Diversitate tematică,

stilistică și de viziune
în opera marilor
clasici
” Epoca ce urmează, a lui Eminescu, Caragiale şi ceilalţi, duce
cultul formei până la exagerare...“

G. Ibrăileanu
• ” Marii clasici” reprezintă eticheta postumă dată unui grup de scriitori: Mihai
Eminescu, I.L.Caragiale, Ion Creangă și Ioan Slavici. Epoca „marilor clasici”
începe după anul 1860 şi este considerată cea mai valoroasă din istoria
literaturii române. De regulă, o epocă literară se coagulează în jurul unei mari
personalităţi şi a unei societăţi sau reviste culturale. Dacă perioada paşoptistă îşi
creează literatura în jurul „Daciei literare”, epoca „marilor clasici” se formează în
jurul personalităţii lui Titu Maiorescu şi a Junimii, cea mai importantă societate
culturală a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea.

• Un element comun al acestor scriitori îl reprezintă activarea în cadrul

acesteia, operele lor răspunzând criteriilor estetice formulate de Titu Maiorescu,
spiritul rector al grupării. Ei vor constitui noua direcţie în literatura română,
ilustrând prin creaţiile lor trăsăturile specifice Junimii: spiritul filozofic, oratoric şi
retoric, asimilarea Romantismului, gustul clasic, simţul critic şi raţionalist, ironia,
auto-ironia sau orientarea spre ludic.
 Mihai Eminescu(1850-1889)
• Mihai Eminesc a fost un poet,
prozator si jurnalist român, considerat
de cititorii români și de critica
literară drept cel mai important
scriitor romantic din literatura
română, numit și ,,luceafărul poeziei
româneşti”. Eminescu a fost activ în
societatea literară Junimea și a lucrat
ca redactor la Timpul,
”Fără Eminescu am fi ziarul oficial al Partidului Conservator.
fost mai altfel și
mult mai săraci”
Tudor Vianu
• Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al
şapte-lea din cei 11 copii ai căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-
o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici,
născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi petrece copilăria la
Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală
libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura.

• A publicat primul său poem la vârsa de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să

studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume,
aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu
Mariorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902. Eminescu a fost internat pe 3
februarie 1889 la spitalul Mărcuța din Bucuresti și apoi a fost transportat la
sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața,
poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. Pe 17 iunie Eminescu a fost
înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales
post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.
Tematica
• Opera lui Mihai Eminescu întruneşte o varietate de teme
specifice curentului romantic: timpul, istoria, iubirea, natura,
folclorul, şi nu numai, creaţia şi cunoaşterea fiind teme cu
caracter modern.
• Romanticii descoperă sentimentul timpului şi realizează
texte ce pornesc de la tema timpului, a istoriei, a ruinelor.
Având în vedere că eul romantic este o fiinţă ,,alergică” la
prezent, în perspectiva temporală privilegiază, de cele mai
multe ori, trecutul.
Natura
• Natura este percepută ca o dominantă a universului liric
eminescian, fiind deseori asociată temei iubirii, în prima fază
a poeziei erotice a poetului. Contopirea celor două este cel
mai evident ilustrată în versurile „Şi dacă ramuri bat în geam/
Şi se cutremur plopii/ E ca în minte să te am/ Şi-ncet să te
apropii”. Natura este mereu o prezenţă pentru poet, fie ca
martor al iubirii, (Lacul, Floare albastră, Dorinţa) fie că îi alină
dorul sau îi aminteşte iubiri pierdute.
Iubirea
• Tema iubirii e reflectată diferit, pe parcursul operei
eminesciene criticul Nicolae Manolescu reliefând două faze: în
prima, femeia este adorată ca o reprezentare a unei divinităţi,
ca ceva intangibil (Amorul unei marmore, De ce nu-mi vii), iar
în a doua, a maturităţii, aceasta apare ca o fiinţă obişnuită,
concretă, simbolizând tentaţia. (Floare albastră, Dorinţa).
Istoria
• Istoria, ca și natura, reprezintă tot o descoperire a
romanticilor. Interesul pentru istorie și pentru trecutul istoric
este una din caracteristicile principale ale romantismului.
Interesul pentru istorie provine din atitudinea diferită față de
timp a romanticilor față de clasici. Dacă pentru clasici, timpul
este dat o dată pentru totdeauna, concepția lor fiind
neevoluționistă, pentru romantici, timpul este schimbător,
înseamnă permanentă devenire, concepția lor fiind
evoluționistă și dialectică. Ceea ce caracterizează poezia de
inspirație istorică a lui Eminescu este încercarea de a construi
cu mijloace proprii și originale o mitologie națională,
autohtonă.
Condiţia geniului si a artei
• Deși este o poezie din perioada de început, Epigonii
(1870) prezintă o deosebită importanță despre concepția
despre poezie a poetului. Dincolo de marele său patriotism,
poetul își exprimă dragostea față de tradiție, adeziunea la
valorile acesteia, simpatia și respectul pentru înaintași pe care
și-i revendică drept modele. Poezia ne relevă afilierea poetului
la tradiția românească, al cărei continuator a fost și pe care o
va ridica pe culmi nebănuite, infirmând teza că Eminescu ar fi
apărut din gol, că ar fi o apariție inexplicabilă în literatura
noastră.
Aspecte stilistice
• Există anumite elemente de stil care caracterizează opera
eminesciană şi al căror ansamblu unic îi justifică statutul de
„mare clasic”. Una dintre principalele trăsături stilistice ale
poetului este muzicalitatea, atmosfera specifică pe care o
creează versurile sale. Tudor Vianu accentuează faptul că
această armonie nu se reduce la farmecul sonor al poeziei
sale, ci „este mai degrabă echivalentul muzical al întregii
inspiraţii eminesciene”. Explică natura ei prin afirmaţia
poetului german Schiller, că „o anumită stare de suflet
muzicală” anticipează obiectul creaţiei şi generează ideea
poetică
Viziunea despre lume
• A vorbi despre universul poeziei eminesciene înseamnă a-i
determina spațiul interior, temele principale, ordinea
particulară, în sensul în care George Călinescu definea
termenii: ”poezia, scria criticul în eseul intitulat Universul
poeziei, își are universul ei, așa cum un continent are fauna si
flora lui. Ea constituie o lume separată de aceasta, cu
rânduiala ei proprie”. Se poate preciza că universul poeziei
pornește totdeauna din cel al realității, operând însă o
selecție, iar această selecție constituie tocmai specificul
imaginației poetului. Prin urmare, universul poeziei lui
Eminescu este expresia semnificativă a imaginației sale.
Ion Creangă (1837-1889)

• Ion Creangă este, ca

scriitor, după mărturisirile
unora, o “descoperire” a lui
Eminescu. Acesta l-ar fi
îndemnat să scrie, iar în
toamna anului 1875 erau
văzuți împreună la ședintele
sociețătii Junimea.
 Biografie
• Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești; d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un scriitor român. Recunoscut
datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii
literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.
În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu
Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară nr. 1 din Iași.

În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal.

Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-și atestatul, revine în satul natal.

În 1875, îl cunoaște pe Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește. Între
1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale.

Între 1883 și 1889 a fost bolnav de epilepsie și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui
Eminescu, și al Veronicăi Micle.

Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Țicău. Este înmormântat la 2
ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.
Principalele teme
• Ion Creangă este scriitorul român cel mai apropiat de spiritul creației
folclorice. Socotit la început autor “poporal”, el s-a dovedit, în realitate, un
artist profund original, care a creat, pornind de la folclor, o opera de netă
individualitate, cu elemente caracteristice, de neconfundat, rezultat al unei
inteligențe artistice superioare si al unei înzestrări lingvistice remarcabile.
După apariția poveștilor, Creangă a publicat în Convorbiri literare în 1881-
1882 trei părti din Amintiri din copilărie. Partea a patra a văzut lumina
tiparului postum în 1892. Amintirile cuprind povestea copilăriei sale, mai
degrabă, spectacolul vârstei fericite. Prin amănunte, copilăria reconstituită
a aparținut biografic lui Creangă, prin semnificație este universală,
aparține tuturor. Copilăria apare ca o epocă de aur, ca un tărâm al bucuriei
si al inocenței, fără griji si suspine, în care fantezia completează realitatea,
iar jocul este suprema preocupare.
Aspecte stilistice
• Parcurgând paginile Amintirilor, avem senzația că-l auzim pe scriitor
povestindu-ne cu naturalețe și umor întâmplările copilăriei, adresându-ni-
se cu un zâmbet șugubăț, gesticulând si comentând cu talc. Povestirea
poartă caracteristicile stilului vorbit împletind măiestrit in țesătura ei o
bogată gamă de mijloace stilistice, sintactice, morfologice și lexicale.
Oralitatea reprezintă trăsătură dominantă a operei lui Creangă.
În plan stilistic întâmplările sunt povestite într-un ritm susținut și vioi,
dinamizate prin dialog. Dialogul viu purtat de scriitor cu ascultătorii săi
imaginari înviorează narațiunea, făcându-ne să trăim mai intens
întâmplările narate. Adresarea directă către cititori accentuează impresia
puternică de oralitate.
Viziunea despre om și existență

• În Amintiri din copilărie, copilăria apare ca o epocă de aur, ca un

tărâm al bucuriei și al inocenței, fără griji și suspine, în care fantezia
completează realitatea, iar jocul este suprema preocupare. S-ar putea
spune, deci, că în Amintiri, Creangă zugrăvește copilăria “veselă și
nevinovată” și că Nică este “copilul universal” de pretutindeni și de
oricând, în care țoti ne regăsim cu nostalgie. Acestei copilării ideale se
oferă un mediu real de existență, un cadru uman și geografic, care
este cel al ținutului natal.
Satul Humulești este tărâmul de basm al candorii infantile si chiar
dacă în realitate era un sat mic cu oameni nevoiași, pentru Crengă era
un sat mare, răzășesc. Din paginile Amintirilor iese cu pregnanță la
iveală satul românesc tradițional.
Ioan Slavici (1848-1925)
• Ioan Slavici a fost un scriitor, jurnalist și
pedagog român, membru corespondent (din
1882) al Academiei Romane.
• Provenind dintr-o familie de țărani ardeleni
remarcabila operă literară a lui Ioan Slavici este
influențată de viața satului ardelean. Scriitorul,
deși nu a fost un om de vastă cultură, a fost
considerat de criticul George Călinescu, un
“instrument de observație excelent” al mediului
rural.
Biografie
• Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848, Șiria, comitatul Arad, d. 17 august 1925, Crucea de Jos,
Județul Putna) a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru corespondent (din 1882) al
Academiei Române.

• L-a cunoscut pe Mihai Eminescu la Viena, iar la îndemnul acestuia a debutat cu comedia Fata de
birău în anul 1871. Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără
romanul Mara, nuvelele Moara cu noroc și Pădureanca, iar memoriile sale publicate în volumul
Amintiri, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.

• Redactor la ziarul Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost un
jurnalist renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, ca
presupus naționalist român, cât și în România, ca presupus spion austro-ungar.
Principalele teme
• Ioan Slavici a fost una din personalitățile proeminente ale literaturii
românești. Format de Școala Transilvăneană în spiritul dorinței de neam și
al prețuirii creației populare, Slavici își desăvârșește învățătura după
obiceiul vremii la Pesta și apoi la Viena, unde, în anii studenției, se
împrietenește pentru toată viața cu Eminescu. Întors în țară, Slavici
continuă să manifeste același spirit activ. Eminescu îl introduce la Junimea,
unde îl cunoaște si se împrietenește cu Ion Creangă, având preocupări și
idei literare asemănătoare. Concomitent cu alte activități, Slavici a
desfășurat o prestigioasă activitate didactică, predicând literatura, istoria
și filozofia. A scris și manuale școlare. De-a lungul întregii vieți, Slavici a
desfășurat o amplă activitate de presă. Îl aflăm mai întâi redactor la
Curierul de Iași, apoi timp de cățiva ani lucrând, alături de Eminescu și
Caragiale, în redacția ziarului bucureștean Timpul.
Aspecte stilistice
• Opera lui Ioan Slavici este remarcabilă. Cu percepția justă
numai când se aplică la viața tărănească, el nu idealizează și
nu tratează cazuri de izolare. Oamenii săi sunt lacomi,
întreprinzători, intriganți, cu părți bune si părți rele. Cu toate
că scriitorul deschide nuvelele printr-un fel de acord stilistic,
sever, fără excese artistice.
• Popa Tanda poate fi considerată versiunea românească a
operei Robinson Crusoe, cu o ințentie de economie politică
absorbită în ficțiune.
• Moara cu noroc e o nuvelă solidă, cu subiect de roman.
Viziunea despre om și existență
• In literatura română Ioan Slavici are meritul de a fi
creatorul nuvelei psihologice: “Pictura omului sufletesc
si a conflictelor lui, analiza psihologică, în interesul în
care realismul și naturalismul contemporan îi dădeau
cuvântului, își găsește în Slavici una din primele sale
expresii românești.” (T. Vianu-Ioan Slavici). Conflictul
este puternic, ceea ce conferă un caracter psihologic
acestei opere literare.
Ion Luca Caragiale (1852 – 1912)

• Ion Luca Caragiale a fost un

dramaturg, nuvelist, pamfletar,
poet, scriitor, director de teatru,
comentator politic și ziarist
român. George Călinescu îl
considera a fi cel mai mare
dramaturg român și unul dintre
cei mai importanți scriitori
români.
• S-a remarcat cu predilecție în dramaturgie, prin originalele comedii de moravuri:
comedia în două acte O noapte furtunoasă (1878), Conul Leonida față cu Reacțiunea
, comedia în patru acte O scrisoare pierdută, comedia în trei acte D-ale carnavalului
(1885); drama Năpasta (1890), alături de câteva piese de mai mică valoare.

• Creator al schiței în literatura română, a scris numeroase momente și schițe,

asemănătoare teatrului, prin fondul lor dramatic și comic: Domnul Goe, Vizită,
Bubico, Tren de plăcere.

• Ca nuvelist, Caragiale a cultivat proza de observație psihologică și naturalistă (O

făclie de Paști, Păcat, Două loturi, În vreme de război) și fantastică (La hanul
lui Mânjoală, Kir Ianulea).
Principalele teme
• Ideologic, opera lui Caragiale ilustrează foarte bine
valorile societății Junimea, și se încadrează, satirizând burghezia în
ascensiune, concepției lui Maiorescu asupra formelor fără
fond. Observația lui Caragiale se va axa asupra contrastelor ridicole
ale societății, ce rezultă din imitarea pură a civilizației și neasimilarea ei.
Tudor Vianu evidențiază influența directă a biografiei lui
Caragiale aspura operei sale: experiența sa de viață derivă din "multe și
variate medii", a intrat în contact cu toate categoriile sociale.

• Pornind de la afirmația lui l. Papadima, comediile lui Caragiale sunt

“concepute pe o problematică restrânsă” identificând în tematica lor trei
componente dozate și combinate diferit de la o piesă la alta: "erosul,
politica și consolidarea sau îmbunătățirea statutului social".
• Modul în care autorul alege să-și dozele temele este evidențiat în operele
sale. Astfel O noapte furtunoasă are o intrigă exclusiv amoroasă
dar substanța ei constă în observația de moravuri și satiră politică. O
scrisoare pierdută combină erosul și politica la nivelul intrigii,
dramaturgul realizând cea mai strânsă împletire a componentelor tematice.
Problematica amoroasă domină însă în D'ale carnavalului, unde sunt
satirizate mai ales certurile din mahala.

• O temă recurentă este cea a jurnalisticii regăsită în Conul Leonida, O

noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută și într-o serie
de schițe despre gazetărie precum Ultima oră!..., Reportaj, O cronică
de Crăciun. Astfel, de la jurnalistică la politică, opera lui Caragiale oscilează
între diferiți poli.
Aspecte stilistice
• În ceea ce privește stilul caragialian există anumite elemente tipice
care îi definesc opera și care vin ca mărturii ale statutului de mare
clasic român. O trăsătură comună tuturor comediilor dramaturgului
este că acțiunea este declanșată accidental, de un eveniment
întâmplător de exemplu, în O scrisoare pierdută pierderea scrisorii.
• Caragiale folosește o serie de scheme tipice cunoscute în literatura
comică universală: încurcătura, coincidența,
echivocul, revelațiile succesive, etc. Fiecare scenă în parte și piesa în
totalitatea ei se dezvoltă pe astfel de scheme încât se poate afirma că
la Caragiale predominantă este o situație comică, în
care evoluează personaje cu trăsături comice, având idei și un limbaj
comic.
• La nivelul transpunerii scenice, criticul L. Papadima identifică anumite
procedee de realizare a acesteia, cum ar fi: creare de scene colaterale, cu
efect de amânare a acțiunii. De asemenea, apar inversiuni
cronologice, neobișnuite în teatru. Secvențele narative, vizând elemente
periferice, neimportante, au, în general scopul de a da impresia de
autenticitate comediilor, prin aluzii la realitatea comtemporană.

• Acestor elemente li se adaugă comicul, izvorât din diferite surse: comicul

de situație, cum ar fi aparițiile inoportune ale cetățeanului turmentat, comicul
de caractere (opoziția dintre aparență si esență) și comicul de limbaj, care
se manifestă mai ales prin greșeli gramaticale sau în cadrul
unor formule memorabile precum "curat-murdar" a lui Pristanda. Toate
acestea reliefează umorul și ironia autorului.
Viziunea despre om și existentă
• Comediile sunt inspirate din viața burgheziei române din a doua jumătate a
secolului trecut și surprind puternicul contrast dintre fond și formă,
dintre pretențiile și realitatea unei clase care trece printr-un moment
favorabil afirmării lor. Caragiale
prezintă evoluția burgheziei, formele prevenirii ei, trăsăturile afișate și cele
reale, ambiția și orgoliul acestei lumi în transformare. În comedii,
Caragiale creează situații și tipuri specifice de o mare forță de sugestie.
SFÂRȘIT!