Chipurile lui Claudiu Komartin

sau timpurile în Berceni

Frandeș Teodora Andreea

Poet de factură neo-expresionistă, la limita dintre expresionism și manierism, Claudiu

Komartin își face intrarea pe scena literaturii, fiind considerat vârf al canonului douămiist
împreună cu Dan Coman. Pe lângă afinitatea pentru literatură, acesta este preocupat și de restul
artelor frumoase precum muzica și teatrul. Într-un interviu acordat lui Adrian G. Romila
scriitorul dezvăluie că: „un poți face performanță fără să te afli în miezul lucrului pe care îl ai de
rostit, și să-l trimiți către public exact așa cum îl simți. Cu timpul, am înțeles că trebuie să fiu cât
mai puțin teatral, să fiu precis și concentrat, că forța poeziei vine tocmai din suprimări și tăceri,
din pauze și respirații întretăiate, din înălțări și căderi ale vocii care traduc mișcări lăuntrice
similare. Apoi au intervenit alte lucruri la care am ajuns, poezia sonoră, tot felul de experimente
de graniță, am lucrat cu un artist care face muzică electronică, am ajuns să facem mici spectacole
în care am început și eu să mă joc la butoane. E important pentru mine că am reușit să aduc
muzica și poezia la un loc, într-un fel care nu seamănă cu nimic din ce se face la noi sau în altă
parte”.1 Abandonând studiile universitare de limbi și literaturi străine, Komartin se dedică
integral studiului, carierei literare afirmându-se atât prin texte critice cât și prin poezie „de la
premiul pentru debut acordat primei plachete, până la Premiul Academiei Române pentru poezie,
primit în anul 2007, când Păpușarul și alte insomnii (2003), îi este reeditată”.2 În 2005 scriitorul
a publicat articolul-manifest Generația 2000 – o introducere, și Circul domestic, volum care îi
aduce premiul pentru poezie al Academiei Române. Următoarele volume sunt: Un anotimp în
Berceni (2009), reeditat în 2010, editura Cartier, Chișinău; și cobalt, Casa de editură Max
Blecher, Bistrița, 2013. Pe lângă aceste volume poetul a realizat și o serie de traduceri, dar mai
ales acesta se bucură de o bogată activitate publicistică (articole, eseusi, traduceri) în Vatra,
Adevărul literar și artistic, Ziarul de duminică, Luceafărul, Tribuna, Steaua etc., din 2010 fiind
redactor-șef al revistei Poesis Internațional și al Casei de Editură Max Blecher.

Ultimul expresionist, așa cum îl numește Al. Cistelecan, Komartin se situează între
poezia vremurilor trecute și a vremurilor care urmează, între ieri și azi, dezvoltând o poetică a
dezastrului, așa cum îl cataloghează vocea critică: un apocaliptic care s-a deteșat de ceilalți prin
tenacitatea unei voințe de a scrie, dându-i textului său aripi să se înalțe dincolo de limitele
cuvântului. Autorul se raportează la existență din postura de spectator, dinafara ei, observând
umanitatea, ca pe o altă specie, în interiorul alambicat al căreia, captiv fiind, i-a aflat toate
misterele.

1
Adrian G. Romilă, Despre poezie și adevăr, cu Claudiu Komartin în La Punkt
(http://www.lapunkt.ro/2015/03/03/despre-poezie-si-adevar-cu-claudiu-komartin/)
2
Sebastian Drăgulănescu, Portretul unui poet de azi: Claudiu Komartin în Anuar de lingvistică și istorie literară, t.
XLII-XLIII, 2002-2003. ALIL, t. XLIX-L, 2009-2010, București, p. 151 (http://www.alil.ro/wp-
content/uploads/2012/05/portretul-unui-poet.pdf)

1
 Infernul poemelor apocaliptice se declanșează cu precădere în volumul Un anotimp în
Berceni în care elementul principal este luciditatea care amplifică viziunile violente, precum
amplifică lumina culorile unei fotografii reușite. Textele sunt frânturi, instantanee explozive din
infern, în care autorul claustrofob se luptă să evadeze, dar după cum afirmă cu resemnare: „învăț
deja să fiu propriul meu ostatic” (Hiatus). Realitatea care rulează în fața ochiilor noștri este de
suflet sensibil bântuit de teroare, de spaime, de lașitate, de complexe... a vieții de coșmar în
mijlocul unei amieze toride, luminate în exces. Așa cum am întâlnit la Bacovia, Aurel Pantea și
Liviu Georgescu: suferința, decăderea ființei umane, boala, descompunerea, infernul sunt teme
majore și la Komartin. Poemele trezesc în cititor o gamă largă de sentimente și senzații precum:
dezamăgire, tristețe, revoltă și resemnare, spaimă, spleen, nervozitate, dezgust, scarbă
acompaniată de violență pe toate ariile, și nu în ultimul rând dizgrațioasa imagine a bolii, a
morbidului. Golul, liniștea aparentă dinaintea apocalipsei vin să accentueze nota de ironie tragi-
comică, metamorfozându-se doar în tragic, fără speranța happy-end-ului. E un poet al imaginilor
frapante, al instantaneelor tulburătoare, al discontinuitații, al întreruperii, cu o frântură din acel
ceva stănescian mai dramatic.
Poezia dezastrului, a dezumanizarii și idolatrizarii lui Satan pe care o developează
memoria lui Komartin, nu face altceva decât să ne lărgească perspectivele spre actuala direcție
pe care o ia întreaga literatură românească și care într-un final prinde din urmă, se aliniază cu
literatura europeană. Îndrăzneala de a ieși cu totul din tipar e un must-have în materie de artă a
frumosului, dar mai ales în poezia dezastrului. Imaginile șoc duc mai degrabă spre un întunecat
realism magic și mi se derulează prin fața ochilor Cartea râsului și a uitării a lui Milan Kundera,
nu doar tablourile lui Francisco de Goia sau Van Gogh. Totuși în miezul imaginilor șoc, care
dansează haotic, Komartin are o dezinvoltură, o lejeritate în a descrie sorbidul, o ușurință
nemaiîntâlnită de a reda banalitatea unor scene de viață cu impactul pe care îl provoacă doar sf-
ul, permițându-și să ia nenorocirea peste picior ca și cum ar fi prieteni de-o viață... (și poate că
sunt). În poemul Ce ascunzi în palmă, copilaria este în treacăt amintită ca o perioadă ingrată,
nefericită: „parcă aș avea iar 8 ani și toată puștimea din vecini/ nu vrea altceva decât să-și
șteargă bocancii pe mine/ arată-ne ce ascunzi în palmă, arată-ne // și mă pocnesc peste ceafă
îmi zdrelesc buzele/ cu palmele lor înnegrite de praf/ pe care și le mai șterg uneori cu scuipat //
nu mai voiam să fiu bun sau măcar viu nu mai voiam/ să le fac proștilor pe plac”.
Descrierea detaliată a suferințelor teribile prin care a trecut și va trece omul sunt traduse
în Poemele cu tătuca precum un strigăt schimonosit al angoasei, fără a trimite cu gândul la
strigătul mântuitor adresat cerului. Komartin cere pentru personajele sale, în mod aluziv, un loc
în rai tocmai fiindcă, el, a trăit iadul prin poezie, asistând la descompunerea tătucăi în fața bolii
necruțătoare și simțind tot mai acut în ceafă suflul morții sinistre și reci. Boala nu iartă ființa vie,
cum nu absolvă nici trupul rece al unui mort. Ba mai mult forța morții intensifică maladiile care
topesc, usucă trupul, îl macină și îl transformă în gazda perfectă pentru multiplicarea explozivă a
monștriilor microscopici. Prelungirea suferinței tătucăi e pură plăcere și răbufnire interioară.
Komartin se eliberează de infern și suferință prin arta de a scrie, dar în acelaș timp se resimte o
amplificare a sentimentelor dizgrațioase o dată ce ele sunt expulzate din suflet pe hârtie.

2
 În Black Butterfly Komartin își dezvăluie latura romantică, sau mai bine zis aripa
romantică prin intermediul fluturelui negru, simbol al iubirii iraționale și puțin posibile chiar
imposibile. În poezia ca limbaj al catastrofelor Jean Burgos descrie lumea ca fiind: „amestec de
determinism și interdeterminism (ceea ce depinde de noi și ceea ce nu depinde de noi). René
Thom arată că în centrul unui sistem oarecare, în care intervin variabile, departe de a evolua în
mod continuu, ca să nu se distrugă sistemul, trebuie să se producă un salt catastrofal în
vecinătatea căruia există discontinuitate”.3 Acesta face diferența între identic și diferit, iar poezia
devine limbaj catastrofal. Între poeme Komartin realizează aceste salturi catastrofale. Deodată
vedem: „Se deschide o poartă: cu mers potrivit o tânără/ pășește în stradă. O privești încântat
de la geam,/ iar ea îți zâmbește. Dispare într-o arcadă,/ apoi se arată din nou./ Un dans matinal.
Un capriciu. O joacă” (Un dans matinal). Am văzut locul în care oamenii muncesc și în somn/
acolo m-am îndrăgostit de o femeie galbenă // din vremea filmului mut (Romanian Oddity).
Poezia programatică a volumului este Un anotimp în Berceni, care îmi amintește de
Tudor Arghezi și al său Testament. Komartin realizează astfel un testament neo-expresionist,
unul pe gustul și măsura (ano)timpurilor pe care le trăim sau mai bine zis pe care le murim,
conștientizând zi de zi suferința apăsătoare care nu ne lasă să închidem un ochi, care nu ne lasă
să respirăm în voie și care sperăm să ne părăsească atunci când doamna întunecată ne va vizita, și
chiar și după. „Încearcă să-ți amintești (ne îndeamnă vocea lirică)/ iar ochii tăi s-au plimbat
prin încăperi străine/ Pe chipurile răvășite/ și nimic nu a înflorit în/ întunericul dinăuntru/
obișnuită cu uzura cu formele/ tăcute ale suferinței/ pocitania își cere drepturile/ dar limbajul
avea muchiile zimțate // frumusețe, tu cântăreai mai puțin/ decât fumul!/ ai îmbrățișat trupuri
fără cusur/ le-ai crestat pielea crezând că/ așa vei ajunge la suflet // din toate nu a rămas/ decât
o gaură invizibilă // ce-nghite totul/ fără să simtă nimic”. Aceast poem reprezintă borna 0,
punctul cel mai important al cărții, deoarece poetul defila cu alte chipuri, cu alți avatari înainte și
după constatăm o metamorfoză, observăm cum altele se nasc din cenușa precedentelor mult mai
rezervate și mai supuse. A trecut primăvara copilăriei nefericite, vara fluturilor negri și a iubirii
iraționale, urmează (ano)timpuri mai temperate, fețe mai triste, mai resemnate și abătute. Cu
toate acestea, limbajul și nu civilizația s-a dovedit a fi „demonul timpului nostru”4 deoarece
acesta și-a pierdut legătura cu sufletul nostru iar mai apoi cu realitatea.
La debarcader este a treia parte a volumului și se resimte intensitatea scrisului cu sânge
din care ia naștere poeme ca: blues, Nicăieri, Elegie, târziu, Rătăcirea, Refugiul. În toate acestea
găsim urme ale autodistrugerii, ale toamnei, și așa cum afirmă poetul a ceea ce îl putea duce la
„sinucidere sau către un egoism monstruos”. „Fiindcă lumea e o burtă de cal/ din care te
pândesc ochi lacomi și lunecoși/ fiindcă lumea e un goblen cusut de o schizofrenică //” (Elegie).
Oamenii se îmbracă deseori cu răutatea cea mai frumoasă, își iau din sertar zâmbetul angelic plin
de meschinătate și împroșcă veninul fermentat în ei prin intermediul inocentelor cuvinte. Ce e de
făcut? Nimic! îi acceptăm iar mai apoi îi ocolim, ignorăm faptul că în jurul lor: „(în jurul meu
lucrează mașini/ pe care nu le-aș putea descrie/ fără să îngheț de rușine și spaimă.)//” (Refugiu).

3
Jean Burgos, Pentru o poetică a imaginarului, Ed. Univers, București, p. 234
4
Sebastian Drăgulănescu, op. cit., p. 159

3
 Cu supușenie, Scardanelli reprezintă ultima parte a „manifestului poetic” semnat Un
anotimp în Berceni. În acest sens poetul trece fără a sta pe gânduri la Gânduri de iarnă: „O să
ies din iarnă mai gras,/ mai bolnav,/ mai nesincer. // Prietenii care mă sună/ îmi aud vocea și
înțeleg imediat: o să ies din iarnă cu greu,/ mototolit și murdar, trist,/ puțin cabotin, // voi trece
printre toți/ ca unul îndopat toată iarna cu întuneric și frică”. Cuvântul este inuman prin
cruzimea sa impunătoare, prin repetitivitate, prin monotonia banală, uzuală, concisă. Jocul de
cuvinte este defapt un monolog al conștiinței pe care autorul îl trântește pe foaia albă fără vre-o
așteptare, expulzându-l, descotorosindu-se de greutatea lui cu un gram de deznădejde. „Cine mă
va lua în brațe în timpul căderii?/ Cine va inventa minciuna perfectă/ În care să îmi doresc cu
disperare să cred/ Ca altădată în moșcrăciun sau în arabela? // Fii fără teamă aici nu se pierde
nimic: Amintirile uitate sunt ca prietenii plecați //” (Ca un copil bătrân ca un păianjen). Există o
ezitare între sensul superficial și cel profund. Opera nu e finită la fel cum nici autorul ei nu e
desăvârșit, dar cu siguranță ambele sunt lipsite de prejudecăți: „se va vedea cu timpul - / nasul,
bărbia, pomeții, umflate nesănătos,/ aceeași paloare/ tot mai vizibilă cu fiecare iarnă,/ mâna
osoasă bâjbâind/ în căutarea unui perete/ seara, mirat că peretele nu se dă la o parte/ că nu îți
cere și el ceva // se va vedea cu timpul:/ câteva reușite și apoi/ reproșurile și resemnarea //”
(Poem).
Din punct de vedere al compoziției, al arhitecturii discursului vedem prin poezia lui ceea
ce înțelegem. Poemele au o arhitectură întreruptă, fragmentară și asimetrică cu pauze și sfârșituri
bruște. Din toate rezultă pluritate de sensuri în funcție de receptor/cititor, avizat sau nu, de
lectura sa. Textul nu se prezintă liniar, cursiv, ci se înnoadă, se încâlcește pe măsură ce ne
afundăm în lectură… captivează și oripilează cu aceeași intensitate. „Actul de a scrie, situație
fundamentală pentru un poet, conține în sine acest paradox al expunerii/ascundere, al
confesiunii/încifrare, al historicului perpetuu demascat, căci fiecare mască ce cade lasă loc alteia,
posibile în spatele tuturor, în acea profunzime poetul însuși având un acces limitat. El se poate
dezvălui ascunzându-se și, dimpotrivă, se poate face cunoscut celuilalt, mai mult decât lui însuși,
iar tensiunea creată de acest paradox face ca scrisul să stârnească fascinație și oroare în acelaș
timp. Poezia este o capcană, pentru poet și pentru cititor”.5
Tot ceea ce e vizibil aparține sensibilului (văd, ating, aud) scenele sunt descrise cu o
extraordinară acuitate și palpabilitate. Acesta este punctul în care poetul și prozatorul se întâlnesc
și se contopesc. Deasupra oamenilor e lumea inteligibilă, printre ei e ilogicul tipic sălbăticiunilor,
printre care amintim în treacăt și ființa umană fără conștiintă, sau una murdară și prea încărcată.
Trupul îi e colivie, el a străbătut labirintul, a descusut misterul iar speranța este în suflet, în
eliberarea lui. Limbajul este unul dizgrațios, agresiv, mereu în defensivă. „Scriitura textului
poetic, constată Burgos, oricât de puțin coerentă ar părea la prima vedere, este guvernată de o
coerență intimă, cu legi proprii, diferită de cea rațională, coerentă care îi ordonează scriiturii atât
desfășurarea, cât și căutarea propriului sens. Nu aparține limbii însăși, ci cuvântului pe care ea îl
poartă, care vorbește cuiva și care are nevoie de cineva pentru a se dezvălui”.6

5
Sebastian Drăgulănescu, op. cit., p. 158
6
Jean Burgos, op.cit., p.189

4
 Poemele se structurează după un șablon epic, avem un spațiu și un timp specificat iar
personajele, în special cele din prima parte a volumului au o explicație plauzibilă, fiind existențe
necesare pentru realizarea expoziției de diapozitive tulburătoare. Citim și ne trezim în mijlocul
unor porci înfometați și sălbatici, loviți cu o cruzine satanică de tătuca mort de beat. Tonul și
ritmul sunt constante, pun în lumină plictisul amestecat cu frustrare și un (kilo)gram de reproș
aruncate din cutia cu amintiri. „Imaginea se sustrage oricărei semnificații finite, trimițând
neîncetat dincolo de ea însăși, elaborînd o realitate, alta decît cea strict lingvistică”.7
Limbajul este acela al instantaneelor ororii, metaforele sunt în numar mic. Komartin
privește metafora în acelaș mod precum Bachelard, care nu vede în metaforă „decît un
compromis între rațiune și imaginație: metafora nu poate, întradevăr, să satisfacă nici rațiunea...
cel mult maschează un gînd și scoate în evidență o falsă identitate, considerată drept adevărată,
nici imaginația, atunci cînd în loc să meargă înainte, pentru a făuri un surplus de ființă, ea rămîne
legată de un trecut pe care se mulțumește să îl travestească rezumîndu-l”.8 Astfel pentru autorul
anotimpului în Berceni metaforicul (poarta dincolo de ceea ce spune, propriu/figurat) se îmbină
cu metafizicul (arată mai mult decât spune sensibil-vizual/ inteligibil/invizibil). El nu raționează
nu stă să se gândească… ci din contră expune viața tipicului gospodar impulsiv, al brutei care
bate deopotrivă porcii și pruncii fără a diferenția propriul sânge de cel al orătăniilor sărmane, în
toate cele patru anotimpuri limbajul este explicativ, argumentativ.

Ceea ce e de remarcat la tânărul scriitor este reinterpretarea eșecurilor ca reușite și invers.

Tot ceea ce e anarhie și conflict creează imagini în a căror apariție totul dispare... ceea ce face
lucrurile să se arate în lumina sensului lor, nu este descrierea lor. Ele se descoperă prin scrisul lor
însăși, prin existența și apariția lor. Se arată în amănunt, nu fără cinism și neagră ironie, cum a
putut fi realizată întreaga operă, treptat, ținând seamă de o anume grandoare. Aceasta e puterea
poeziei de a se arăta tocmai prin scriere decât prin descriere. Scrisul este o altă formă de viață,
viața cuvantului care se naște și din acel punct are un sens prin el, prin vecinii săi (context), prin
alegerea ritmului, a metrului, a protagoniștilor și a situațiilor dintre ei, a valorilor ce conferă
complexitate și sugestie. Tătuca și restul personajelor nu sunt reale, există un raport de
expunere/ascundere... trebuie să fi naiv să crezi că tot ce declară un poet este și adevărat afirmă
cu onestitate Claudiu Komartin.
Și totuși se înfiripă un gând, o întrebare: despre ce anotimpuri vorbește poetul Komartin?
sau mai bine zis despre ce (ano)timpuri nu vorbește? Este poezia mijlocul prin care își expune
chipurile schimonosite în această lume de cabluri și neoane? Nu vom putea ști câte fotografii mai
are de gând să developeze poetul, dar ne bucurăm nespus de cele în alb și negru, de forța de
surprindere a timpurilor de restriște în care ne aflăm și a chipurilor diforme proiectate din interior
spre exterior, consumând întuneric și nu lumină. Sunt diapozitive în și prin care se zbat
sentimente, viziuni, trăiri involuntare, care s-au născut din întuneric și s-au developat la lumină,
în văzul tuturor...

7
Jean Burgos, op. cit., p. 6
8
Ibidem, p. 84

5
Bibliografie
 Komartin, Claudiu, Un anotimp în Berceni – Poeme , ed.a II-a, Ed. Cartier, Chișinău,
2010
 Burgos, Jean, Pentru o poetică a imaginarului, Ed. Univers, București, 1988

 Romilă, Adrian G., Despre poezie și adevăr, cu Claudiu Komartin în La Punkt.

(http://www.lapunkt.ro/2015/03/03/despre-poezie-si-adevar-cu-claudiu-komartin/,
02.06.2015, 16.30)
 Drăgulănescu, Sebastian, Portretul unui poet de azi: Claudiu Komartin în Anuar de
lingvistică și istorie literară, t. XLII-XLIII, 2002-2003. ALIL, t. XLIX-L, 2009-2010,
București. (http://www.alil.ro/wp-content/uploads/2012/05/portretul-unui-poet.pdf,
02.06.2015, 17.00)