Universitatea „Vasile Alecsandri” din Bacău

Facultatea de Litere
Departamentul de limba şi literatura română şi ştiințe ale comunicării
Specializarea: Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar

Literatura română și literatură

pentru copii

Coordonator:

Lect.univ.dr. Violeta Elena Popa

Numele şi prenumele:

Necula Monalisa Simona

Profesia:

Profesor suplinitor calificat de limba

și literatura română, clasele V-VIII

Unitatea de învăţământ:

Școala Gimnazială „Prof. Emil Panaitescu”, loc.

Cudalbi, jud. Galați

Anul I

Semestrul I

Anul universitar 2020-2021

 Luceafărul

de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850 la Botoşani sau Ipoteşti - d. 15

iunie 1889, Bucureşti), de profesie jurnalist, poet, prozator, ales post-mortem membru
al Academiei Române la 28 octombrie 1948. Este considerat de criticii literari poetul naţional
al României, fiind supranumit luceafărul poeziei româneşti, dar şi cel mai important
reprezentant al romantismului din literatura românească.

Potrivit lui Emil Alexandrescu „Formația filozofică a unor scriitori ca Mihai

Eminescu, Lucian Blaga, Ion Barbu, se face prezentă prin încorporarea în textul literar a
principiilor primordiale (pământul, apa, aerul, focul, apeiron), a principiilor platonice (Binele,
Frumosul, Adevărul, Legea, Armonia sau Noncontradicția) și a principiilor kantiene (Timpul,
Spațiul). Ei vor realiza arhetipuri, adică eroi structurați pe un principiu (arhe) și vor ridica
textul la nivelul inovativ”.

Într-un studiu despre limbajul poeziei eminesciene Limbajul artistic românesc în

sec. al XIX-lea, Mihaela Mancaș delimitează trei etape de creație distincte, limitele acestora
nefiind clar precizate, însă.

a. În poezia de tinerețe, aproximativ 1866-1870, limbajul poetic nu este încă unul

particular. Poetul fiind influențat de scrierile înaintașilor. Așa cum afirmă Mihaela Mancaș,
această perioadă se opune net celorlalte două, prin caracterul mai puțin modernizat al limbii,
prin mijloace de expresie curente în limbajul poeziei timpurii.

b. Cea de-a doua perioadă de creație (1870-1876/1878) marchează faza romantică a

poeziei eminesciene prin temele abordate și prin procedeele stilistice: antiteza, acumulările
retorice, caracterul concret al imaginilor, densitatea figurilor de stil.

c. A treia perioadă (din 1878) începe etapa reclasicizării, „a scuturărilor podoabelor”

(Tudor Vianu), când Eminescu renunță la figurile de stil numeroase.

Toate temele lui Mihai Eminescu sunt dezvoltate și valorificate de tradiția românească, iar
influențele literaturii străine se reflectă în nuanțele și detaliile operei sale.

Poemul fundamental al lui Eminescu este Luceafărul, inspirat din basmul Fata în
grădina de aur , cules de austriacul Richard Kunisch care este o alegorie pe tema geniului, dar
și o meditație asupra condiției umane duale (omul supus unui destin pe care tinde să îl
depășească).

Poemul este alcătuit din 98 de strofe, măsura de 7-8 silabe, ritmul iambic și rima
încrucișată.
 Luceafărul prezintă trăsături specifice romantismului prin amestecul genurilor (epic,
liric și dramatic) și al speciilor.

Romantismul este o orientare ideologică, artistică și literară din prima jumătate a

secolului al XIX-lea (aprox. 1790-1850), apărută în spațiul european, ca urmare a
revoluțiilor burghezo-democratice și a luptei pentru independență și libertate națională.
Trăsăturile specifice romantismului fiind: imaginația (principiul fundamental al creației);
respingerea regulilor impuse de clasicism și urmărirea libertății de creație; subiectivitatea;
fascinația misterului și a excepționalului; antiteza; interesul pentru mituri, folclor, simboluri;
trecutul istoric și natura.
Romantismul s-a manifestat în literatura română în trei etape: preromantismul (al scriitorilor
pașoptiști); romantismul propriu-zis (eminescian sau romantism înalt); romantismul
posteminescian.

În Luceafărul viziunea romantică este dată de tema operei (problematica geniului în

raport cu lumea, iubirea și cunoașterea); de structură; de alternarea (opoziția) planului terestru
cu cel cosmic; de motive literare (noaptea, luceafărul, visul, marea, castelul); de
metamorfozele lui Hyperion; de antiteze; de amestecul speciilor și de imaginarul poetic.

Titlul se referă la motivul central al textului poetic, Luceafărul și susține alegoria pe

tema romantică a locului geniului în lume, văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă omului
comun.

Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic (illo tempore): „A
fost o dată ca-n povești/ A fost ca niciodată”. Cadrul abstract fiind umanizat.

Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic-terestru și

opoziția celor două ipostaze ale cunoașterii: geniul și omul comun. Luceafărul constată că
relația om-geniu este incompatibilă. Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de
asumare a eternității și odată cu ea a indiferenței. Omul comun este incapabil să-și depășească
limitele, iar geniul manifestă un profund dispreț despre această incapacitate „Ce-ți pasă ție,
chip de lut,/Dac-oi fi eu sau altul?”.

Imaginarul poetic

Partea întâi a poemului este o splendidă poveste de iubire. Atmosfera se află în

concordanță cu mitologia română. Referitor la sursele de inspirație ale poetului, Eugen
Simion precizează opt mituri importante în opera eminsesciană, în Cuvântul înainte, la Ed.
Fundației Culturale Române. Astfel, miturile utilizate frecvent de autori sunt: mitul nașterii și
al morții universului, mitul istoriei, mitul înțepeltului, mitul erotic, mitul oniric, mitul
întoarcerii la elemente, mitul creatorului și mitul poetic.

Prezentarea mitului erotic în Luceafărul este realizată din împletirea sentimentului

iubirii erotice cu cel al naturii, în care se găsesc motive specific eminesciene, precum: luna,
noaptea, codrul. De asemenea, mitul creatorului izvorăște din preocuparea permanentă a
poetului pentru rostul și condiția omului de geniu.
 Povestea de iubire se realizează într-un cadru nocturn, iar semnificația alegoriei este că
fata pământeană aspiră spre absolut, iar Luceafărul simte nevoia compensatorie a
materialității. La chemarea-descântec a fetei „Cobori în jos, luceafăr blând,/Alunecând pe-o
rază”, acesta se smulge din sfera sa, spre a se întrupa prima oară din cer și mare, ca un „tânăr
voievod”, „un mort frumos cu ochii vii”, fiind redată ipostaza angelică. Cea de-a doua
întrupare, din soare și noapte, redă ipostaza demonică.

În partea a doua, idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina și pajul Cătălin,
înfățișează repeziciunea cu care se stabilește legătura sentimentală între exponenții lumii
terestre, fiind o altă ipostază a iubirii, opusă celei idilice. Asemănarea numelor sugerează
aceeași categorie, a omului comun. Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare,
în antiteză cu portretul Luceafărului, acesta fiind o altă trăsătură specifică romantismului.

Partea a treia poate fi divizată în trei secvențe poetice: zborul cosmic; rugăciunea și
convorbirea cu Demiurgul; eliberarea. Zborul spre Demiurg structurează planul cosmic.
Însetat de repaos, Hyperion îi cere Demiurgului să dezlege de nemurire pentru a descifra taina
iubirii absolute: „Reia-mi al nemuririi nimb/Și focul din privire,/Și pentru toate dă-mi în
schimb/O oră de iubire”. Demiurgul refuză cererea lui pentru că desprinderea sa din ordinea
primordială a cosmosului ar duce la haos.

În ultima parte imaginarul poetic se nuanțează printr-un peisaj umanizat, tipic

eminescian, în care secvențele de iubire se petrec sub crengile de tei înflorite, în singurătate și
liniște, în pacea codrului, sub lumina blândă a lunii. Astfel, Cătălina și Cătălin își trăiesc
povestea de dragoste, iar Hyperion rămâne în lumea lui „Nemuritor și rece”.

În final, poemul se clasicizează, versurile având un pronunțat caracter gnomic. Geniul

se izolează de lumea comună, asumându-și destinul de esență nemuritoare.

În opinia mea, Luceafărul poate fi considerat o alegorie pe tema romantică a locului

geniului în lume, ceea ce înseamnă că povestea, personajele, relațiile dintre ele sunt transpuse
într-o suită de metafore, personificări și simboluri.