EMINESCU- SFÂNTUL PREACURAT AL VERSULUI ROMÂNESC

Budacă Liliana
Școala Profesională „ Gheorghe Burac” Vlăsinești

„A vorbi despre poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă…

Nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere tăcerea.
Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă,
şi să legene din depărtare delicata lui singuratecă slavă.
-Tudor Arghezi

Mihai Eminescu (1850-1889), cel pe care Nicolae Iorga avea să-l numească „expresia
integrală a spiritului românesc”, a văzut lumina zilei la Botoșani, la 15 ianuarie 1850. În
ambianța de vis a moșiei Ipotești, Mihai îsi va petrece copilăria, stabilind o puternică legatură
sufletească cu natura. Acumulările din vremea copilăriei (atracția către folclor- doinele, basmele,
poveștile- imaginea naturii eterne) se vor sedimenta în memoria afectivă a poetului și se vor
metamorfoza, peste ani, în poezie.
Primele încercări în versuri datează din 1866, când închină profesorului său, dispărut
prematur, poezia “La mormântul lui Aron Pumnul”, publicată într-o broșură omagială a elevilor
gimnaziului, unde semneaza Mihai Eminovici. În același an, debutează în revista “Familia” cu
poezia “De-aș avea”, salutat cu entuziasm de Iosif Vulcan, directorul revistei, care îi preschimbă
numele din Eminovici în Eminescu, modificare adoptată de poetul însuși. Adevăratul debut se
produce în 1870, când, de la Viena, trimite revistei ieșene „ Convorbiri literare” trei poezii :
„Venere si Madona ”, „Mortua est ”, „Epigonii”.
Universul eminescian se întemeiază pe un univers al câmpului, pătruns până în
„subsensuri”, în semnificațiile rezonante. Unul dintre marile secrete ale lui Eminescu, glosa
Edgar Papu în finalul unei cărți ale sale, este acela de a fi pătruns înlăuntrul cuvâtului, în cutia cu
rezonanță, unde i-a surprins ca nimeni altul toate tonurile posibile, cu întreaga bogăție de sensuri,
subsensuri și semnificații pe care le-ar putea scoate din adânc fiecare vibrație a ei. Felul în care
Eminescu înțelege similaritatea dintre structura lumii și structura limbajului se apropie de
Wittgenstein cu teoria sa de tip „ecou” sau „oglindă” a semnificației și în special cu
Gemeinschaft-ul, conceput ca o cutumă și exemplu, ca o „formă de viață” specifică unei
comunități, nu unei societăți, deci opus Gesellscaft-ului, și unei vorbiri curente.
Poezia lui Eminescu desăvârșește procesul de autonomizare a limbajului poetic, început
în prima jumătate a secolului al XIX- lea: „Cu Eminescu limba creației poetice își trece în prim-
plan rolul de modelator al limbii literare începând totodată să i se opună structural, câștigând
autonomie”. Viziunea lui Eminescu şi ideile exprimate de Poet atît de sigur şi incisiv sunt
consecinţa firească a cunoaşteriişi nu pesimism maladiv cum greşit interpreteazăchiar cărturari şi
eminescologi reputaţi. Puternicele argumente ale acestui Studiu vor conduce la o receptare
modernă a creaţiei eminesciene iluminînd şi “partea ascunsă” a acesteia.
 Eminescu nu a fost un simplu pastelist, pentru că el nu a descris imagini reale, ci cadre
fantastice spațiale și temporale. Natura eminesciană are o valoare intelectual-reflexivă, căci
elementele sale componente devin simboluri ale meditației poetului. Decorul eminescian este
specific și reunește cele două dimensiuni esențiale- terestrul și cosmicul- reconciliate într-o
viziune unitară a naturii universale. Pentru poet, spațiul cosmic este imaginat în două ipostaze:
fie într-o proiecție a genezei, fie într-una a stingerii depline, prin care se prefigurează dispariția
civilizației omenești și chiar dezagregarea cosmosului. Armonia universală reconciliază
contrariile, poetul construind –deopotriva- imagini cosmogonice și escatologice.
Natura devine proiecție metafizică în elegia Mai am un singur dor a carei tema este
moartea.“Mai am un singur dor: „În liniștea serii/ Să mă lăsați să mor/ La marginea mării;/ Să-mi
fie somnul lin/ Și codul aproape,/ Pe-ntinsele ape/ Să am un cer senin./ Nu-mi trebuie flamuri,/
Nu voi sicriu bogat,/ Ci-mi împletiți un pat/ Din tinere ramuri”. Recunoaștem în această elegie
motive tipic romantice, nelipsite din lirica eminesciană: seara, marea, apele. Toamna, “frunzișul
veșted”, zgomotul izvoarelor, “teiul sfânt”, luceferii configurează un univers în care poetul se
integrează senin, eliberându-se pentru totdeauna de zbuciumul existenței. Seninătatea în fața
morții exprimată în această elegie a fost deseori comparatî cu aceea a ciobanului din balada
populara Miorița. În opinia Ioanei Em. Petrescu (Eminescu. Modele cosmologice și viziune
poetică, Editura “Minerva”, București, 1978), aspirația spre moarte este “oboseala conștiinței
individuale”. Setea de moarte nu mai este motivată de circumstanțele particulare ale vieții:
”Somnul morții e reîntoarcerea conștiinței pribegite în patria ei cosmică: nu anulare, ci celebrare
a lumii, nu anihilare a existenței, ci reintegrarea ei în ordinea superioară, odihnitoare și vesnică a
naturii”.
Poezia lui Eminescu, de fapt, întreaga lui opera se încadrează în romantism, Eminescu
fiind considerat ultimul mare romantic European, încheind astfel, romantismul universal.
Caracteristici ale romantismului prezente și în opera lui Eminescu: sensibilitate, fantezie,
inspirație din folclor și din trecutul istoric, construirea eroilor excepționali, ironia satirică,
originalitatea, supratema timpului, teme precum cosmicul, istoria, natura și iubirea, toate având
ca filon folclorul.
Cosmologia tratează nașterea și stingerea universului, având ca motive luceferii, stelele,
luna și zborul prin spațial sidelar. Tema este ilustrată îndeosebi în "Scrisoarea I" , prin cugetarea
bătrânului dascăl la soarta universului, la modul în care a luat naștere și la felul în care se va
stinge. Cosmosul mai este tratat de Eminescu în poemul "Luceafărul" în "Rugăciunea unui dac"
și în poemul postum intitulat "Genaia".
Autorul lucrării istorice "Memento mori!", dorea să traverseze toată evoluția omenirii,
cu ajutorul unui pas gigantic, din antichitate și până la Comuna din Paris(1871). Uriesenismul
acestei viziuni apare o dată cu filozofia zădărniciei cu tentă elegiacă, ce se intensifică la finalul
poemului "Împărat și proletar"( despre care Călinescu spune că ar fi o "derivație" din "Memento
mori!"): eforturile omului, născute din dorința de trai, sunt în zadar, pentru că viața nu este decât
un vis al Neființei: "Căci vis al morții eterne e viața lumii-ntregi".
În poeziile lui Eminescu iubirea este un vis, un ideal mereu neîmplinit; diferența dintre
cele două perioade de creație ale poetului este ca în prima parte natura apărea ca un spațiu feeric,
elementele acesteia constituind motive romantice: codrul (spațiu magic și plin de mister), teiul
(arbore sfant care îi imbracă pe tineri cu veșmântul nevinovăției), lacul (element lamartinean al
visului de iubire), luna și mulțimea de flori.
 Poezia lui Eminescu rămâne până astăzi proaspătă pentru că exprima trăiri etern umane.
Convingerea lui Maiorescu referitoare la influența pe care o va exercita lirica eminesciană asupra
întregii poezii românești rămâne actuală. Eminescu nu este numai unul dintre cei mai
reprezentativi poeți români, ci și unul din marii poeti universali. Constituită pe sinteza izvoarelor
folclorice ale lirismului cu câteva din marile direcții ale poeziei și gândirii europene, opera lui
Eminescu, poet al visului cosmic, îți are locul firesc în lirica romantică europeană. Din
necesitatea unei cât mai clare prezentări am urmărit separat temele și motivele romantice din
poezia eminesciană. Lectura atentă a acesteia scoate în evidență îmbinarea lor în structuri lirice
de mare complexitate.

Referințe bibliografice:

1. http://www.creeaza.com/referate/literatura-romana/Mihai-Eminescu-Universul-poeti839.php;
2. Eugeniu Coșeriu, Istoria filosofiei limbajului de la începuturi până la Rousseau, București, 2011;
3. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Cluj, 1990;
4. Jean Grondin, Hermeneutica, Chișinău, 2008;
5. Alexandru Ciorănescu, studio introductive la vol. Mihai Eminescu, Poezii alese, Madrid, 1990;
6. Mariana Neț, Eminescu, altfel,limbajul poetic eminescian- o perspectivă semiotică, București,
2000.