingerea universului(Scrisoarea I, Rugaciunea
unui dac), geniul si singuratatea lui(Luceafarul),
cunoasterea prin contemplare(Glossa), moartea.

Poetul porneste in gandirea sa de la Kant, de la

care imprumuta ideea de timp si spatiu ca forme
ale cunoasterii omenesti, dar ale carui categorii le
reduce la una singura: cauzalitatea. El reia aceeasi
problema a raporturilor intre cunoasterea noastra
si realitatea obiectiva, dar ajunge la o solutie
diferita de aceea a maestrului. In formele accesibile
cunoasterii omenesti, lumea nu este altceva
decat reprezentarea mea, declara el intr-o formula
pregnanta.
EXEMPLU :
Luminătorul
de Vasile Voiculescu

Am fost ca nerodul din poveste

Ce căra Soarele cu oborocul
În casa-i fără uși, fără ferestre…
Și-și blestema întunerecul și nenorocul.
Ieșeam cu ciubărele minţii goale, afară,
În lumină și pară,
Și când mi se părea că sunt pline,
Intram, răsturnându-le-n mine.
Așa ani de-a rândul
M-am canonit să car lumina cu gândul…
Atunci ai trimis îngerul tău să-mi arate
Izvorul luminii adevărate:
El a luat în mâini securea durerii
Și a izbit năpraznic, fără milă, pereţii.
Au curs cărămizi și noroi puzderii,
S-a zguduit din temelii clădirea vieţii,
Au curs lacrimi multe și suspine [...]

POEZIA LIRICA

Este o formă de poezie aparținând de genul liric, prin

care autorul încearcă să transmită propriile sentimente
și starea de spirit. Poetul liric nu relatează întâmplări și
nu descrie personaje sau acțiuni, așa cum se întâmplă
în poezia epică.
EXEMPLU :

Mânioasă
de George Coșbuc

Am să merg mai înspre seară

Prin dumbrăvi, ca mai demult,
În priveghetori să-mi pară
Glasul Linei că-l ascult.
Mai știu eu ce-aș vrea s-ascult!
Că-n zori Lina sta-n portiţă,
Sălta-n vânt a ei altiţă,
Vântul îi sălta-n cosiţă
Și-i făcea floare-n obraz:
Eu mergeam la plug în laz,
Și, când trec, Lina s-ascunde,
Parcă nici nu m-a văzut.
Îi vorbesc, și nu-mi răspunde,
Nu-mi răspunde!
Și-o întreb, și nu-mi răspunde!
Și mă mir ce i-am făcut! [...]

POEZIA COMICA

Poezia comică este acel text liric în care se relatează

într-o
viziune jovial-satirică sau critic-ironică o serie de
situaţii
(întâmplări) prin care trec personajele, cu scopul de
a îndrepta moravuri și mentalităţi. Conflictul în genul
comic este relevant și deznodământul vesel.
Fabula, specie a genului epic (cel mai adesea
versificată),
poate fi considerată poezie comică dacă elementele
umoristice sau satirice ale textului prevalează
caracterului moral-filozofic. De asemenea, dintre
speciile genului liric, satira este adesea realizată în stil
comic.
Instrumentele de lucru ale actorului sunt aceleași,
accentul cade pe naraţiune, iar elementul „umoristic”
nu trebuie căutat („jucat” actoricește) deoarece reiese
din relatarea situaţiei prezentate de text. De asemenea,
latura ironică, satirică, ridicolul, atacul politic reies, ca
și scopul acestui tip de scriitură – acela de a îndrepta
mentalităţile, caracterele, moravurile, de a corecta
aspectele negative din viaţa unui individ sau a unei
societăţi.
„Virulenţa” satirei, „forţa” ironiei sau „amuzamentul”
situaţiei depind de capacitatea de asumare a actorului.
Cu cât mai bine va înţelege situaţia și problemele
descrise în text, cu cât mai mult și le va asuma, se va
identifica cu ele, cu atât va fi mai convingător actorul
(iar autorul își va atinge scopul).

EXEMPLU :

Slugă la spân
de Victor Eftimiu

Am plecat după stăpân

Și am nimerit la un spân:
– Spânule, bătrânule,
Ia-mă sluga ta, stăpânule!
Nu căta ca n-am obiele,
Că-mi vezi oasele prin piele!
Sunt mai vrednic decât par!
Știu să tac ca un ţipar,
Car apă, mă duc la sapă,
Când îi prinde cu dihonii,
Îţi adorm coconii,
Când îi vine toana
Îţi astâmpăr cucoana!
Simbrie mare nu-ţi cer
Atât doar cât să nu pier:
Un codru de mălai
Când vei putea sa-mi dai,
O haină veche din ladă,
Un surtucel când o da zăpadă,
Două zile la Drăgaica
Să mă duc să-l văd pe taica; [...]

POEZIA DRAMATICA

Denumirea se referă, desigur, la conţinut, iar textul de

forţă se pretează acestei încadrări, ca și textele lirice
narative, filozofice, confesive și/sau adresative care
au un subiect dramatic (de exemplu lirica de dragoste
neîmpărtășită) sau chiar tragic.
EXEMPLU :

Adio
de Vasile Alecsandri
De-aș trăi cât lumea-ntreagă,
Gândul meu la tine, dragă,
Vecinic, vecinic va zbura,
Ș-orice e mai sfânt în mine,
Dulce înger! pentru tine,
Pentru tine-1 voi păstra.

Cea mai blândă-a mea gândire,

Cea mai gingașă simţire,
Cel mai falnic dor al meu
Ţie numai, numai ţie
Le închin pentru vecie
Ca la însuși Dumnezeu!

Tu, fiinţă de slăvire!

C-un cuvânt, cu o zâmbire,
Cu un dulce sărutat!
Mi-ai dat suflet, mi-ai dat viaţă,
Și a raiului dulceaţă
Tu în sânu-mi ai vărsat!

Tu mi-ai dat cu-a ta iubire

Acea naltă fericire,
Acel simt dumnezeiesc
Ce puternic ne supune
Și ne-naltă de ne pune
Sus, pe tronul îngeresc!

Tu, Eleno!... dar, vai mie!

Într-o noapte de urgie
Cerul crud ne-a despartit!
Tu te-ai dus,te-ai dus iubita...
Fericirea-mi nesfarsita
Intr-o clipa s-a sfarsit!

Ultima modificare: 17:12