Sonetele eminesciene

prof. Mateş Ionela Cristina, Liceul Tehnologic "Moga Voievod"

Hălmagiu, judeţul Arad
prof. Siladi Nicoleta Iulia, Liceul Tehnologic "Moga Voievod",
Hălmagiu, judeţul Arad

"Sonetul, prin exactitatea lui, e mai prielnic acestei poezii a limitării

conştiinţei. Într - unul poetul se trage în concavitatea camerei, reintră în
visul propriei existenţe şi de aici în mitul naţiei, încât pierdut departe în
fabula fără fund, abia simte mâinile reci ale femeii. E totodată toamnă,
începutul vegetării: "Afară - i toamnă, frunza - împrăştiată, / Iar vântul
svârle - n geamuri grele picuri; / Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri / Şi
într - un ceas gândeşti la viaţa toată." (George Călinescu, 1942)
Cine este mai important Eminescu sau sonetul sau scrisorile scrise de
acesta? Ceea ce a creat a rămas până astăzi sursă de inspiraţie pentru cei
doritori de a inspira pe alţii, bineînţeles, eliminând termenul de plagiere,
referindu - ne doar la aceea de a scrie altceva pornind de la ce a lăsat
Mihai Eminescu.
Poate puţini ştiu că Mihai Eminescu a scris un număr destul de mare
de sonete: "Iambul", "Azi oceanu - ntărâtat", "Adânca mare", "De ce mă -
ndrept ş - acum", "Gândind la tine", "Pe gânduri ziua", "Coborârea
apelor", "Maria Tudor", "Nenorocit noroc de - a fi iubit", "Vorbeşte - n
cet", "Sătul de lucru", "Iubind în taină", "Părea c - aşteaptă", "Uşoare sunt
vieţile multora", "Orice cap îngust", "Oricâte stele", "Afară - i toamnă",
"Sunt ani la mijloc", "Când însuşi glasul", "Trecut - au anii", "Răsai
asupra mea", "Stau în cerdacul tău", "Sonet satiric", "Ai noştri tineri",
"Democraţia", "Moruzi Bey fiind în bune toane", "Mă - ntreb de sine - mi
unde este slava", ""Le baron de Trois Etoiles", "Petri - Notae", "Sauve qui
peut", "Veneţia...". Eminescu a scris şi scrisori: "Scrisoarea I" ("De ce
pana mea rămâne ..."), "Scrisoarea II" ("Stă castelul singuratic ..."),
"Scrisoarea III" ("Când cu gene ostenite ..."), "Scrisoarea IV" ("Patria şi
patrioţii") şi "Scrisoarea V" ("Biblia ne povesteşte ..."). Poetul foloseşte
termenul de scrisori, însă Titu Maiorescu le - a intitulat "Satire", astfel,
literatura noastră se îmbogăţeşte cu Scrisoarea - poezie. Specia aceasta
fiind cultivată la noi şi de Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac şi
Alexandru Vlahuţă.
Termenul "sonet" este derivat din cuvântul provensal "sonet" şi din
cuvântul italian "sonetto", amândouă însemnînd "cântecel". Sonetul este o
poezie cu formă fixă ( începând cu secolul al XIII - lea) compusă din 14
versuri grupate în două catrene şi două terţine, fiecare vers având 11
silabe (în română, în italiană şi spaniolă) şi 12 silabe (în franceză). Rima
sonetului clasic este îmbrăţişată în catren ( abba / baab); în terţete, câte
două versuri dintr - unul rimează între ele şi cu un al treilea din celălalt
terţet ( cdc / dcd). În sonet există regula ca niciun cuvânt să nu se repete
( exceptând, desigur, conjuncţiile şi prepoziţiile, verbele auxiliare - iar în
versul ultim trebuie să fie un fel de concluzie, încheiere sintetică, o
maximă). Sonetul apare în formă desăvârşită în secolul al XIII - lea, în
Sicilia, la Curtea din Palermo, apoi este cultivat de Dante, Petrarca,
Leonardo da Vinci, Ariosto, Michelangelo, Tasso, Cardini; la francezi de
Ronsard, Musset, Gautier, Leconte de Lisle, Baudelaire ş. a.; la englezi de
Shakespeare, Milton, Keats etc.În literatura română, primul sonet vede
lumina tiparului în 1821, fiind semnat de Gheorghe Asachi; au mai scris
sonete Iancu Văcărescu, Mihai Eminescu ("Trecut - au anii", "Veneţia"
etc.), Al. Macedonski, Duiliu Zamfirescu, Al. Vlahuţă, G. Coşbuc, G.
Bacovia, L. Blaga, Ion Barbu, Vasile Voiculescu (a folosit schema
sonetului shakesperean) sau recent Mircea Cărtărescu, Paul Miclău.. Se
pare că timp de 120 de ani ( până în 1933 când apare "Cartea sonetelor
româneşti" semnată de Gh. Cardaş), aproape 200 de poeţi români au scris
sonete. Cele mai frumoase sonete au fost scrise de Mihai Eminescu, care
a trecut printr - o perioadă de creaţie în care s -a oprit asupra poeziei cu
formă fixă (sonet, glosă), Tudor Vianu denumind acestea "scuturarea
ramurilor". Mihai Eminescu a folosit forma sonetului italian, petrarchist.
Regulile sonetului italian au fost scrise de Guittone d Arezzo (1235 -
1294), care a scris aproape 300 de sonete. Alţi poeţi italieni din epoca sa,
incluzându - i pe Dante Alighieri şi Guido Cavalcanti au scris sonete, dar
cel mai faimos sonetist a fost Francesco Petrarca (1304 - 1374). Un alt
important reprezentant al sonetului italian este Michelangelo Buonarotti,
impresionând prin forţa trăirilor interioare exprimate.
"A face o cercetare comparativă pe opera eminesciană înseamnă,
poate, în viziunea unor specialişti mai exigenţi, a te depărta centrifug de
aceea. Dar, pe de altă parte, privind - o din afară, din perspectiva unor
contacte care au avut calitatea unor opţiuni tacite din partea poetului
român, te - ai putea apropia în alt chip de modul de funcţionare a
capacităţii de evoluare printre influenţe şi de selecţie a lor, ai putea
circumscrie cu aproximaţie măcar larga arie a întâlnirilor mai mult sau
mai puţin determinante pentru un spirit atât de liber şi neînchipuit de
bogat cum a fost acela al lui Eminecu." (Zoe Dumitrescu Buşulenga)
Ce spunea Eminescu despre învăţători? "Am văzut la mulţi dintre
învăţători silinţa de a fi metodici, la unii am observat o metodă firească,
rar privilegiu, pe care natura îl dă învăţătorilor născuţi; am văzut la alţii o
mai mare măsură de cunoştinţe pozitive; dar peste tot nu pot zice, că
acestea ar fi suficiente. Lipsa absolută de mijloace pedagogice, lipsa unei
foi învăţătoreşti în România se simte la fiecare pas. Cei mai buni chiar,
ştiu ceea ce au învăţat în şcoală, mai mult nu."
"În cei aproape şapte ani cât a lucrat în redacţia ziarului "Timpul"
(alături de Ioan Slavici şi I.L. Caragiale), poetul a avut aproape 300 de
intervenţii prin articole de doctrină privind viaţa contemporană. În 1878 îi
apar în "Convorbiri literare": "Departe sunt de tine ...", "Povestea
codrului", "Povestea teiului" şi "Singurătate", iar în 1879: "O, rămâi",
"Pajul Cupidon ...", "Pe aceeaşi ulicioară", cât şi "Atât de fragedă ...", "De
câte ori iubito ...", "Rugăciunea unui dac". Anul 1879 este remarcat prin
publicarea celui mai mare număr de poezii, printre care apar şi "Sonetele"
(în număr de şapte): "Afară - i toamnă" (clasică prin forma fixă, este
romantică prin conţinut), "Sunt ani la mijloc", "Când însuşi glasul"
(Marica Bărbieru). Cele trei sonete publicate la 1 octombrie 1879 în
"Convorbiri literare" "Afară - i toamnă...", "Sunt ani la mijloc...", "Când
însuşi glasul", formează un triptic al melancoliei ce copleşeşte eul poetic
şi îndreaptă, surprinzător, poezia eminesciană spre temele altui curent
literar, la simbolism. "Ultimul dintre cele trei sonete apărute împreună la
1 octombrie 1879 este considerat în genere ca una din capodoperele lui
Eminescu şi una din comorile cele mai preţioase ale poeziei lirice
româneşti. Fără îndoială că nobleţea ritmului, melancolia inspiraţiei şi
muzica extraordinară a cuvintelor se unesc pentru a face din acest poem
un fel de model al genului. Sonetul rămâne un imn de despărţire, nu de
despărţire fictivă şi excesiv de dramatică, ci reală. Şi nimic nu e mai uşor
ca acest joc, ca această alternanţă între vis şi viaţă, - pentru a folosi
antiteza drag îndrăgită de Eminescu însuşi - viaţa realizând într - un mod
neaşteptat şi crud totodată, experienţa sugerată de vis." (Alain
Guillermou)
Din lucrarea "Din laboratorul lui Mihai Eminescu. Sonetul" aflăm că a
scris mai ulte tipuri de sonete şi variante: sonete meditativ - filosofice:
"Iambul", "Adâncă mare ...", "Cum oceanu - ntărâtat ...", "Coborârea
apelor", "Veneţia", "Trecut - au anii ...", "Oricâte stele ...", "Maria Tudor",
"Revars - asupra mea ...", "Răsai asupra mea ...", "Răsună corn de aur ...";
sonete satirice şi ironico - romantice: "Ai noştri tineri ...", "Sonet satiric",
"Petri - notae", "Oricare cap îngust ...", "Albumul", "Sauve qui peut",
"Uşoare sunt vieţile multora" şi sonete de dragoste şi dor: "Când
amintirea...", "Afară - i toamnă ...", "Şopteşte - mi, Clara ...", ""Vorbeşte -
ncet ...", "Sunt ani la mijloc ...", "Când însuşi glasul ...", "Iubind în
taină ...", "Nenoroci noroc de - a fi iubit", "Pe gânduri ziua ...", "Gândind
la tine ...", "Părea c - aşteaptă ...", "De ce mă - ndrept ş - acum ...",
"Sonnet la Carlotta Patti", "La o artistă", "În lumina albăstrie ...", "Sătul
de lucru ...", "Stau în cerdacul tău ...". Ultimul sonet eminescian "Când
însuşi glasul" conţine semnificaţii profunde în legătură cu destrămarea
idealului în iubire. Versul final enunţă concluzia tuturor celor trei sonete:
"Pe veci pierduto, vecinic adorato". "El exprimă eternitatea ("pe veci",
"vecinic") iubirii, dar şi a suferinţei. O barieră de netrecut se interpune
între cei doi îndrăgostiţi: dispariţia femeii din realitatea iubitului sau poate
chiar moartea acesteia. Pierderea însă nu implică încetarea sentimentelor;
iubirea atinge veşnicia, trecând peste orice obstacol. Absenţa ei din
realitatea imediată este compensată de o prezenţă veşnică în lumea
sufletească a celui ce o evocă."
Titu Maiorescu afirma despre omul Eminescu faptul că nu a iubit o
anume femeie, ci a căutat permanent acel "prototip" al idealului feminin;
lirica sa, în general, "Sonetele", în special, sunt expresia artistică a acestei
îndelungi şi frământate căutări." (Margareta Onofrei)

Bibliografie:
1. Bărbieru, Marica,"Comentariul literar. Ghid de abordare. Volumul I",
editura Aramis, 2004
2. Buşulenga Dumitrescu, Zoe, "Eminescu şi romantismul german",
editura Eminescu, 1986
3. Ceapoiu, Florica, "Din laboratorul lui Mihai Eminescu: sonetul: lucrare
tehnică şi estetică", editura Muzeul Literaturii Române, 2018
4. Eminescu, Mihai, "Poezii", editura Aula, 2007
5. Gherasim, Vasile, "Mihai Eminescu. Studii şi articole", editura
Junimea, 1977
6. Murăraşu, D., "Texte comentate: Eminescu. Scrisori", editura Albatros,
1972
7. Onofrei, Margareta, "Română - BAC - eseuri", editura Booklet, 2009
8. Soare, Hadrian, "Limba şi literatura română: clasa a IX -a - Îndrumător
pentru noile manuale alternative", editura Carminis Educaţional, 2005