Liceul Pedagogic ,,Ioan Popescu” Bârlad

Realizat de: Roşu Patrisia

Clasa a IX-a E.F.

Mihai
Eminescu
(1850 -1889 )

,,FLOARE-ALBASTRĂ”

1
 Mihai Eminescu
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici) (n. 15 ianuarie 1850, Botoșani - d.15 iunie 1889, București) a fost
un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai
importantă voce poetică din literatura română.

Mihai Eminescu este al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit
dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, și al Ralucăi Eminovici, născută Jurașcu, fiică
de stolnic din Joldești. Familia cobora pe linie paternă din Transilvania de unde emigrează în Bucovina din
cauza exploatării iobăgești, obligațiilor militare și a persecuțiilor religioase.

2
 1850 : se naşte la Ipoteşti pe
data de 15 ianuarie ca al
şaptelea copil al familiei
Eminovici.

1858 – 1860 : urmează şcoala

primară.

1860 – 1861 : urmeazã cursurile

Ober Gymnasyum din Cernăuţi

1867  :  este angajat ca sufleur

în trupa de teatru a lui Mihail
Pascaly.

1869  :  se înscrie
la  Universitatea de Filosofie din
Vienna.
1872-1874 : este student la
Berlin.
1873 : primeşte o slujbă la Consulatul român din Berlin.
1874 : este numit ca director la  Biblioteca Centrală din Iaşi.
1877  : se stabileşte la Bucureşti, unde este redactor la ziarul "Timpul", unde desfăşoară o intensã activitate
publicistică.
1883 : începe o perioadă dramatică pe planul sănătăţii sale, marcată de internări în spital, urmate de
reveniri în viaţa publică şi de activitate literară, alternanţe ce se vor întîmpla pînă la prematura sa moarte.
1889 : în cursul noptii de 15 iunie, la ora 3 a.m., moare în sanatoriul doctorului Şutu şi va fi înmormîntat,
două zile mai tîrziu la cimitirul Bellu din Bucureşti.
Poeziile sale cele mai cunoscute, care i-au adus faima şi titlul de cel mai mare poet român: Luceafărul,
Mortua Est, Scrisoarea III, Epigonii, Lacul, Singurătate, O mamă, Adio, Înger si demon, Melancolie,
Dorinţa, Floare-albastră, Memento Mori, Strigoii, Odã (în metru antic), Mai am un singur dor, La steaua.
 Teme Şi motive literare-
univers tematic

Teme și motive, mituri, modele literare, sintagme poetice, metafore esențiale, teorii filosofice, idei științifice se așază într-
un perfect echilibru, creând un câmp imaginar al marilor simetrii, în care toate elementele componente sunt supuse
circularității și corespondențelor depline.
Ele se clasifica în trei mari coordonate, care reprezintă în acelaşi timp şi sursele de inspiraţie ale creaţiei
eminesciene: istoria, natura şi folclorul. Pe lângă acestea m ai întâlnim şi alte teme abordate de eminescu în operă
sa, precum cosmogonia, iubirea şi tema geniului.
1. Cosmogonia
Această temă tratează naşterea şi stingerea universului, având ca motive luceferii, stelele, lună şi zborul prin spaţial sideral.
Tema este ilustrată îndeosebi în "Scrisoarea I", prin cugetarea bătrânului dascăl la soarta universului, la modul în care a luat
naştere şi la felul în care se va stinge. Cosmosul mai este tratat de Eminescu în poemul "Luceafărul" în "Rugăciunea unui
dac" şi în poemul postum intitulat "Genaia".
"Scrisoarea I", "Luceafărul" şi "Rugăciunea unui dac" sunt câteva din lucrările care au ca temă "Facerea şi desfacerea",
denumire dată de George Călinescu. Unul din motivele cuprinse de această temă este proporţia gigantică a spaţiului şi
timpului universal. Acest motiv reprezintă viziunea romantică eminesciana a Cosmosului în antiteză cu fiinţa umană
neînsemnată şi muritoare; aceasta viziune mai cuprinde şi evoluţia Cosmosului (situată între cele două capete: geneza şi
stingerea), armonia născută din rotirea aştrilor şi perspectiva mitologică.
"Scrisoarea I" este lucrarea reprezentativă acestei teme, fiind alcătuită dintr-o cosmogonie cuprinsă în două cugetări: una pe
tema destinului uman şi una pe tema soartei geniului.
În prima parte a textului (versurile 1 -28) ne este prezentat un cadru romantic, la vreme de seară, unde lumina enigmatică a
lunii se împrăştie peste o lume vană, născută dintr-un vis al Nefiinţei. Această privelişte din natură scoate la iveală mai
multe ipostaze ale fiinţei umane, dintre care reţinem doar două:
2. Istoria
Tema istoriei o pune două mari motive: pe de o parte, marile civilizaţii, privind succesiunea generaţiilor,
stingerea strămoşilor glorioşi şi naşterea unor urmaşi corupţi, şi pe de altă parte istoria naţională care la o scară
redusă tratează aceeaşi antiteză trecut-prezent, strămoşi-urmaşi.
Aceste motive sunt întâlnite la Eminescu în următoarele creaţii:"Împărat şi proletar", Memento mori",
Epigonii, Scrisoarea III.Toate aceste creaţii se axează pe ideea incompatibilităţii totale dintre măreţia trecutului
şi decăderea prezentului.
Alte motive specific acestei teme şi întâlnite în creaţiile sus-menţionate sunt patriotismul (Scrisoarea III:"Şi de
aceea tot ce mişcă în ţara asta răul, ramuri/Mi-e prieten numa mie iară ţie duşman este/Duşmănit vei fi de toate
fără a prinde chiar de veste/N-avem oşti dara iubirea de moşie e un zid/Care nu se înfiorează de-a ta faima
Baiazid"), inechitatea socială şi societatea coruptă:
"Iară noi? Noi epigonii? Simţiri reci harfe zdrobite
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte.
În noi totul e spoiala totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic;
,,Împărat şi proletar”

Spuneţi-mi ce îi dreptatea? Cei ţări se îngrădiră

Cu averea şi mărirea în cercul lor de legi;
Prin bunuri ce furară în veci vezi cum conspira
Contra celor ce dânşii la lucru-I osândiră
Şi le subjugă munca vieţi lor intrigi")
"Epigonii"
Romantică mai este şi antiteza care atinge nivelul modelului primordial repetabil: între Cuceritor (Baiazid) şi
Apărător (Mircea cel Bătrân), între armata transformată în "pleava" şi cea devenită "potop ce prăpădeşte", între
perioada întemeierii şi cea a surpării.
Imaginea aproape fabuloasă a voievodului este de asemenea un motiv romantic. În momentul luptei Mircea
capăta proporţiile unui erou.
3. Iubirea
Această temă are în centru femeia care îmbracă la eminescu mai multe ipostaze: femeia-înger, femeia demon, femeia-
misterioasă, o permanentă enigmă. Indiferent de ipostaza în care este surprinsă, femeia reprezintă partenera prin care eul liric
realizează idila într-un cadru natural adecvat. Spaţiul natural este în deplină concordanță cu stadiul relaţiei amoroase: naturi
luxuriante, cu motive specific eminesciene (teiul, lacul, teiul înflorit, salcâmul, codrul) alcătuiesc un cadru ocrotitor pentru
perechea ce îşi împărtăşeşte sentimentele; iubirea trecută este ilustrată printr-o natură cu elemente specific elegiace: S-a dus
amorul, De câte ori, iubito, Pe lângă plopii fără soţ. Totodată în aceste poezii spaţial natural, vegetal, este înlocuit de cel
citadin, că marcă a deteriorării sentimentului de iubire.
Iubirea împărtăşită este întâlnită în poezii precum: "Floare albastră", "Lacul", "Dorinţa", "Sară pe deal".
În poeziile lui Eminescu iubirea este un vis, un ideal mereu neîmplinit; diferenţa dintre cele două perioade de creaţie ale
poetului este că în prima parte natura apărea ca un spaţiu feeric, elementele acesteia constituind motive romantice: codrul
(spaţiu magic şi plin de mister), teiul (arbore sfânt care îi îmbrăca pe tineri cu veşmântul nevinovăţiei), lacul (element
lamartinian al visului de iubire), lună şi mulţimea de flori.
Dacă citim poeziile închinate dragostei, remarcăm că Eminescu reface destinul Luceafărului; el trăieşte visul unei iubiri
pământene mereu neîmplinite:
"Dar nu vine. Singuratic
În zadar suspin şi sufăr
Lângă lacul cel albastru
Încărcat cu flori de nufăr."
"Lacul"
"Pe lângă plopii fără soţ
Adesea am trecut;
Mă cunoşteau vecinii toţi
Tu nu m-ai cunoscut"
"Pe lângă plopii fără soţ"

Un alt motiv este neînţelegerea de care dă dovadă femeia ce i-a oferit măreţia eternizării. Iubita este şi ea o fată de
împărat, pe care poetul o apăra de scurgerea timpului şi o pune în lumina Genezei. Dar pe măsură ce visul de
iubire se stinge, iubita se pierde în negurii uitării, în mit.
 4. Natura.
Una din temele abordate cu precădere de Eminescu în creaţia sa este natura, natură, conturată sub două ipostaze:
marile imensităţi spaţiale (reprezentate de mare şi cer), la care se opun pădurile sălbatice, codrul şi teiul.
Natura cosmic prezintă motive: luna, stelele şi luceferii, întâlnite toate în poeziile care abordează naşterea
universului: Scrisoarea I, Luceafărul.
Natura terestră apare în poeziile de dragoste prezentând motive specific eminesciene: teiul în floare, codrul,
plopii, floarea albastră, marea, lacul (Pe lângă plopii fără soţ, Lacul, Dorinţa.) Aceasta din urmă poezie in
pletește cele două teme natura şi iubirea ilustrând chemarea erotică a bărbatului, invitarea iubitei într-un cadru
natural mitic:
"Vino-n codru la izvorul
Care tremura pe prund
Unde prispa cea de brazdă
Pleci plecate o ascund.”

Detaşat de tema iubirii, fără a mai fi raporatat la ea, natura este ilustrată individual şi independent. Creaţii în care
reprezintă nostalgia poetului pentru cadrul copilăriei sale:
Fiind băiet păduri cutreieram
Şi mă culcam ades lângă izvor
Iar braţul drept sub cap eu mi-l puneam
S-aud cum apa sună încetişor
"Fiind băiet păduri cutreieram“

Dragostea poetului pentru natura îl determină pe acesta să dorească să fie înmormântat în mijlocului cadrului natural:
"Mai am un singur dor
În liniştea serii/ Să mă lăsaţi să mor,/ La marginea mării.
Să-mi fie somnul lin/Şi codrul aproape/ P-entinsele ape/ Să mă un cer senin"
("Mai am un singur dor")
4. Folclorul
Se încadrează şi el în totalitatea temelor romantice, iar Eminescu sub două aspect: pe de o parte ca şi culegător de
folclor, preluând direct anumite creaţii de unde le-a auzit, în peregrinările sale prin ţară iar pe de altă parte stilizând sau
transformând aceste opere. Ajunge astfel la mai multe variante:
Basmul Fata în grădina de aur devine Luceafărul, iar poemul Calin Nebunul capăta versiunea finală a creaţiei Calin (File
din poveste)
Multe dintre poeziile în care abordează tema naturii (Revedere, Ce te legeni, La mijloc de codru des) au şi ele la baza
creaţii populare culese personal de Eminescu în momentele în care era peregrin prin ţară:
- Codrule, codrutule,
Ce mia faci drăguţule
Că de când nu ne-am văzut
Multă vreme a trecut
(Revedere)

În "Luceafărul", "preafrumoasa fată" îşi caută un alt iubit (care să-i semene), dar la final poetul o salvează, aşezând
perechea umană în lumina naşterii Universului:
"Căci este sară-n asfinţit
Şi noaptea o să-nceapă
Răsare luna liniştit
Şi tremurând în apă"

Numai în poemul "Calin (file din poveste) "are loc nunta ca mijloc de integrare în armonia cosmică; faptul că arborii capătă
strălucire argintie datorită luminii lunii, iarba care "pare de omăt" şi albastrul florilor înzestrează nunta cu acea puritate
caracteristică începuturilor.
5. Destinul geniului.
Geniul este prezent în patru ipostaze: omul superior prin inteligenţă,
Profund nefericit de condiţiile în care este nevoit să trăiască (bătrânul dascăl din Scrisoarea I), Creatorul său
Demiurgul (forţă cosmică ce a dat naştere Universului: Luceafărul), fiinţă care nu se supune morţii biologice
(Hyperion din Luceafărul) şi demonul ca forţă a răului (în "Înger şi demon).
În toate poemele, geniul este o fiinţă fără de stea, o formă de manifestare a divinităţii supreme unice, deoarece
Demiurgul l-a creat înaintea lumii. Originea sa deosebită aşează geniul deasupra lumii, a frământărilor ei şi a
timpului.
Această temă romantică a liricii eminesciene este întâlnită şi în poezia "Oda", în care nefericirea şi nemurirea sunt
condiţiile interioare ale geniului; de aici vine şi tentaţia de a coborî pe pământ pentru a căuta ceea ce nu i s-a dat:
dragostea.
"Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei visători nălţam la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţa tu, dureros de dulce.
Până-n fund băui voluptatea morţii
Neîndurătoare."
"Oda"
Condamnat să rămână de-a pururi singur, neînţeles de ceilalţi şi aspirând în permanenţă la iubire, geniul se retrage
în sine însuşi, ocrotit fiind de spaţial în care există:
"Trăind în cercul nostru strâmt
Norocul va petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece.
,,Luceafărul”
Condiţia nemuritoare îl face să sesizeze diferenţa uriaşă dintre el şi pământeni, care, pe durata scurtei lor existente
se află sub semnul norocului.
 GENEZA-FLOARE ALBASTRĂ
Apariţie. Elaborată în 1872, citită în şedinţa Junimii din 7 septembrie 1872 şi apărută în “Convorbiri literare” la 1 aprilie
1873, Floare albastră este una dintre cele mai reprezentative poezii nu numai pentru trăirea spectacolului nuanţat al
naturii, ci, mai cu seamă, pentru locul pe care îl ocupă natura în lirica de iubire a lui Eminescu.

Titlul poeziei este alcătuit din două sintagme: „floare”, reprezentând efemeritatea, delicatețea și „albastră” sugerând
infinitul cosmic, dar și aspirația. Titlul este și o metaforă simbol, un motiv romantic care apare și în alte literaturi. În
literatura germană, în lirica lui Novalis, floarea albastră se metamorfozează în femeie luând chipul iubitei și tulburând
inima eroului. Motivul florii albastre apare și la Leopardi, iar la Eminescu floarea albastră reprezintă voința, dar și nostalgia
nesfârșitului sau femeia ideală. De asemenea, albastrul simbolizează infinitul, depărtarile mării și ale cerului, iar floarea
poate fi ființa care păstrează dorințele.
 STRUCTURA POEZIEI

Poemul se structureaza pe doua planuri, si anume: ideea cunoasterii absolute (cuprinsa in primele trei strofe) si
aceea a cunoasterii terestre . Cele doua ipostaze sunt despartite de reflectiile poetului , care anticipeaza ideea din
final: 'Totusi… este trist in lume'.
In primele trei strofe apare domeniul cunoasterii, de la geneza ('intunecata mare') pana la un intreg univers de
cultura ('campiile Asice') si creatie ('piramidele-n-vechite'). Cea de-a treia strofa sugereaza izolarea acestui vast
spirit care nu isi poate realiza idealurile in lumea telurica. Reflectiile din strofa a 4-a presupun consimtamantul
vremelnic al poetului la chemarea iubirii: 'eu am ras, n-am zis nimica'. Concluzia este, in final, raportata la intreaga
existenta a poetului: 'Si te-ai dus dulce minune / Si-a murit iubirea noastra'. Repetitia 'Floare-albastra! floare-
albastra!' subliniaza intensitatea trairii, generata de contrastul dintre iluzie si realitate.
In plan terestru, iubita este vicleana, ademenitoare: 'Si de-a soarelui caldura / Voi fi rosie ca marul / Mi-oi desface
de-aur parul sa-ti astup cu dansul gura'. Epitetele 'frumoasa', 'nebuna', 'dulce', cuprinse in versuri exclamative,
exprima exuberanta sentimentului, specifica liricii de tinerete.

Invitatia la iubire se realizeaza intr-un cadru rustic, ce aminteste de pastelurile lui Alecsandri, dar si de 'Sara pe deal'
sau 'Dorinta'.
Limbajul este direct si familiar, conferind poeziei un ton sagalnic, intim: 'Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?', 'S-apoi cine
treaba are?'. Pornind de la forme populare: 'Mi-oi desface', 'Sa-ti astup', se ajunge la efecte de ordin artistic rafinat, ca
in inversiunile: 'de-aur parul', 'albastra-mi dulce floare'.

Cele patru secvențe poetice conțin în alternanță vocile îndrăgostiților sau măștile lirice, astfel:

partea I - vocea feminității -  strofele 1 - 3;
partea II - vocea poetului - strofa 4;
partea III - vocea iubitei - strofele 5 - 12;
partea IV - vocea poetului - strofele 13 - 14;
Muzicalitatea măsurii scurte de 7 - 8 silabe, cu rimă îmbrățișată și ritm trohaic sugerează starea ideală,
juvenilă, universul căutărilor poetului romantic ce creează o metaforă sublimă a iubirii.
 NIVELUL STILISTIC
IMAGINI ARTISTICE:

Vizuale: codrul cu verdeață, stânca stă

să se prăvale…,bolta cea senină, voi fi
roșie ca mărul, de mi-i da o sărutare…,
luna-n noaptea cea de vară

Auditive: izvoare plâng în vale,mi-i

spune-atunci povești și minciuni cu-a ta
guriță, vom vorbi-n întunecime

Vizuale: stele, nori, ceruri, câmpiile asire,

întunecata mare, piramide, depărtare, stîlp în
lună
 NIVELUL STILISTIC
FIGURI DE STIL

- «Iar te-ai cufundat în stele

Și în nori și-n ceruri nalte ? → epitet, vers ₁ și vers ₂ - enumerații
În zadar râuri de soare → vers ₁ și vers₂ - metaforă;
Și câmpiile Asire → epitet;
Și întunecata mare; → epitet, inversiune;
Piramidele-nvechite → epitet;
Urcă-n cer vârful lor mare - hiperbolă;
Fericirea ta, iubite»! → vers ₃ și vers ₄ - exclamații retorice;
Und-izvoare plâng în vale, → personificare, imagine vizuală și auditivă;
Acolo-n ochi de pădure, → metaforă;
Lângă balta cea senină → epitet;
Și sub trestia cea lină → epitet;
Vom ședea în foi de mure. → metaforă;
Voi fi roșie ca mărul, → comparație;
Mi-oi desface de-aur părul, → inversiune
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse. → comparație;
Cui ce-i pasă că-mi ești drag»? → interogație retorică;
Floare-albastră! floare-albastră!... → repetiție, metaforă;
 ÎNCADRAREA ÎN GEN ŞI
SPECIE LITERARĂ

Gen: liric
Specie: amestec de specii – poem filosofic, eglogă (idila cu secvenţe dialogate) şi elegie

NIVELUL LEXICO-SEMANTIC
La nivelul lexico-semantic, cele două câmpuri semantice care polarizeazä opoziția structurală a poemului sunt cosmicul
(„stele”, „nori”, „ceruri nalte”, „râuri de soare”, „depărtare”) și spațiul terestru („codru”, „izvoare”, „vale”, „pădure”,
„balta”, „trestie”, „foi de mure”, „romaniță”, „bolți de frunze”, „sat”, „al porții prag”). Se utilizează termeni și forme
populare, precum: „încalte”, „nu căta”, „vom ședea”, „oi desface”, „nime”, iar limbajul familiar accentuează intimitatea.
Verbul este o categorie morfologicä valorizată stilistic: verbele la prezentul etern redau lumea eternă a ideilor sau veșnicia
naturii (în descriere); verbele la viitor proiectează aspirația spre iubire în reverie (în monologul fetei); verbele la trecut redau
detașarea reflecției și distanțarea temporală (în meditația bărbatului).
Muzicalitatea aparte a poemului este conferită de elementele de prozodie: măsura de 8 silabe, rima îmbrățișată, ritmul
trohaic — sugerează starea idealistă, juvenilă. Se remarcă inovațiile la nivelul rimei (cuvinte rare: „gândire” — „asire”; părți
de vorbire diferite: „dispare” — „floare”, „noastră” — „albastră”). De asemenea, la nivel fonetic, „armonia imitativă” redă
concordanța dintre sonoritatea expresiei și ideea exprimată; consoanele ș, s, t (în ultima strofă) sugerează tristețea, iar m, n în
rimă, nostalgia.
 
 NIVELUL FONETIC SI PROZODIC

- măsura de 8 silabe, rima îmbrăţişată, ritmul trohaic - sugerează starea idealistă, juvenilă;
-  inovaţiile la nivelul rimei (cuvinte rare: „gândiri -„asire"; părţi de vorbire diferite: „dispare" -
„floare", „noastră" - „albastră");
-  „armonia imitativă" - concordanţa între sonoritatea expresiei şi ideea exprimată;
-  consoanele ş, s, t (în ultima strofă) sugerează tristeţea, iar m, n în rima, nostalgia.

NIVELUL MORFO-SINTACTIC

-  cuvinte din câmpul semantic al cosmicului: „stele", „nori7, „ceruri nalte", „râuri de soare", „depărtare";
- cuvinte din câmpul semantic al spaţiului terestru: „codru", „izvoare", „vale", „pădure", „baltă", „trestie", ,jbi de mure",
„românită", „bolti de frunze", „sat, „al porţii prag";
- schimbarea valorii gramaticale: „dulce" (adjectiv şi adverb);
- termeni şi forme populare: „încalţe", „nu căta", „vom şedea", „oi desface", „nime"; limbajul familiar accentuează intimitatea.
Nivelul morfologic
-  pronume şi verbe la persoana I şi a II-a, ca mărci ale subiectivităţii (lirismul de măşti);
-  dativul posesiv („albastra-mf);
- verbele la prezentul etern redau lumea eternă a ideilor sau veşnicia naturii (descrierea);
- verbele la viitor proiectează aspiraţia spre iubire în reverie (monologul fetei);
- verbele la trecut redau detaşarea reflecţiei şi distanţarea temporală (meditaţia bărbatului).