Cronica de teatru a piesei „Frunze de dor”

„Frunze de dor” este primul roman al scriitorului Ion Druță în care sunt relatate evenimente
din primăvara până în toamna anului 1945 din satul Valea Răzeșilor. A fost pus în scenă de
Alexandru Cozub la teatrul „Mihai Eminescu”, transformând opera epică într-o capodoperă
dramatică, care a îmbinat elemente dramatico-comice și a redat tot ce e mai frumos din acea
operă de valoare națională.
Acțiunea se axează pe evoluția a două cupluri principale: Gheorghe cu Rusanda și Scridon
cu Domnica, care în împrejurările unui sat tipic din perioada sovietică încep să descopere toate
secretele dragostei și greutățile vieții. Sunt oglindate toate tradițiile și modul de viață al
oamenilor, trăirile din timpul războiului și după terminarea acestuia. Totul de ce duceau lipsă,
însă integritatea lor morală și valorile cultivate din străbuni îi ajutau să treacă peste toate.
Textul nu a fost modificat deloc, fiind aproape identic cu opera originală, respectând
cronologia evenimentelor, toate detaliile perioadei, atmosfera din carte și transmiterea mesajului.
Limbajul regizoral a fost unul direct și accesibil, fiind doar unele aspecte care au fost incifrate,
cum ar fi moartea prin intermediul corbului. Atmosfera a fost realizată cu ajutorul costumelor
care au fost potrivite ideal pentru clasa socială reprezentată, luminile au fost organizate decent,
iar muzica a constat dintr-un cântec care era interpretat de actori între acte, făcând această trecere
mai plăcută. Mi-au plăcut efectele speciale, cum ar fi ninsoarea, căderea papucilor din tavan,
semnificând moartea victimelor de război și mașinăria care făceau sunetul de căruță.
Distribuția a fost în mare parte potrivită, Vladislav Ropot interpretând perfect roulul lui
Gheorghe, Rusanda Radvan și Corina Rotaru impresionând prin talentul lor la interpretarea
Rusandei și Domnicăi, fiind alese corespunzător vârstei și trăsăturilor caracterelor. Consider că
Scridon și Trofimaș ar fi trebuit să aibă altă distribuție, căci se observa o prea mare diferență de
vârstă dintre Corina Rotaru și Alexandru Pleșca, iar Trofimaș m-aș fi așteptat să fie un copil,
deoarece ar fi avut un alt efect asupra piesei și spectatorilor, chiar dacă Dan Melnic a intrat foarte
bine în rol. Am rămas impresionată de măiestria Angelei Ciobanu și Margaretei Pântea, ele
având rolurile Lelei Catinca și Mătușei Frăsâna, au transmis cu iscusință fiecare emoție, fiind
calculate, milostive și sincere.
Spectacolul a fost unul plăcut, fiind adresat tuturor vârstelor, abordând un subiect fascinant,
pentru că te transpune într-o perioadă pe care mulți nu au apucat să o trăiască, împreună cu toate
părțile rele și bune ale acesteia. Spectatorii au fost entuziasmați și am observat bucuria cu care au
plecat, căci au fost multe părți la care toți spectatorii izbucneau în râs sau aplaudau după o scenă
care i-a impresionat, ceea ce semnifică că au reușit să atingă unele puncte sensibile. Personal, am
fost entuziasmată pe tot parcursul piesei, am simțit cum mă trec fiorii în unele momente și am
ajuns și până la lacrimi în secvențele mai triste. Am văzut în realitate capodopera lui Druță care
m-a emoționat nespus la citire și asstfel mi-am conturat mai bine întreaga poveste a poporului
nostru.