Colegiul Naţional „Alexandru Ioan Cuza”

Focşani
Specializarea: Matematică-Informatică

DIVERSITATE TEMATICĂ, STILISTICĂ ŞI DE

VIZIUNE ÎN OPERA MARILOR CLASICI:

Studiu de caz susţinut la disciplina: Limba şi literatura română

Profesor coordonator: Elevi: Alina Aurică

Livia Silvia Marcu Mălina Bârladeanu
Erica Caba
Rafaela Ciobanu
Antonia Corneanu
Rareş Gheorghiţă
Daniel Lupu
Ştefania Olaru
Răzvan Ştefan

21 mai 2019
 PREMISĂ

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, literatura română a fost îmbogăţită şi

dezvoltată prin contribuţia a patru scriitori, care, în epoca comtemporană, au devenit
emblematici. Aceştia sunt: Mihai Eminescu (născut sub numele de Mihail Eminovici), Ion Luca
Caragiale, Ion Creangă şi Ioan Slavici. Prin operele lor au pus bazele celor trei genuri literare
(liric, epic şi dramatic), au adus noi specii literare (poem, idilă, eglogă, dramă, roman
autobiografic, nuvelă psihologică ect.) şi nu s-au limitat doar la atât. Ei, datorită curentului
artistic urmat, au putut aborda o întreagă paletă tematică (iubirea imposibilă, corupţia politică,
evoluţia omului, involuţia umană ş.a.m.d.), stilistică (muzicalitatelea scrierii, oralitatea
limbajului, ironia şi autoironia, caracterul moralizator etc.) şi de viziune (elemente
transcedentare proiectate în lumea reală, moravurile umane etc.), dovedind o capacitate
nemăsurată de a transforma viaţa personală, lecturile, cunoştinţele, trăirile interioare şi hobby-
urile în cuvinte, cuvintele în poveşti, poveştile în ample scriituri. Astfel, se punctează o
diversitate artistică imensă în ceea ce reprezintă opera (creaţiile) Marilor Clasici.

Cu toate acestea, cititorul neavizat nu este capabil să pătrundă în substraturile textelor

lui Eminescu, Slavici, Creangă şi Caragiale. El poate vedea doar suprafaţa, pojghiţa de zăpadă
aşternută deasupra unui strat foarte gros de gheaţă. Prin urmare, rămâne la latitudinea noastră
de instanţă extratextuală să explorăm adâncurile. La final, cea mai importantă întrebare rămâne:
au reuşit criticii literari să privească operele din toate unghiurile posibile sau încă mai există
zone nepătrunse, cunoscute doar de autor?

EPOCA MARILOR CLASICI

Între anii 1860 şi 1890 a fost fondată de către: Titu Maiorescu, Vasile Pogor, Petre Carp,
Theodor Rosetti şi Iacob Negruzzi o asociaţie culturală numită „Junimea”, care, în etapa sa de
glorie absolută (1874-1885) a publicat în revista proprie „Convorbiri literare” mare parte din
operelor Marilor Clasici.

„Clasic”, în acest context, înseamnă scriitor care a pus bazele unui gen literar, a cărui
valoare nu poate fi contestată şi care funcţionează după o structură bine stabilită. Din acest
punct de vedere, Mihai Eminescu (poetul), considerat ultimul romantic al Europei, formează,
prin creaţiile sale, începuturile romantismului în poezia românească, publicând texte atât cu
temă istorică („Scrisoarea III”), cât şi cu natură („Revedere”), iubire („Lacul”) şi folclor
(„Doina”). Ion Luca Caragiale (dramaturgul), scrie prima dramă din istoria României
(„Năpasta”) şi surclasează prin comediile sale („O scrisoare pierdută”, „O noapte furtunoasă”,
„Conu Leonida faţă cu reacţiunea” şi „D-ale carnavalului”) opera dramatică a predecesorilor
săi, pietruind cărarea dramatismului realist şi a comicului ca instrument al relevării adevărului.
Ion Creangă (povestitorul) întruneşte calităţile necesare pentru a aşterne pe hârtie un întreg
arsenal de povestiri şi poveşti care ilustrează lumea rurală şi tipurile ei umane, devenind, astfel,
un simbol pentru folclorul român şi pentru graiul moldovenesc. Iar în ce priveşte proza
psihologică, Ioan Slavici (nuvelistul) transpune în scris prima „nuvelă cu dimensiuni de
roman”1 care prezintă dilemele existenţiale ale omului de rând; cu alte cuvinte, adaugă în
palmaresul încă nedezvoltat din acea perioadă, realismul trăirilor interioare, fiind un deschizător
de drumuri pentru ceilalţi succesori care au explorat psihologia umană.

Fiecare dintre aceştia a fost mentorat, susţinut şi apărat de Titu Maiorescu, liderul
generaţiei, a cărui scop principal a fost să educe poporul român şi să dezvolte cultura naţională,
eliminând moda traducerilor, a formelor fără fond şi a autointitulaţilor „scriitori”.

MIHAI EMINESCU

VIAŢA

Se presupune că Mihai Eminescu s-a născut pe data de 15 ianuarie 1850, la Botoșani

(precum susține George Călinescu în “Viața lui Mihai Eminescu”). Fiind considerat cea mai
importantă voce poetică din literatura română, acesta, de-a lungul timpului, a asimilat viziunile
occidentale despre poezie, receptiv mai ales la romantismele europene din secolele al XVIII-
lea și al XIX-lea, opera sa s-a dovedit, de asemenea, a fi influențată de filosofia antică (de la
Heraclit la Platon) și de teoriile lui Arthur Schopenhauer. Rădăcina ideologică principală a
gândirii sale economice sau politice era conservatoare. Prin articolele sale publicate mai ales în
perioada în care a lucrat la “Timpul”, a reușit să-i deranjeze pe câțiva lideri importanți din

1
George Călinescu, citat aproximativ
Partidul Conservator care au lansat și sloganul, celebru în epocă: „Ia mai opriți-l pe Eminescu
ăsta!”.

Clasele primare a III-a și a IV-a le-a urmat la Cernăuți, la „Naţional-Hauptschule”,

școala greco-orientală, „Domnii învățători (…) fiind mulțumiți de băiat, mai ales că se dedase
și la limba germană.”2. După anul 1848 se înființează o catedră de română care este ocupată de
Aron Pumnul, dascăl ce l-a calificat în ambele semestre făcute la „Obergymnasium” din
Cernăuți (1860-1861) cu notă maximă. Pe data de 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile,
dar în 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului din București o
subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier, fiind refuzat însă. La 5 octombrie
1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi a fost copist la comitetul
permanent județean, demisionând pe 5 martie 1865, pentru ca mai târziu să devină îngrijitor al
bibliotecii lui Aron Pumnul, profesorul la care a și stat în gazdă. Apropierea acestuia față de
profesor l-a condus pe Eminescu spre primele manifestări literare. În 1866, o data cu moartea
dascălului a scris poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”. Apoi a debutat cu poezia „De-aș
avea…” în revista „Familia” a lui Iosif Vulcan (care îl convinge să își schimbe numele de
familie în Eminescu pe motiv că ar fi mai uşor de reţinut aşa).

Între anii 1869 și 1872 a fost student la Viena, unde a urmat Facultatea de Filozofie și
Drept. În această perioadă, Eminescu s-a autointitulat un biet balcanic, deoarece ”putuse fi
victima complexului său de inferioritate culturală față de casta academică germană.” 3. De
asemenea, Constantin Noica afirma în maniera sa proprie drama lui Eminescu referitoare la
poziţia sa culturală inferioară: “Omul acesta a trăit cu suferința de a nu ști tot.”. Prezența lui
Eminescu în Berlin a avut ca unic scop îmbogăţirea cunoştiinţelor personale, întrucât dacă
reevaluăm sejurul berlinez, volumul de muncă depus de Eminescu ajunge până la umplerea
programului unui doctorat serios, dar pe care nu l-a luat niciodată. Însă nimeni dintre cei care
i-au analizat studiile făcute la Universitatea din Berlin „nu s-a întrebat dacă s-au petrecut într-
o zonă obscură, de emotivități necontrolate, de mituri și fantasme, în care sunt valorificate în
tăcere roadele lucidității.”4.

2
George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura „Cultura naţională”, 2004, p. 45
3
Ilina Gregori, Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Editura Art, 2008, p. 49
4
Ibidem
TEMATICA OPEREI

Temele reprezentative pentru opera eminesciană sunt: condiția omului de geniului și

iubirea, Eminescu având ca surse de inspirație: istoria, folclorul și natura. Acesta cultivă
specificul national, exaltând trecutul glorios și criticând prezentul decăzut. Un exemplu de
poezie care valorifică tema iubirii este „Floare albastră”, în timp ce condiţia fiinţei superioare
se regăseşte, cu precădere, în poemul „Luceafărul”. Operele autorului se află sub influența
concepțiilor lui Schopenhauer, un filosof german care consideră că dorința este un impuls
existential ce nu dă nicio satisfacție omului, dimpotrivă, crează permanent noi necesități, ce nu
pot fi în întregime satisfăcute, devenind, în această situaţie, o sursă de suferință. Odată cu
punerea în evidență a condiției geniului, Mihai Eminescu aduce în prim-plan condamnarea
omului superior la singurătate. Totodată creația eminesciană se află sub influența curentului
literar numit romantism (care a fost teoretizat de Mihail Kogălniceanu în articolul „Introducţie”
al primului număr al revistei „Dacia literară”, apărută în anul 1840). Romantismul are ca
principală temă iubirea imposibilă și incompatibilă între oameni cu idealuri diferite: unul
tinzând spre cunoașterea absolută, iar celălalt dorindu-și fericirea într-un decor paradisiac,
neîntelegând efemeritatea omului. Astfel, iubirea și condiția omului de geniu pun în antiteză
două tipuri de personaje: pe de-o parte, persoana care încearcă să-și depășească limitele, pe de
altă parte, persoana care își acceptă destinul. Pentru poet, iubirea deschide o „fereastră” spre
frumusețea adâncă a lumii. Datorită acestui adevar eminescian, tema iubirii este des întâlnită în
lirica sa, deseori proiectată într-un spaţiu teluric, propice comuniunii omului cu natura.

VIZIUNEA DIN OPERE

Finalul basmului ”Făt-Frumos din lacrimă” ilustrează viziunea autorului asupra morții,
nemuririi și infinitului, aspecte care-şi au rădăcinile în istoria egipteană. De asemenea, se poate
vorbi și despre viziunea asupra timpului, iar o operă reprezentativă pentru această perspectivă
este „Sărmanul Dionis”. „Sărmanul Dionis” este o nuvelă care începe cu un lung monolog
despre relativitatea timpului și a spațiului și continuă cu metamorfoza eroului: din Dionis, un
mărunt slujbaș într-o cancelarie din capitala românească, în Dan, un călugăr ieșean din Evul
Mediu. Întâmplările din operă se desfășoară într-o atmosferă întotdeauna stranie, supranaturală,
pe care recuzita fantasticului (din care Eminescu face împrumuturi evidente): noaptea, luna,
singurătatea ,străzile pustii, grădinile părăsite, mansardele dezafectate, pânzele de păianjen,
tratatele vechi de astrologie și magie nu o poate explica îndeajuns. O altă viziune la care face
apel Mihai Eminescu este cosmogonia (apariția lumii din haos). Hyperion, un astru ce este
capabil de sacrificiu pentru a putea trai visul de iubire alături de fata de împărat, întreprinde o
călătorie recursivă în timp până în precosmos, observându-se o curgere diferită a timpului între
planul pământesc și cel astral.

STILISTICA OPEREI

Una dintre principalele trăsături stilistice pe care poetul le utilizează este muzicalitatea,
versurile sale creând o armonie unică. Tudor Vianu accentează faptul că această armonie nu se
reduce la farmecul sonor al poeziei lui Eminescu, ci „este mai degrabă echivalentul muzical al
întregii inspirații eminesciene.”5. Deși în anumite opere se regăsesc versuri imperfecte, asonanțe
și greșeli de sintaxă, acestea transmit o armonie internă, care sparge tiparele prozodice și care
este, în fapt, transpunerea unei stări sufletești ce se regăsește, astfel, în creație.

ION LUCA CARAGIALE

VIAŢA

I. L. Caragiale (n. 1/13 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, România – 9 iunie
1912, Berlin, Imperiul German) este, înainte de toate , marele dramaturg al literaturii române,
autor al comediilor „O noapte furtunoasă”, „O scrisoare pierdută”, „Conu Leonida faţă cu
reacţiunea” şi „D-ale carnavalului”, precum şi al dramei “Năpasta”. Ceea ce dă o neobişnuită
vigoare creaţiilor sale dramatice este conţinutul lor deosebit de valoros, prin ascuţita lui
actualitate. Fără îndoială că dramatismul caragialesc şi-a găsit expresia desăvârşită în opera „O
scrisoare pierdută”.

5
Tudor Vianu, Eminescu, Editura Junimea, 1974, p. 108
 Scriitorul s-a născut într-o familie cu tradiţii în domeniul dramaturgiei şi al actoriei.
Tatăl său, Luca Caragiale, a fost actor. Unchii lui, Costache şi Iorgu au fost, de asemenea, actori,
autori dramatici şi conducători de trupe de teatru. Caragiale a absolvit prima clasă de gimnaziu
în particular, iar celelalte trei clase la Gimnaziul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploiesti. În anul
1868 el a fost înscris la Conservatorul de artă dramatică din Bucuresti, la clasa de „declamaţie
şi mimică” a unchiului sau, Costache Caragiale. Debutul său a avut loc în revista „Ghimpele”
(1863), sub pseudonimul „Clar şi Palicar”. A semnat cu numele său, pentru prima oară, în
„Revista Contemporană”, poemul “Versuri”. A ocupat o serie de funcţii mărunte: copist,
corector şi, mai târziu, gazetar. A colaborat cu mai multe ziare şi reviste („Alegător liber”,
„Unirea democratică”). Eminescu l-a introdus în 1879 la” Junimea”, unde îşi citeşte prima
comedie „O noapte furtunoasă”. În 1884 s-a jucat, în premieră, opera bufă „Hatmanul Baltag”,
scrisă împreună cu Iacob Negruzzi. În 1896 a apărut volumul „Schiţe uşoare”. Tot atunci a
condus revista „Epoca Literară”.

Caragiale (numele lui în turcă înseamnă "oglindă neagră") a fost un antiromantic, un

spirit tăios, de o inteligenţă vie, care nu se putea îmbăta cu nimic. Nu a eludat nici un aspect al
timpului său. A fost el liberal, conservator, antidinastic sau chiar socialist? Nu a fost până la
urmă nimic din toate acestea, fiind doar scriitorul care topea tot ce vedea în conştiinţă şi de aici,
mai departe, în operă. Episodul moştenirii de la Ecaterina Momolo Cardini şi cel al
directoratului la Teatrul „Naţional" sunt dintre cele mai palpitante, ca şi toate controversele
legate de originea sa. "Culoarea şi imaginaţia, care i-au impresionat pe unii contemporani, erau
nedespărţite de joc şi elocuţie. Prin constrângere, meşterul de şcoală clasică a dat dialogurile
sale chintesenţiale, fără un cuvânt de prisos şi cu expresivitatea în funcţie de adevăr sufletesc,
iar nu de culori şi ritmuri romantice... Prin reacţiunile nestăpânite ale inteligenţei şi-a făcut
duşmani, menţinându-şi prieteniile printr-o bunătate temeinică, ascunsă sub bruscheţă. Era un
egoist şi un epicureu, dar fără uscăciunea subsecventă. Sub răsfăţul de sine vibra o anume
dragoste de oameni, care-l îndemna să-şi îmbuneze prietenii, după ce îi maltratase..."6. Portretul
făcut de Şerban Cioculescu lui Caragiale sintetizează destinul aparte al unui scriitor care la
început a fost fluierat şi până la urmă a devenit extrem de popular. Ca dovadă că a transpus în
arta nepieritoare toate comicurile simţite faţă de contemporanii netrebnici. Cei care se simţeau
vizaţi de săgeţile sale au sfârşit prin a le considera dezmierdări. Dezgustul amarnic al
scriitorului a trecut proba estetică şi prin aceasta s-a descărcat de toxine. Caragiale a ştiut lecţia
catharsisului şi, astfel, a evoluat până la posteritate.

6
Şerban Cioculescu, I.L.Caragiale, Editura Tineretului, 1967, p. 103
TEMATICA OPEREI

Scriitorul şi-a concentrat întreaga atenţie spre ilustrarea cât mai realistă a epocii în care
trăia şi, astfel, a manevrat în creaţia sa teme literare precum: adulterul, corupţia politică,
falsitatea umană şi condiţia omului inferior (prejudecăţi, viziune limitată asupra vieţii). Dacă
este privită opera „O scrisoare pierdută”, politica jonglează cu iubirea interzisă, moralitatea este
uitată şi înghiţită de superficialitatea păstrării unei imagini „perfecte”. „O noapte furtunoasă”
prezintă jocurile de lumini şi umbre dintr-o familie, unde domneşte cea mai cruntă ipocrizie, ce
renaşte din problema adulterului. Însă imaginea exactă a certurilor din dragoste, proiectate pe
fundalul mahalalei bucureştene, este dată prin comediile „D-ale carnavalului” şi „Conu Leonida
faţă cu reacţiunea”. De asemenea, jurnalismul este o subtemă abordată foarte des de Ion Luca
Caragiale (datorită calităţii acesteia de a manipula opinia publică) în încercarea de a stabili un
cadru spaţio-temporal şi de a mări autenticitatea. Astfel, politica şi jurmalismul conferă subiecte
puternice de dezbatere, pe marginea cărora se află jocul idilic-romantic.

VIZIUNEA DIN OPERE

În epoca de formare a lui Caragiale ca om şi scriitor, viaţa socială din România era
caracterizată prin adânci transformări, ce cuprindeau toate ramurile de activitate. Boierii, care
erau puternici şi mai înainte, s-au organizat acum într-un partid, mai mult sau mai puţin unitar,
pentru a-şi apăra interesele de clasă, pe care le vedeau ameninţate de burghezie. Scopul lor era
chiar mărirea latifundiilor şi menţinerea ţărănimii sărace în stare de robie, pentru a o putea
exploata în condiţiile cele mai avantajoase cu putinţă. Toţi politicienii, fără deosebire, urmăreau
acelaşi scop: îmbogăţirea pe spinarea celor ce muncesc, care erau, în fond, aceiaşi oameni, fie
că robeau pe moşii, fie că robeau în industrie sau comerţ. Căci exploatarea nu consta numai în
folosirea braţelor de muncă, ci şi în aruncarea pe umerii maselor muncitoare a celor mai mari
părţi de impozite, care serveau la îmbogăţirea burghezo-moşierimii, precum şi la întreţinerea
politicienilor sub forma directă a afacerilor de tot felul şi sub forma indirectă a birocraţilor,
recrutaţi, tot din membrii celor două partide. Ţărănimea săracă, categoria socială cea mai
numeroasă a ţării, trăia în condiţii foarte grele. Fiind exploatată atât de boieri, arendaşi şi
chiaburi, cât şi de stat, ea îşi ducea viaţa, în totală mizerie fizică şi intelectuală. În asemenea
condiţii social-economice, posibilităţile de dezvoltare a vieţii culturale erau reduse la minim.
Conducerea burghezo-moşierească a statului acorda puţină atenţie activităţii intelectuale, pe
care o considera ca un lux. Deşi învăţământul primar devenise obligatoriu prin lege, marea
majoritate a populaţiei, în frunte cu ţărănimea săracă rămânea departe de şcoală. Din acest
mediu şi material uman şi-a recrutat I. L. Caragiale eroii comediilor şi schiţelor sale satirice.
Astfel, Miţa Baston („D-ale carnavalului”) este întruchiparea mahalagioaicei uşuratice, Jupân
Titircă („O noapte furtunoasă”) este o ironizare a burghezului autoritar, Cetăţeanul turmentat
(„O scrisoare pierdută”) reprezintă o imagine distorsionată a votantului care nu are pe cine vota,
a omului distrus şi, probabil, a viitorului ţării.

STILISTICA OPEREI

Înzestrat cu un spirit de observaţie ascuţit şi, totodată, profund, pe care şi l-a dezvoltat
mereu prin contactul permanent şi direct cu viaţa adevărată, prin lecturi bogate şi felurite şi prin
meditaţie serioasă asupra oamenilor şi evenimentelor. Observarea şi înregistrarea graiului
vorbit: cu ticuri, cu defecte, cu stilul individual al fiecărui vorbitor, i-au permis lui Caragiale să
îi facă pe eroii săi (pe care îi vede şi pe care îi aude) să se exprime după condiţia socială şi după
caracter. Din acest punct de vedere, se distinge greşeala gramticală a lui Ghiţă Pristanda („O
scrisoare pierdută”): „Famelie mare, renumerație mică, după buget, coane Fănică.”7 (sluga
oropsită şi exploatată la maxim), pleonasmele lui Rică Venturiano („O noapte furtunoasă”):
„Angel radios! Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă, de când te-
am văzut întâiaşi dată pentru prima oară mi-am pierdut uzul raţiunii; da! Sunt nebun...”8 (iubirea
nebunească care-şi pierde uzul raţiunii) şi ticul verbal al aceluiaşi Ghiţă: „curat”.

ION CREANGĂ

VIAŢA

7
Ion Luca Caragiale, Teatru, Editura Litera, 2017, p. 198
8
Ibidem, p. 267
 Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești, jud. Neamţ - d. 31 decembrie 1889, Iași) a
fost un scriitor român, recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale.
Este considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales pentru opera sa autobiografică
„Amintiri din copilărie”.

Tinerețea lui este bine cunoscută publicului larg prin prisma ficţiunii autobiografice
create de el. În 1847 a început școala de pe lîngă biserica din satul natal. Fiu de țăran, a fost
pregătit mai întîi de dascălul din sat, după care mama sa l-a încredințat bunicului Creangă. În
1853 a fost înscris la „Școala Domnească” de la Tîrgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde
l-a avut ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu. După dorința mamei, care voia să-l facă
preot, a fost înscris la Școala catihetică din Fălticeni („fabrica de popi”). Aici a apărut sub
numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din
Fălticeni, a fost silit să plece la Iași, unde a absolvit cursul inferior al Seminarului teologic
"Veniamin Costachi" de la Socola.

În 1864, Creangă intră la „Școala preparandală vasiliană” de la Trei Ierarhi, unde l-a
avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala
primară nr. 1 din Iași. După ce timp de 12 ani a fost dascăl și diacon la diferite biserici din Iași,
a fost exclus definitiv din rîndurile clerului, deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în
ciorile care murdăreau Biserica „Golia” și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate
incompatibile cu statutul de diacon.

Din acest punct, el a dedicat din ce în ce mai mult timp literaturii și muncii de elaborare
a manualelor școlare. În anul 1867 a apărut primul abecedar conceput de Ion Creangă, intitulat
„Metodă nouă de scriere și citire”.

În 1871 i-a apărut în „Columna lui Traian” articolul „Misiunea preotului la sate”. În
același an este exclus din rândurile bisericii , fiind acuzat de a fi frecventat teatrul. După exilul
clerical, a publicat un manual de citire intitulat „Învățătorul copiilor”, unde inserează trei
povestiri: „Acul și barosul”, „Prostia omenească” și „Inul și cămeșa”. Un an mai târziu a fost
exclus și din învățămînt și, în ciuda plângerilor și protestelor sale, situația a rămas aceeași.
Începe să-şi câştige existența ca mandatar al unui debit de tutun. În această perioadă tumultuasă
l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește.
La îndemnul lui Eminescu frecventează societatea „Junimea”, unde citește din scrierile sale. În
cadrul revistei „Convorbiri literare” publică „Soacra cu trei nurori” și „Capra cu trei iezi”. Între
1875 și 1883 (la îndemnul poetului) scrie cele mai importante opere ale sale.
 Umorul posedat de scriitor pe tot parcursul existenţei sale este însuşi umorul vieţii, al
acestui fenomen organic, în care durerea şi bucuria, răul şi binele, prostia şi inteligenţa, umbra
şi lumina se îmbrăţişează alternativ, ca să exprime realitatea în toată splendoarea ei.

TEMATICA OPEREI

Indiferent de opera pe care autorul a scris-o, ea prezintă un crâmpei din imaginea satului
românesc şi a vieţii rustice. O împletire între această temă şi tema copilăriei şi a evoluţiei
personale este întâlnită în romanul memorialistic „Amintiri din copilărie”. În această scriere are
loc o portretizare a tuturor tipurilor umane, într-un spaţiu care la început este limitat, privit prin
ochii unui copil (Nică a lui Ştefan a Petrei), dar care începe să crească pe măsură ce copilul
devine adolescent, iar adolescentul devine adult. Din acest punct de vedere, opera este un
buildungs-roman, ilustrând armonia dintre om şi natură, dorinţele şi ambiţiile clasei de jos în
ce priveşte prosperitatea şi educaţia, greutăţile şi neajunsurile vieţii. Astfel, „Amitiri din
copilărie” trece drept imaginea copilăriei universale şi, prin urmare, a copilului universal
(obraznic, zvăpăiat, alintat).

O altă temă exploatată de autor şi proiectată în spaţiul tradiţional este iubirea de tip
storge. Ea apare predominant în textul „Capra cu trei iezi”, o povestire ce utilizează tehnica de
zoomorfizare a personajelor a lui La Fontaine. „Capra cu trei iezi” prezintă într-o manieră
bufonică, aproape caricaturală, punctul până unde poate ajunge o mamă căreia i-au fost ucişi
copiii, un punct care se metamorfozează în dorinţa de răzbunare şi, mai apoi, în răzbunarea
propriu-zisă. Ce vrea să transmită opera, ca atare, este că iubirea părintească trece graniţele
raţiunii creştine şi distruge orice duşman, fiind la fel de ascuţită ca o lamă.

Basmul „Povestea lui Harap-Alb” creionează tema călătoriei iniţiatice, o călătorie

parcursă de un tânăr crai cu scopul maturizării, dovedirii vredniciei şi cuceririi inimii unei fete
de gheaţă. Ca şi „Aminitiri din copilărie”, „Povestea lui Harap-Alb” este un buildungs-roman,
însă evoluţia este aceea a unui tânăr prinţ care porneşte deja cu câteva atuuri în viaţă, finalul
fiind unul previzibil, comparativ cu cel al pseudonimului literar al lui Creangă. Cu toate acestea,
amândouă creează un personaj complex, matur, ajuns la începutul apogeului şi-l proiecteză pe
un fundal al luptei dintre bine şi rău, adevăr şi minciună.
VIZIUNEA DIN OPERE

Opera lui Creangă este un adevărat diamant, a cărui fiecare faţă prezintă o altă latură a
naturii umane. Astfel, „Soacra cu trei nurori” ilustrează veşnicul conflict dintre soacră şi noră;
soacra, a cărei „toată seva stă în limbă”9, este întotdeauna nemulţumită de nora ei şi încearcă să
o manevreze după propriile dorinţe, apelând la minciuni şi la şiretenie. Tot în aceeaşi notă, a
contrastului dintre adevăr şi minciună, se află „Fata babei şi fata moşneagului”. Această
scriitură accentuează ideea formelor fără fond a personalităţii umane, răsturnând imaginea
închipuitei perfecţiuni a fetei babei şi aducând în lumina reflectoarelor bunătatea şi omenia fetei
moşului, demonstrând că nu aspectul contează şi că adevărata murdărie este cea a sufletului.

De asemenea, Ion Creangă a ales să umanizeze elementele ce fac parte din categoria
sacrului şi profanului în numeroase opere literare precum „Ivan Turbincă” (care a păcălit
Moartea şi aproape şi-a câştigat nemurirea) sau „Povestea lui Stan Păţitul” (unde Stan a fost
slujit timp de trei ani de un drac). Prin această metodă, a adus transcendentul în plan cosmic, a
pus bunătatea în cârca necuratului şi puţină răutate în comportamentul Celui De Sus, încercând
să demonstreze, astfel, că lumea este un amestec de caractere şi nu categorii prestabilite.

„Dănilă Prepeleac” aduce în prim-plan viziunea despre prostie şi noroc, ilustrând la

perfecţie zicala: „prost să fii, noroc să ai”, însă nu este singura operă a autorului despre prostie
(„Prostia omenească”), acesta canalizăndu-şi mare parte din atenţie asupra acestui defect uman,
arătând că omul poate trece prin viaţă la braţ cu prostia fără nicio problemă.

O ultimă viziune din operele lui care mai merită menţionată este cea a drumului ritualic
din „Moş Nichifor Cotcariul”, unde personajul principal, erou stereotip, este un harabagiu care
parcurge iar şi iar acelaşi drum, spunând exact aceleaşi lucruri, părând o marionetă prinsă într-
o buclă temporală, dar care nu semnifică nimic mai mult decât nimicnicia omului în faţa
timpului.

9
George Călinescu, Istoria literaturii române de la oridini până în prezent,Editura Minerva, 1985, p. 175
STILISTICA OPEREI

Moldovean prin naştere, Ion Creangă nu scapă prilejul de a-şi exploata dialectul
moştenit („limba privită ca adaos de frumuseţe”10), conferindu-i, astfel, operei sale senzaţia
unui discurs fluid, spus, nu citit (oralitatea limbajului). Acest lucru se datorează: inserţiei de
anecdote (comic de limbaj) în cuprinsul textelor sale (cea spusă de Moş Nichifor în călătoriile
sale), utilizării din abundenţă a proverbelor şi zicătorilor care să accetueze mai bine caracterul
uman (erudiţie paremiologică): „Zi-i lume şi te mântuie”, „La plăcinte înainte,/La război
înapoi” („Povestea lui Harap-Alb”), prezenţei onomatopeelor („hârşti”, „zârr”), a rimelor şi a
asonanţelor („toate-mi mergeau pe plac, fără de leac”).

Pe de altă parte, descrierile lui Creangă sunt concentrate pe portretul personajelor,

încercând să le confere lor prim-planul şi accenuând, în acest mod, tipurile umane pe care se
concentrează acesta. Obsesia aceasta a înfăptuirii portretului provine tot din dorinţa ca lumea
creată de el să poată prinde viaţă în faţa lectorului ei. Ultimul element de stilistică al textelor
scriitorului esre utilizarea prozei în versuri („În înaltul cerului,/ Văzduhul pământului/ și o ia
de-a curmeziș:/ De la nouri către soare,/ Printre lună și luceferi,/ Stele mândre lucitoare.”) şi a
sfârşitului de frază rimată („parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie.”), scopul fiind tot cel de
a conferi cititorului senzaţia de autencititate şi realism a textului.

IOAN SLAVICI

VIAŢA

Ioan Slavici este considerat primul mare scriitor al Transilvaniei și, de asemenea, un
creator complex, excepțional nuvelist, romancier, dramaturg, publicist și memorialist.

Născut în 1848 și format de Școala Transilvăneană în spiritul dorinței de neam și al

prețuirii creației populare, Slavici își desăvârșește învățătura, după obiceiul vremii, la Pesta și
apoi la Viena, unde în anii studenției, se împrietenește pentru toată viața cu Eminescu. Întors în

10
Ibidem
țară, Slavici continuă să manifeste același spirit activ. Eminescu îl introduce în Cenaclul
„Junimea”, unde îl cunoaște și se împrietenește cu Ion Creangă, având preocupări și idei literare
asemănătoare. Concomitent cu alte activități, Slavici a desfășurat o prestigioasă activitate
didactică, predicând literatura, istoria, filosofia, scriind și manuale școlare.

De-a lungul întregii vieți, Slavici şi-a pus amprenta şi în presă. A fost, mai întâi, redactor
la „Curierul de Iași”, apoi, timp de câțiva ani, a lucrat alături de Eminescu și Caragiale, în
redacția ziarului bucureștean „Timpul”. Mai târziu a condus cotidianul sibian, „Tribuna”, unde
a îndrumat primii pași în literatură (debutul) poetului George Coșbuc. Împreună cu acesta și cu
Caragiale a fondat apoi revista „Vatra”.

Slavici a început să scrie la îndemnul lui Mihai Eminescu, care multă vreme i-a făcut cu
discreție îndreptări pe manuscrise. A debutat în 1871, în „Convorbiri literare”, cu comedia „Fata
de birău”. Dar ceea ce l-a impus în cultura românească este, mai presus de orice, vigurosul său
talent de prozator. Cele mai valoroase opere pe care le-a scris Slavici sunt cele din domeniul
nuvelisticii.

TEMATICA OPEREI

Eroii lui Slavici, adesea convenționali, sunt construiți pentru a ilustra anumire principii
etice, pe care omul trebuie să le respecte în viață dacă ține la liniștea lui sufletească. Unul dintre
păcatele pe care Slavici le-a sancționat necruțător a fost ispita banului. În abordarea acestei
teme, el receptează modalitățile variate în care relațiile capitaliste, ce începuseră să pătrundă în
viața satului transilvănean, își pun pecetea pe conștiința oamenilor. Această temă a fost abordată
prin prisma romanului „Mara”, unde personajul eponim este o femeie independetă ce trăieşte
cu scopul de a-şi spori economiile, şi a nuvelei „Moara cu noroc”.

Tema nuvelei antemenţionate o constituie urmările negative (consecințele nefaste) pe

care setea de îmbogățire le are asupra vieții sufletești a individului şi asupra destinului omenesc.
La baza ei se află convingerea autorului că goana după avere, în special după bani, zbuciumă
tihna și amăreşte viață omului, generează numeroase rele, iar în cele din urmă duce la pierzanie.
Şi nu există personaj mai bun decât cismarul Ghiţă care să ilustreze, prin introspecţii, cum setea
de bani digradează psihicul uman.
VIZIUNEA DIN OPERE

Nuvelele lui Slavici au contribuit la progresul literaturii române în direcția oglindarii

realiste a vieții societăţii ardeleneşti: prin evocarea procesului de formare a micii burghezii
rurale și de pauperizare a populației sătești şi prin crearea de personaje reprezentative, care
întruchipează conflictele și trăsăturile esențiale ale acestei lumi. De asemenea, acestea cuprind
o reflectare amplă a vechilor rânduieli rurale puse aproape într-un raport antitetic: obiceiurile și
datinile, credințele și superstițiile, moralul și prejudecățile oamenilor simplii.

Vrând să confere realismul cuvenit creaţiei sale, Slavici nu înfrumusețează cu nimic

viața personajelor dezvoltate de el. Procentul de duritate și afecțiune, de bunătate și răutate, de
hotărâre și slăbiciune, care se află în fiecare dintre textele scrise de el, îl face un observator fără
părtinire, cu spirit realist desăvârșit. În concepția sa, viața fiecărui personaj este vazută ca un
destin propriu care oricum se va împlini. Din acest motiv el nu se simte în niciun fel obligat să
explice ceva, ci numai să descrie cât mai fidel întâmplările ce îl împing pe erou pe drumul
hărăzit de Dumnezeu. Personajele sunt, ele însele, convinse că au o soartă dinainte stabilă,
căreia nu i se pot opune.

STILISTICA OPEREI

Arta epică atinge în "Moara cu noroc" un nivel de măiestrie ridicat și în ceea ce privește
portretistica literară. Portretul fizic este concis, redus la esențial („Lică, un om de treizeci și
șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu ochii mici și verzi și cu sprâncenele
dese și împreunate la mijloc.”11), autorul focalizându-şi atenţia spre portretul moral al
personajului şi spre schimbările suferite de el în plan sentimental (cele trei trepte ale degradării
personajului Ghiţă).

Remarcabile sunt şi în stilul lui Slavici: expresiile, zicătorile și proverbele („Ai,

Doamne, milă de el şi dă-i ceea ce nu are!”, „Am rămas ca ţiganul la pagubă”), care ilustrează,
parcă, adevărul invariabil al acestora, fiind o sursă a oralităţii limbajului şi a accentuării
realismului universal.

11
Ioan Slavici, Moara cu noroc, Editura Herra, 2009, p. 20
 CONCLUZIE

În final, se poate afirma că, atât din punct de vedere al rolului de deschizători de drumuri,
cât şi din punct de vedere al posibilităţii de abordare din prisma curentului literar, se poate
afirma că operele literare a Celor Patru Mari Clasici ai literaturii române cuprind o întreagă
varietate tematică, stilistică şi de viziune. Plecând de la nevoia de autenticitate a textului
prezentat, autorii au utilizat erudiţia paremiologică, ticurile verbale şi elementele de versificaţie
pentru a-şi însufleţi creaţiile, au pus în scenă lupte ale tuturor tipurilor umane pe fundalul unor
numeroase teme, precum: iubirea, avariţia sau corupţia, prezentând omul şi societetea din toate
unghiurile posibile.

Cu toate acestea, noi am reuşit să analizăm un număr infim de lucrări din componenţa
literaturii create de ei şi suntem convinşi că, până şi cele analizate aici, mai au şi alte nuanţe
neexplorate. Astfel, putem afirma că încă nu am atins cunoştiinţele desăvârşite în analiza
începuturilor literaturii române.