1

Mos Costache primi peste cateva zile, prin posta, o scrisoare inchisa. Cum nu i se aducea corespondenta niciodata lui personal, toti scriind Otiliei, chestiunile privitoare la afacerile lui indrumandu-se la alte adrese, turburat ca in fata unei telegrame isi lua febril ochelarii si intra cu scrisoarea, al carui plic il taiase atent cu un ac, in salonul din fata, unde o citi de doua ori pe nerasuflate. Scrisoarea, scrisa cu o caligrafie disimulata, perpendicular, suna astfel: Stimate domnule Giurgiuveanu, Sunt informat ca intentionezi sa adoptezi pe fica dumitale vitrega, domnisoara Otilia. Daca ai fi facut asta cand traia sotia dumitale, as intelege. Dar acum, cand domnisoara are douazeci de ani, lucrul este cel putin curious. Iti comunic prieteneste ca foarte multi cred ca traiesti cu aceasta nostima fata si ca vrei in felul acesta discret sa-i lasi averea. Treaba dumitale, desi mantreb ce zice familia de aceasta hotarare senila. Eu personal n-as avea de ce sa ma amestec in treburile dumitale, insa iti marturisesc sa sunt indignat si sunt hotarat sa atrag atentia autoritatii in drept asupra acestui caz, asa, din umanitate si spirit de dreptate, fiindca o cunosc pe aceasta domnisoara foarte moderna si independent si n-as vrea s-o vad cum te toaca pe dumneata, ca <tata>, ca sa se zbenguiasca pe drumuri cu junii de la Conservator. Cauta-ti o femeie mai in varsta pentru slabiciunile erotice, iubite domnule, si nu mai <adopta> minore. Sper ca acest preaviz iti va vari mintile in cap si nu vei astepta sa spun surorii d-tale, d-na Aglae Tulea, tot ce stiu despre aventurile galante ale iubitului sau frate. Un amic care-ti vrea binele Daca cineva ar fi palmuit pe mos Costache, el n-ar fi fost mai zguduit decat de aceasta banala anonima. Se ingalbeni si fruntea i se acoperi de sudori reci. Incepu sa se plimbe pierdut prin odaie, bolborosind vorbe fara inteles. Arunca scrisoarea, o ridica din nou si o citi iar, intorcand-o pe toate partile. Facu gestul de a iesi din odaie, apoi se intoarse iarasi si incepu sa crispeze obrazul ca un chinuit de o durere mare care cauta prin simularea plansului sa-si descarce nervii iritati. O frica nebuna il cuprinse. Temator de opinia altora si mai ales de a Aglaei, cu o repulsie bolnavicioasa pentru orice contact cu autoritatile publice, se vedea arestat, dus la politie, aratat cu degetul de lume. Scrisoarea i se parea un document teribil, de o autenticitate indiscutabila. Mos Costache avusese totdeauna cultul lucrului scris de altul, ca unul ce nu lua condeiul in mana niciodata. Cand odata, intruna din casele sale de raport, o chiriasa se sinucises, si numele lui aparu in gazeta cu simplul calificativ de proprietar, mos Costache statu cateva zile acasa, cu teroarea ca toata lumea il va arata cu degetul. Acum Costache tresarea la orice scartaitura a portii, la orice uruit de trasura, ca si cand scrisoarea trebuia sa aiba o urmare teribila numaidecat.O singura clipa nu trecu prin capul lui intrebarea asupra provenientei anonimei si nici vreo cat de mica banuiala asupra adevaratului autor. Scrisoarea in sine era o realitate care-l inspaimanta ca o sentinta de moarte si se intreba zbuciumat ce sa faca. Un prim instinct de conservare il indemna s-o ascunda si o indesa bine in buzunar. Indepartand-o astfel, avea sentimentul ca va inlatura si primejdia. In orice caz, era hotarit in sinea lui sa n-o arate la nimeni. Totusi nu se simtea singur. In scrisoare se pomenea de Aglae, iar Aglae sedea alaturi. O dorinta de fuga il navali si-si aduse aminte ca fusese rugat de Otilia sa se mute din acest cartier. Facu cu gandul miscarea de a se deplasa din strada Antim in strada Stirbei-Voda. Insa, ca o pisica, Aglae il pironea si-l paraliza. Nu putea sa se mute, fiindca n-avea cum sa explice Aglaei plecarea. Zapacit, mos Costache apela mintal la Pascalopol. Pe el avea sa-l implore sa-l scape din incurcatura, fiindca totul, de altfel, ii venea pe cap din pricina lui, fiindca el il indemnase sa faca adoptiunea. Insa ar fi trebuit sa-i arate scrisoarea. Lui Costache ii era in acelasi timp rusine, si

sentimentele lui fata de Otilia le vedea crunt profanate. A revela cuiva scrisoarea era totuna pentru el cu faptul in sine de care vorbea scrisoarea. O impinsese si mai tare in fundul buzunarului, cu intentia de a cauta un mijloc sa se scape de ea. Costache statu atat de mult in salon, incat Otilia, plictisita ca nu vine la masa, il descoperi invaluit intr-un nor de fum des de tigara. - Papa - striga ea cu un glas de repros ce lui Costache, cu gandul la alt lucru, i se paru Grozav dar ce faci? Ai umplut de miros toata odaia. Hai la masa. Otilia merse si deschise o fereastra dinspre strada. Mos Costache se inspaimanta de aceasta comunicare cu strada. - Nu-nu-nu deschide geamul, Otilio, nu trebuie! - Dar ce ai, papa, de ce esti asa de palid? De ce te-ai inchis sa fumezi tocmai aici? Ia te uita, ti-a cazut ceva pe jos, o scrisoare. Asta e scrisoarea pe care ai primit-o azi? Otilia vorbea cu siguranta ei obisnuita, fara vreo intentie, dar cuvintele ei fura pumnale pentru Costache, care, privind aiurit, dusumeaua, scotoci repede buznarul si baga de seama ca fundul captuselii era rupt si ca plicul cazuse jos. Otilia lua scrisoarea, o rasuci, o scoase din plic si-si arunca distrat ochii deasupra. Era in obiceiul ei de a-si satisface fara impotrivire din partea lui Costache orice curiozitate. Mos Costache scoase un apel gutural: - Nu-nu-nu citi, e ceva care nu trebuie. - Cum, papa? tu ai inceput sa ai taine fata de mine? Ma faci curioasa! Cine e asta care scrie asa intepat? Costache cazu scaldat in sudori, iar Otilia sorbi repede intaiele randuri. Deodata se facu serioasa, apoi liniile fetei se lasara obosite: - Nici nu mi-as fi inchipuit altfel, papa. Costache sopti umilit: - Ticalosi mari! Auzi tu, fetita mea. - Si cine crezi tu ca ti-a trimis scrisoara asta? Costache privi nedumerit, fara raspuns. - Papa, ma prind ca asta este opera lui Stanica. Asta e scrisul lui, mai mult, stilul lui. Toate astea vin de la tanti Aglae. - Nu se poate! protesta Costache. - Bad a, ba da! Insa nu trebuie sa-ti faci sange rau. Ce i-a venit in cap lui Pascalopol idea asta cu adoptiunea? La ce folosesc formalitatile astea stupide si fara scop? Crede-ma, papa, asa stau altfel, pentru mine esti acelasi. Nu te mai obosi cu nimicurile astea. Poate ca asa tanti Aglae si compania ne vor lasa in pace. Mos Costache asculta aceste vorbe cu o smerenie crescanda. Fata, ochii, buzele i se inviorara treptat, un zambet ii aparu pe obraz si trasaturile fetei lui aprobau tremurand. Teroarea disparuse, totul se incheiase in chipul cel mai fericit. - Fetita mea zise el Otilica mea, tu stii ca numai pe tine te am. Tie iti las tot. Ai sa fii ca o printesa. Stiam eu ca tu intelegi toate. Situatia mea e grea, e foarte grea. Aglae imi bate capul mereu, dar eu nu ma uit la ce spune ea. Sa fim cu tact, Sa fim cu tact, cu foarte mult tact. Nu-i asa? Ce-ti trebuie tie alt nume? Nu esti tu Otilica mea scumpa? Nu-ti las eu tie tot ce am? - Fireste, papa continua Otilia rolul lui Costache, enigmatic de serioasa sa raman mai departe Marculescu, in fond fiind fata lui papa Giurgiuveanu. - Asa, asa, aproba Costache, neprinzand sensul. - Papa, hai la masa- schimba tonul Otilia hai, ca se raceste supa. - Otilica starui Costache, vesel ce-ai vrea sa-ti cumpere taticu, hai, o rochie frumoasa, o

palarie? Vrei sa-ti dau o suta de franci? - Da-mi, papa, daca vrei tu, raspunse Otilia, mai mult curioasa decat vesela. Costache vari mana in buzunarul de la piept al hainei si o tinu acolo indefinit. - Fetito, n-ar fi mai bine sa te duci intai sa vezi ce-ti place? Iti alegi si pe urma iti dau cat vrei. Otilia il lua de brat si-l scoase din salon. - Cum vrei tu, papa! - Otlica reveni Costache, ajuns in sufragerie, asupra ideii tu fixeaza-te asupra lucrului si spune sa ti-l opreasca. Daca ai, plateste tu si pe urma te despagubesc eu. Stii, pana la sfarsitul lunii nu sunt asa inlesnit. Cand, in curand, Pascalopol veni sa-l vesteasca pe mos Costache ca avocatul pregatise hartiile si ca trebuia sa se puna la dispoziti lui, Costache, in loc sa raspunda, arata cu capul indaratnic spre Otilia. - Ce s-a intamplat? intreba mosierul intrigat. - S-a intamplat zise Otilia ca eu nu vreau sa mai pierdeti vremea pentru mine. Nu vreau sa-mi schimb starea civila. - Dar, domnisoara Otilia, ce facem noi este in interesul d-tale. - Nu vreau nici un fel de sacrificiu,. Ma simt bine asa cum sunt. De cce sa schimb un nume numai pentru un an-doi, cand, maritandu-ma, il voi pierde din nou. - Dar nu e vorba de nume. Otilia sari de gatul lui Pascalopol: - Stiu ca esti un om bun, dare eu si cu papa ne-am razgandit. Nu e asa, papa? Costache aproba cu vioiciune, dar Pascalopol se inrosi. - Cum, Costache, si tu esi de parerea asta? - Da, da se incurca Costache daca ea zice asa, poate are dreptate. Pascalopol lasa capul in jos si batu ce degetele in masa, vadit rusinat de situatie. Ii paru rau ca se amestecase, dand poate impresia ca avea vreun interes personal. - Cum voiti zise el in sfarsit n-am nici un drept sa ma amestec. Am crezut ca e dorinta d-voastra. Si, putin atins , se ridica sa plece. Otilia il tinu de brat: - Nu vrei sa ma plimbi cu trasura maine seara? M-am plictisit intr-un hal . Pascalopol redeveni omul plin de solicitudine: - Dar, domnisoara Otilia, sunt la ordinele dumitale. Maine la sase vin sa te iau. - Vii s-o iei pe Otilia!ii zise zambind fata. Ti-e indifferent daca Marculescu sau Giurgiuveanu. In seara urmatoare Felix se intorcea cam posomoratde la Universitate. Trecuse cu niste colegi pe Calea Victoriei si acolo fusese prins deodata de Aurelia, care mergea brat la brat cu Titi. Era o noua inventie a ei spre a se maguli ca iese cu un barbat. Titi consimtea sa se abata de la sedentaritatea lui obisnuita, fiind din nou in criza erotica si sperand o alta Ana, mai izbutita. Felix trebui sa sufere, cu destula repulsie, bratul domnisoarei, care isi continua mandra plimbarea intre doi barbati. Dar pe Felix il supara mai mult conversatia fetei. (Enigma Otiliei, Editura Minerva, 1998, p. 136-139)