ALEXANDRU TOCILESCU

Marele regizor, Alexandru Tocilescu s-a născut la 27 iulie 1946, la

București și a încetat din viață pe 29 noimebrie 2011. A absolvit Institutul de Arta Teatrală și
Cinematografică. Dacă mergem pe urmele acestui minunat om aflăm că a fost regizor de teatru și
de opera, a regizat piese de teatru de success și filme. În semn de recunoștință pentru implicarea
sa totală în teatru a primit premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol – O scrisoare pierdută,
în 1999, Premiul UNITER pentru întreaga activitate, în 2002 și premiul pentru Cea mai bună
regie cu piesa, O zi din viața lui Nicolae Ceaușescu la Festivalul Comediei Românești în 2006.
Filmele regizate de regizorul Alexandru Tocilescu sunt Bani de dus, bani de-ntors în 2005,
Ultima haltă în Paradis, în 2002 și Tristețea vânzătorului de sticle goale în 1981.
În emisunea Profesioniștii, moderată de Eugenia Vodă, aceasta avându-l
invitat chiar pe regizorul Alexandru Toccilescu îl numește “profesionist al teatrului”. Cu toții îl
cunoaștem cu numele de Toca, despre care însuși regizorul ne spune că Toca este prescurtarea
numelui său, incă din clasa I. Urmărind cu interes și mare drag, emisunea, mi se pune un zâmbet
pe buze când Toca povestește o întâmplare amuzantă. El fiind mereu la modă, a purtat și
pantaloni largi, din cauza cărora a căzut și și-a rupt o mână. La gât purta pietre, lanțuri,
medalioane, care nu aveau o însemnătate neapărat, dar pentru că era superstițios avea senzația că
acestea îl protejează. Eugenia Vodă îl clasifică pe Toca între Gargantua si Don Quijote. Acesta
afirmă că nu se poate obișnui cu ideea de vârstă, că a înaintat în vârstă, dar a rămas captiv la
vârsta majoratului pentru că astfel se simte. Poate și zodia leu în care este născut să îl facă un
luptător și iubitor de viață, dar știm sigur că era numit “un leu încă tânăr”, după cum Eugenia
Vodă afirmă în cadrul emisunii. El a recunoscut public că nu a citit niciodată vreo carte despre
teatru, pentru a nu fi influențat, ci a căutat să fie original și să poarte amprenta lui Tocilescu,
având un mare respect pentru semnătura proprie. I-ar fi plăcut să facă revistă, dar nu a reușit să
se înțeleagă cu nimeni acolo, de aici și nu numai, încă din studenție iese la iveală rebeliunea
marelui regizor. Idealul său este trăirea.
In 1987 a plecat în Germania și a stat pâna în 1993, fiind obligat pentru a i
se salva viața conform doctorilor care îl tratau. Acolo a făcut un transplant de rinichi, dar care a
rezistat doar un an jumătate. „Am putea vorbi de Toca ca de o ființă mai vie decât celelalte,
dublat fiind și de suferința lui de care aparent își bătea joc. Sunt puțini oameni care pot să-și
trateze cu detașare o suferință atât de gravă, copleșitor de complicată. Din două în două zile făcea
dializă. Și totuși avea putere să vină la repetiții, să lucreze, să se enerveze chiar, lucru care era
benefic. Enervările lui erau purtătoare de creativitate. Pentru mine, Toca rămâne, poate, după
Liviu Ciulei, cel mai viu regizor cu care am lucrat”. 1 Tot în interviul acordat Eugeniei Vodă, în
cadrul emisiunii Profesioniștii, Alexandru Tocilescu ne spune că pentru el, teatrul este efemer,
iar regizorul poate fi numit un magician al teatrului,”când îi iese bine chestia”. Este caracterizat
de către moderatoarea emisunii ca fiind un boem, independent, ușor anarhic.
Pe data de 7 iulie 2011, a primit o stea pe Walk of Fame din București.
După dezvelirea plachetei cu steaua care-i purta numele pe Aleea Celebrităților din Capitală,
maestrul a glumit în stilul său propriu și inconfundabil spunând: “Nu mă așteptam să fie atâta
lume și asemenea lume. Și eu îmi iubesc actorii și i-am iubit întotdeauna, dar nu mă așteptam ca
și ei să mă iubească pe mine, pentr că eu mai urlu, mai fac urât. Uite că m-au iertat de toate” .
1
CÂND TOCILESCU (NE) LIPSEȘTE…
de Maria Sârbu
https://fnt.ro/2017/cand-tocilescu-ne-lipse%C8%99te/?fbclid=IwAR2YCgdPUhZJAi2axWXQnlU-
_IF3K_WftB2OXuYQyg5j8AycwKHkNgDzh7w
Florica Ichim, îl caracterizează pe Tocilescu astfel: „Personaj fabulos, regizor pe măsura
personajului, considerându-se liber într-o ţară carcerală şi-ntr-o lume agresivă, Alexandru
Tocilescu nu poate fi reconstituit doar de cei dinafara sa, care s-au bucurat de prezenţa-i ori de
dispreţul său. Când, la început de mileniu, am încercat să dibui zonele misterioase ale
personalităţii sale, el n-a adus la vedere decât ceea ce bănuiam deja. Platoşa sa, construită cu
migală, era de fapt, armură cu viziera trasă. Aşadar, în aceste volume, n-am adus mărturii de la
cei apropiaţi (rude, prieteni, cunoştinţe) decât atât cât au luminat ceva dintr-un spectacol. L-am
lăsat pe Toca să povestească doar ce vrea el şi am completat cu ceea ce au înţeles ceilalţi din
spectacolele lui. Scenograful Dragoș Buhagiar afirma că „Toca murea și învia, stătea un timp și
apoi revenea cu o forță uriașă; Toca avea fler la oameni, avea fler la făcut distribuții, căci făcutul
distribuțiilor e un lucru important, din câte am observant eu și ține de talent, de intuiție. Pentru el
talentul era principalul, precum și potențialul unor oameni și niciodată alte dorințe – doar cele
legate de teatru. Asta e genial în lumea în care trăim. Toca i-a ajutat pe unii să se redescopere, să
se reinventeze. Cu Toca ne-am îndepărtat, ne-am apropiat, dar a existat întotdeauna respectul. Eu
cred că teatrul trebuie să aibă la bază numai genul acesta de abordare: respect, profesionalism…
E complicat să vorbești despre Toca la trecut. E foarte ciudat. Și dacă ne sunt atât de vii
imaginile acestor spectacole, înseamnă că putem vorbi la prezent despre Toca. Mă consider un
norocos că am făcut parte din viața lui Toca și Toca a făcut parte din viața mea. El mi-a schimbat
viața. Te provoca în așa fel încât să apuci altă cărare”.
După moartea regizorului, presa americană ne spune despre el că „A fost o
flacără care a ars pentru teatru”, scria „Washington Post”.
Personal, mă bucur că am avut ocazia să îl descopăr pe omul Alexandru
Tocilescu care era de o sinceritate de speriat și spunea exact ce simte, ce gândește. Un om care s-
a folosit de boala lui pentru a deveni mai puternic, optimist. Cred că singura lui dorință era să se
simtă liber și să guste libertatea fără bariere. Rămâne, așadar, un exemplu pentru noi toți, un
mare artist care nu a murit niciodata, deoarece încă îl simțim printre noi datorită pieselor sale
care se joacă și se vor juca mult timp înainte.

Bibliografie:

CÂND TOCILESCU (NE) LIPSEȘTE…

de Maria Sârbu
https://fnt.ro/2017/cand-tocilescu-ne-lipse%C8%99te/?
fbclid=IwAR2YCgdPUhZJAi2axWXQnlU-_IF3K_WftB2OXuYQyg5j8AycwKHkNgDzh7w

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/arte/alex-tocilescu