Studiu de caz

“Marii clasici”

Ilie Claudiu Mihai, Gîrta Sebastian, Paterau

Catalin, Dumitrescu David, Zetu Alexandru
Cuprins
1. Curentele culturale si literare
2. Junimea
3. Marii clasici
3.1 Mihai Eminescu (nascut Mihail Eminovici)
3.2 Ion Creanga
3.3 Ioan Slavici
3.4 Ion Luca Caragiale

Page 1 of 42
1. Curentele culturale si literare:
Scriitorii dintr-o anumita perioada care impartasesc aceleasi principii estetice(aceeasi
conceptie despre arta), prefera aceleasi genuri si specii si folosesc în opere modalitati
artistice asemanatoare se incadreaza intr-un literare curent literar. Principle estetice ale
unui curent sunt, de regula, exprimate într-un manifest literar, un program al curentului
respectiv( Arta poetica a Boileau - pentru clasicism, prefatã la drama Cromwell de V.
Hugo – pentru romantism, simbolismul lui Jean Moreas si Arta poetica a luii Verlaine -
pentru simbolism).

2.Junimea:
Junimea a fost un curent cultural și literar, dar și o asociație culturală înființată la Iași în
anul 1863 de către Iacob Negruzzi, Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti și Titu
Maiorescu.
Un curent literar este adeseori o simplă construcție istorică, rezultatul însumării mai
multor opere și figuri, atribuite de cercetătorii acelorași înrâuriri și subsumate acelorași
idealuri. Multă vreme după ce oamenii și creațiile lor au încetat să ocupe scena epocii lor
și răsunetul lor s-a stins, istoricii descoperă filiații și afinități, grupând în interiorul
aceluiași curent opere create în neatârnare și personalități care nu s-au cunoscut sau care
s-au putut opune.
Fără îndoială că nu acesta este cazul „Junimii”. Sarcina istoricului care își propune să
studieze dezvoltarea acestui important curent este ușurată de faptul că încă de la început
el se sprijină pe consensul mai multor voințe și că tot timpul o puternică personalitate îl
domină. În afară de aceasta, „Junimea” nu este numai un curent cultural și literar, dar și o
asociație.
Ea însă nu a luat naștere printr-un act formal (asemenea Academiei Române, întemeiată
cam în aceeași vreme în București) și nu s-a menținut după legile exterioare, dar
acceptate ale tuturor corpurilor constituite. „Junimea” n-a fost atât o societate, cât o
comunitate de interese culturale dar și socio-politice. Junimea mai înseamna și un cenaclu
literar, o tipografie și un sistem de librării.
Apariția ei se datorează afinității viu resimțite dintre personalitățile întemeietorilor. Ea se
menține apoi o perioadă îndelungată prin funcțiunea atracțiilor și respingerilor care
alcătuiesc caracteristica modului de a trăi și a se dezvolta. Vechea deviză franceză
potrivit căreia "Intră cine vrea, rămâne cine poate" este și aceea pe care asociația ieșeana
o adoptă pentru sine.

Page 2 of 42
Desigur, nu numai instinctul vieții menține unitatea „Junimii” în decursul existentei ei.
Asociația dorește să-și dea o oarecare bază materială și o anumită ordine sistematică a
lucrărilor, câștigă noi membri, se îngrijește de formarea noilor generații și poartă
polemici colective. Dar peste tot ce constituie în viață „Junimea”, produsul deliberat al
voinței de a se organiza, plutește duhul unei înțelegeri comune a societății, a culturii, a
literaturii, iar cea dintâi sarcină a istoricului este să-l extragă și să-l arate lucrând în opere
și oameni.
Tudor Vianu punea în evidență cinci serii de trăsături distincte ale junimismului:

 Spiritul filosofic
 Spiritul oratoric
 Ironia
 Spiritul critic
 Gustul pentru clasic și academic

3. Marii clasici:
Perioada marilor clasici este perioada care a urmat dupa perioada post-pasoptista,
corespunzatoare epocii reformatoare a lui Alexandru loan Cuza(1859-1866). Aceasta
incepe odata cu afirmarea spiritului junimist în cultura noastrã, pe la mijlocul deceniului
al saptelea al secolului al XIX-lea, si dureaza pana in ultimul deceniu al secolului al XIX-
lea. Desi a fost o perioada relativ scurta, de aproximativ trei decenii, perioada marilor
clasici ramane perioada cea mai important si cea mai valoroasa din întreaga istorie a
literaturii române.

Marii clasici este o etichetă postumă, referitoare la valorea consacrată a operei (şi nu
la curentul literar numit clasicism), dată unui grup de patru scriitori: I.L.Caragiale, Ion
Creangă, Ioan Slavici şi Mihai Eminescu . Pe toţi patru îi uneşte apartenenţa la aceeaşi
grupare, Junimea, şi la spiritul impus de aceasta.

Page 3 of 42
3.1 Mihai Eminescu (1850-1899)

MIHAI EMINESCU este în literatura română „poetul nepereche“ (G. Călinescu),

creator al unei opere care străbate timpul, trăind într-o perpetuă actualitate. În opera
eminesciană întâlnim bogăţia culorii, adâncimea simţirii, culmea strălucitoare a ideii.
Întâlnim la Eminescu atracţia pentru marile mistere ale universului, dorinţa de a răspunde
unor întrebări care i-au tulburat pe toţi marii creatori ai lumii: viaţa, moartea, cunoaşterea,
aspiraţia spre absolut, soarta omului de geniu, spaţiul, timpul.
Date biografice
La 15 ianuarie 1850 s-a ivit pe lume Mihai Eminescu, într-un spaţiu mirific, binecuvântat
de Dumnezeu – nordul Moldovei – la Botoşani. De acolo aveau să-l însoţească în marele
drum al universalităţii româneşti Nicolae Iorga şi George Enescu.
Era al şaptelea din cei 11 copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o
familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi ai Ralucăi Eminovici.
La Ipoteşti şi la Botoşani s-au născut cei 11 copii ai acestei familii: Şerban, Nicolae,
Iorgu, Ruxandra, Ilie, Maria, Mihai, Aglae, Henrieta, Matei şi Vasile. Dintre toţi fraţii se
pare că numai Henrieta, deşi paralitică, a avut un rol deosebit în existenţa poetului.
Eminescu îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin
împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare, luând contact cu oamenii şi cu natura, stare
evocată cu adâncă nostalgie în poezia de mai târziu („Fiind băiet păduri cutreieram“,
„O, rămâi“). Ipoteştii, locul mirific al copilăriei, l-a dezmierdat şi l-a fermecat pentru
eternitate cu şoapta pădurilor şi susurul izvoarelor vegheate de astrul tutelar al liricii
eminesciene, o perioadă pe care poetul o va evoca mai târziu cu nostalgie:
„Unde eşti, copilărie
Cu pădurea ta cu tot?“ („O, rămâi“)
Crescut cu o dragoste maternă care poate intuia în copilul visător forţa extraordinară a
minţii sale şi profunzimea spiritului său, Mihai Eminescu îi simte duioşia mângâietoare
pe care o va exprima mai târziu în „O, mamă…“
Page 4 of 42
Urmează câteva clase la Cernăuţi, dar în aprilie 1863 părăseşte definitiv şcoala, deşi avea
o situaţie bună la învăţătură.
Este practicant la tribunalul din Botoşani, copist la comitetul permanent judeţean. Trece
apoi în Bucovina şi, ca „privatist“, stă în gazdă la profesorul său Aron Pumnul care era
foarte bolnav şi avea o „muiere rea ce-i scurtase zilele şi-l ţinuse ca pe un Pegas în jug“,
după cum notează G. Călinescu. Când moare Aron Pumnul (12 ianuarie 1866), Eminescu
publică prima sa poezie „La mormântul lui Aron Pumnul“, în broşura „Lăcrimioarele
învăţăceilor gimnazişti“, poezie publicată sub semnătura: M. Eminovici.
În acelaşi an trimite la revista „Familia“ a lui Iosif Vulcan, poezia „De-aş avea…“ (Iosif
Vulcan este şi cel care îi va schimba numele din Eminovici în Eminescu). După acest
eveniment, poetul trimite la aceeaşi revistă poeziile: „O călărire în zori“, „Din
străinătate“, „La Bucovina“, „Misterele nopţii“.
Nestatornic ca vântul, poetul porneşte într-un nou pelerinaj. În 1867 însoţeşte trupa de
teatru a lui Iorgu Caragiale, în care va fi sufleor şi copist, trecând prin Brăila, Galaţi,
Giurgiu, Ploieşti. În 1868, din mai până în septembrie, însoţeşte o altă trupă teatrală,
aceea a lui Mihail Pascaly, şi are fericirea de a vedea Ardealul. În toamna acestui an,
recomandat de Pascaly, este angajat ca sufleor şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti,
unde poetul interpretează rolul din piesa „Răzvan şi Vidra“ de Hasdeu. Gheorghe
Eminovici îl trimite în toamna lui 1869 la universitatea din Viena, unde este student. Aici
îl cunoaşte pe Slavici şi este primit în societatea studenţească „România jună“. Tot acum
o cunoaşte pe Veronica Micle, soţia mult prea tânără a profesorului universitar Ştefan
Micle.
Citeşte enorm, scrie şi publică în reviste din ţară „Albina“, „Familia“, „Federaţiunea“
din Pesta, „Convorbiri literare“; se implică în organizarea sărbătorii Mănăstirii Putna, de
la a cărei zidire se împlineau patru secole. În perioada 1872-1874 se află la Berlin unde
urmează cursuri diferite: filozofie, istorie, economie, drept.
Întors în ţară, este director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, apoi revizor şcolar pentru
districtele Iaşi şi Vaslui; îl cunoaşte pe institutorul Creangă pe care îl aduce şi la şedinţele
„Junimii“. Este corector şi redactor al părţii neoficiale la ziarul „Curierul de Iaşi“. Din
1877 părăseşte Iaşii, pentru a pleca la Bucureşti unde intră în redacţia ziarului „Timpul“.
Celebritatea lui Eminescu creşte, însuşi Titu Maiorescu îl plasează după Alecsandri în
articolul „Direcţia nouă în poezia şi proza română“ şi afirmă că acest tânăr este „poet în
toată puterea cuvântului“.
Publică mult, mai ales în „Convorbiri literare“, dar munca în gazetărie îl epuizează.
Relaţiile cu Veronica Micle, pe care o cunoaşte în 1872, sunt oscilante.

Page 5 of 42
La începutul lui 1883, este internat în spital. În iunie, boala izbucneşte necruţătoare şi
este internat în sanatoriul doctorului Şuţu, trimis apoi de prieteni la un sanatoriu din
Viena. În 1883, îi apare primul volum de poezii, cu o prefaţă de Titu Maiorescu.
Între 1883 şi 1889 se îmbolnăveşte şi din această cauză activitatea sa creatoare este foarte
redusă. Perioadele de ameliorare a bolii alternează cu cele de agravare, în care este
internat. Moare la 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Şuţu din Bucureşti.
Opera
Volumul de versuri „Poezii“, publicate în nenumărate ediţii (prima fiind cea din 1883
îngrijită de Titu Maiorescu).
Proză
Antume: „Făt-Frumos din lacrimă“, „Sărmanul Dionis“, „La aniversară“, „Cezara“
Postume: „Geniu pustiu“, „Avatarii faraonului Tlà“, „Aur, mărire şi amor“, „La curtea
cuconului Vasile Creangă“
Postume: „Amor pierdut – viaţă pierdută“, „Mira“, „Mureşanu“, „Decebal“, „Grue
Sânger“, „Bogdan Dragoş“
Publicistică – articole pe teme, mai ales, politice, sociologice (dar şi literare, teatrale),
publicate în: „Federaţiunea“, „Curierul de Iaşi“, „Timpul“, „România liberă“ şi
„Fântâna Blanduziei“.
Traduceri: din H. Th. Rötscher, „Arta reprezentării dramatice“, Immanuel Kant,
„Critica raţiunii pure“ (fragmente).

MARILE TEME ŞI MOTIVE

ALE CREAŢIEI EMINESCIENE

Opera lui Mihai Eminescu îşi articulează universul de cuget şi simţire în jurul câtorva
teme şi motive esenţiale, care se constituie ca ipostaze lirice ale aceleiaşi priviri asupra
omului ca fiinţă cosmică, sau ca fiinţă a naturii, a omului ca fiinţă a istoriei (ca zoon
politikon), sau ca fiinţă a dragostei.
Timpul – tema favorită a lui Eminescu: „Trecut-au anii…“, „Revedere“, „Scrisoarea
I“, „Luceafărul“, „Glossă“.

Page 6 of 42
 Cosmicul cu toate elementele: infinitul, cerul, soarele, luna, stelele, luceferii, norii,
muzica sferelor, zborul intergalactic, haosul, geneza, extincţia.
Mihai Eminescu e în primul rând un tulburător poet al spaţiului cosmic, prezentat fie în
mari proiecţii ale genezei sau stingerii universale („Scrisoarea I“, „Rugăciunea unui
dac“, „Luceafărul“), fie prin mulţimea elementelor cosmice (cer, stele, soare etc.), care
impregnează parcă întreaga operă.
Istoria
Ca şi natura, istoria, ca temă a operei literare, reprezintă tot o descoperire a romanticilor.
În comparaţie cu natura, care la Eminescu este eternă, istoria e locul schimbărilor şi de
aceea ea se înfăţişează poetului ca o expresie a strădaniei omului de a schimba destinul
rău. Această strădanie este însoţită de satisfacţii, dar şi de nemulţumiri profunde, care
generează uneori sentimentul zădărniciei.
ideea de patrie, sentimentul patriotismului („Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“);
panoramă a deşertăciunilor („Memento mori“);
mister al etnogenezei („Strigoii“, „Decebal“);
meditaţia patriotică („Scrisoarea III“);
fundal al marilor pasiuni („Grue Sânger“);
inechitatea socială („Împărat şi proletar“);
societatea coruptă („Junii corupţi“, „Scrisoarea III“);
condiţia geniului şi a artei („Scrisorile“, „Luceafărul“);
solitudinea („Glossă“, „Luceafărul“).
Natura
Natura eminesciană se înfăţişează, mai ales în poeziile de dragoste, ca o natură plăcută,
luminoasă, blândă şi ocrotitoare. Poetul nu e numai un iubitor de mari spaţii cosmice,
depărtate şi reci ca acelea de unde vine Hyperion în „Luceafărul“, sau misterioase,
nepătrunse, ca acelea din „Scrisoarea I“, ci şi un iubitor de spaţii familiare, apropiate.
Natura este cadru fizic pentru toate gesturile poetului, de la atitudinea meditativ-
filozofică la cea erotică. Înfăţişarea ei se constituie pe două dimensiuni esenţiale: una
terestră, cealaltă cosmică, aflate de cele mai multe ori în interferenţă.
Eminescu este un cântăreţ frenetic al naturii terestre în veşnica rotire a anotimpurilor.
Este o natură cu un contur precis, geologic şi floral, sălbatică şi deopotrivă familiară,

Page 7 of 42
mitică – prin aspectele ei paradiziace şi luxuriante, umană, caldă, intimă, ocrotitoare –
prin componentele ei sufleteşti.
cadru fizic, fundal pentru reveria romantică („Împărat şi proletar“, „Scrisoarea I“,
„Melancolie“);
cadru fizic, paradis terestru în idile („Dorinţa“, „Sara pe deal“);
personaj mitic („Revedere“);
realitatea metafizică (mioritică) („Mai am un singur dor“).
Dragostea
Ca la toţi marii poeţi romantici, dragostea şi natura sunt teme permanente şi în creaţia lui
Eminescu.
Dragostea, poate mai mult ca la alţi poeţi, se află într-o permanentă consonanţă cu natura.
Natura este stare de suflet, în sensul că înfăţişarea ei e dictată de sentiment. Acolo unde
dragostea apare ca un vis frumos de fericire („Dorinţa“, „Lacul“, „Floare albastră“,
„Lasă-ţi lumea…“) cadrul fizic este al unei naturi încântătoare, de basm: vara e în toi,
ierburile au frăgezime, sunetele şi culorile se armonizează. Când dragostea s-a stins,
sentimentului de dezamăgire îi corespunde o natură sumar schiţată, cu plopi stingheri, cu
ceţuri, cu brume şi ploi, cu întinderi boreale, albe, nemişcate şi reci („De câte ori,
iubito…“, „De ce nu-mi vii…“, „Din valurile vremii“, „Sonete“).
Relaţia aceasta, specifică poeziei eminesciene, este de factură romantică, dar ea are şi
rădăcini din folclorul românesc.
visul dragostei (dorul) („Dorinţa“, „Lacul“, „Floare albastră“, „Călin (file din
poveste)“);
dezamăgirea, tânguirea neîmplinirii („Te duci…“, „Pe lângă plopii fără soţ“);
femeia înger – femeia demon („Înger şi demon“);
misoginismul („Scrisoarea IV“, „Scrisoarea V“, „Antropomorfism“).

SPECII LIRICE CULTIVATE DE EMINESCU

Idila (pastorala): „Dorinţa“, „Lacul“, „Lasă-ţi lumea…“, „Sara pe deal“;

Egloga (idila cu dialog): „Floare albastră“, „Povestea teiului“;
Satira: „Junii corupţi“, „Scrisorile“, „Criticilor mei“;
Page 8 of 42
Epistola: „Scrisorile“;
Romanţa: „Pe lângă plopii fără soţ“, „De ce nu-mi vii“;
Cântecul: „Atât de fragedă…“, „O, rămâi…“, „Somnoroase păsărele“;
Meditaţia: „Împărat şi proletar“, „La steaua“, „Mortua est!“;
Elegia: „Revedere“, „Melancolie“, „O, mamă…“, „Mai am un singur dor“;
Sonetul: „Trecut-au anii …“, „Veneţia“, „Sonete“;
Glosa: „Glossă“
Gazelul: „Ghazel“ (în postume), moto la „Călin (file din poveste)“
Oda: „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie“, „Odă (în metru antic)“;
Poemul: „Călin (file din poveste)“, „Luceafărul“, „Strigoii“, „Fata din grădina de
aur“, „Memento mori“;
Doina: „Ce te legeni…“, „Doina“;
Poezia gnomică: „Cu mâne zilele-ţi adaogi…“, „Glossă“;
Epigrama: „Epigrame“, „Epigramatice“ (în postume);
Strigătura: „Strigături“ (în postume);

SARA PE DEAL

Sara pe deal buciumul sună cu jale,

Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.

Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară,

Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,
Stelele nasc umezi pe bolta senină,
Page 9 of 42
 Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină.

Nourii curg, raze-a lor şiruri despică,

Streşine vechi casele-n lună ridică,
Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână,
Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare

Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,
Clopotul vechi împle cu glasul lui sara,
Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuţeşte;

Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbeşte:
Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altul

Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. – Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?

Apariţia. Scrisă în 1871, „Sara pe deal“ a fost publicată abia la 1 iulie 1885, în revista
„Convorbiri literare“. Geneza poeziei nu cunoaşte sinuozităţi spectaculoase: primul text
este o versiune autonomă de şapte strofe şi se deosebeşte prea puţin de forma publicată,
cu excepţia ultimelor două strofe, în care senzualitatea este mai marcată. A doua versiune
este încorporată postumei „Ecò“ – ultima formă a fanteziei romantice „Ondina“, în a
cărei succesivă prelucrare tema ecoului anticipează atmosfera din „Povestea teiului“ şi
din „Diana“. Peisajul viitoarei „Sara pe deal“ apare aici ca o evocare poetică a unui
Page 10 of 42
tânăr cavaler care, după goana călare către castelul înălţat pe stânci de bazalt îşi însoţeşte
cu sunetele mandolinei alunecarea către panorama agrestă din amintire. Imediat după
aceea, Eminescu recopiază poemul „Ecò“ şi încearcă să îmbogăţească interludiul „Sara
pe deal“, adăugându-i unele meditaţii, confuze şi neconvingătoare referitoare la rolul
femeii. În cele din urmă renunţă la aceste notaţii şi îi redă textului autonomia iniţială,
suprimând totodată strofa a şaptea.
Tematica. „Sara pe deal“ este poemul dorului de dragoste, al visului pur. E visul
tânărului care aspiră spre ideal. Mânat de dor, de o pornire adâncă venită din sine, el îşi
imaginează înaintea experienţei, pe care o trăieşte ca pe o dorinţă aprinsă şi statornică. În
viziunea lui Eminescu, o astfel de iubire – în care fiinţele descoperă armonia sufletelor şi
frumuseţea universului – este reper de valoare supremă, echivalent cu valoarea vieţii
înseşi:
„…Astfel de noapte bogată
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?“
Compoziţia. Construcţie arhitectonică unitară şi armonioasă, în care planurile ideatice
desfăşoară o adevărată simfonie a dorului, a aspiraţiei spre idealul erotic. Poezia este o
idilă cu puternice note de pastel, prin care se realizează un deplin echilibru între planul
erotic şi planul naturii. În primele patru strofe poetul insistă mai întâi asupra planului
descriptiv, pentru ca în ultimele două strofe să pună accentul pe spectacolul erotic.
În prima strofă Eminescu percepe cu exactitate componentele naturii şi locul obiectelor
în spaţiu. El nu deformează tabloul prin pete de culoare sau prin lipsă de claritate a
desenului.
În strofa a doua perspectiva e panoramică, incluzând o dimensiune terestră şi cosmică:
aspectele de peisaj sunt prinse într-o mişcare a privirii şi-i potenţează farmecul misterios
prin încadrarea lor în spectacolul cerului de vară.
În strofa a treia şi a patra priveliştea care rezultă are o linie romantică, domoală, cu
turme care urcă dealul, cu oameni care vin de la coasă, cu sate pitite în vale. Totul e
domestic şi pastoral cu un aer de vechime nealterată.
Imaginile pe care le construieşte Eminescu sunt vizuale şi auditive. Sunetele, estompate,
contribuie la accentuarea tăcerii generale. Ele sunt melodioase şi melancolice
(„buciumul sună cu jale“, „apele plâng“, „fluiere murmură-n stână“), familiare
(„scârţâie-n vânt“, „cumpăna de la fântână“, „toaca răsună mai tare“) sau difuze
(„clopotul vechi împle cu glasul lui sara“), alcătuind un strat sonor secundar, ca o
muzică discretă a naturii.

Page 11 of 42
Eminescu nu înfăţişează natura pentru a oferi un tablou al ei, ci pentru a încadra şi
potenţa un sentiment. În strofa întâi, jalea buciumului şi plânsul apelor sunt stări în care
se reflectă de fapt trăirile sufleteşti ale fetei care aşteaptă. Tot aşa, epitetele din versul
„luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară“ pot fi atribuite ochilor care privesc cu dor „frunza
cea rară“, iar metafora, „stelele nasc umezi pe bolta senină“ reprezintă echivalentul
astral al lacrimilor care apar şi se sfărâmă cu străluciri diamantine între genele fiinţei
copleşite de tensiune.
Versul declamativ care notează momentul „sufletul meu arde-n iubire ca para“ are dublu
rol: închide planul naturii şi concentrează poemul până la sfârşit în jurul poveştii de
dragoste. Este însă un vis în care îndrăgostiţii, îmbătaţi de farmec, adorm surâzând „sub
înaltul, vechiul salcâm“, rezemaţi unul de celălalt, se contopesc în natură şi refac, prin
pereche, unitatea primordială a mitului.
Întrebarea finală, a fericirii şi a nostalgiei totodată, înalţă problematica poemului într-un
plan dramatic profund, relevând aspiraţia omului spre ideal şi neputinţa de a-l atinge.
Versificaţia. În poezie întâlnim construcţia lungă a versului de 12 silabe fixat invariabil
într-o schemă neobişnuită de ritmuri: un coriamb, doi dactili şi un troheu.
Astfel creat, versul eminescian susţine prin muzicalitatea lui interioară însăşi mişcarea
sentimentului care izbucneşte cu tărie, evoluează cu febrilitate spre împlinire şi se
relaxează prin proiecţia dorului în voluptatea visului.
La nivel fonetic se remarcă procedeul asonanţei, care constituie fundamentul armoniei
expresiv-muzicale a poemului: „Sara pe deal buciumul sună cu jale“ (asonanţa vocalei
închise „u“, cu sugestia nostalgiei depărtărilor); „Apele plâng, clar izvorând în fântâne“
(asonanţa vocalei „î“, evocând adâncurile). Important este faptul că, spre deosebire de
expresiile onomatopeice, care imită sunetele naturale, în poezia eminesciană sunetele nu
„iluminează“ în mod direct sensul, ci, în corelaţie cu el orientează sugestiv constituirea
semnificaţiei; imaginea acustică tinde spre o imagine semantică.
La nivel gramatical întâlnim tehnica stratificării strofei în propoziţii principale
juxtapuse. Marcă a retorismului, vacotavul apare în versuri „Sub un salcâm, dragă, mă-
aştepţi tu pe mine“, cu valoarea unei suprasolicitări afective, diminuată însă de originea
cotidiană a termenului.
La nivel lexical, dincolo de predominanţa vocabularului fundamental, atrag atenţia şi
determină efecte de contrast cu valoare benefică termenii arhaici „nourii“, „împle“ şi
„sara“, care, cu rezonanţa lor directă, sonoră, scot în relief atmosfera patriarhală;
repetarea adjectivului „vechi“ („clopotul vechi“, „streşine vechi“, „vechiul salcâm“) se
circumscrie aceleiaşi intenţii.

Page 12 of 42
La nivel stilistic domină epitetul („noapte bogată“, „ochii tăi mari“, „frunza cea
rară“). În final, întâlnim interogaţia retorică, ca marcă a sentimentului de plenitudine:
„…Astfel de noapte bogată
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?“
Caracteristica acestui poem pare să fie o anume tehnică a dualităţii: auditivul se îmbină
cu vizualul, pastelul cu idila, descripţia cu narativitatea (abundenţa verbelor), concretul
cu abstractul.
Concluzii. Dincolo de toate aceste mărci şi nuanţe, poemul „Sara pe deal“ rămâne
expresia acelui vizionarism romantic eminescian, care înseamnă de fapt capacitatea
poetului de a vedea dincolo de imaginea particulară a lumii şi de a transpune liric ideea
unităţii implicite a tuturor lucrurilor.
„Sara pe deal“ este o idilă, o sinteză poetică în care elementele de pastel şi meditaţie
sunt convertite în tainele intime ale unui lirism tulburător. Evocând ţinutul afectiv al
adolescenţei, opera este o simfonie a dorului de dragoste, anticipând, atât de strălucit,
drumul „Luceafărului“.

Floare albastră

Apariţia. Poezia „Floare albastră“ a fost publicată în revista „Convorbiri literare“, la 1

aprilie 1873, după ce apăruseră aici „Venere şi Madonă“, „Epigonii“, „Mortua est!“ şi
„Egipetul“ – primele poezii trimise de Eminescu de la Viena. Această poezie nu cunoaşte
variante. Un singur manuscris, 2259, numără o strofă în plus, plasată între a doua şi a
treia.
După unii critici, aceasta e prima capodoperă, primul poem de maturitate al creaţiei
acestei vârste artistice. Idilă graţioasă cu ton de elegie, poemul apare unora ca ermetic
(Alain Guillermou) sau ca germen al „Luceafărului“, prin structura sa filozofică.
Titlul poeziei este deosebit de semnificativ şi înţeles, favorizează perceperea şi
priceperea comprehensive. Floarea albastră este simbol al femeii ideale, al poeziei şi al
absolutului. Dacă la Novalis, floarea albastră apărea ca un simbol al iubirii şi al nostalgiei
nesfârşitului, şi la Leopardi revela idealul de puritate şi imensitatea, la Eminescu,
semnifică, pe de o parte floarea – tinereţea, frumuseţea fermecătoare şi, pe de altă parte
albastru – seninul, infinitul limpede, orizontul nemărginit. Floarea albastră este, aşadar,

Page 13 of 42
un motiv romantic, alături de lună, codru, lac, lumea siderală, muzica sferelor, visul,
lumea ca teatru şi atâtea altele.
Discuţii s-au angajat şi pe tema: care dintre cele două mari iubiri ale poetului este
reprezentată de „floare albastră“. S-au emis două păreri: iubita din Ipoteşti, o fată
frumoasă care a murit la vârsta de 15 ani şi Veronica Micle „dulcea dragoste bălaie“ din
aşa-numitul „ciclu veronian“.
Simbolul florii albastre, regăsit şi în alte texte eminesciene („Călin“, „Miron şi frumoasa
fără corp“, „Sărmanul Dionis“) reţine atenţia prin polisemia lui: simbol al aspiraţiei spre
iubire, spre fericire, chemare irezistibilă a lumii fenomenale, înfruntare între lumea caldă
a contingentului şi cerul rece al imperiului ideilor, al absolutului, simbol romantic al
spaţiului infinit sau chemare a iubirii prin care viaţa merge înainte.
Compoziţia şi structura poeziei. Poemul este structurat pe două idei: cunoaşterea
infinită, absolută, revelată în primele trei catrene şi cea terestră, în cadrul căreia sunt
cuprinse tentaţiile dragostei, aşa cum le simte, de data aceasta, ea, fiinţa iubită, care
cheamă la iubire, în mijlocul naturii, în strofele 5-13. Planurile sunt despărţite de strofa a
patra, în care sunt cuprinse reflecţiile poetului, reflecţii ce anticipează ideatica strofei,
ultimele multisemnificative, acel: „Totuşi este trist în lume!“
Concluzia relevă nostalgia iubirii pierdute, regretul pentru dispariţia fiinţei iubite.
Substanţa poeziei este cuprinsă în cele 56 de versuri, grupate în 14 catrene, a căror rimă,
de tipul a b b a, îmbrăţişată, se păstrează aceeaşi de la prima la ultima strofă, ritmul încă
trohaic concură, alături de alte mijloace, la realizarea armoniei desăvârşite a creaţiei.
Poezia – la nivel sintagmatic – e construită pe intersecţia a două planuri: EL – EA, de
fapt al eternului (versurile 1-16) şi al efemerului trecător (17-49).
Construit pe antiteza el/ ea, debutul poemului defineşte sufleteşte pe cei doi: el –
contemplativ, distanţat în orizonturile depărtate şi într-un timp apus; ea – reală, caldă,
familiară, încercând să-l apropie, „să reducă la prezent şi la limitele ei finite tentaţiile
spre infinit şi istorie ale lui“ (Dimitrie Popovici, „Poezia lui Mihai Eminescu“).
Invitând la iubire şi purtând cu ea sentimentul naturii, ea e „un fel de semizeitate“ a
naturii, vie şi instinctuală, spontană, în contrast cu răceala intelectuală, cu rezerva lui
apatică şi inertă ca a infinităţii impalpabile („eu stam în lună…“).
Contrastul sugerează şi o altă antinomie: viaţă/ moarte. „Dezumanizării prin sterpe
meditaţii idealiste asupra morţii şi eternităţii i se propune contactul cu viaţa în formă
temporală“ (Vladimir Streinu, „Floare albastră şi lirismul eminescian“, în „Studii
eminesciene“).

Page 14 of 42
Compoziţional, poemul dispune cele două dimensiuni (a microuniversului aflat sub
regimul gândirii şi respectiv a naturii apropiate) axial, ca alternative ale accesului la
fericire. Primele trei strofe, în ton de reproş, conturează imaginea unui el gânditor, detaşat
de lume, insensibil la fenomenele ei obiective (manifestări ale organicului şi ale vitalităţii
în formele ei perene). Mişcarea e aici ascensională: „Iar te-ai cufundat în stele…“;
„Piramidele-nvechite/ Urcă-n cer…“, iar depărtarea capătă valori ambiguizate prin
dimensiunea ei terestră în raport cu cea cosmică.
Alternativa depărtării configuratoare a fericirii o oferă a doua serie de simboluri ce
definesc spaţiul idilic: „Hai în codrul cu verdeaţă…“. Elementele contingentului compun
un cadru ideal, estetizat prin simbolizare: izvoarele, valea, stânca. Sunt motive frecvente
în erotica eminesciană.
În chemarea iubitei e glasul naturii ca ispită sublimă şi senzuală simultan; dacă fiinţa
umană e duală (raţională şi instinctuală), atunci, ca în poemul despre lapona însetată de
lumină al lui Ion Barbu, se pun alături cele două dimensiuni ale naturii superioare, mereu
în dispută şi totuşi oscilând între ele. Divinizată, feminitatea îl „coboară“ pe cel atins de
mirajul florii albastre în spaţiul iubirii pure, edenice, dar terestre, neîngrădite şi neatinse
de spirit.
Finalul poemului însă, liricizarea întregului text prin exprimarea directă a regretului
iubirii pierdute (D. Popovici), proiectează cuplul în spaţiul ideal al desăvârşirii şi
„norocului“, cale de acces spre absolut.
Limbajul poeziei este aproape direct şi familiar. Formulările: „Cui ce-i pasă că-mi eşti
drag?“, „Ş-apoi cine treabă are!“ dau poeziei un ton şăgalnic, pe alocuri, şi intim.
Pornind de la forme populare: „Mi-oi desface“ şi „Să-ţi astup“, se ajunge la efecte de
ordin artistic rafinate, ca în inversiunile: „de-aur părul“, „albastra-mi, dulce floare“.
Epitetele din planul trăirii sunt ornante: „prăpastia măreaţă“, „balta cea senină“,
„trestia cea lină“. Sentimentul se conturează în epitetul cu valoare de simbol „dulce
minune“: apropierea de fiinţa iubită este egală cu miracolul, epitetul devine metaforă.
Un rol important în contextul poeziei îl are „simbolismul fonetic“, în sensul că anumite
sunete trezesc, cum spune Iorgu Iordan, în mintea cititorului, relaţii sau reprezentări. Mai
mult, se poate vorbi de un adevărat motiv muzical sugerat de metrica poeziei şi de
ondularea vocalelor, sugestia realizând paralele sau opoziţii, adevărate antiteze pe calea
muzicii:

„–Iar te-ai cufundat în stele

Şi în nori şi-n ceruri nalte?

Page 15 of 42
 De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.“
sau
„Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât“

Folosirea verbelor şi a pronumelor în forma populară, uşor arhaică („nu căta“, „apucând
spre sat“, „grija noastră n-aib-o nime“), sugerează eternitatea sentimentului iubirii
cuprins în dimensiuni cunoscute în lirica eminesciană: dragostea se consumă într-un
spaţiu rustic şi devine „un fapt al serii şi al nopţii“. Astfel, Eminescu renunţă parcă la
perspectiva nelimitată din prima parte a poeziei, propunând un spaţiu artistic limitat şi
echilibrat.
„Floare albastră“ depăşeşte tema unei poezii de dragoste, implicând condiţia creatorului.
Concluzii. Poezia e o idilă, o eglogă şi mai ales o meditaţie filozofică pe tema fericirii.
Poetul, deşi recunoaşte frumuseţea concretului ajunge la concluzia că fericirea e o dulce
iluzie a muritorilor, căci nu se află nici în contingent nici în transcendent, nici în cerul
mare, nici în universul limpede şi simplu al dulcilor minuni numite flori albastre.

DORINŢA

Apariţia şi încadrarea poeziei în creaţia eminesciană.

Poezia „Dorinţa“ a fost publicată la 1 septembrie 1876, în revista „Convorbiri literare“

şi tinde să devină o „mică serenadă“ ce a cunoscut şi ea, ca majoritatea creaţiilor
eminesciene, mai multe variante. Face parte din prima fază a poeziei erotice eminesciene,

Page 16 of 42
aceea a aspiraţiei spre idealul erotic, când starea de suflet se exprimă în armonie cu
peisajul luxuriant al naturii ocrotitoare.
Chemarea iubirii şi a naturii în spaţiul imaginar al dorului, al visului erotic, constituie
liantul unor poezii în care ne întâmpină imaginea luminoasă a iubirii împlinite:
„Dorinţa“, „Sara pe deal“, „Crăiasa din poveşti“, „Făt-Frumos din tei“, „Povestea
codrului“, „Floare albastră“, „Lasă-ţi lumea“.
În aceste poezii, aşezate, după unii exegeţi, în prima etapă, aşa-numită „naturistă“ a
drumului afectiv pe care îl traversează erotica eminesciană, pastelul se converteşte în
idilă, desprinzându-se imaginea unei iubiri posibile în care să se împlinească idealul
erotic.
Semnificaţia titlului. Titlul poate sugera extraordinara capacitate a poetului de a asimila
concretul în abstract, proiectând realul concret în viitorul dorinţei, prelungind astfel în
eternitate starea de fericire dobândită prin iubire.
Privit în sens larg, termenul-titlu se încadrează într-o largă serie sinonimică a
substantivului „dor“, ca şi „alean“, „jind“, „nostalgie“ aşa cum remarcă cercetătorul G.
Tohăneanu în studiul „Eminesciene“. Eminescologul observă că starea sufletească pe
care o presupune substantivul „dorinţă“ se orientează exclusiv către viitor, în timp ce
„dorul“, fără a-şi îngrădi orizontul speranţei, se răsfrânge mai ales către trecut, hrănindu-
se dintr-un regret, dintr-o durere.
Tematica. Întâlnim în poezie spiritul romantic prin intensitatea visului de dragoste.
Poetul aspiră spre o iubire împlinită, proiectând pe fundalul unei naturi feerice o poveste
de dragoste ideală, în care gesturile se împletesc într-un ritual al înţelegerii şi al armoniei
depline. Nimic nu-i tulbură pe îndrăgostiţi, nici o convenţie nu-i îndepărtează.
Dragostea lor e tăcută şi inocentă, e un joc de iniţiere solemn.
Compoziţia poeziei. Poezia are o organizare liniară, fiind o succesiune de cinci tablouri.
Fiecare strofă fixează o secvenţă dintr-o idilă cu ceremonial stereotip, alcătuit din acelaşi
lanţ de fapte erotice: o chemare în codru, o imagine a aşteptării, alta a întâlnirii, jocul
gesturilor de tandreţe, apoi somnul şi visul în acord cu mişcarea naturii.
Conţinutul ideatic şi limbajul poetic. Cadrul natural din „Dorinţa“ însumează trei
componente specifice idilelor eminesciene: codrul, izvorul, teiul. Decorul paradiziac al
dealului din „Sara pe deal“ e înlocuit aici cu codrul, care dobândeşte conotaţia de spaţiu
sacru. Este un peisaj tipic eminescian, în care elementele naturii devin simbol ale lumii
dinăuntru, ale eroului liric răvăşit de dor. Astfel, codrul şi izvorul, prin asimilarea lor în
spaţiul eternităţii, proiectează erosul în nemurire.

Page 17 of 42
Verbele la conjunctiv, prezent: „să alergi“, „să cazi“, „să desprind“, „să culci“
împreună cu cele de la indicativ viitor: „şedea-vei“, „vom fi“, „or să-ţi cadă“, „vom
visa“, „îngâna-ne-vor“, „or să cadă“, subliniază caracterul incert al întâlnirii,
probabilitatea ei, faptul că aceasta se află sub zodia neîncrederii împlinirii visului ca în
poeziile: „Sara pe deal“, „Lacul“, „Floare albastră“.
Limbajul poemului este simplu, fapt atestat şi de prezenţa formelor populare de viitor:
„şedea-vei“, „or să cadă“, „or să-ţi cadă“, de cuvinte şi expresii ca: „prund“, „prispa“,
„din creştet“, „obraz“, „singur-singurel“.
Natura eminesciană este umanizată. Personificarea, cu valoare metaforică, („Codrul
bătut de gânduri“), reluarea motivului florii de tei precum şi sintagma din finalul poeziei
– „rânduri-rânduri“ – potenţează transferul asupra naturii, a emoţiei şi a trăirii erotice.
Comuniunea om-natură, pentru care pledează Eminescu în toate poeziile lui de dragoste,
este o modalitate de a nega fatalitatea omului ca fiinţă trecătoare. Natura este veşnică şi,
aspirând prin contemplaţie la o contopire organică cu ea, omul caută o cale de acces spre
eternitate.
Aşa cum observă G. Călinescu în „Opera lui Mihai Eminescu“, în idilele eminesciene
cuplul erotic eminescian alunecă în somn şi vis sub vraja muzicii izvoarelor, ce traduc
„muzica sferelor“, somnul şi visul fiind modalităţi romantice de regresiune în natura de
început de lume şi prin care fiinţa accede la vârsta mitică a omului, când acesta se gândea
pe sine însuşi ca element component al cosmosului.
Stilul. Poezia are o naturaleţe a exprimării şi o limpezime cu totul excepţionale, trăsături
care reprezintă semne ale maturităţii artistice eminesciene. Poetul nu abuzează de figuri
de stil, dar nici nu le elimină; ele apar dintr-o mare putere de asociere a cuvintelor, care
ne tulbură prin noutate şi efect, intrând firesc în ţesătura frazelor, contribuind la creşterea
expresivităţii ideii poetice.
Versificaţia. Poezia este scrisă în metrica doinei populare, cu ritm trohaic şi măsura
versurilor de şapte-opt silabe. Muzicalitatea poeziei este asigurată de „simbolismul
fonetic“ – consoane sonore, predominante în cuvintele: „codru“, „izvor“, „prund“, „de
brazde“, „ascund“, „alergi“, „cazi“, „desprind“, „obraz“, „lăsând“, „buze“, „dulci“,
deosebite ca sonoritate; – asonanţe: „vei“, „rei“, „tei“, „cânt“, „vânt“.
Cadrul fizic este o feerie a naturii, un loc tainic al iubirii, al visării, realizând transferul
din prezentul real, al aşteptării, într-un timp în care se poate derula un ritual al intimităţii:
„Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Page 18 of 42
 Or să cadă rânduri-rânduri.“
În poezia „Dorinţa“ se împletesc cele două teme fundamentale, natura şi iubirea
eminesciană într-un cântec al dorului de absolut, de nemurire prin iubire.

3.2 Ion Creanga (1837-1889)

ION CREANGĂ a fost un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor,

poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul dintre clasicii
literaturii române mai ales datorită operei sale autobiografice Amintiri din copilărie.

Date biografice S-a născut la Humuleşti, sat mare şi vesel, aşezat la marginea
Târgului-Neamţ, în apropierea mănăstirilor Agapia şi Văratic. Data naşterii lui a
fost deseori controversată, două fiind acceptate îndeobşte de cercetători: 1 martie
1837 sau 10 iunie 1839, prima statornicită de scriitorul însuşi în Fragmentul de
bibliografie publicat postum. Urmează şcoala din Humuleşti, Broşteni, Târgu-
Neamţ, Fălticeni. Între 1855-1858 urmează seminarul de la Socola, după care se
înscrie la Facultatea de Teologie a Universităţii din Iaşi, dar nu o frecventează. Se
înscrie la Şcoala normală Vasile Lupu, din acelaşi oraş, al cărei director era Titu
Maiorescu. Termină şcoala cu calificativul eminenţia iar în 1866 obţine diploma de
învăţător. Acum îşi începe Creangă cariera de dascăl a mai multor generaţii de
elevi, iar pe baza experienţei de la catedră, va colabora şi la alcătuirea manualelor
şcolare.
Scriitorul Jean Bart evocă în cuvinte emoţionante figura aceluia care i-a fost
învăţător: Printre atâţia dascăli severi şi înăcriţi, care mi-au chinuit copilăria ani de-a
rândul, îmi apare figura blândă şi jovială a Domnului Creangă, pe care toţi băieţii îl
iubeam. Omul acesta, înalt şi burtos, pururea zâmbitor, radia în jurul lui, pe stradă ca
şi în clasă, în vorbă ca şi în scris, aceeaşi lumină, bunătate şi veselie.
În 1875 îl cunoaşte pe Eminescu, devenind buni prieteni. Eminescu îl introduce la
Junimea şi-l ajută să debuteze în revista Convorbiri literare (Soacra cu trei nurori, 1
Page 19 of 42
octombrie 1875), unde va publica şi celelalte poveşti.
Activitatea literară a lui Ion Creangă se desfăşoară la Convorbiri literare pe
parcursul a nu mai mult de opt ani. Încetează să publice în acelaşi an cu Eminescu.
Scrierile sale apar adunate postum în două volume la Iaşi. În aceeaşi perioadă cu
Eminescu, Creangă este bolnav şi se stinge din viaţă la 31 decembrie 1889.
Opera cuprinde poveşti, povestiri, anecdote, amintiri din copilărie, alcătuind
împreună imaginea vieţii satului moldovean de munte de la mijlocul secolului al
XIX-lea.
Poveşti: Soacra cu trei nurori, Capra cu trei iezi, Punguţa cu doi bani, Dănilă
Prepeleac, Povestea Porcului, Povestea lui Stan Păţitul, Povestea lui Harap-Alb, Fata
babei şi fata moşneagului, Ivan turbincă.
Amintiri: Amintiri din copilărie.
Povestiri: Moş Ion Roată, Povestea unui om leneş, Inul şi cămeşea.
Nuvele: Moş Nichifor Coţcariul.

Basmul
provine din limba slavă veche: basnĭ = născocire, scornire;
creaţie epică în proză (mai rar în versuri), populară sau cultă, în care
se narează întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare ce reprezintă binele
(zâne, animale năzdrăvane) aflate în luptă cu personaje ce reprezintă răul (zmei,
balauri), pe care le biruie.
Basmele au următoarele particularităţi artistice:
I. Întâmplările numeroase se desfăşoară într-o anumită ordine.
Pe durata întregii acţiuni, elementele reale se împletesc cu elementele
fantastice.
II. Basmele folosesc anumite formule tradiţionale. Acestea sunt:
introductive, mediane şi finale.
a) Formula iniţială (introductivă): A fost odată ca niciodată, pe când era lupul
căţel şi leul se făcuse miel, de se jucau copiii cu el.
b) Formulele mediane (de mijloc): Şi-nainte cu poveste, că de-aicea mult mai
este ….
c) Formulele finale (de încheiere): Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus
povestea aşa.
III. Personajele au însuşiri supranaturale şi reprezintă lupta dintre bine şi
rău.

a) Basme populare: b) Basme culte:

creator anonim; prelucrate sau create de

Page 20 of 42
 supuse unor modificări
neîntrerupte, datorită
circulaţiei lor prin viu
grai;
culese şi publicate de
către folclorişti (P.
Ispirescu, Legendele
sau Basmele
românilor).
scriitori, după modelul
basmului popular:
M. Eminescu (Făt-
Frumos din lacrimă), I.
Slavici (Doi feţi cu stea
în frunte), I. Creangă
(Povestea lui Harap-
Alb).

Povestea lui Harap-Alb

 Apariţia basmului. Importanţa

Capodopera prozei de inspiraţie folclorică şi de factură fantastică Povestea

lui Harap-Alb a apărut la 1 august 1877 în Convorbiri literare, reprodusă fiind,
în acelaşi an, în ziarul Timpul. Tradusă în douăzeci şi şase de limbi ale lumii,
Povestea lui Harap-Alb, este o adevărată epopee a poporului român (G.
Ibrăileanu), este apreciată pentru ritmul trepidant al naraţiunii, gigantismul
viziunii, umor, rapsodism stilizat (V. Streinu), sinteza de realism, fabulos şi
umanism (G. Călinescu).
2. Tema abordată e cea frecvent întâlnită atât în basmele din literatura
naţională cât şi în cele din literatura universală: binele învinge răul. Nepotul
împăratului Verde merge la unchiul său pentru a-i urma la tron. George Călinescu
apreciază că toată povestea e o demonstraţie a ideii că omul de soi se cunoaşte sub
orice strai. Autorul, ca şi în Amintiri din copilărie, în Povestea lui Harap-Alb aduce în
scenă imaginea unui popor foarte înzestrat, caracterizându-se prin energie, vitejie,
îndemânare, răbdare, înţelepciune, optimism, vitalitate, iscusinţă şi omenie.
3. Subiectul. Verde-Împărat îi cere fratelui său să-i trimită pe cel mai vrednic
dintre nepoţi ca să-l lase urmaş după ce n-o mai fi. Craiul, tată a trei băieţi, îi
supune unei probe a curajului, la care nu rezistă decât mezinul. Acesta, povăţuit de
Sfânta-Duminică, îşi alege un cal năzdrăvan şi armele de tinereţe ale tatălui său şi
pleacă la drum, nu înainte de a asculta sfaturile părinteşti.
În ciuda poveţelor, este păcălit de către un om spân şi e obligat să-i jure
credinţă, devenindu-i rob sub numele de Harap-Alb. Ajunşi la casa lui Verde-
Împărat, Spânul se dă drept nepotul-moştenitor şi, pentru a-şi impresiona unchiul şi
verişoarele, îl supune pe Harap-Alb la trei încercări grele, poruncindu-i să aducă
sălăţile din Grădina ursului, pietrele preţioase din Pădurea cerbului şi pe fata
împăratului Roş.
După primele isprăvi, care-i creează o mare faimă, Harap-Alb pleacă în
Page 21 of 42
căutarea fetei de împărat, însoţindu-se în cale cu tovarăşi neaşteptaţi: Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, cu care va alcătui apoi o ceată
veselă de peţitori. Împreună se duc spre Roşu împărat.
Împăratul Roş îi supune şi altor probe, dar Harap-Alb şi prietenii săi rezolvă
totul, aşa că fata îşi ia rămas bun de la tată şi-i urmează pe ciudaţii ei peţitori. La
curtea împăratului Verde, ea îl demască pe impostor, dar acesta taie capul lui
Harap-Alb; calul îl răzbună, ucigându-l pe Spân iar fata reuşeşte să-l reînvie pe
tânărul prinţ, cu care se va căsători, spre bucuria tuturor.
4. Personajele deşi sunt grupate în cele două categorii ale basmului,
reprezentante ale binelui sau răului, dobândesc individualitate psihologică, etnică,
ţărănească şi humuleşteană.
a) Harap-Alb, un suflet tânăr şi aprins, folosindu-se cu pricepere de experienţa
şi înţelepciunea bătrânilor, reuşeşte să-şi înfăptuiască visul de-a ajunge împărat.
Bun şi blând, curajos şi viteaz, înţelept, el cade pradă unei întâmplări nefericite, dar
prin cumpătare, răbdare, şi tact ajunge să scape, după ce plăteşte scump încălcarea
sfatului părintesc, confirmând veridicitatea unui vechi proverb românesc: Cine de
părinţi n-ascultă, suferă durere multă.
Eroul lui Creangă este un erou invincibil şi întruchipează concomitent
modestia, hotărârea, cumpătarea, încrederea în adevăr, în victoria implacabilă a
acestuia. Este un adevărat soi bun cum îl numeşte George Călinescu, adevăratul
nepot al împăratului.
b) Spânul, şi celelalte personaje care apar pe parcurs ca, Sf. Duminică, Ochilă,
Setilă etc… au multiple semnificaţii în lupta cu toate greutăţile ce apar în cale
eroului principal. Firea lui Harap-Alb şi drumul vieţii lui se reliefează în funcţie de
întâmplările şi personajele apărute pe neaşteptate. Rolul primordial îi revine
Spânului. Viclean, acesta iese în drumul fiului de împărat de trei ori, luând de
fiecare dată o altă înfăţişare atât fizic, cât şi ca mod de a se manifesta comunicând;
recurgând la vorbirea ipocrită, insinuantă, el îi apare lui Harap-Alb, când
declarativ, când rugător, când un impertinent ponderat ce foloseşte toate tertipurile
numai să-l accepte ca tovarăş de drum. Gestul de acceptare din partea lui Harap-
Alb semnifică slăbiciunea, necunoaşterea oamenilor şi duce la schimbarea întregii
sale vieţi: el devine slugă, ostatic ipostază în care Spânul îşi dă arama pe faţă, îl
bruschează continuu dorind cu orice preţ să scape de el. Orgolios şi brutal, Spânul îl
supune pe Harap-Alb la acţiuni şi sarcini supraomeneşti; când este demascat
ripostează omorându-l pe Harap-Alb.
Spânul rămâne un personaj complex, bine creat, o fire voluntară, un simbol
al omului inteligent.
c) Împăratul, tatăl lui Harap-Alb. Are un comportament ţărănesc: îşi
disimulează intenţiile tace molcom, umblă singur pe drumuri deghizat într-o piele de
urs, se ascunde sub poduri, verifică dacă feciorii săi au depăşit vârsta copilăriei.
Cunoscând capcanele lumii, ca un experimentat, verifică bine capacitatea feciorilor
săi.
d) Împăratul Verde. În comparaţie cu fratele său, lui îi place să stea la ospeţe,
Page 22 of 42
înconjurat de invitaţi străluciţi, împăraţi, voievozi, căpitanii oştirilor, mai marii
oraşelor şi alte feţe cinstite, sau, ca un poet visător, îi place să contemple de sus, din
foişor, spectacolul înserării, să colecţioneze pietre scumpe, mari şi frumoase. Blajin,
îndrăgind fastul, împăratul e mândru de averea şi împărăţia sa.
e) Sfânta Duminică apare întotdeauna în ipostaza unei sfinte binefăcătoare. La
prima apariţie, are înfăţişarea unei babe gârbove de bătrâneţe şi zdrenţuroase,
umblând prin curtea împăratului şi cerând miluire. Sub înfăţişarea aceasta umilă se
ascunde însă înţelepciunea şi harul unei prorociţe, destăinuindu-i lui Harap-Alb
destinul şi modalitatea prin care va reuşi ceea ce nu au reuşit fraţii săi, valorificarea
tradiţiilor uitate.
f) Fata Împăratului Roş e o zgâtie de fată, sprintenă şi isteaţă, o diavoliţă care
poartă lumea pe degete, dar când se convinge de vrednicia lui Harap-Alb
îngenunchează supusă în faţa împăratului cerându-i binecuvântarea. Harap-Alb
vede că e tânără, frumoasă, plină de vino-încoace, sau cum s-ar zice pe ţărăneşte
frumoasă de mama focului, la soare te puteai uita, iar la dânsa ba.
g) Împăratul Roş este aspru, avar, acru, bănuitor, orgolios şi morocănos,
mirându-se că nişte golani au îndrăzneala să-i ceară fata.
h) Uriaşii. Mergând Harap-Alb spre împărăţie se întâlneşte cu cei trei uriaşi
care-i devin ajutoare, aceştia fiind simboluri simpatice ale duhului pământului dar şi
ale virtuţilor populare, expresii ale felului de-a fi, a gândi, ale poporului nostru,
foarte înzestrat, vital, prietenos, săritor, iscusit, optimist (Gerilă, Flămânzilă, Setilă,
Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă).
5. Elemente folclorice. Primul element folcloric al acestui basm este motivul sau
tema numită încercările grele, de circulaţie naţională şi universală. Sunt de sursă
folclorică:
tema: triumful binelui asupra răului;
motive narative tipice: superioritatea mezinului, călătoria, supunerea prin
vicleşug, încercarea puterii în trei împrejurări diferite, izbânda, demascarea
Spânului, pedeapsa, căsătoria;
alte motive: peţirea, proba focului;
personajele: Craiul, Verde-Împărat, Împăratul Roş, Harap-Alb, fata
împăratului Roş, Spânul;
ajutoarele lor: Gerilă, Setilă, Flămânzilă, Ochilă, Păsări-Lăţi-Lungilă;
Sfânta-Duminică; calul, regina furnicilor, regina albinelor, turturica;
unele elemente magice: apa vie, apa moartă;
fuziunea dintre real şi fabulos;
limbajul cu următoarele mărci ale stilului popular: aparenta simplitate;
autenticitatea vorbirii; oralitatea, determinată de:
- prezenţa interjecţiilor, a exclamaţiilor, a verbelor imitative, a onomatopeelor;
- repetiţia formulelor tipice (ca cuvântul din poveste înainte mult mai este);
- frecvenţa dialogului şi a monologului.
6. Originalitatea lui Ion Creangă e determinată de următoarele patru
elemente: specificul naraţiunii, specificul fantasticului, nota comicului, erudiţia
Page 23 of 42
paremiologică şi limbaj.
a) Naraţiunea lui Creangă în raport cu povestirea populară se caracterizează
prin rapiditate, aglomerarea verbelor, individualizarea acţiunilor şi personajelor,
frecvenţa dialogurilor.
b) Specificul fantasticului. Dacă în basmele populare, personajele fantastice
plutesc în vagul simbolului, fără o diferenţiere psihică socială şi naţională, Creangă,
pe lângă faptul că surprinde la modul realist (G. Călinescu) diferenţierea
psihologică a personajelor fantastice, le autohtonizează (gestica, limbajul,
comportamentul), localizându-le în lumea ţărănească, humuleşteană.
c) Nota comică. O altă particularitate a poveştilor lui Creangă este plăcerea cu
care sunt spuse. Autorul lor este o fiinţă jovială, cu umor, şi căruia îi place să
stârnească veselia, provocată prin mijloace diferite:
exprimarea mucalită:
Exemple: - … întră buluc în ogradă … care de care mai chipos şi mai
îmbrăcat, de se târâiau aţele şi curgeau obielele după dânşii …;
- să trăiască trei zile cu cea de-alaltăieri;
- Gerilă se întindea de căldură de-i treceau genunchele de gură;
ironia: Doar nu-i împăratul Roş, vestit prin meleagurile aceste
pentru
bunătatea lui cea nepomenită şi milostivirea lui cea neauzită;
poreclele şi apelativele caricaturale: ţapul cel roş, Buzilă; mangosiţi, farfasiţi;
zeflemisirea: Tare-mi eşti drag!… Te-aş vârî în sân, dar nu încapi de urechi …;
diminutive cu valoare augumentativă: buzişoare, băuturică;
caracterizări pitoreşti: înfăţişarea lui Gerilă, Ochilă;
citate cu expresii şi vorbe de duh: Dă-i cu cinstea, să peară ruşinea.
d) Erudiţia paremiologică. Ion Creangă se deosebeşte de povestitorul popular
prin erudiţie, aglomerarea dictoanelor şi zicerilor tipice, stilul său devenind astfel
strălucitor, scânteietor, iar opera sa dobândind prestigiul marilor erudiţi umorişti
de felul lui Rabelais.
e) Limbajul. Creangă foloseşte limba populară: termeni regionali, expresii,
ziceri tipice, comparaţii etc.
Caracteristici ale limbajului lui Creangă:
 vocabular specific cu aspect moldovenesc;
 limbaj coţcăresc, aluziv;
 exprimarea locuţională (mă faceţi din cal măgar, dracu în picioare);
 limbaj afectiv (mi ţi-l înşfăcă);
 figuri de stil generalizate;
 absenţa metaforelor (luceşti ca un soare, curat ca un nebun);
 oralitatea stilului realizată prin interjecţii (măi …);
 expresii onomatopeice (când să pună mâna pe dânsa zbrr!);
 exclamaţii (ptiu drace!);
 interogaţii (Ei apoi şagă vă pare?);
Page 24 of 42
  înşirarea de fraze ritmate şi versuri populare (D-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte
s-ar păzi).
7. Concluzii. În toate poveştile sale, Ion Creangă improvizează pe marginea
schemei universale a basmului o imagine a vieţii ţărăneşti de altădată cu tipurile ei
morale, cu tradiţiile şi obiceiurile ei, cu comportamentul şi limbajul ei specific. El
trebuie citit ca operă cultă, aparţinând unui artist superior înzestrat.
Cu mijloacele simple care i-au stat la îndemână, dar cu genialitate şi originalitate,
Creangă s-a ridicat la înălţimea celor doi mari creatori de artă autentică din vremea
sa, Mihai Eminescu şi I. L. Cargiale. Prin ei, poezia, proza şi dramaturgia română
au intrat în fondul de aur al literaturii universale.

Basmul la Creangă

1. Folclorul ca instrument de cunoaştere

De obicei, există un soi de dispreţ faţă de basm: este o creaţie naivă, lipsită de
semnificaţii majore. Eseul lui Mircea Eliade, Folclorul ca instrument de cunoaştere
deplasează discuţia către zonele adânci ale basmului: basmul, aşa cum este el, n-ar
face decât să ocrotească istorii străvechi. N-ar face altceva decât să transcrie
întâmplări de demult să ne deschidă chei către înţelegerea altui timp al culturii.
Sub acest semn, studiul lui Vasile Lovinescu, Creangă şi Creanga de aur este
substanţial. Creangă ar fi purtătorul unui mesaj special, greu de înţeles de către cei
ce s-au despărţit prea repede de universul tradiţional. El ne apropie de o tradiţie
adâncă sau, cum ar spune Vasile Lovinescu, de tradiţiile adânci ale culturii. Fiecare
secţiune a poveştilor lui Creangă (călătoria, întâlnirile, greşeala, şansa, salvarea)
evocă acele căi sau situaţii simbolice. Un sens moral trebuie descifrat în finalul
fiecărei poveşti.
2. Pământul lui Creangă
Tradiţiile adânci ale culturii reclamă o bună relaţie cu pământul, aerul, apa şi
focul. Descoperim lumile tradiţionale în funcţie de aceste relaţii. Pentru Ion
Creangă, care nu ignoră semnele aerului, ale apei şi ale focului, relaţia
fundamentală este cu pământul: tot ceea ce se întâmplă în universul lui Creangă
ţine de buna relaţie a fiinţei cu teluricul. Personajele sale nu se cufundă în abstracţii.
În literatura europeană, diavolul se numeşte Mefisto şi instituie un tip de relaţie
specială care vrea să depăşească hotarele cunoaşterii. În povestea lui Creangă,
pactul cu diavolul activează nu forţele cereşti, ci strategia pământească a celui ce
trebuie să depăşească un moment rău.
3. Itinerariile iniţiatice şi cele obligatorii. Demonii literaturii române
De obicei, încercările ţin de iniţiere. Tipul de cunoaştere iniţiatic nu tulbură buna
desfăşurare a regimului fantastic pe care ni-l oferă povestea. Felul în care eroul
Page 25 of 42
naiv, omul simplu, Parsifal al legendelor medievale devine eroul civilizator al acestei
lumi, reclamă înţelegerea unei metamorfoze adânci, atât de frecvente în lumea lui
Creangă: naivul, insul care numeşte de fapt bunul simţ al acestui timp al alienării, e
cel care vicleneşte diavolul. El posedă o ştiinţă secretă care îi ajută să învingă
neşansa.

Dănilă Prepeleac

1. Apariţia
Basmul Dănilă Prepeleac a fost publicat în revista Convorbiri literare la 1 martie
1876.
2. Semnificaţii
E de reţinut porecla lui Dănilă, Prepeleac, deoarece nu e un nume de familie, ci
exact un supranume, altoit pe numele individualizat. Mai precis e un hieronim, un
nume iniţiatic, care-l agregă pe Dănilă unei familii spirituale, familia prepelecilor,
fără nici o tangenţă cu limitaţiile lui familiare.
Ce este prepeleacul? Un arbore virtual, o schemă de copac. Prin minunea lui
Tannhaüser, pe care o găsim şi în folclorul nostru, ţăruşul poate reînverzi, prinzând
rădăcină, redevenind trunchi, şi ciozvârtele lui, crengile Arborelui Lumii.
3. Eroii
a) Dănilă Prepeleac şi dracul personaje principale;
Dănilă, matur, dar nechitit la minte şi nechibzuit la trebi, prelungeşte spaţiul
iarmarocului dincolo de limitele acestuia, trăieşte continuu într-o zonă de libertate,
unde totul este posibil, atâta timp cât omul nostru era un om de aceea căruia-i mânca
câinii din traistă, şi toate trebile, câte le făcea, le făcea pe dos. Din contactul cu
umanul el iese mereu păcălit, dar când intră în competiţie cu nonumanul, logica lui
iese biruitoare şi normalitatea se restituie prin păcălirea dracilor.
b) Fratele lui Dănilă, apariţie de caracter introductiv şi auxiliar.
4. Structura povestirii
Dănilă este, în prima parte, un exemplar tipic al prostiei omeneşti, în a doua
parte un reprezentant biruitor al isteţimii, în cea dintâi un păcălit, în cea de-a doua
un Păcală. Contrastul e cu atât mai izbitor cu cât prostia i se manifestă faţă de
semeni, pe plan uman deci, pe când isteţimea apare tocmai în comparaţie cu puterea
diavolului, pe plan suprauman.
5. Procedeul antitezei alcătuieşte aproape metoda permanentă a construcţiei
basmului (în introducere apar doi fraţi, unul harnic, grijuliu şi chiabur, altul sărac;
unul cu noroc, altul fără; unul cu, altul fără copii; nevasta bogatului pestriţă la maţe
(foarte zgârcită), nevasta săracului muncitoare şi bună la inimă. Ca să sublinieze
Page 26 of 42
opoziţia dintre ei, soţiile lor duc la extrem antagonismul. În cumnata lui Dănilă,
regăsim pe soacră, pe lup, pe boier, pe baba rea, adică aceeaşi tendinţă feroce bazică
de aviditate şi de sterilitate, nu ca un scop, ci satisfăcându-se în ea însăşi.
Dănilă, urmându-şi căile lui neînţelese de cei din jur, aparent ascultând
sfaturile de bună chivernisire ale fratelui, le tâlcuieşte pe legea lui, adică nebuneşte
pentru lumea din afară. Pe Dănilă îl păcălesc toţi, el lăsându-se păcălit, când începe
să păcălească el, diavolul se lasă păcălit.
Prostia lui Dănilă e înfăţişată în partea întâi pe calea schimburilor sau
trocurilor dezavantajoase care iau forma regresiv descendentă. El porneşte la târg
cu o pereche de boi frumoşi, graşi şi ciolănoşi ce o mai avea, urmând ca din banii
vânzării să cumpere alţi boi mai puţin frumoşi şi cu restul de bani să-şi ia un car.
Deci, primul schimb pe care îl face este atunci când dă cei doi boi pe un car, acesta
pe o capră, apoi şi aceasta pe un gânsac, în sfârşit pe o pungă goală pe care o
dăruieşte fratelui. Trocul duce la pierderea integrală a obiectului târguit şi vădeşte o
mare prostie. La sfârşitul trocurilor nefericite, Dănilă exclamă: Dintr-o pereche de
boi am rămas cu o pungă goală! Parcă dracul mi-a luat minţile! Şi după ce povesteşte
fratelui înciudat isprăvile lui, adaugă: Apoi dă, bădiţă, pân-aici toate au fost cum au
fost, dar de acum am prins eu la minte. Numa ce folos: când îi minte nu-i ce vinde!,
pentru a relua totuşi de îndată seria faptelor nătânge. Aceeaşi stare mintală se mai
ilustrează şi prin alte două acţiunii:
a) Dănilă taie în pădure un copac ce cade pe boii fratelui şi-i omoară,
distrugându-i şi carul.
b) Aruncă toporul după nişte lişiţe care zboară; iară toporul se cufundă în
adâncul iazului gazdă de draci, unde loveşte în poarta iadului şi o deschide, cum se
vede în urmarea basmului.
6. Probele
Se repede apoi acasă, fură iapa lui frate-său şi o secure, cu gândul să fugă în lume
şi să se facă pustnic. Nimic din lume nu se prinde de el. Nu ia
dintr-însa decât calul, care în toate basmele reprezintă regimul focului şi securea,
mama trăsnetelor şi a dublei chei, ca securea de diamant a lui Zeus.
Isteţimea se manifestă faţă de drac după cum urmează: biruirea acestuia datorită
înlocuirii forţei fizice prin viclenie cu prilejul a şase probe:
1) înconjurarea iazului cu o iapă în spinare de 3 ori, Dănilă, luând-o numai între
picioare; Măi Michiduţă! doar eu te credeam mai tare decât eşti! Aşă-i că tu ai luat
iapa în spate? Însă eu ţi-oi lua-o numai între picioare; şi îndată se şi azvârle pe iapă şi
încunjură iazul de trei ori, fără să se răsufle.
Dracul atunci se miră mult de asta şi, neavând ce mai zice iscodi alta.
2) întrecere la fugă, iepurele copilul lui mic reprezentându-l;
Acela-i copilul meu cel mai mic. Aţinete! Şi când l-oi trezi din somn, să te iei după
el. Şi-odată şi strigă: u! ta! na! na na!…
Atunci iepurele sare şi dracul după el. Fug ei cât fug, şi de la o vreme dracul pierde
urma iepurelui. Până acum toţi râdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să râdă şi el de
Page 27 of 42
dracul.
3) scapă din strânsoarea lui; la trântă, Dănilă îi răspunde dracului că dacă îl va
putea înfrânge pe unchiul său, bătrân de 999 de ani şi 52 de săptămâni, atunci se va
întrece şi el cu dracul. Dănilă îl duce apoi la bârlogul unui urs, din ghearele căruia
dracul scapă numai printr-o minune.
4) proba chiuitului, Dănilă legându-l şi bătându-l peste urechi pe diavol. Dănilă
e poftit acum să se întreacă în chiuit cu Necuratul. Invitat să înceapă, … dracul se
crăceşte cu un picior la asfinţit şi cu unul la răsărit; s-apucă zdravăn cu mâinile de
torţile cerului, cască o gură cât o şură şi când chiuie o dată, se cutremură pământul,
văile răsună, mările clocotesc şi peştii din ele se sperie; dracii ies afară din iaz câtă
frunză şi iarbă! Şi oleacă de nu s-a risipit bolta cerului. Dănilă însă şedea călare pe
burduful cu bani şi ţinându-şi firea zise:
Măi, da numai aşa de tare poţi chiui? Eu mai nu te-am auzit! Mai chiuie o dată!
5) azvârlirea buzduganului, Dănilă prefăcându-se că are fraţi în lună care au
nevoie de fier şi nu l-ar mai înapoia;
Da nu-l mai zvârli omule?
Ba am să-l zvârl de-acum; dar îţi spun dinainte să te ştergi pe bot despre dânsul.
De ce?
Iacă, de ce: vezi tu colo în lună nişte pete?
Le văd.
Acolo-s fraţii mei din ceea lume. Şi, Doamne, mare nevoie mai au de fier pentru
potcovit caii. Uită-te bine şi vezi cum îmi fac semn cu mâna să le dau buzduganul ista;
ş-odată pune mâna pe dânsul.
Stai, nepriceputule, că buzduganul ista îl avem lăsat moştenire de la strămoşul
nostru şi nu-l putem da nici pentru toată lumea; şi-odată-i şi smuceşte buzduganul din
mână şi fuga cu el în iaz spunând lui Scaraoschi ce era să păţească cu buzduganul.
6) întrecerea în blesteme, Dănilă scărmănându-l pe drac prin copii lui cu
blestemurile părinteşti ragila şi pieptenii. Săracul Prepeleac! Se vede că i-a fost scris tot
el să răsplătească şi păcatele iepii frăţine-său, ale caprii, ale gânsacului logodit şi ale
boilor ucişi în pădure. Pe sămne, blăstămul gâştelor văduvite l-a ajuns, sărmanul!
Doamne! Multu mai are de pătimit un pustnic adevărat, când se depărtează de
poftele lumeşti şi se gândeşte la fapte bune!…Prepeleac pustnicul se stricase acum de
tot cu dracul!…
E rândul lui Dănilă acum. Mai întâi cere dracului să-l ducă acasă prin văzduh, cu
burduf cu tot, unde-i sunt blăstămurile părinteşti. Dănilă îşi cheamă copii şi nevasta:
… când au văzut un bivol sburând pe sus, au rupt-o de fugă înspăimântaţi. Dănilă
însă, a început a-i striga pe nume şi ei cunoscându-i glasul s-au oprit.
Dragii tatei băieţi! Ian veniţi încoace şi aduceţi cu voi şi blăstămurile părinteşti,
ragila şi pieptenii de pieptănat câlţi!
Băieţii încep a curge toţi care dincotro cu blăstămurile părinteşti în mână. Îi venise
acum şi lui Dănilă apa la moară.
Puneţi mâna copii, pe jupânul ista şi începeţi a-l blăstăma cum îţi şti voi mai bine,
ca să-i placă şi dumisale.
Page 28 of 42
 Atunci, lasă şi pe copii, că şi dracul fuge de dânşii.
Cele două părţi distincte ale basmului se sudează astfel: fratele îi spune că-i bun
de călugăr, nu de trăit în lume şi, urmând această vorbă, se hotărăşte a înălţa lângă
lac o mănăstire, prilej cu care apare diavolul înspăimântat de fapta ce se pregăteşte.
Mai avem de menţionat momentul introductiv şi pe cel final al povestirii. Cel
dintâi prezintă pe erou şi scopul trocurilor: o mai potrivită gospodărie a lui Dănilă,
care urma să-şi vândă boii buni pe alţii mai ieftini şi pe un car. Cel de-al doilea
înfăţişează triumful deplin al lui Dănilă împotriva diavolului şi obţinerea unui
maldăr de bani de la acesta.
Între amintiri şi poveşti nu sunt diferenţe de limbaj artistic, şi lucrul este
explicabil, Creangă aplicând fantasticului culori din realitatea ţărănească. Scenele
de basm se încadrează într-un univers cu multă acţiune, fapt învederat stilistic într-
o neistovită vervă şi autoiluzionare.

3.3 Ioan Slavici (1848 - 1925)

IOAN SLAVICI a fost un scriitor, jurnalist și pedagog român, membru

corespondent al Academiei Române. Opera literară a lui Ioan Slavici este
influențată de viața satului ardelean.

Page 29 of 42
Date Biografice: (n. 18 ianuarie 1848 la Șiria, județul Arad — d. 17 august 1925 la
Crucea de Jos, în apropiere de Panciu, județul Vrancea) a fost un scriitor și
jurnalist român. Este al doilea copil al cojocarului Sava Slavici si al Elenei.

Frecventeaza şcoala "greco-ortodoxă" din satul natal, avîndu-l dascăl pe D.

Vostinari. Urmează Liceul din Arad, stînd la gazdă precum eroii săi din Budulea
Taichii. Susţine bacalaureatul la Satu-Mare, iar în toamnă se înscrie la
Universitatea din Budapesta. În ianuarie e bolnav, întrerupe facultatea şi revine la
Siria. Se mai înscrie şi la Universitatea din Viena (aprilie), dar în august îl aflam în
funcţia de secretar al notarului din Cumlaus.

În toamna e din nou la Viena, în armată, urmînd şi Facultatea de Drept. Acum se

împrieteneşte, pentru toată viaţa, cu Eminescu, student şi el în capitala Imperiului
hasbsburgic. Fireşte, vorbea cursiv limbile germană si maghiară. Îşi ia "examenul
de stat".

Debutează la Convorbiri literare cu Fata de birau (comedie). În vara, împreuna cu

Eminescu, organizează serbarea panromânească de la Putna astfel punînd bazele
Societății Academice Sociale Literare România Jună.

La finalul anului 1874, se stabilește la București, unde este secretar al Comisiei

Colecției Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L.
Caragiale și G. Coșbuc, editează revista Vatra. În timpul primului război mondial,
colaborează la ziarele Ziua și Gazeta Bucureștilor.

În anul 1875 se căsătoreste cu Ecaterina Szöke Magyarosy. Călătoreşte la Viena şi

Budapesta, iar toamna e numit de Maiorescu profesor la Liceul "Matei Basarab" -
Bucureşti.

Cîţiva ani mai tîrziu, din cauza unor articole în care revendica drepturile românilor,
e închis de către autorităţile maghiare, dar curtea de juri îl eliberează. Divorţează
de prima soţie Ecaterina. Se căsătoreşte, la Sibiu, cu Eleonora Tănăsescu, în toamna
născîndu-i-se primul baiat, Titu Liviu, în total avînd şase copii. În urma unui
proces de presă e condamnat la 3 zile închisoare.

În anul 1892 devine cetăţean român, iar în anul 1903 primeşte premiul Academiei
Române. Mai tîrziu este arestat şi închis la Fortul Domneşti, apoi la hotelul
"Luvru". În timpul ocupaţiei germane, scrie articole de orientare progermană.

În 1919 la încheierea păcii şi întoarcerea din Moldova a regelui Ferdinand şi a

guvernului, Slavici e arestat din nou, judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare,
dar eliberat în acelaşi an. Totuşi din cauza convingerilor sale filogermane, este privit
de cei din jur cu duşmănie.
Page 30 of 42
Slavici și-a exprimat păreri antisemite, spunînd în lucrarea sa Soll și Haben—
Chestiunea Evreilor din România că evreii sunt o boală, și că ar trebui aruncați în
Dunăre.

Bolnav şi obosit de viaţă agitată, cu procese şi detenţii în puşcării, se refugiază la

fiica sa, care traia la Panciu, în podgoria asemănătoare cu Siria natală. La 17 august
trece în lumea umbrelor, înmormîntat la schitul Brazi.

Slavici ne-a lăsat una din cele mai autentice şi mai profunde opere memorialistice.
Prin nuvelele, romanele şi memorialistica sa, Slavici este, alături de ceilalţi clasici,
scriitorul care a avut o contribuţie decisivă la aşezarea literaturii noastre în făgaşul
modernităţii, întemeietor al realismului nostru modern, Slavici va fi punct de reper
nu numai pentru romanul social, ci si pentru cel psihologic.

Dacă Eminescu e începătorul poeziei române moderne, iar Caragiale al teatrului,

Slavici este, alături de Creangă, cel care a pus bazele prozei noastre moderne,
respectiv ale romanului.

Portretul scriitorului

A fost aşezat alături de Eminescu, Creangă, Caragiale. Prin opera lui pătrunde în
literatura română filonul popular al povestirii şi universul satului românesc
transilvănean. El a creat în epica românească nuvela şi romanul de tip realist, a
adus analiza psihologică a sufletului individual, dar şi colectiv.
Ioan Slavici este cel dintâi mare scriitor pe care Transilvania îl dăruieşte
literaturii române la sfârşitul secolului al XIX-lea. Cu Ion Creangă, din Moldova, şi
cu I. L. Caragiale, din Muntenia, alături, se alcătuieşte un adevărat triunghi
simbolic al spiritualităţii româneşti, în mijlocul căruia se înalţă ca o coloană a
infinitului simbolul lui Eminescu.
Opera
Poveşti: Zâna Zorilor, Floriţa din codru, Ileana cea şireată.
Nuvele: Popa Tanda, Scormon, Gura satului, Budulea Taichii, Moara cu noroc,
Comoara, Pădureanca.
Romane: Mara, Din două lumi, Din Bătrâni.
Teatru: Fata de birău (comedie), Bogdan-Vodă, Gaşpar Graţiani (drame
istorice).
Memorii: Închisorile mele, Amintiri, Lumea prin care am trecut.

Page 31 of 42
 Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Slavici
sunt cele din domeniul nuvelisticii. Nuvelele, apărute în şase volume, au contribuit la
progresul literaturii române în direcţia oglindirii realiste a vieţii sociale. În nuvelele
lui Slavici găsim, de asemenea, o reflectare amplă a vechilor rânduieli rurale, a
datinilor şi a obiceiurilor, a credinţelor şi superstiţiilor, a moralei şi a prejudecăţilor
oamenilor simpli, un autentic tablou etnografic, psihologic şi social al satului
transilvănean. Unul dintre păcatele pe care Slavici le-a sancţionat necruţător a fost
şi ispita banului. Sub aspecte diferite această temă a fost reluată în mai multe nuvele
cu titluri sugestive (O viaţă pierdută, Vatra părăsită, Comoara, O jertfă a vieţii)
precum şi în romanul Mara. Dar în nici una dintre ele Slavici nu a atins un nivel atât
de înalt al artei sale de prozator realist modern ca în nuvela Moara cu noroc.

Nuvela realist-psihologică

Moara cu noroc

Ioan Slavici este unul dintre scriitorii care au introdus în literatura română
filonul popular al povestirii și universul satului românesc transilvănean. Mihai
Eminescu afirma despre el: ,,E înainte de toate un autor pe deplin sănătos în
concepție; problemele psihologice pe care le pune sunt desemnate cu toată finețea
unui cunoscător al naturii omenești”.
Opera literară ,,Moara cu noroc” este o nuvelă, adică o specie epică în proză,
cu o construcție riguroasă, un fir narativ central; personajele relativ puține pun în
evidență evoluția personajului principal, complex, puternic individualizat.
Nuvela aparține realismului clasic. O trăsătură realistă este tema: efectele
nefaste și dezumanizante ale dorinței de înavuțire, în contextul societății ardelenești
de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Alte trăsături sunt: atitudinea critică față de
aspecte ale societății (dorința de înavuțire), veridicitatea întâmplărilor,
verosimilitatea intrigii și a personajelor, obiectivitatea perspectivei narative,
personaje tipice în situații tipice, repere spațio-temporale precise, tehnica detaliului
în descriere și portretizare, dialogul viu, autentic, sobrietatea stilului cenușiu,
concis, fără podoabe. Tot de realism ține și interesul pentru analiza psihologică,
realizată prin utilizarea modalităților de caracterizare a personajului.

1. Încadrarea operei
Apare în volumul de debut editorial Novele din popor, din 1881, şi s-a bucurat
de o largă apreciere critică. George Călinescu o numeşte o nuvelă solidă cu subiect
de roman. Prin ea autorul e considerat creatorul nuvelei realist-psihologice.

Page 32 of 42
 2. Compoziţia
Nuvela are 17 capitole în care ne este prezentat un conflict dramatic puternic,
ai cărui protagonişti suferă un destin tragic. Reprezentative în nuvelă sunt cuvintele
bătrânei (mama Anei) cu care începe şi se termină cartea:
a) Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea
colibei tale te face fericit.
b) Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-a fost dat. Apoi ea luă copiii şi
plecă mai departe.

3. Tema
Tema acestei nuvele o constituie urmările negative, consecinţele nefaste pe care
setea de îmbogăţire le are asupra vieţii sufleteşti a individului, asupra destinului
omenesc. La baza ei se află convingerea autorului că goana după avere, în special
după bani, zdruncină tihna şi amărăşte viaţa omului, generează numeroase rele, iar
în cele din urmă duce la pierzanie.

4. Acţiunea
Se desfăşoară la hanul Moara cu noroc, aflat în valea dintre două drumuri, o
răscruce prin care treceau turme de porci spre şi dinspre târg, loc important pentru
afaceri şi comerţ.

5. Subiectul
Nuvela Moara cu noroc este scena de înfruntare a două personaje cu
caractere puternice: cârciumarul Ghiţă şi Lică Sămădăul.
Sărăcia devine la începutul nuvelei motiv de puternice frământări, dând lui
Ghiţă un sentiment de inferioritate. Vrând să scape de sărăcie, el nu dorea de fapt
să se îmbogăţească pentru a trăi bine, ci pentru a fi cineva, pentru a fi respectat. Se
hotărăşte să abandoneze liniştea colibei din sat şi să ia în arendă cârciuma de la
Moara cu noroc, unde se mută cu întreaga familie (nevasta, doi copii şi soacra)
dovedindu-se cât se poate de harnic şi de priceput.
Când Ghiţă tocmai începuse să guste bucuria că a scăpat de sărăcie, la Moara
cu noroc apare un personaj ciudat Lică Sămădăul.
Ana, nevasta lui Ghiţă, intuieşte că Lică este om rău şi primejdios.
Dorinţa de a se face om cu stare l-a antrenat pe Ghiţă în afacerile necurate ale
lui Lică.
Ghiţă doreşte să se răzbune pe Lică. El ştia că Lică este un hoţ şi un ucigaş, că
el prădase pe arendaş şi că tot el pusese la cale asasinarea acelei femei tinere, găsită
în pădure de jandarmul Pintea.
Ghiţă şi Pintea se înţeleg să-i întindă o cursă, spre a-l putea prinde pe Lică cu
banii şi obiectele furate asupra lui. Ghiţă îl anunţă în taină că vrea să meargă la
Page 33 of 42
oraş şi se oferă să-i schimbe acolo galbenii şi alte obiecte din aur. Fără a bănui
gândul ascuns, Lică vine la Moara cu noroc, aducând cu el aur şi argintărie. Sub
pretext că pleacă la oraş, Ghiţă merge să-l anunţe pe Pintea. Întorcându-se cu acesta
şi cu alţi doi jandarmi, îl vede însă pe Lică plecând de la Moara cu noroc şi îşi dă
seama că a ratat orice prilej de a-l dovedi vinovat; şi, lucru mai grav, că onoarea
familiei lui a fost întinată.
Ghiţă înţelege acum că nimic din câte s-au întâmplat nu se mai poate
îndrepta. Şi astfel o viaţă începută frumos sfârşeşte într-o tragedie îngrozitoare.
Slavici îşi pedepseşte toate personajele nuvelei amestecate în afaceri
necinstite. Iar pentru a purifica locul afacerilor necurate şi al crimelor, un incendiu
mistuie în flăcări cârciuma de la Moara cu noroc transformând în scrum şi cele
două corpuri lipsite de viaţă; al Anei şi al lui Ghiţă.

6. Caracterizarea personajelor

Ghiţă protagonistul nuvelei, are un destin tragic.

Este incapabil de a rezista tentaţiei de îmbogăţire.
Prăbuşirea lui morală este inevitabilă din momentul în care devine complice
la faptele necinstite ale lui Lică Sămădăul.
Nu-l pot salva nici remuşcările trecătoare, nici unele licăriri ale omeniei:
Sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii voştri, un tată om
cinstit.
Autoanaliza, gesturile şi atitudinea lui Ghiţă în relaţie cu familia sa dezvăluie
permanenta confruntare între fondul cinstit al lui Ghiţă şi ispita îmbogăţirii (Iartă-
mă, Ana !, îi zise el. Iartă-mă cel puţin tu, că eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa
pământului.)
Fricos şi laş, el se implică tot mai mult în faptele mârşave puse la cale de Lică.
Ghiţă cade învins de propriul său destin, căci patima de bani nu poate fi
stăpânită.

Lică este un erou unic în literatura română prin chipul său demonic,
exercitând asupra celorlalte personaje o dominaţie fascinantă.
Lică este individualizat printr-un portret fizic alcătuit din trăsături
caracteristice: un om ca de treizeci şi şase de ani, înalt, uscăţiv şi supt la faţă, cu
mustaţă lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc.
Un portert îi face Ana, atrăgând atenţia lui Ghiţă să nu intre în cârdăşie cu
el: Lică e un om rău şi primejdios.
El este inteligent şi generos cu cei ce-l sprijină în afaceri; la petreceri devine
vesel şi bun.
Slavici anunţase, de altfel, acest portret într-o replică anterioară a lui Ghiţă:
Page 34 of 42
Tu nu eşti om, Lică ci deavol.
Faptele lui mârşave înfioară: înşelăciune, minciună, furt, crimă; Ştiu numai
că mă aflam la strâmtoare când am ucis pe cel dintâi om… Apoi am ucis pe al doilea
să mă mângâi de mustrările ce-mi făceam de cel dintâi…

Ana în familie întruchipează duioşia, tandreţea şi căldura sufletească.

Este crescută de mama ei în tradiţia devotamentului faţă de cămin, faţă de
bărbat şi copii.
Intuieşte de la apariţia lui Lică primejdia ce-i paşte căsnicia şi-i spune lui
Ghiţă.
Ea îşi face adesea reproşuri că n-a ştiut să fie tot timpul alături de el, să-l
ajute la vreme, pentru a nu cădea în ispita lui Lică. O impresionează prezenţa de
spirit a lui Lică şi tăria lui morală. Ana este victima incapacităţii sale de a avea
simţul măsurii şi al echilibrului.

7. Arta naraţiunii
Monologul şi dialogul, alături de paginile de analiză psihologică, creează
tensiune dramatică fiecărui episod, tensiune ce urcă treptat până la deznodământul
tragic.

8. Limba şi stilul în nuvelă

G. Călinescu apreciind valoarea operei lui I. Slavici avea să spună: Limba este un
instrument de observaţie excelent în mediul ţărănesc. Împrumutând graiul eroilor,
scriitorul deschide nuvelele printr-un fel de acord stilistic.
Sobrietatea stilului, concizia şi lipsa podoabelor metaforice îl definesc pe
autor ca un precursor al lui Liviu Rebreanu.
Remarcabile sunt, în stilul lui Slavici, expresiile, zicătorile şi proverbele.

Concluzii
Criticul literar Pompiliu Marcea, autorul monografiei lui Ioan Slavici şi al altor
studii despre opera prozatorului ardelean, afirmă: nuvelele lui Slavici au importanţa
pentru proză ce a avut-o Eminescu pentru poezie, Caragiale pentru teatru şi Creangă
pentru povestire.

3.4 Ion Luca Caragiale(1852-1912)

Page 35 of 42
ION LUCA CARAGIALE a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director
de teatru, comentator politic si ziarist român. George Călinescu îl considera a fi cel mai
mare dramaturg român si unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales
membru post-mortem al Academiei Române.

Date Biografice: Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova,
astăzi I. L. Caragiale, județul Dîmboviţa, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg,
nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român,
de origine greacă. Este considerat a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei
mai importanți scriitori români. A fost ales membru al Academiei Române post-mortem.

S-a născut în ziua de 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă astăzi numele,
fiind primul născut al lui Luca Caragiale si al Ecaterinei.

Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cîntăreața Caloropulos, de care s-a
despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca
Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Caraboas.

Primele studii le-a făcut între anii 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf.
Gheorghe din Ploiești, iar până în anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala
Domnească din Ploiești.

În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București,
luîndu-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie.

L-a cunoscut pe Eminescu cînd tînărul poet, debutant la Familia, era sufleur și copist în
trupa lui Iorgu. În 1871, Caragiale a fost numit sufleur și copist la Teatrul Național din
București, după propunerea lui Mihail Pascaly.

În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al

ziarului Națiunea română.

I.L. Caragiale a fost, printre altele, și director al Teatrului Național din București.

Page 36 of 42
De la debutul său în dramaturgie (1879) și pînă în 1892, Caragiale s-a bucurat de
sprijinul Junimii, deși în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăși a fost,
până prin 1884 - 1885, ținta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Se poate afirma că
destule dintre adversitățile îndreptate împotriva lui Caragiale se datorează și calității sale
de junimist și de redactor la conservator-junimistul ziar Timpul (1878 - 1881). Prima
piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită de Junimea și publicată
în Convorbiri literare (1879), unde vor apărea de altfel toate piesele sale, a beneficiat, la
premieră, de atacuri deloc neglijabile.

După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul
Teatrului Național de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numește director de scenă,
post pe care dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la ședințele Junimii, iar la
întîlnirea din martie 1884, în prezența lui Alecsandri, și-a mărturisit preferința pentru
poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare
pierdută, reprezentată la 13 noiembrie, în prezența reginei, cu un mare succes.

În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul în Nirvana.
În 1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe.
În acelaşi an s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din
această căsătorie vor rezulta mai întâi două fete.

În ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înființat
revista umoristică Moftul român, subintitulată polemic “Revista spiritistă națională,
organ pentru răspândirea științelor oculte în Dacia Traiană”. Începînd cu numărul 11,
revista a devenit ilustrată, publicînd caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai
valoroase schițe caragialiene, Moftul român s-a dovedit și un organ literar.

Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și
criticat și desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța
sa în dramaturgia românească. După moartea sa, piesele sale au fost jucate și au devenit
relevante în perioada regimului communist.

Opere
Teatru: - Comedii: O noapte furtunoasă,O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului.

-Drame: Năpasta 

Nuvele și povestiri: Două loturi, La conac, Calul dracului

Momente și schițe: D-l Goe , Vizită..., Un pedagog de școală nouă , Dascăl prost
Parodii: Smărăndița 
Page 37 of 42
 Comedie realista

O scrisoare pierduta

1. Incadrarea operei
  O scrisoare pierdută este o comedie de moravuri sociale și politice, scrisă de
dramaturgul român Ion Luca Caragiale, în anul 1884. La 13/ 25 noiembrie 1884, a avut
loc premiera Scrisorii pierdute, pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. A fost marele
succes al stagiunii, comedia ocupând prima scenă a Capitalei trei sâptămâni consecutive,
în ciuda adonaţilor din "high-life", cu loji rangul întâi, doritori să se schimbe cât mai des
piesele de pe afiş, dar spre bucuria celorlalţi spectatori, atraşi din toate unghiurile ţării de
vâlva extraoridinară a capodoperei. A fost, întradevăr, o capodoperă şi capodopera lui
Caragiale, ba chiar, după Pompiliu Eliade, "cea mai frumoasă operă literară în limba
noastră". Această judecată critică a fost formulată la începutul stagiunii 1901/1902 nu
fără unele rezerve asupra reprezentaţiei şi actualităţii piesei, deşi dificilul critic, în
aceeaşi cronică, afirmă: "...ca român, mă mândresc cu numele lui Caragiale..."
2. Compozitie
  O scrisoare pierdută este o comedie in patru acte, primele trei urmărind o
acumulare gradată de tensiuni si conflicte, iar al patrulea anulând toata agitaţia şi
panica stârnite în jurul scrisorii pierdute.
3. Tema
Tema comediei o constituie via ţa social-politic ă dintr-un or ăş el de
provincie î n circumstan ţ ele  tensionate ale  alegerii unui deputat , eveniment
care antrenează energiile şi capacităţile celor angajaţi, într-un fel sau altul,
în farsa electorală.
4. Actiunea
În capitala unui județ de munte, în zilele noastre.
5. Subiectul
Zoe, sotia lui Zaharia Trahanache - un important personaj politic al
partidului aflat la putere - pierde, din neglijenta, o scrisorica de amor care-i fusese
Page 38 of 42
adresata de Stefan Tipatescu, prefectul judetului.
 Scrisoarea este gasita de Cetateanul turmentat si sustrasa de la acesta de catre Nae
Catavencu, adversarul politic al celor de mai inainte, care ameninta cu publicarea ei
daca nu va fi sustinut in alegeri. Tipatescu si Zoe vor sa-l determine pe  Catavencu
sa le inapoieze documentul compromitator facandu-i diferite promisiuni, dar acesta
nu vrea decat in schimbul alegerii ca deputat.
       Dupa ce Farfuridi si Catavencu isi rostesc discursurile electorale, are loc o
incaierare intre cele doua tabere, pusa la cale de Trahanache si Pristanda, politaiul
orasului, in care Catavencu pierde scrisoarea ce va fi gasita tot de Cetateanul
turmentat care, de data aceasta, o duce Zoei.
       Pierzand arma santajului si fiind prins si cu o polita falsificata, Nae Catavencu e
obligat sa conduca festivitatile in cinstea noului ales propus de centru: Agamemnon
Dandanache.
6. Caracterizare personaje
Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul
piesei în funcţia de prefect al judeţului. La adăpostul autorităţii politice, îşi
foloseşte avantajele în propriile lui interese. În acelaşi timp, el întruchipează în
comedie tipul donjuanului, al primului amorez. Prietenul cel mai bun al lui
Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia, Zoe, femeia
cochetă, încă din momentul în care ea se căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum
observă cu naivitate soţul: „pentru mine să vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori
pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri,
trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani
trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-am găsit la omul acesta măcar atâtica
rău.”
Zoe, în schimb, în ciuda văicărelilor, a leşinurilor, dar şi faptului că este
considerată o damă „simţitoare”, este în realitate o femeie voluntară, stăpână pe
sine, care ştie foarte bine ce vrea şi care îi manipulează pe toţi în funcţie de
propriile dorinţe. Spre deosbire de amantul ei, ea nu cade pradă disperării ci
încearcă să rezolve situaţia cu Caţavencu cât mai repede posibil, deşi face paradă
de iubirea pentru Tipătescu şi de sacrificiile ei pentru el, în fapte ea nu a jertfit
altceva decât o fidelitate conjugală stânjenitoare, sacrificiul fiind făcut de fapt de
Tipătescu.
Zaharia Trahanache, nenea Zaharia, este tipul încornoratului dar şi al
ticăitului(după trăsătura dominantă). El este un încornorat simpatic, deoarece
refuză săcreadă - din convingere, sau din „enteres” şi diplomaţie – în
autenticitatea scrisoriide amor şi în adulterul soţiei. După cum precizează autorul,
Trahanache este „prezidentul Comitetulpermanent, Comitetul electoral, Comitetul
Page 39 of 42
 şcolar, Comitetul agricol şi al altorcomitete şi comiţii”, el fiind unul dintre stâlpii
locali ai partidului aflat la putere,alături de Farfuridii şi Brânzovenescu, aşa cum el
însuşi pretinde. Trăsătura dominantă este „ticăiala” (încetineala) ilustrată în atât
deremarcabila formulă rostită şi în rarele momente de enervare „Aveţi
puţinicărăbdare !”, cât şi de la numele Trahanache, provenit de la „trahana”- o
cocămoale, şi Zaharia care ne duce cu gândul la zahariseală, sugerând vertusitatea.
„Venerabilul”este calm, liniştit, imperturbabil, cu o gândire plată şi cu
untemperament formal, dar este viclean, de o viclenie rudimentară şi în acelaşi
timppericuloasă pentru că ştie să disimuleze şi să manevreze cu abilitate
intrigipolitice. Astfel, când el şi ai săi sunt şantajaţi nu se agită, ci, abil, răspunde
cu uncontraşantaj descoperind o poliţă falsificată de Caţavencu.
7. Arta dramaturgiei
Este vorba de spectacole în care actorii reprezintă personaje pentru a fi privite
din exterior (de către un public), într-un timp și spațiu limitat. Dialogurile scrise
se numesc piese de teatru, dar există și teatru fără text scris dinainte, sau chiar
fără cuvinte, folosindu-se de mimă și dans.
8. Limba si stilul in drama
Pompiliu Constantinescu a vazut in Caragiale "cea mai lucida inteligenta satirica
romaneasca" ("Scrieri", vol.II);

Concluzii
D. Popovici observa preocuparea pentru "imaginea morala a societatii si arata ca
personajele lui Caragiale "aduc ceva" din figurile create de C. Balacescu si
V.Alecsandri (Romantismul romanesC);

T.Vianu: "renuntand la patosul retoric, ironistul Caragiale atinge insa un alt patos,
pe acela al luciditatii si al adevarului, mai vrednic de a fi ravnit in noua constelatie
a realismului european" (Op.cit.).
Pompiliu Constantinescu a impartit personajele lui Caragiale in noua tipuri
-"tipologie comica" - ce cuprind si "eroii" din "O scrisoare pierduta", astfel: tipul
incornoratului (TrahanachE), tipul primului amorez (TipatescU), tipul cochetei si
al adulterinei (ZoE), tipul politic al demagogului (CatavencU), tipul cetateanului
(cetateanul turmentaT), tipul raisonneur-ului (BranzovenescU), tipul servitorului
(PristandA).

Page 40 of 42