UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE ARTE “GEORGE ENESCU” , IAȘI

FACULTATEA DE TEATRU
SPECIALIZAREA: MANAGEMENT CULTURAL

MANAGEMENT CULTURAL

MIRON ANDREEA GABRIELA – CĂS CERBU AN I

Actor,
catharsis,
dramaturg,
dramaturgie,
dramă,
scenă,
scenic,
scenograf/scenografie,
scriitură teatrală,
tragedie,
tragic.

Actorul este artistul prezent pe spațiul scenic cu scopul de a cționa și a vorbi într-un univers
ficțional pe care îl construiește. Actorul imprimă fiecăruia dintre rolurile sale personalitatea
proprie. Potrivit sistemului lui raig, actorul își pierde din importanță, deoarece punerea în scenă
dobândește însemnătate, acesta devenind supra-marionetă și trebuie să se supună plasării în
functie de hotărârea regizorului. Stanivslaski cere actorului să caute în adâncul personalității sale
emoționante, recomandare aprofundată de Lee Strasberg și Studioul actorului care solicită
explorarea inconștientului. Actorul enunță un discurs, este autorul unei acțiuni, construiește un
subiect al acțiunii/discursului acceptabil pentru spectator. El construiește o relație interpersonală
puternică cu acesta. În sens semiologic, actorul este un personaj caracterizat printr-un proces.
Scapin este actorul fabricant de viclenii, junele prim este actorul îndăgostit care caută să
cucerească și totodată caracterizat printr-un anumit număr de trăsături diferențiale, mascul sau
femelă, puternic sau neputernic, tânăr sau bătrân. Opozițiile care definesc actorii într-o operă
clarifică structura și sensul acesteia, astfel la Racine nu acționează opoziția rege/non-rege, ci
puternic/neputernic, iar la Moliere se observă opoziția pertinentă tânăr/bătân.

Catharsis este un cuvânt grec care însemnă purificare, epurare, dar și purgație. Plecând de la
aceste conotații, Aristotel elaborează teoria Tragedia este o imitație – mimesis, a unei acțiuni,
care prin intermediul milei și fricii produce epurarea unor astfel de emoții. Astfel , acesta
produce imitarea evenimentelor pentru a provoca emoții în situații de frică, milă și obține prin
spectacol o eliberare de aceleași emoții. Aristotel stimulează emoția și o purifică. Catharsis-ul are
un efect liniștitor. Prin distanță, teatrul grec, împlinea catharsis-ul, tragedia devenea un spectacol
al condiției umane, „eroii tragici nu sunt cu adevărat măreți decât în amfiteatrul de sub cerul
liber”1

Dramaturgul în sens tradițional este autorul dramatic, iar în sens modern reprezintă asistentul
regizorului care realizează munca de pregătire, alege texte, cercetează, asistă la punerea în scenă.
De cele mai multe ori, regizorii rămân fideli dramaturgilor cu care au colaborat. Vitez nu își
dorea un ajutor în gândire, el însuși îndeplinea și munca dramatargului.
Dramaturgia era considerată munca autorului operelor teatrale, dar actualmente dramaturgia este
unul din acei termeni din teatrologie care are trei accepții. Dramaturgia reprezintă studiul
construirii textului de teatru, Dramaturgia clasică în Franța, de J. Scherer este studiul scriiturii și
poeticii teatrului clasic. Dramaturgia desemnează studiul scriiturii și poeticii reprezentației. Este

1
Octavian Saiu, În căutarea spațiului pierdut, editura Nemira & Co, București, 2008, pagina 30
activitatea dramaturgului care face studiul concret al raportului textului și al reprezentației cu
istoria.

Cuvântul dramă este de origine grec și înseamnă acțiune. Acest cuvânt acoperă la modul
general, dar și confuz orice formă de acțiune teatrală. Din secolul al XVIII-lea cuvântul
dobândește un sens mai precis, acela al operei teatrale, un fel de amestec realist de tragedie și
comedie.Este urmat de un adjectiv cu valoare istorică: dramă burgheză, romantică, simbolistă,
modernă. Hugo și Hegel considerau drama ca fiind o oglindă de concentrare. Drama care îmbină
în acelși suflu grotescul și sublimul, teribilul și bufonul, tragedia și comedia. (Preface de
Cromwell). Criticii contemporani consideră cuvântul dramă o formă de teatru neexplicit comică
și un cuvânt vag.

Cuvântul scenă are două înțelesuri. Reprezintă locul unde se produc comedienii, în opoziție cu
salam loc unde se găsesc sepctatorii – spațiu. Scena este de asemenea o secvență din textul
teatral, care corepsunde unei configurații de personaje.
Scenic, actul scenic al unui personaj este compus din acte de limbaj și acțiuni fizice pe care le
efectuează și care constituie un ansamblu căruia i s-ar putea da un nume. Exemple de acte
scenice, regele Learse străduie să readucă la viață pe fiica sa Cordelia, Hamlet ucide pe Polonius,
Hermiona injuriază pe Oreste care a răzbunat-o. Actul scenic poate fi considerat un text complex
care determină o secvență.

Scenograf/scenografie
Scenograful este artistul responsabil de întreg aparatul vizual al reprezentației. De el depind alti
artiști cum ar fi costumierul, eclerajistul care sunt supuși maestrului spațiului, și anume,
scenograful. Marile reușite în punerea în scenă se datorează colaborării armonioase dintre regizor
și scenograf. În regia contemporană, scenografia este o construcție care are ca scop mai puțin să
creeze un spațiu concret mimetic, sau chiar simbolic.Contradicția scenografiei contemporane este
că în timpul chiar în care își vede crescând rolul, este constrânsă a-și organiza un spațiu gol care
este modă dar și necesitate a teatrului contemporan.

Scriitură teatrală
A. Scriitura textuală
Scriitura unui text teatral are trăsături specifice.
Autorul dramatic cunoște foarte bine codul teatral al timpului său, este legat de universul
enciclopedic al eventualului său spectator și își imaginează tipul de teatru, de punerea în scenă,
de comedian care va juca textul său.
Autorul dramatic nu scrue pentru a se rosti, ci pentru a declara că nu el este cel care vorbește,
vocea sa nu se face auzită, ci, indirect, prin didascalii. Chiar dacă acestea dau toate detaliile
eventualei puneri în scenă, ele nu pot totuși indica nici aspectul concret al locului.
B. Scriitură scenică
Înseamnă acel text secund numit caiet sau note de punere în scenă. Metaforic, scriitura scenică se
identifică cu punerea în scenă, producând acel text spectacular pe care De Marinis îl numește
reprezentația ca text, textul scenic fiind o combinare de semne care se oferă spectatorului.

Tragedia este reprezentația unei acțiuni alese și întregi, de o oarecare ăntinedere, într-un limbaj
împodobit cu diverse feluri de podoabefolosite diferit, potrivit părților operei ; reprezentația este
închipuită de personajele dramei și nu povestită; și care, stârnind mila și frica realizează epurarea
acestor emoții, conform lui Aristotel.
Tragedia greacă s-a născut o data cu cetatea Atena, sub forma sa de democație și durează
aproape un secol și are origine religioasă. Tragedia ateniană păstrează din caracterul său civic
trăsături esențiale: fondul este conflictul eorului ci cetatea. Tragediile culte Perșii, Prometeu
înlănțuit, de Eschil, Antigona, Oedip rege, de Sofocle, Troienele, de Euripide. Tragedia franeză
clasică pune în scenă conflictul eroilor cu legile care îi depășesc. La Corneille le transcend prin
sacrificiu, La Racine legile îi distrug, pentru că ei sunt deja prizonieri. Vorbim de tragedie,
apropo de Shakespeare când structura operei corespunde mai mult sau mai puțin scemei eroului
în fața cetății și a legilor sale: Macbeth, regele Lear, Coriolan, Antoniu și Cleopatra.”Tragedia
ne-o procură prin vederea eternei justiții care impregnează cu puterea sa absolută justificarea
relativă a finalurilor și pasiunilor unilaterale.” 2

Tragic
Sentimentul tragicului este cel pe care îl trezește tragedia, dar mai profund. Este dificil de definit,
dar datorită lui Hegel “Tragicul constă în aceasta: când într-un conflict cele două părți ale
opoziției au în sine dreptate, dare le nu pot realiza adevăratul conținut al țelului lor decât negând
sau rănind cealaltă putere, care și ea are aceleași drepturi, încât cele două părâi se fac astfel
vinovateîn moralitatea lor și prin însăși această moralitate.” 3 Goldman reia definița dată de Hegel
și spune că tragicul constă în prezența în același loc a două exigențe contradictorii, ambele dotate
totodată cu forță și valoare, și de care eroul nu se poate achita în același timp. Acesta este sensul
fatalității tragicului sau prezența destinului, care împinge eroul la eroare sau la greșeala tragică,
care este o eroare de judecată.Rezultatul psihologic al tragicului este catharsis-ul, acea eliberare
care îl face să treacă de laa simpatia dureroasă pentru erou la satisfacția de a fi la același nivel cu
libertatea eroului.

Bibliografie:
Ubbersfeld Anne, Termenii cheie ai analizei teatrului, editura Institutul european, orașul Iași.

2
Hegel, 379
3
Hegel, 377