VLAD MUGUR

Vlad Mugur a fost fiul regizorului Val Mugur .S-a nascut pe 22

iunie 1927, la București. A absolvit Institutul de Teatru cu spectacolul de licență Unchiul Vania
de Cehov, ca șef de promoție. După absolvire a lucrat atât în Teatrul Armatei cât și la Facultatea
de Teatru, unde a fost lector la clasa Aurei Buzescu și la cea a lui Nicolae Bălțăteanu, din care
făceau parte actorii Gina Patrichi, Silvia Popovici, Sanda Toma, Anca Verești, Gheorghe
Cozorici, George Constantin, Victor Rebengiuc, Constantin Rauțchi, Amza Pellea. În 1956 a fost
angajat ca prim regizor la Teatrul Național din Craiova. Urmat de promoția unde era lector a
creat Tragedia optimistă de Vsevold Vișnevski și Hamlet de Shakespeare, iar Cozorici a fost
protagonistul. În 1958 și-a desfășurat activitatea în mai multe teatre. A plecat la Teatrul Național
din București, a montat și la Teatrul maghiar din Târgu Mureș, la Teatrul Bulandra, Teatrul din
Galați și Teatrul Regional din București. Când devine director al Teatrului Național din Cluj,
între anii 1964-1971, pune în scenă Constructorul Solness de Ibsen, ifigenia în Aulis de Euripide,
Pisica în noaptea Anului Nou de D.R. Popescu, Caligula de Camus, Visul unei nopți de vară de
Shakespeare, însă pentru ultimele trei i-au fost interzise repetițiile în 1971. Deși a plecat în Italia,
s-a stabilit mai întâi în Germania, la Munchen și a colaborat la Radio Europa Liberă. În 1973 s-a
mutat la Konstanz împreună cu soția lui, Magda Stief. Aici a montat mult, iar la Hanovra a
regizat Doi gemeni venețieni, denumit un Goldoni în aer liber care a avut succes la public și a
stârnit interesul mai multor critici de teatru. A înființat la Munchen Ansamblul Vlad Mugur,
urmând ca după 1990 , când a lucrat la Munster să se întoarcă în țară unde a preluat direcția
Teatrului Giulești și l-a denumit Teatrul Odeon.
Vlad Mugur s-a întors acasă atunci când a crezut că poate, din nou,
să se exprime liber şi autentic, în teatrul pe care dorea să îl facă. A refăcut sala Majestic și a pus
în scenă Mincinosul lui Goldoni. Folosirea măştilor în spectacolul Mincinosul răspunde unei
căutări stilistice legate de limbajul teatral: Pulcinella costumat în tradiţia commediei dell’arte,
pantalon şi tunică de culoare albă, cu mască, iese în scenă dintr-o ladă mare pe care scrie
Recuzită. Vlad Mugur argumentează convingător că nicio formă de expresie teatrală nu e
depăşită; dacă e întrebuinţată adecvat, devine convingătoare şi resemnifică, în context, elemente
specifice de limbaj. În Mincinosul, un alt moment vizual puternic, prin care Vlad Mugur îşi
exprimă propriul stil teatral, este cel al serenadei comandate de Florindo pentru Rosaura, când
canţoneta este interpretată de un soi de marionetă supradimensionată; soluţia tehnică era actriţa
Medeea Marinescu, aşezată pe umerii unui alt actor şi grimată puternic, de fapt, cu o mască
desenată direct pe faţă. În aceeaşi măsură, prezenţa măştii în Mincinosul este şi o soluţie cerută
de dramaturgia lui Goldoni. Rosaura şi Colombina ies în stradă şi nu trebuie să fie recunoscute;
și astăzi, la Veneţia, cel mai simplu este să se folosească o mască, ceea ce se întâmplă şi în
spectacol. Iar jocul dintre ele şi Lelio este jocul ambiguităţii identitare, joc prin excelenţă
teatral.
De amintit unele spectacole renumite pe care le-a realizat în țară:
Căderea Troiei devW. Jens, la Teatrul Mic în 1994, Scaunele de ionescu în 1996, Doi gemeni
venețieni la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Scandal cu publicul de Peter Handke, la Teatrul
Tineretului din Piatra Neamț în 1997, Livada de vișini la TMSC în 1998, Crima din strada
Lourcine de Labiche la Piatra Neamț și TMSC în 1998, Așa este (dacă vi se pare) de Pirandello
în 1999 la Teatrul Național din Craiova și TMSC în 2000, Slugă la doi stăpâni în 1999,
Carnavalul bârfelor în 2000, ambele de Goldoni la Craiova, Doi gemeni venețieni la Teatrul
Nottara în 2000. În 1999 a primit Premiul UNITER pentru întreaga activitate.
A revenit, după 30 de ani la Teatrul Național din Cluj, unde a început pe 22 martie 2001
pregătirile pentru Hamlet, cu Sorin Leoveanu în rol titular. Avanpremiera a avut loc pe 22 iunie
2001, iar Vlad Mugur s-a stins din viață o lună mai târziu, la Munchen.
În emisiunea Profesionișii moderată de Eugenia Vodă, aceasta spune despre Vlad Mugur că la 44
de ani s-a produs o ruptură, când s-a trezit în Italia că vindea cărți fără succes însă. I-a plăcut
ideea la care s-a oprit Vlad Mugur, care parafrazându-l pe Stanislavschi spune că teatrul nu e
viață, viața e o enciclopedie teatrală.
„Cred că nu sunt orgolios, cred că nu sunt un om rău, cred că nu sunt deloc răzbunător, cred că
am caracter, că sunt generos și cred în oameni. Cred că n-am voință, cred că fac concesii din
slăbiciune, nu din oportunism, cred că n-am avut curajul să transpun în artă tot ceea ce am crezut,
cred că mai am timp, cred că n-am reușit să-mi împlinesc cariera în măsura în care și-a împlinit-o
cu un singur spectacol – chiar cu un singur spectacol – Tadeusz Kantor, cred că am fost fericit în
viață, cred că am o nevastă pe care mi-a trimis-o mama, cred că am fost cartofor, cred că am
muncit mult, că am pierdut timp, cred că am fost blestemat să fiu un peregrin, hai să zic un
nomad, cred că nu sunt un aventurier decât foarte rar, dar atunci decis, dovadă plecările. Cred că
am o proastă memorie a numerelor și a numelor și cred că am perfectă memorie când lucrez pe
scenă, până la cele mai mici detalii. Am presimțiri, viziuni ce de multe ori se îndeplinesc și vise
de care uneori mă bucur, alteori mi-e frică, pentru că, de cele mai multe ori, se întâmplă. Cred că
am îmbătrânit, dar că gândesc mai tânăr decât acum 25 de ani. Cred că mai sunt capabil de o
aventură teatrală, dacă mai am ocazia, cred că nu mint și sper să fi spus adevărul. Apropo de
afirmația că mă cred astăzi mai tânăr în gândire decât acum un sfert de secol, Sandu Dabija îmi
spunea, după unul dintre spectacolele cu Livada de vișini din București, că e o prostie, că nu e
deloc adevărat că gândesc tânăr fiindcă numai un senil cu geniu poate imagina scena finală, când
geamantanele fiind luate de pe patul de copil, apare de sub pat, pe sub pături, o mână care le
împinge, mâna servitorului Firs, care se ascunsese ca să rămână în casa ce-l va îngropa. Deci,
după părerea lui Sandu Dabija, sunt mai senil decât acum 25 de ani. Părerea mea: nu sunt de
părerea lui!”1

Bibliografie:
La vorbă cu Vlad Mugur” de Florica Ichim, Revista „Teatrul Azi”, București, 2000)
http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/arte/vlad-mugur

1
(Fragment din volumul, „La vorbă cu Vlad Mugur” de Florica Ichim, Revista „Teatrul Azi”, București, 2000)