Periodizarea Junimii

Perioada 1863- 1874

Prima etapă, numită și "etapa ieșeană", se întinde de la întemeiere, în anul 1863, până în 1874, anul în
care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucțiunii publice, se mută la București. În această etapă
predomină caracterul polemic. Este epoca în care se elaborează principiile sociale și estetice ale
“Junimii”, aceea a luptelor pentru limbă, purtate cu latiniștii și ardelenii, apoi a polemicilor cu barnuțiștii,
cu Bogdan Petriceicu Hașdeu și cu revistele din București, duse nu numai de Maiorescu, dar și în acțiuni
colaterale de Gheorghe Panu, Teodor Vârgolici, Alexandru Lambrior, Vasile Burlă, Alexandru Cihac. Este
vremea în care “Junimea” provoacă cele mai multe adversități, dar și aceea în care, prin succesul
polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Mihai Eminescu, aureola
prestigiului începe să se formeze în jurul ei.

Perioada 1874-1885

Între anii 1874 și 1885 urmează a doua fază a “Junimii”, epoca în care ședințele din Iași se dublează cu
cele din București, în diversele locuințe ale lui Maiorescu și în cele din urmă în armonioasa casă din
strada Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit Fântâna Blanduziei ,Despot-vodă; Caragiale a citit O noapte
furtunoasă, apărute în aceeași perioadă în Convorbiri literare împreună cu operele lui Vasile Conta și Ion
Creangă. Este perioada de desăvârșire a direcției noi. În paginile revistei apar operele marilor clasici:
Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, precum și ale altor personalități din primul rang în artă, știință și
cultură. Este perioada de glorie absolută a revistei.

Perioada 1885-1907

1885-1900

Perioada 1885-1900 este o perioadă mai lungă și lipsită de omogenitate. Transferată la București, revista
își schimbă în mare măsură profilul, predominând cercetările istorice și filozofice.

În anul 1885 Iacob Negruzzi se mută la București, luând cu sine revista a cărei conducere o păstrează
singur până în 1893, pentru ca în 1895 să fie format un comitet care să își asume întreaga conducere a
revistei.

Între anii 1885 și 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de o importantă dezvoltare. În
aceeași perioadă are loc lupta “Junimii” cu socialiștii, acțiunea lui Titu Maiorescu fiind sprijinită de aceea
a lui Petru Th. Missir și de a tinerilor discipoli P. P. Negulescu, Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți,
Gr. Tausan etc. Deși în acest interval Ion Luca Caragiale îsi continua colaborarea la Convorbiri literare,
care se deschid și gloriei tinere a lui George Coșbuc perioada dintre 1885 și 1900 dă grupării și revistei
un caracter universitar predominant. Drumul prin Convorbiri literare devine drumul spre Universitate.
Este epoca în care se stabilește pentru trei sau patru decenii de aici înainte configurația Universității,
mai cu seamă a celei bucureștene și în care, din cenaclul “Junimii”, se desprind figurile cele mai
proeminente ale științei și oratoriei universitare.

1900-1907

În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din domeniul științelor naturale. Nume
noi se amestecă cu altele noi, mai puține nume din sferele literare, mai multe din cele savante și
universitare. Animatorul comitetului este Ioan Bogdan care, în 1903, devine directorul revistei până în
1907, când revista trece sub conducerea lui Simion Mehedinți.

Dacă până în 1900 revista își păstrase în primul rând tradiționalul ei caracter literar și filozofic, o dată cu
intrarea lui Ioan Bogdan în comitetul de redacție și apoi cu trecerea lui la direcția revistei, Convorbirile
devin o arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se disting, alături de propriile studii ale lui Ioan
Bogdan, acele ale lui Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga și alții. Și dacă vechile lupte ale Convorbirilor literare
fuseseră purtate pe teme de cultură generală, acum este vremea polemicilor erudite, ale lui Ioan Bogdan
împotriva lui Sion, ale lui Nicolae Iorga împotriva lui A. D. Xenopol și Tocilescu care nu au mai avut
același grad de popularitate ca și în anul 1890.

Ultima etapă

A cincea epocă a Convorbirilor cea care a început în anul 1907, coincide cu lunga direcție a lui Simion
Mehedinți, în timpul căreia arhiva de cercetări istorice se completează cu una de filozofie, unde apar
contribuțiile gânditorilor, la începuturile lor atunci: Ioan Petrovici, C. și M. Antoniade, Mircea Djuvara,
Mircea Florian.

Figura literară cea mai importantă a epocii este Panait Cerna, a cărui colaborare începuse însă sub
direcția anterioară. În latura îndrumării critice, nimic nu poate fi pus alături de marea epocă ieșeană și
nici de dezvoltarea ei ulterioară prin contribuția lui P.P Negulescu și a lui Mihail Dragomirescu. Apariția
lui Eugen Lovinescu este de scurtă durată, rostul criticului urmând să se precizeze mai târziu.
Convorbirile literare au avut totuși controverse și în această perioadă cu revistele Viața nouă și cu Viața
românească.

Lipsite însă de sprijinul unor noi și puternice talente literare, Convorbirile literare încep să piardă din
vechiul prestigiu până când, în 1921, Simion Mehedinți predă conducerea lui Al. Tzigara-Samurcas care,
împreună cu arhitectul Al. M. Zagoritz, se remarcase încă din perioada vechii conduceri prin studii de
arta romanească veche și populară. Nici noua direcție nu izbutește însă să impună revista în rolul ei de
altădată. O viziune asupra întregii “Junimi” nu va mai fi posibilă decât după ce va fi cuprinsă întreaga
arborescență a mișcării, dezvoltată prin silințele celei de-a doua generații de scriitori și gânditori
junimiști.