 CLÁSIC, -Ă, clasici, -ce, adj. 1.

(Despre opere literare,

științifice, artistice) Care servește ca model de perfecțiune, care
poate fi luat drept model; p. ext.care este scris după canoanele
obișnuite, tradiționale. ♦ (Despre scriitori, artiști, oameni de
știință etc.; adesea substantivat) De mare valoare, a cărui operă
își păstrează importanța de-a lungul veacurilor, rămâne în
patrimoniul cultural-științific al unui popor sau al lumii. 2. Care
concentrează caracteristicile (bune sau rele ale) unui lucru, ale
unei acțiuni, ale unei situații etc.; tipic, caracteristic; care este
folosit în mod curent. Procedeu tehnic clasic. 3. Care aparține
clasicismului, privitor la clasicism. –
Din fr. classique, lat. classicus.
 Cel mai uzual, în latină, ”classicus” era folosit pentru a desemna ceva ce aparținea flotei, fie
corăbii, fie soldați marinari, fie altceva din marină. Asta fiindcă ”classis” înseamna ”flotă”, în
primul rând, și secundar trimitea la o anume categorie de cetățeni. Deci, ”classis
navium” desemna un anume număr de corăbii, iar ”classis cives” era o clasă distinctă de
cetățeni. La fel, „classicum„ însemna ”semnal de trompetă militară”, apoi, probabil, putea
trimite, ca adjectiv sau adverb, la ceva strigat, chemat sau la o acțiune desfășurată prin numire
puternic vocală.
 Mobilitatea istorică și lexicală a termenului își justifică originea, căci ”clasic” e, ca și corabia,
ceva care plutește pe substanța imprevizibilă și mișcătoarea a apei, atât un obiect fix, cât și
unul dinamic. Portul de plecare și de sosire al corabiei devine, alternativ, expeditor, respectiv
destinatar, în funcție de parcursul vasului, într-o unitate de timp și spațiu care se numește
călătorie. Istoricește vorbind, așadar, clasicul rămâne un reper al canonului, dar suferă o
deplasare diacronică, o transformare care implică pierderi și câștiguri, schimbări de
perspectivă și de accepție, transporturi de sens și de valorizare.
 Punctele de vedere din care putem discuta actualitatea unui clasic în literatură sunt limba(cel
mai fix element al unui clasic), universul(lumea pe care clasicul a propus-o) și genul
specific(modul de structurare al discursului literar). Toate trei implică, în grade diferite, o
mobilitate diacronică, căci nimic din ce e omenesc nu scapă de eroziunea timpului. Valorile
culturale, oricât de canonice și de unanim recunoscute ar fi, nu fac excepție.
 În secolul al XIX-lea conştiinţa scriitorilor de a realiza o literatură
care să ne legitimeze la nivel european se manifestă cel puţin în
două rânduri: mai întâi prin eforturile paşoptiştilor de la Dacia
literară, în frunte cu Mihail Kogălniceanu (1840), apoi prin
studiile lui Titu Maiorescu şi prin activitatea contemporanilor săi
de la Societatea Junimea.
 Gruparea literară ia naştere în 1863 din iniţiativa a cinci tineri cu
studii în mediile universitare franceze şi germane: Iacob Negruzzi,
Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Petre P. Carp şi Titu Miaorescu, cel
care va deveni mentorul cenaclului, un spiritus rector în
epocă. Rândurile grupării vor fi îngroşate de personalităţi precum
Alecsandri, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, dar societatea
permite şi accesul unor reprezentanţi ai altor domenii decât cel
literar, cum ar fi istoricul şi memorialistul Gh. Panu, lingvistul Al.
Philippide, filozoful Vasile Conta, istoricul A.D. Xenopol,
conform devizei „intră cine vrea, rămâne cine poate”.
 Ceea ce uneşte în ansamblu aceşti membri rămâne spiritul
junimist, caracterizat prin gust clasic şi academic pentru valorile
confirmate de timp, ironizarea tuturor exceselor, severitatea critică,
preferinţa filozofiei şi înclinaţia spre oratorie.
 Rolul Junimii în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea rămâne cel de a fi
orientat cultura română spre o nouă vârstă, cea a eliminării mediocrităţilor şi a
legitimării/promovării scriitorilor de certă valoare estetică:

 Au educat gustul public în sensul disocierii unei opere originale de o creaţie

superficială şi al elaborării unor criterii ferme necesar în evaluarea literaturii:

junimiştii organizează timp de 17 ani nişte „prelecţiuni populare”, conferinţe pe

diverse teme care au reprezentat atât modele de oratorie, cât şi un mijloc de răspândire
a ideologiei lor;

de asemenea, aceștia urmăresc realizarea unei antologii de poezie a epocii, prin

care să ofere astfel o suită de exemple ilustrative pentru teoriile afirmate, operând în
acelaşi timp şi o selecţie între valori şi non-valori.

 Au încurajat literatura originală şi naţională şi au impus scriitorii de valoare din

epocă în conştiinţa contemporanilor: Eminescu, Creangă, Cargiale, Slavici, Odobescu
şi-au citit mai întâi operele la şedinţele cenaclului, apoi le-au publicat în paginile
revistei „Convorbiri literare”, apărută în 1867.

 Au impus o limbă română literară prin impunerea principiului fonetic şi a alfabetului

latin, prin combaterea beţiei de cuvinte şi a exceselor neologice.
Societatea Junimea şi-a desfăşurat activitatea pe
parcursul mai multor etape:
 Perioada ieşeană durează din 1863 până în
1874, întrunirile având loc în casa lui Titu
Maiorescu sau a lui Vasile Pogor; în această
etapă ideologică ei susţin prelecţiunile
populare şi înfiinţează revista Convorbiri
literare, publicată în tipografia proprie.
 Etapa şedinţelor duble, ţinute la Iaşi şi la
Bucureşti, la „mica Junime”, în urma mutării
lui Maiorescu (devenit ministru al Instrucţiunii
Publice), a lui Eminescu şi a lui Slavici în
capitală, se remarcă prin consolidarea noii
direcţii în poezie şi proză între 1874 şi 1885:
operele marilor clasici sunt promovate în
paginile revistei Junimii sau traduse în
germană de Mite Kremnitz.
 După 1885, întrunirile se răresc, iar revista
capătă un caracter universitar prin publicarea
articolelor de specialitate din diverse domenii
(filologie, filozofie, geografie, istorie).
 În centrul tuturor acestor iniţiative culturale se află Titu
Maiorescu, personalitate reprezentativă a culturii române, om
politic, critic literar, eseist, scriitor, estetician, profesor, filosof,
jurist, membru fondator al Academiei Române, fiind autorul
„formelor fără fond”, fondator al Societăţii literare Junimea. A
promovat în „Convorbiri literare” pe marii clasici ai literaturii
române. A fost primul mare critic literar, creator de şcoală şi
arbitru director în cultura românească. În activitatea politică,
Titu Maiorescu s-a remarcat în funcţia ministru al Cultelor şi
Instrucţiunii Publice. Din poziţia de prim-ministru şi ministru
de Externe, a negociat Pacea de la Bucureşti, în urma celui de-
Al Doilea Război Balcanic, prin care România a primit sudul
Dobrogei
 • O singură postură nu a ocupat, anume pe cea de membru al unor academii sau al universităţi străine, aşa
cum au fost A.D.Xenopol şi Nicolae Iorga. Nici unul dintre oamenii timpului său nu a atins această poziţie de
,,om universal”, de personalitate plurivalentă, aşa cum a avut-o conducătorul Junimii. În viziunea sa, societatea
românească, în curs de modernizare, nu mai putea fi guvernată de către oameni ce-şi revendicau dreptul de a
conduce în temeiul apartenenţei ereditare la familiile boiereşti. Accentul lui Maiorescu este pus pe
individualitatea conducătorului, capabil să gestioneze, prin aptitudinile şi efortul său de emancipare, treburile
publice.
 Modernitatea lui Maiorescu rezultă şi din acţiunea sa directă asupra
tinerilor, ceea ce astăzi se numeşte mentorat, ghidarea lor spre
dezvoltare personală, descoperirea potenţialului propriu. Exemplul său
de formare şi carieră profesională şi socială l-a imprimat tuturor
colaboratorilor săi. Profesorul Maiorescu a căutat, permanent, valoarea
în rândul studenţilor, i-a descoperit pe cei valoroşi şi i-a sprijinit în
formarea lor. Ca ministru al Instrucţiunii, Maiorescu a acordat burse de
studii la universităţi europene unor studenţi, şi menţionăm aici pe M.
Eminescu şi Spiru Haret.
 Cu toate că a impus o conduită modernă rezultată din toleranţă,
ironie, cultivarea şi primatul valorii, exercitarea spiritului critic, Titu
Maiorescu a dovedit, nu o dată, rigiditate şi chiar spirit de grup,
partizanat ideologic şi politic în raporturile cu foştii săi studenţi,
sancţionând ,,devierile” unora dintre ei. El nu ezita să susţină pentru
ocuparea de poziţii în mediul universitar a persoanelor agreate de el,
deşi unele dintre acestea nu corespundeau criteriilor de concurs pe post.

 Dincolo însă de orice observaţie s-ar face, Maiorescu a creat un

curent, maiorescianismul, care dacă apare ca depăşit şi elementar în
critica literară,este încă oportun în studiul proceselor de
modernizare. Nu mai puţin semnificativă este lupta sa împotriva
mediocrităţilor, împotriva suficienţei şi automulţumirii din spaţiul
public.
 Titu Maiorescu este mai ales un critic cultural,
de directivă, preocupându-l în studiile sale
indicarea unor trasee pe care atât scriitorii, cât şi
publicul larg să le urmeze. Dintre cele mai
importante prelegeri şi articole maioresciene
amintim: O cercetare critică asupra poeziei
româneşti de la 1867 („manual” de lectură a
poeziei), În contra direcţiei de astăzi în cultura
română (manifestare a unui sever criticism la
adresa moravurilor culturale ale epocii), Direcţia
nouă în poezia şi proza română ( în care impune
un posibil canon al epocii), Comediile domnului
I.L. Caragiale (ce cuprinde teoretizarea
necesităţii impunerii criteriului estetic în
evaluarea operelor de artă), Eminescu şi poeziile
lui (scris la moartea poetului, prin care
Maiorescu anticipă multe perspective ale criticii
moderne ), Poeţi şi critici, Despre scrierea
limbei române, Oratori, retori şi limbuţi,
Neologismele (în care se manifestă preocupările
criticului pentru impunerea limbii române
literare).
 În acest studiu autorul expune una dintre cele mai reprezentative idei estetice ale sale,
respectiv refuzul formelor fără fond.
 Teoria „formelor fără fond” este elaborată de Titu Maiorescu şi de Mihai Eminescu în urma
discrepanţei dintre aparenţa şi esenţa noilor instituţii democratice, apărute după adoptarea noii
Constituţii, cea de la 1866, sub domnia Principelui Carol I.
 Este importantă înţelegerea motivelor pentru care teoria formelor fără fond a fost elaborată, pentru că
deşi Titu Maiorescu doreşte să pară interesat doar de evoluţia culturii române, substratul politic al „În
contra direcţiei de azi în cultura română” nu este doar o formă de manipulare în interes propriu, ci este
în interes naţional. Este o situaţie de genul „scopul scuză mijloacele”, unde unul din mijloace ar fi chiar
sus-punerea în cadrul partidului din care Maiorescu face parte.
 Odată cu încheierea revoluţiei de la 1848, România trece printr-o serie de schimbări, în primul rând
politice şi economice, în al doilea rând de ordin ştiinţific şi cultural. Acestea se petrec într-un ritm
accelerat, motiv pentru care apar controverse, chiar dacă scopul schimbărilor era unul pozitiv, şi anume
de a avea o ţară modernă, unitară şi nu în ultimul rând independentă.
 Existenţa celor două mari partide politice ale vremii, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator a
generat nenumărate neînţelegeri şi polemici, care îşi aveau rădăcina în diferenţele lor ideologice:
liberalii doreau cu orice preţ modernizarea şi militau pentru democraţie, pe când conservatorii erau
foarte sceptici din punctul de vedere al consecinţelor politice şi culturale propuse de rivalii lor.
 Titu Maiorescu, împreună cu ceilalţi junimişti, este adept al conservatorismului, fapt ce reiese şi din
acest articol, unde autorul se opune modernizării doar de dragul modernizării; ba din contră, consideră
că modernizarea n-ar trebui să se producă deloc, dacă acest lucru ar presupune construirea unei false
culturi.
 Studiul Comediile domnului I.L. Caragiale porneşte de la declanşarea
unui scandal în presa epocii la adresa operelor dramatice ale autorului
citat, acuzat de vulgaritate a limbajului, de imoralitate şi de atac la
bunele moravuri ale claselor politice şi sociale înalte, ce se simţeau
vizate de conţinutul Scrisorii pierdute. Maiorescu înţelege necesitatea
eliminării unor prejudecăţi în receptarea operelor literare şi
demonstrează în acest studiu inaplicabilitatea criteriului moral în artă.
La baza studiului stau lecturile autorului din Poetica lui Aristotel sau din
scrierile lui Arthur Schopenhauer: deoarece egoismul şi răul persistă în
lume (Schopenhauer), arta rămâne singura modalitate de detaşare de
contingent şi de purificare a spiritului prin intensitatea emoţiilor
transmise (Aristotel). Astfel, moralitatea în artă s-ar dovedi tocmai în
măsura în care ea terezeşte aceste sentimente; spre deosebire de
adversarii săi din epocă, ce acordau artei în primul rând un rol educativ,
Titu Maiorescu afirmă gratuitatea literaturii şi a artei, rolul lor
nefiind unul didactic sau moralizator, ci unul purificator, de
catharsis aristotelian.
 „Orice emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin
poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme
este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea
ficţiunii ideale.
 Dacă izvorul a tot ce este rău este egoismul şi egoismul este nimicit
pentru moment, fiindcă interesele individuale sunt uitate, este o
combatere indirectă a răului şi astfel o înălţare morală. Şi cu cât cineva
va fi mai capabil prin dispoziţia sa naturală sau prin educaţie a avea
asemenea momente de emoţie impersonală, cu atât va fi mai întărită
partea cea bună a naturei omeneşti”.
 Ion Creangă a fost un scriitor român, recunoscut
datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor
sale, fiind considerat a fi unul dintre clasicii literaturii
române .
 Opera lui Creangă este unică în felul ei: plăcută şi
atrăgătoare în anii copilăriei, preţuită şi savantă în
tinereţe, nostalgică şi plină de sensuri la bătrâneţe. Ea
cuprinde poveşti, povestiri, anecdote şi roman,
alcătuind împreună imaginea vieţii satului moldovean
de munte de pe la mijlocul secolului al XIX-lea.
 Amintiri din copilărie reprezintă partea cea mai
personală a operei lui Creangă,stabilindu-i reputația
de mare prozator. Într-adevăr, alcătuirea meșteșugită a
frazei, în care se vede totuși tonul poporan, - scoaterea
la iveală a multor provincialisme cu o putere de
expresie deosebită, vivacitatea narațiunii și sinceritatea
cu care povestește cele mai intime detalii ale vieții lui
de copil, toate acestea fac din opera lui Creangă una
din cele mai însemnate opere ale literaturii române.
 „Sunt născut la 1 martie 1837 în satul Humulesti, judeţul Neamtului, Plasa de Sus,
din părinţi români: Ştefan a lui Petrea Ciubotariul din Humuleşti şi soţia sa Smaranda,
născută David Creangă, din satul Pipirig, judeţul Neamţului...”
 10 iunie 1839: data reală a nașterii descoperită într-o condică de nou-născuți
 1846 - 1853: Ion Creangă învaţă în şcolile din Humuleşti, Broşteni şi Tg. Neamţ.
 1854 - 1855: urmează şcoala catihetică din Fălticeni.
 1855 - 1858: frecventează cursurile Seminarului de la Socola-Iaşi.
 1859: se căsătoreşte cu Ileana Grigoriu şi este hirotonosit diacon.
 1860: se naşte Constantin, unicul său fiu.
 1863: Ion Creangă se înscrie la Şcoala Normală din Iaşi, având ca director pe Titu
Maiorescu.
 1864: Ion Creangă devine institutor.
 1871: intrat în conflict cu autoritatea bisericească este răspopit, iar în anul următor este
destituit din învăţământ.
 1874: reintegrat în învăţământ de către fostul său director de la şcoala normală,
 funcţionează la şcolile din Sărărie şi Păcurari. Preocupat de dezvoltarea învăţământului,
 Ion Creangă a contribuit la elaborarea unor manuale şcolare ca: Metodă nouă de scriere
 şi cetire, Învăţătorul copiilor, Povăţuitorul la cetire prin metoda fonetică, Geografia
judeţului Iaşi ş.a.
 1875: Creangă îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, cu care leagă o strânsă prietenie şi la
îndemnul căruia începe să scrie şi să frecventeze cercul Junimii.
 1876 - 1878: publică în Convorbiri literare: Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Moş
Nichifor Coţcariul, Povestea lui Stan Păţitul, Ivan Turbincă, Povestea lui Harap Alb etc.
 1881 - 1882: publică primele două părţi din Amintiri din copilărie.
 după 1885: starea sănătăţii sale se înrăutăţeşte.
 1887: vizitează pe Mihai Eminescu, care se află la Mănăstirea Neamţ.
 la 31 decembrie 1889 se stinge din viaţă în casa sa din Ţicău-Iaşi. Va fi înmormântat la
cimitirul Eternitatea din aceeaşi localitate.
 Ion Creangă a fost în, Iaşiul mijlocului de secol al XIX lea, un factor al progresului. Dorea să revoluţioneze lumea
arhaică. Dorea să reformeze Biserica, răzvrătindu-se, avea idei progresiste şi era un dascăl care mergea după noi
metode, inovative în a-şi educa învăţăceii, un adevărat profesor de modă nouă. Era şi un intelectual, frecventa teatrul
şi saloanele Junimii, citea şi studia. Cu toate acestea, contemporanii săi, dar şi criticii, spuneau că din ”orăşanul”
Creangă, răzbătea ”ţărănia” sănătoasă a lui Nică. Firea ţărănească nu era completată ca un lumea satului, de multe
ori, de analfabetism sau ignoranţă. Ion Creangă era acel hibrid de ţăran intelectual, superior majorităţii aristocraţilor
intelectuali ai Iaşiului. Un scriitor de geniu, dar şi un moldovean care pricepea foarte repede tot ce învăţa.

 ”Un alt mod al ţărăniei lui Creangă, rezultat pe încetul din succesul în societate, este ascunderea statornică a
judecăţilor în ziceri şi pilde. Orice scoate din gură stârneşete râsul, oriunde merge e aşteptat cu ”sacul de
minciuni”. Este un spectacol. Omul ”greu de cap” a devenit un veşnic ”coţcar”, spune George Călinescu, în
lucrarea sa ”Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.

 ”După unii, Creangă ar fi ţăran. Ţăran şi nu prea, decât doar la fire. Cât despre intelect, corespondenţa,
polemicile lui dezvăluie un mânuitor sigur de idei, într-o limbă tehnică fără nici o pată. Creangă e un om deştept,
luminat cu puţine cărţi, înţelegând mai bine decât cei cu multe cărţi şi păstrând doar o slavă exagerată pentru cei
învăţaţi”, scria George Călinescu.

 Mai mult, Garabet Ibrăileanu spune că, de fapt, ”ţăranul” Creangă era genial şi a oferit culturii româneşti opera
sa de o valoare inestimabilă. Pentru Ibrăileanu, când Creangă este ţăran, este un artist de o incomparabilă fineţe, un
artist seducător, cu o scriitură fină şi care, culmea, face accesibil satul românesc în profunzimea şi înţelepciunea sa,
doar adevăraţilor intelectuali. Închide în scrierile sale şugubeţe, spune Ibrăileanu, o adevărată comoară a tradiţiilor
populare, trecute prin filtrul geniului său. De cealaltă parte, pentru criticul Ibraileau, ”târgoveţul” Creangă, nu are
sare şi piper, iar din punct de vedere al creaţiei artistice, ţârgoveţul Creangă este unul. Practic, din punctul de vedere
al lui Ibrăileau, capodoperele literaturii române, precum ”Amintiri din copilărie” sau celebrele poveşti sunt opera
”ţăranului” Creangă.

 „Ceea ce l-a ridicat pe Ion Creangă în rândul marilor noştri scriitori e sinceritatea şi iubirea de adevăr cu
care reproduce felul de a gândi şi de a simţi al poporului român, lipsa de-ncungiur cu care spune adevărul, pe
care numai puţini îl ştiu atât de bine ca dânsul. (...) Răul trebuie urât şi nu ignorat: a-l urî nu-l poate decât care-l
cunoaşte”. - afirma Slavici dintr-o perspectivă dialectică deloc îngrădită de rigorile unei morale uscate şi abstracte.
 Dupa numirea sa, in 1875, ca revizor
scolar, Eminescu a intreprins inspectii
scolare in mai multe zone. Cu acest prilej,
Eminescu l-a descoperit pe invatatorul
Creanga. Prietenia intre ei s-a legat
imediat, Eminescu fiind impresionat de
hazul lui Creangă, de felul în care rostea
vorbele, proverbele şi zicătorile din popor,
de mintea ageră pe care o avea.
Şi de atunci încolo nimeni “nu mai văzu pe
Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără
Eminescu”.
La acea vreme, Creangă nu s-a dedicat
scrisului, dar se presupune că Eminescu l-a
îndemnat să ia condeiul în mână. Astfel a
ajuns să prezinte prima povestire Junimii,
fiind declarat “admirabil scriitor poporal”.
La fiecare poveste scrisă, cum a fost și
Harap-Alb, îi cerea părerea lui Eminescu.
Acesta refuza să îl îndrepte, zicând: “Lasă
Creangă, ai să citești în Junimea, tu nu ai
nevoie să fii corectat de nimeni.” Totuși
Eminescu îl încredința că de acum este un
scriitor în toată puterea cuvântului și îi
prezenta obiceiurile scriitorilor iluştri.
 “În chip curent se admiră la Creangă “limba” lui,cu subînțelesul că tot farmecul stă în lexicul
dialectal care ar fi artistic.Cu toate astea,sunt culegeri de folclor care reprezintă adevărate muzee
glosologice față de relativa sobrietate a vorbirii lui Creangă și totuși valoarea lor e
nulă.Limba,privită ca un adaos de frumusețe,nu a făcut niciodată o operă cu adevărat mare și nici
în cazul de față nu explică nimic.Mai mult decât varietate lexicală,este în opera povestitorului o
anume moliciune a sonurilor care mângâie urechea.Dar impresiunea nu vine din melodia studiată a
silabelor,ci din reprezentarea vieții țărănești moldovene.Sunt de ajuns câteva indicațiuni de
pronunție,pe ici,pe colea,câte un iaca,câte un văleu,pentru ca sugestia accentului dialectal să se
producă și să dea iluzia că totul e citit cu fonetismul local.”- G. Călinescu
De asemenea, tot marele nostru critic literar a sesizat esenţa basmului lui Ion Creangă, care i se părea
că ar avea o structură artistică diferită de cea a basmului popular, intuiţiile cele mai profunde în privinţa
caracterului popular al operei marelui povestitor confirmându-se în timp: „Realismul rezultat din
cultivarea detaliului şi punerea în evidenţă a unei individualităţi stilistice nu aparţine la Creangă oralităţii,
ci artei de scriitor. Întâi, Creangă fixează odată pentru totdeauna textul, făcând imposibilă o altă ediţie,
improvizată.
Totul e aşa de meticulos studiat într-un text definitiv, încât din acest punct de vedere basmul a ieşit din
circuitul folcloric şi a devenit opera lui Creangă. O schimbare oricât de mică a construcţiei dăunează
întregului, şi n-am mai avea de a face cu un basm de Creangă traductibil şi lizibil oriunde şi oricând.
Evident, o culoare locală este, constând mai ades în caractere individuale şi manifestări etnologice, în care
limbajul îşi are partea sa de originalitate neglijabilă în orice alt basm curat folcloric.
Povestea lui Harap Alb, un basm cult în care motivul şi structura sunt asemănătoare basmului
popular, iar subiectul fabulos şi simbolurile, prelucrate de scriitor în spiritul înţelepciunii comunităţii
săteşti, au semnificaţia unei opere literare culte, „un mic roman de aventuri”, cum îl considera Garabet
Ibrăileanu. Acţiunea are semnificaţii morale: omul harnic şi curajos iese învingător în orice împrejurare.
Basmul urmează o schemă simplă, specifică epicii populare, iar conflictele, uneori de o tensiune maximă,
sunt rezolvate în spiritul moralei săteşti, totdeauna cu victoria binelui
Conţinutistic, Povestea lui Harap-Alb se petrece într-un spaţiu geografic şi sociologic convenţional,
avem de a face cu împăraţi, curteni, sfinte, monştri, nimic nu e particular, nimic n-aduce aminte de
orânduirea noastră istorică, de peisajul nostru. Schematismul propriu folclorului, încărcat de atâta artă,
nu-i de natură, cum am spus, să placă poporului care cere ca basmul să-i fie mereu reeditat oral. Însă
îndată ce un povestitor ar relua şabloanele, spunându-le improvizat şi în chipul său, toată arta s-a dus, şi
Creangă a încetat să mai existe, într-un cuvânt, secretul lui Creangă stă, ca la orice poet cult, în studiul
efectelor, în cuvântul rar, în fixitate. Dar fixitatea e contrară legii inerente a folclorului”.
Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15
ianuarie 1850. Este al şapte-lea din cei 11 copii ai
căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o
familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al
Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din
Joldeşti. Îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în
casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală
libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu
natura. Această stare o evocă cu adîncă nostalgie în
poezia de mai târziu ("Fiind băiat…” sau "O, rămîi").
Considerat „Luceafărul poeziei românești”,Mihai
Eminescu a ridicat limba română pe culmile
expresivității,reușind să-i scoată în evidență valoarea
și bogăția de mijloace de exprimare și
frumusețea,astfel că poeziile sale nu se pot traduce
în nicio altă limbă care să redea delicatețea
trăsăturilor sufletești sau frumusețea naturii.
 1850 : se naşte la Ipoteşti pe data de 15 ianuarie ca al şaptelea copil al familiei Eminovici.
 1858 – 1860 : urmează şcoala primară.
 1860 – 1861 : urmeazã cursurile Ober Gymnasyum din Cernăuţi
 1867 : este angajat ca sufleur în trupa de teatru a lui Mihail Pascaly.
 1869 : se înscrie la Universitatea de Filosofie din Vienna.
 1872-1874 : este student la Berlin.
 1873 : primeşte o slujbă la Consulatul român din Berlin.
 1874 : este numit ca director la Biblioteca Centrală din Iaşi.
 1877 : se stabileşte la Bucureşti, unde este redactor la ziarul « Timpul », unde desfăşoară o
intensã activitate publicistică.
 1883 : începe o perioadă dramatică pe planul sănătăţii sale, marcată de internări în spital,
urmate de reveniri în viaţa publică şi de activitate literară, alternanţe ce se vor întîmpla pînă la
prematura sa moarte.
 1889 : în cursul noptii de 15 iunie, la ora 3 a.m., moare în sanatoriul doctorului Şutu şi va fi
înmormîntat, două zile mai tîrziu la cimitirul Bellu din Bucureşti.
 "Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi
vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va
răsării pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt
sa-şi strîngă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor
sale".-G.Călinescu
 Opera literară a lui Mihai Eminescu crește cu toate rădăcinile în cea mai plină tradiție
și este o exponență deplină,cu toate aspectele romantice,a spiritului autohton.Ea se
compune,din cauza scurtimii vieții poetului,din multe proiecte și puține monumente
sfârșite.
 Aceasta este diversă: idila, egloga, satira, epistola, elegia, glosa, poemul, doina: Venere şi
Madonă (1870), Mortua est (1872), Povestea codrului (1878), O, rămâi, Freamăt de
codru, Revedere (1879), Scrisorile I-IV (1981), toate publicate în „Convorbiri
literare”, Luceafărul (1883), publicat în „Almanahul Societăţii Academice România
Jună”, Somnoroase păsărele (1883-1884), Sara pe deal (1885), La steaua (1886), publicată
în „România Liberă”. Alături de poeziile sale excepţionale, Mihai Eminescu a scris şi
proză: Făt – Frumos din Lacrimă, Sărmanul Dionis, Cezara, precum şi încercări de
teatru: Amor pierdut – viaţă pierdută, Decebal, Gruie Sânger etc. sau diverse articole pe
teme politice sau sociologice publicate în „Federaţiunea”, „Curierul de Iaşi”, „Timpul”,
„România Liberă”. „Eminescu este unul din exemplarele splendide pe care le-a produs
umanitatea. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului romậnesc şi cel dintậi romận în
care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă a sufletului daco-roman cu cultura
occidentală.” (Garabet Ibrăileanu).
 Poet al înaltelor cugetări şi revolte, aşa cum apare în poemele de compoziţie (Memento
mori,împărat şi proletar, în Scrisori), plecat peste urna nesăţioasă a timpului şi meditând la
destinul efemer al omului (muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul), Eminescu
a fost, înainte de toate, liricul prin excelenţă al propriilor sale experienţe, al propriei sale
vieţi, cu bucuriile şi deznădejdile ei, indiferent de reflexele care se pot descoperi, ici şi
colo, în versurile sale, şi venind dinspre un model sau altul al lirismului universal, sau de la
unul sau altul dintre filozofii pe care i-a frecventat.
 Toate temele lui decurg din tradiția românească, în timp ce înrâuririle străine aduc numai nuanțe și
detalii. Deși legată de tradiția națională, poezia lui Eminescu se înscrie în contextul european, se
recunosc mai ales afinitățile cu lirica germană. Unele versuri eminesciene par să izvorească din Trost
in Tränen a lui Goethe, Luceafărul, deși cu rădăcini în folclorul românesc, amintește de
poemul Teilung der Welt al lui Schiller sau de Hyperion al lui Holderlin, iar pesimismul
din Scrisori își are originea în lectura operei lui Schopenhauer, Welt als Wille und
Vorstellung ("Lumea ca voință și reprezentare").
 În SCRISOAREA A III-A, Eminescu realizează o amplă meditație asupra trecutului din
perspectiva prezentului și a prezentului din perspectiva trecutului, geniul fiind aici reprezentat
de omul politic.
 Poemul este foarte amplu, fiind construit din două părţi: prima (194 de versuri) evocă în ritm de odă şi
pe parcursul a patru tablouri momente sugestive pentru eroismul şi patriotismul românesc din
glorioasa istorie naţională şi partea a doua (88 de versuri), care este un pamflet virulent la adresa
politicienilor contemporani, asupra cărora se revarsă sarcasmul şi invectiva eminesciană.
 Tabloul al treilea din cadrul părţii întâi descrie lupta de la Rovine dintre moldoveni, în fruntea cărora
se află Mircea cel Bătrân şi turci, conduşi de sultanul Baiazid. Construcţia panoramică a tabloului de
luptă are valenţe cinematografice, dinamismul, repeziciunea mişcării alternează cu efectele auditive
amplificate la nivel cosmic, tehnică definitorie pentru arta eminesciană.
 Tema poemului este istorică, poetul punând într-o antiteză severă simbolul conducătorului iubitor de
neam şi ţară, întruchipat de Mircea cel Bătrân şi politicianul contemporan cu Eminescu, perfid şi
preocupat numai de interese mărunte. Opoziţia dintre trecutul glorios şi prezentul decăzut este
sugestiv exprimată în versurile cu care începe ultimul tablou al poemului: „De-aşa vremi se-
nvredniciră cronicarii şi rapsozii; / Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii...”.
 Timpul “Domniei celei lungi”, echivalent cu Veșnicia, în Luceafărul se poate identifica în
raportul dintre dorință și timp, dintre voință și mișcare, cu un cuvânt - devenirea: “Nașterea
timpului coincide cu dorința de viață în Luceafărul.Devenirea nu poate însă exista în infinitul
imobil, in “eterna repetare ciclică”. Dorința luiHyperion, dorința căreia i se opune demiurgul,
“Dumnezeu”. Luceafărul va rămâne deasupra acestei zone, în care nu există succesiune de
generații, de nașteri și morți, “într-un cuvânt nu există timp”.
 Poemul Luceafărul sintetizează izvoarele de inspirație eminesciană: izvoarele folclorice(Fata
din grădina de aur, basmul cules de germanul Richard Kunisch), motivul zburătorului; izvoare
filozofice- filosofia lui Arthur Shopenhauer in legătură cu geniul și omul comun; izvoare
mitologice- mitologia greacă,indiană,creștină – propria experiență de viață a poetului. Izvoarele
menționate stau la baza întregii creații eminesciene.
 Pornind de la ideea ca, prin Luceafărul Eminescu se întrece pe sine, Tudor Vianu, intuind in
poem, “o sinteză a categoriilor lirice mai de seamă ale creației poetului”, preciza (in Studii de
literatura română): “Dacă moartea ar voi ca in noianul vremurilor viitoare întreaga opera poetică
a lui Eminescu să se piardă după cum lucru s-a întâmplat cu atîtea opere ale antichității, și
numai Luceafărul să se păstreze, strănepoții noștri ar putea culege din ea imaginea esențială a
poetului”.
 Idila terestră reprezintă împlinirea aspirației spre fericire a perechii pământești, și nu o
neputință morală a Cătălinei. Hyperion înțelege și răspunde chemării, lumina sa revărsându-se
peste norocul fetei: “-Cobori în jos luceafăr bland/ Alunecând pe-o rază,/ Pătrunde-n codru și in
gând, / Norocu-mi Luminează !”.
 Astfel,poemul dezvoltă, ca și alte creații eminesciene, motivul iubirii care eternizează. Aici,
iubirea neînțeleasă este datorată incapacității femeii de a reține sensurile adânci ale patimii spre
veșnicie. Zoe Dumitrescu-Busulenga fixează în studiul său asupra lui Eminescu sensurile adânci
ale poemului: “...răsplata jertfei sale: cunoașterea. Acum el va afla că îngerul – simbol al
desăvârșirii, al purității - nu este in iubită, ci tot in el; ca el nu ar ava nevoie să se înalțe prin ea, ci
ea, ființa de lut, ar fi trebuit să năzuiască spre culmile spiritului pe care-l stăpânea el”.
 Ioan Slavici a fost
un scriitor, jurnalist și pedagog
român, membru corespondent
(din 1882) al Academiei Române.
 Opera literară a lui Ioan Slavici este
influențată de viața satului ardelean.
Scriitorul a fost considerat de
criticul George Călinescu un
„instrument de observație excelent” al
mediului rural, oferind în nuvelele
sale poporale și în studiile sale o
frescă a moravurilor, a
comportamentului oamenilor în
funcție de statificarea lor socială, în
cele mai mici detalii ale ținutei,
îmbrăcăminții, vorbirii și gesturilor.
 Ioan Slavici s-a născut la 18 ianuarie 1848 în comună Siria de lângă Arad.
Urmează școală primară în Siria, liceul la Arad și Timișoara, iar studiile
universitare de drept și științe la Budapesta și Viena. La Viena este președintele
Societății Studenților Români “ România Jună ”. Îl cunoaște pe Eminescu și
întâlnirea lor se transformă într-o prietenie pe viață.
 Debutează în 1871 cu o comedie, “Fata de birau”, publicată în revistă “
Convorbiri literare ”, dar vocația lui e de prozator și se va concretiza în 1881 cu
volumul “ Novele din popor ”, moment de seamă în evoluția prozei românești.

 Între timp, poposește la Iași pentru scurtă vreme ( 1874 ), apoi vine la București,
unde este secretar al unei comisii de documente istorice ( colecția Hurmuzachi ),
profesor la Liceul “ Matei Basarab ” și redactor la “ Timpul ” ( coleg de redacție cu
Eminescu și Caragiale între 1877-1881 ). În 1882 e ales membru corespondent al
Academiei, secția istorică.

 În 1884 se stabilește la Sibiu. Întemeiază ziarul “ Tribună ”, fiind un jurnalist de rară

fecunditate. Aici îndruma primii păși în literatură și înlesnește debutul poetului
George Coșbuc.

 Din 1890 revine în București. Lucrează în învățământ, editează ziare și reviste ( “

Vatră ”, împreună cu Caragiale și Coșbuc ), publică volume de nuvele și române,
precum și volume cu caracater memorialistic.

 Moare la 17 august 1925 în casă fiicei sale, Lavinia, din Crucea de Jos, Panciu. E
înmormântat la schitul Brazi din Panciu.
 Așezat alături de Eminescu, Creangă, Caragiale, scriitori cu stil fascinant, mari creatori de limbă,
Ioan Slavici, cu limbajul lui sobru, meticulos, poate să pâră un autor din altă clasă valorică. În
realitate el este un întemeietor că și ceilalți trei, prin operă lui pătrunzând în literatură română
filonul popular al povestirii și universul satului românesc transilvănean. El a creat în epică
românească nuvelă și românul de tip realist și, mai ales, a adus analiză psihologică a sufletului
individual, dar și colectiv, element definitoriu al prozei moderne.
 Creator de personaje memorabile și constructor epic, observator ascuțit și moralist cu vocație de
pedagog, Ioan Slavici este cel dintâi mare scriitor pe care Transilvania îi dăruie literaturii române
la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cu Ion Creangă, din Moldova și cu I. L. Caragiale, din Muntenia,
alături, se alcătuiește un adevărat triunghi simbolic al spiritualității românești, în mijlocul căruia
se înaltă că o coloană a infinitului – simbolul lui Eminescu.
 Printre marii clasici, dintre care fiecare reprezintă superioară înflorire a unui gen sau a unei
specii în literatura română ( M. Eminescu fiind prin excelență poetul, I.L.Caragiale-dramaturgul
și I.Creangă-povestitorul ), I. Slavici este cunoscut îndeosebi ca nuvelist de excepție. Prin opere
ca “ Moara cu Noroc ”, “ Pădureanca ”, “ Popa Tanda ” ori “ Budulea Taichii ”, scriitorul se
afirmă în calitate de creator al unei lumi animate de mari energii, de patimi puternice și de
dramatice probleme morale în cadrul, schițat cu mână de maestru, al satului și târgului
transilvănean, cu vechile lor legi nescrise, păstrate și transmise de opinia publică ( “ gura satului ”
), ori al întinsei câmpii de vest, unde legea o făceau oamenii puternici și lipsiți de scrupule,
precum Lică Sămădăul.
 Nuvela Moara cu noroc, de Ioan Slavici, a apărut în
volumul de debut Novele din popor, din 1881 şi s-a
bucurat de o largă apreciere critică, Titu Maiorescu
însuşi considerând-o un moment de referinţă în evoluţia
prozei româneşti, mai ales că autorul „s-a inspirat din
viaţa proprie a poporului şi ne-a înfăţişat ceea ce este,
ceea ce simte românul în partea cea mai aleasă a firii
lui etnice”.
 Acţiunea nuvelei se defineşte printr-o construcţie epică
riguroasă, un singur plan narativ, care se referă la
dezumanizarea lui Ghiţă din cauza lăcomiei pentru bani,
o intrigă bine evidenţiată bazata pe valorile morale şi
setea nestăpânită de îmbogăţire, în cadrul căreia se
manifestă un conflict interior (psihologic) şi unul
exterior (social).
 Tema o constituie consecinţele nefaste pe care lăcomia
pentru bani le are asupra individului, hotărându-i
destinul pe măsura abaterilor de la principiile etice
fundamentale ale sufletului omenesc.
 Slavici nu înfrumusețează cu nimic viața personajelor sale. Procentul de duritate
și afecțiune, de bunătate și răutate, de hotărâre și slăbiciune pe care îl aflăm în
fiecare din ele face din Slavici un observator fără părtinire, cu spirit realist
desăvârșit. Dar în concepția scriitorului viața fiecărui personaj este văzută ca un
destin propriu, care oricum se va împlini. De aceea el nu se simte în nici un fel
obligat să explice nimic, ci numai să descrie cât mai fidel întâmplările ce îl împing
pe fiecare personaj pe drumul destinului.
 Definitorie pentru arta realizării personajului la Slavici este o mare putere de
interiorizare. Aceasta a făcut ca eroii lui să fie înfățișați în zbuciumul lor lăuntric, nu
numai în manifestările lor exterioare, așa cum fuseseră zugrăviți în proza de dinainte
de el.
 Originalitatea artei portretistice la Slavici constă în faptul că personajele au
însușiri numeroase, pozitive și negative, au calități și defecte, voință și slăbiciune,
atitidini ferme și ezitări, îndrăzneli și temeri; iubesc sau urăsc, după împrejurări, sunt
pătimașe sau rezonabile; au în general, comportarea unor ființe reale. Astfel
prezentați oamenii, portretul lor moral este, de regulă, complex și adesea alcătuit din
trăsături contradictorii.
 Scriitor obiectiv, realist, Slavici dă o mare atenție felului în care se exprimă
personajele. Și cum contribuția directă a eroilor la desfășurarea acțiunii este masivă,
valoarea limbajului ca document al vieții sufletești crește. Dialogurile, fiind reflexe
ale intimității omului, au o mare putere de caracterizare psihică.
 Remarcabile sunt, în stilul lui Slavici, expresiile, zicătorile și proverbele. Anumite
capitole ale nuvelei par a ilustra chiar adevărul invariabil al unor proverbe.
 Ion Luca Caragiale a fost un
dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet,
scriitor, director de teatru, comentator
politic și ziarist român, de origine
greacă. Este considerat a fi cel mai
mare dramaturg român și unul dintre
cei mai importanți scriitori români. A
fost ales membru al Academiei
Române post-mortem.
 "Lucrarea d-lui Caragiale este
originală, comediile sale pun pe
scenă câteva tipuri din viața noastră
socială de astăzi și le dezvoltă cu
semnele lor caracteristice, cu
deprinderile lor, cu expresiile lor, cu
tot aparatul înfățișării lor în situațiile
anume alese de autor”.-Titu
Maiorescu
 Caragiale face primele clase primare în particular, iar următoarele trei la
Gimnaziul "Sfinții Petru și Pavel" din Ploiești. Urmează în perioada 1868-
1870 Conservatorul de Artă Dramatică din București.
 Și-a început activitatea jurnalistică la publicațiile umoristice ale vremii. În
1873 scrie în rubricile "Varietăți" și "Una-alta" ale revistei "Ghimpele",
colaborează apoi cu "Alegătorul Liber", "Uniunea Democratică", scoate în
1877 revista umoristică "Claponul".
 Din anul 1878 Caragiale devine redactor la revista "Timpul", alături de
Mihai Eminescu, Ronetti-Roman și Ioan Slavici. Participă la întrunirile
societății Junimea, în casa lui Titu Maiorescu, făcând cunoscute o parte din
scrierile sale. Prima sa operă de proporții mai mari, comedia "O noapte
furtunoasă" a fost publicată în anul 1879 în revista "Convorbiri literare". Au
urmat alte scrieri de succes, precum "Conul Leonida față cu reacțiunea", citită
în cercul Junimii, "O scrisoare pierdută", piesă ce a avut prima reprezentație pe
scenă Teatrului Național pe 13 noiembrie 1884, "D-ale carnavalului" (1885),
dramă "Năpasta" (1890).
 A mai colaborat și cu alte publicații, precum Convorbiri critice, Viața
românească, Constitutionalul, România liberă, Luceafărul, etc. Retras din
ziaristică, Caragiale înființează în 1893 revista umoristică "Moftul român", în
care a publicat unele dintre cele mai valoroase schițe ale sale. Opera lui Ion
Luca Caragiale cuprinde teatru (opt comedii și o dramă), nuvele și povestiri,
momente și schițe, publicistică, parodii, poezii.
 A fost director al Teatrului Național din București, și a fost ales membru al
Academiei Române post-mortem. Ion Luca Caragiale moare pe 22 iunie 1912,
și este înmormântat în cimitirul Belu din București.
 Titu Maiorescu, în articolul Comediile d-lui Caragiale,
subliniază condiţia artei: „Arta a avut întotdeauna o înaltă
misiune morală şi orice adevărată operă artistică o
îndeplineşte. (...) influenţa morală a unei lucrări literare nu
poate să fie alta decât influenţa morală a artei în general.
Dacă arta în genere are un element esenţial moralizator,
acelaşi element va trebui să-l găsim şi în orice artă deosebită,
prin urmare şi în arta dramatică”
 Clasicul Caragiale este un mare creator de tipuri, un moralist
care a ştiut să surprindă memorabil portrete - unele complexe,
altele schematice, dar definitorii pentru societatea românească,
văzută ca o „comedie umană” şi transpusă într-un autentic
document artistic al epocii. Viziunea în care aceasta este
prezentată şi varietatea tipologică impun o structură clasică,
obiectivă, „un mod de a crea durabil şi esenţial” (G.
Călinescu)
 Personajele comediilor au un puternic caracter negativ, constituind laolaltă, dar
pentru motive foarte variate şi specifice fiecăruia, ţinta satirei şi a ironiei autorului.
Deşi reduse la o singură trăsătură de caracter, potrivit schemei clasice, încadrate
într-o categorie tipică, personajele se impun ca prototipuri prin caracterul general al
reprezentativităţii. Sunt surprinse astfel, principalele instituţii şi racile ale timpului
său, divulgând contrastul dintre esenţă şi aparenţă, dintre fiinţă şi mască. Viciile
sunt „îngroşate”, prezentate caricatural, folosind o întreagă gamă de mijloace
literare.

 Caragiale se impune prin spirit critic novator, concepe un univers comic în care
personajele formează şi reprezintă o întreagă umanitate, cu sau fără consistenţă
interioară. Printr-o formulă sintetică, concisă, el surprinde un mare număr de
„caractere”, de tipuri umane generice.

 Pompiliu Constantinescu a stabilit o tipologie completă a personajelor comice

caragialiene, o mare secţiune tăiată în corpul societăţii româneşti, printre
care: tipul încornoratului: Zaharia Trahanache, apărătorul onoarei conjugaleŞtefan
Tipătescu, tipul cochetei şi al adulterinei: Zoe, tipul politic al demagogului: Ştefan
Tipătescu, Nae Caţavencu, Tache Farfuridi, Iordache Brânzovenescu, Zaharia
Trahanache şi Agamiţă Dandanache, un bâlbâit şi un mărginit mintal, simbolul pur
al parvenitului şi al şantajistului, tipul cetăţeanului:Conu’ Leonida, Cetăţeanul
turmentat; tipul funcţionarului sau slujbaşului servil şi umil: Ghiţă, Pristanda,
Tipătescu şi Brânzovenescu; tipul confidentului: Efimiţa, Pristanda, Tipătescu şi
Brânzovenescu; tipul raisonneur-ului: Pristanda.
 „Inocenţa” personajelor lui Caragiale nu este un produs al comicului ci unul al satirei, inocenţa
ca formă a distrugerii totale, ascunzişul cel mai odios al ticăloşiei este în inocenţă, un spaţiu în
care aparenţa este la adăpost de privirile esenţei. Satira şi morala nu sunt specifice comicului, ci
conexe acestuia, cei mai mulţi autori comici sunt interesaţi, într-o mai mare măsură, de tehnici
ale producerii râsului şi mai puţin de judecata de valoare. La fel ca şi satira, comicul
configurează o altă lume care, însă, nu este o copie fidelă a celei reale ci un univers în care
raporturile sociale şi relaţiile psihologice se supun exclusiv acelei lumi.
 Caragiale este astfel un moralist care vede, în mofturile şi pretenţiile pe care le vehiculează
presa şi literatura sfârşitului de secol XIX, fisurile şi neputinţele condiţiei umane, un moralist
care utilizează „lancea lui Ahile”: cu o latură, incizează în profunzime ţesuturile cancerigene ale
tarelor de caracter, iar cu cealaltă cauterizează, prin somptuozitatea limbajului şi a măiestriei
sale literare, leziunile provocate.
 “O scrisoare pierdută “este a treia comedie dintre cele patru scrise de autor,fiind o capodoperă a
genului dramatic.Piesa este o comedie de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societății
contemporane autorului,fiind inspirată din farsa electorală din 1883.
 Titlul pune în evidență contrastul comic dintre aparență și esența. Pretinsa luptă pentru putere politică
se realizează, de fapt, prin luptă de culise, având ca instrument al șantajului politic “o scrisoare pierduta”
– pretextul dramatic al comediei. Articolul nehotărât indică atât banalitatea întâmplării, cât și
repetabilitatea ei .
 Tema operei o constituie satirizarea societății burheze și a lumii politice de la mijlocul secolului al
19-lea. Opera are un caracter de generalitate prin temă, fapt evidențiat și de reperele spatio-temporale “In
capitala unui județ de munte, în zilele noastre.” Opera cuprinde 4 acte în care conflictul dramatic se
cumulează prin tehnica bulgărelui de zăpadă, conflicte secundare acumulandu-se în cel principal,
scoțându-se astfel în evidență amplificarea treptată a conflictului.
 Tensiunea dramatică este susținută gradat prin lanțul de evenimente care conduc spre rezolvarea
conflictului, în finalul fericit al piesei: scrisoarea revine la destinatar, Zoe, iar trimisul de la centru,
Agamita Dandanache, este ales deputat. Este utilizată tehnica amplificării treptate a conflictului. O serie
de procedee compozitionale (modificarea raporturilor dintre personaje, rastunari bruște de situație,
introducerea unor elemente surpriză, anticipări, amânări), mențin tensiunea dramatică la un nivel ridicat,
prin complicarea și multiplicarea situațiilor conflictuale.
 Comedia lui Caragiale O scrisoare pierdută uzează de toate tipurile de comic: de situaţie (pierderea şi
găsirea scrisorii, întâlnirea Caţavencu – Tipătescu); de caracter (ipostazele personajelor, disponibilitatea
disimulatorie); comicul de moravuri (relaţia dintre Tipătescu şi Zoe, practicarea şantajului
politic); comicul de nume, comicul de limbaj. Agramatismul constituie trăsătura cea mai frapantă în
vorbirea eroilor caragialieni. El denotă, cel mai adesea, incultura, statutul de parvenit ,înţelegerea
rudimentară confruntată cu un limbaj peste puterile ei.
 Odată cu Eminescu, Creangă, Caragiale şi Slavici,
literatura română intră într-o fază nouă a autonomiei şi a
suveranităţii estetice, fără a minimiza marile probleme
sociale şi economice ale secolului XX-lea.
 Scriitori reprezentativi pentru reperele viitoare ale
literaturii române, marii clasici au răspuns unui destin care
se cerea împlinit, punând bazele moderne poezei
(M.Eminescu), prozei (Ion Creangă şi Ioan Slavici) şi
teatrului naţional (I.L.Caragiale).
 Ei au fost într-un anume fel, pioneri ai unui stil naţional,
care a devenit punctul de plecare pentru literatura marilor
care vor urma.
 PROIECT REALIZAT DE : POPA ANA-MARIA
RĂDUȚĂ ADELINA
RĂDUȚĂ EMANUEL