Julianna Nagy Master anul II

Cadavrul viu
Lev Tolstoi Regia: Gelu Colceag, Asistent regie: Emil Gaju,Regia tehnica: Paul Tanase , Silviu Negulete, Traducere: Alexandru Kiritescu , Tamara Gane, Decoruri: Stefan Caragiu, Costume: Florilena Popescu Farcasanu, Muzica: Nicu Alifantis, Coregrafie: Roxana Colceag, Distributia: Feodor Vasilievici Protasov (Fedea): Mircea Rusu, Elisaveta Andreevna Protasova (Liza): Dana Magdici, Anna Pavlovna, mama Lizei: Simona Bondoc, Sasa, sora Lizei: Maria Popistasu, Viktor Mihailovici Karenin: Marius Bodochi, Anna Dmitrievna Karenina, mama lui Karenin: Ilinca Tomoroveanu, Serghei Dmitrievici Abrezkov, print: Mircea Albulescu, Masa, o tiganca: Maria Buza, Ivan Makarovici, tatal Masei: Mihai Persa, Nastasia Ivanovna, mama Masei: Ileana Iordache, Afremov, patronul tractirului: Emil Gaju/ Emil Muresan, Korotkov, intreprinzator falimentar: Doru Ana/ Marcelo Cobzariu, Petrusin, avocat: Mihai Niculescu, Stahovici, poet: Gavril Patru, Ivan Petrovici Alexandrov: Alexandru Bindea, Petuskov: Grigore Nagacevschi, Artemiev, individ dubios: Emil Muresan/ Adrian Dragusin, Procurorul: Marius Florea Vizante, Judecatorul: Alexandru Hasnas/ Marin Negrea, Aprodul: Mircea Cojan, Avocatul lui Fedea: Marin Negrea/ Alexandru Hasnas, Doctorul: Liviu Craciun, Maria Vasilievna: Catita Ispas Berceanu, Ofiterul: Adrian Dragusin, Duniasa, servitoarea: Raluca Petra, Gasa: Natalia Calin, Katia : Afrodita Androne, Ustia: Mihaela Dumitru, Liuba /Brigitte: Oana Vanatoru, Soprana /Doica: Simona Coman, Primul lacheu: George Sarbu, Al doilea lacheu: Mihai Bunea, Vagabonzii: Virgil Gataiantu & Razvan Vasilache & Bogdan Tudor, Vardistul: Marcelo Cobzariu, Chitaristii: Razvan Grigorescu & Vlad Vedes, Violonistul: Florin Bogan, Corul Tiganilor: Grupul coral Da Capo, Copiii: Cristina Constantinescu & Lucian Stan & Alexandru Coman

Dupa piesa n sase acte Cadavrul viu, Tolstoi n-a mai scris nimic important, n afara de nuvela Hagi Murad. Asta se intimpla n 1900. Autorul avea 72 de ani. Subiectul piesei ii fusese inspirat de un fapt divers, petrecut prin 1897, cind un barbat isi inscenase o sinucidere, iar sotia i se recasatorise. Ca si n piesa, adevarul se aflase si urmase un proces. Personajul lui Tolstoi, Protasov, nu e insa doar un alcoolic si un destrabalat. E un om care nu gaseste nici un sens vietii, un disperat de conditia umana. El fuge de acasa, ca insusi Tolstoi, voind sa-si piarda urma. Sinuciderea lui nu e o farsa, ea e pur si simplu ratata din neputinta. Daca nu si-ar fi povestit, la betie, viata, Protasov n-ar fi devenit un cadavru viu si n-ar fi tulburat linistea familiei sale. In orice caz, el n-a dorit asta. E in fond un om generos, bun, cultivat. Doar ca nu poate da vietii lui

un rost si, desi isi iubeste sotia, o paraseste ca s-o dezlege de orice obligatie, de el insusi, care-i este povara, crezind ca asa o face fericita. Gelu Colceag si-a desfasurat imaginatia scenica intr-o super productie captivanta, in care iti vine sa crezi ca a investit dolari, nu lei, desi in realitate a investit numai talent. Principalul sau merit il constituie restaurarea conditiei actorului. In spectacolul sau, actorul este din nou rege, ca in vremurile bune ale teatrului. Depinde numai de el, de actor, daca isi poarta cu demnitate coroana sau abdica... Prin Cadavrul viu a venit vremea tiganilor cu ascendent in Tolstoi. Cinta si danseaza cum numai ei stiu sa o faca, fascinind prin specificul si pitorescul unui topos creat dupa chipul si jocul lor. Naframele invaluie, salbele se destrama si (cu)prind ritmic o atmosfera (punctul forte al spectacolului) imaginata scenic in tot ce are mai semnificativ. Lumi contrapunctice (cadrul vivant al tiganilor si incaperile aristocratiei rusesti sobre si austere) se deschid si se inchid continuu, fiecare cu unitatea si coerenta proprii. Intrepatrunderea lor, melanjul intentionat prelungit si bine sustinut plastic, prin succesiunea imaginilor alternante, figureaza un parcurs si, implicit, un personaj itinerant, aflat mereu la limita si intre limite. De obicei, cand merg la teatru, ma preocupa jocul actorilor, ritmul spectacolului, imaginea de ansamblu, etc. La Cadavrul viu a fost mai mult de atat. Actorii m-au impresionat, in special domnul Mircea Rusu, m-a impresionat grandoarea spectacolului, dar in special, lucrul care mi-a ramas si acum in minte si in suflet, m-a impresionat muzica, compusa de Nicu Alifantis. A reusit sa invaluie tot spectacolul, sa-l cuprinda, sa-i dea suflet, energie si viata. Am aflat ulterior cine a compus coloana sonora si am fost cu atat mai impresionata, deoarece, recunosc ignoranta mea, despre Nicu Alifantis nu stiam prea multe, decat ca e un folk-ist si ca are cateva melodii care imi plac, cum ar fi Piata Romana nr. 9, Ce bine ca esti, Emotie de toamna si poate alte cateva titluri care nu prea imi spuneau multe. De cand am auzit coloana sonora a spectacolului Cadavrul viu, acest nume mi-a trezit mare interes. Am aflat, de asemenea, ca muzica a fost realizata cu sprijinul lui Madalin Voicu. Intr-un interviu acordat Observatorului Cultural, Nicu Alifantis, intrebat fiind ce ii place mai mult, sa compuna muzica de teatru sau de concert, raspunde : Sincer, si una, si alta! Nu fac diferente pentru ca se completeaza perfect intre ele si undeva/cindva isi dau mina perfect. Diferentele ma ajuta si imi dau ghes, ma incita. Doar un astfel de om, compozitor, artist poate sa realizeze asemenea capodopere, avand inima si mintea deschise, lasand inspiratia sa vina, am lasat sa curga totul de la sine, nu am plusat si nu am fortat usi care se deschid singure. Mie, muzica tiganeasca, lautareasca (in nici un caz manelele, care nu au nici o legatura cu traditia rroma) imi da o stare foarte interesanta, nu cred ca pot sa o exprim in cuvinte, imi umple sufletul. Acest gen e sau plin de viata, de energie, sau atat de trist incat nu ai cum sa nu

empatizezi. Ei traiesc asa, aproape la extrem, traiesc din toti rarunchii, din toti porii, de asta si muzica e plina de pasiune. Dar ce se intampla cand muzica tiganeasca se intalneste cu cea ruseasca, intalnirea fiind facilitata de un maestru al muzicii, pe scena unui teatru? Se intampla o explozie de emotie, de culori, de stari Muzica in teatru este aproape necesara. Ea poate sa dea viata, sa lege un spectacol, dar in acelasi timp, poate foarte usor sa-l strice, sa-l anuleze. In ultima vreme am observat ca e o moda sa pui coloana sonora unui spectacol si, intr-adevar, exista o sumedenie de piese care exprima foarte clar si simplu niste stari, emotii care nu pot fi exprimate prin cuvinte. Dar ceea ce mi se pare ca nu inteleg multi regizori este faptul ca muzica pusa intr-un spectacol trebuie sa se muleze pe poveste, pe personaje. Multi apeleaza la coloane sonore din filme (de exemplu, muzica din Amlie a fost folosita si ras-folosita in spectacole, cum e si in cazul muzicii lui Morricone, s.a.m.d.), dar muzica nu are legatura cu ce se intampla pe scena daca e importata din alte locuri, de cele mai multe ori. Muzica de teatru este speciala, ea trebuie sa vina in continuitatea personajelor propuse, in continuitatea povestii, a firului rosu, a viziunii regizorale. Ea trebuie sa aiba o anumita energie compatibila cu cea a spectacolului, trebuie sa corespunda vibrational si acest lucru se intampla doar daca este special compusa pentru piesa. Nu e tot una daca regizorul se gandeste, pur si simplu, la o melodie care I se pare ca se potriveste pe un anumit moment, sau daca vine un compozitor care asista la repetitii, vede evolutia actorului si a personajului, derularea sceneleor, a conflictului si compune o partitura speciala care sa corespunda. Ceea ce crede regizorul ca se potriveste poate ca nu coincide cu viziunea spectatorului, si in acest caz, in loc sa se uite si eventual sa traiasca alaturi de personaje pe durata spectacolului, este deranjat sau derutat de lipsa de armonie dintre muzica si spectacol. Bineinteles ca exista acest risc si cand muzica e facuta special pentru piesa, dar este mult mai mic si aici intervine gustul spectatorului. Muzica din Cadavrul viu are o putere speciala, te face sa vibrezi, te introduce intr-o alta lume, unde se imbina pasiunea cu ocultul, tragedia cu tandretea, pericolul cu caldura Spectacolul, de altfel este o particica dintr-o alta lume. Tom Prixton este unul dintre cei care au descoperit Romania datorita muzicii tiganesti. Muzician de succes si cunoscator al mai multor stiluri muzicale, el a venit in Romania sa studieze acest gen de muzica, a infiintat o formatie de muzicieni romi, si acum canta muzica traditionala romaneasca si tiganeasca la festivalurile din Boston, SUA. El spune despre muzica tiganeasca "a canta in stil tiganesc inseamna a canta cu pricepere, cu o innascuta intelegere a legilor armoniei si variatiunii muzicale si a fascina spectatorii cu o energie care ii transporta intr-o alta lume. Daca priceperea mea imi permite ocazional sa ating aceasta conditie, sunt onorat si recunoscator."

Revenind la Nicu Alifantis si la Cadavrul viu, trebuie sa recunosc ca si acum, cand mai traversez momente de cumpana sau cand ma copleseste o anumita stare, apelez la aceasta coloana sonora, care reuseste sa ma scoata din mocirla cotidiana, din zgomotul strazilor si al oamenilor, din agitatia meschina, invitandu-ma intr-o alta lume, plina de pasiune, de forta si dramatism, de maretie, de sublim De altfel, Nicu Alifantis a fost premiat pentru muzica de scena de la spectacolul Cadavrul viu.