Mitul creatiei sau "mitul estetic" a mentinut un interes constant in randul

folcloristilor, datorita largii arii de raspandire a motivului sau central, adica a jertfei
pentru creatie, cat si a obiceiurilor care l-au generat. Astfel, legenda apare in special
la popoarele din sud-estul Europei, in diferite variante care difera prin numele
artistului, prin jertfa infaptuita sau prin natura constructiei, iar ritul savarsit apare pe
toate continentele, practica sa fiind atestata arheologic cu peste 2000 de ani i.e.n..
Mitul este deosebit de profund, fiindca, dupa cum arata Mircea Eliade,
modelul sau este un act primordial. In felurite cosmogonii zeul suprem a creat
cosmosul prin sacrificarea rituala a unei fiinte vii. Omul nu poate crea decat repetand
si actualizand gestul primordial.
Trecerea sufletului fiintei vii in corpul arhitectonic pune in lumina o inrudire cu
stavechile mituri care vorbesc de comicizarea haosului primar prin sacrificarea unui
gigant. In credinta babiloniana, lumea a fost creata de Marduk prim uciderea
monstrului marin Tiamat. Relatari similare sunt intalnite in Rig-Veda, in mitologia
persana sau in cea scandinava. Ritul ingroparii de viu se afla in legatura cu conceptia
pe care o aveau tracii in prrivinta nemuririi : Zalmoxis este ingropat din timpul vietii
intr-o pestera in muntele Kogainon si, odata la trei ani, rasare din munte. Prin
urmare, doar moartea rituala este creatoare, intrucat ea intrerupe firul unei vieti
care nu si-a indestulat destinul si care, in acest mod, isi va consuma posibilitatile intr-
un alt trup.
Desi tema legendei este raspandita pe un intins teritoriu, deci are o vasta
galerie de variante, G. Calinescu este de parere ca ea a devenit mit doar la poporul
roman. Aceasta versiune, care atinge asemenea proportii, este autohtonizata, fiind
legata de inaltarea bisericii de la Curtea de Arges. remarcabila influenta a exercitat-o
mitul in primul rand in literatura culta a mai multor popoare. Insa osmoza artei culte
cu arta
populara este considerata drept o trasatura distinctiva a culturii noastre. Precum
sustine Lucian Blaga : "In apus traditia e semn de
varsta, de multe ori o povara; despartirea de ea inseamna revolutie liberatoare.
Traditia noastra e fara varsta ca frunza verde; ca matrice stilistica ea face parte din
logosul inconstient. O despartire de ea ar insemna apostazie." Ulterior, aceeasi idee
este exprimata si de Tudor Vianu.
In literatura romana, primul scriitor care se inspira din balada este Cezar
Bolliac care include in volumul "Poesii noue" (1847)
o creatie purtand titlul "Mesterul Manole", unde spiritul epocii pasoptiste face ca
accentul sa cada asupra jertfei pentru binele
obstesc. Mai tarziu ecourile i-au foast intrezarite si la Lucian Blaga ("Mesterul
Manole"), Adrian Maniu ("Mesterul"), Nicolae Labis
("Mesterul"), Marin Sorescu ("Mesterul Manole"), Victor Eftimiu ("Legenda
mesterului Manole") sau la Ana Blandiana ("Manole, Manole"). Acestea sunt doar
cateva dintre operele care isi au izvorul in mitul creatiei alaturi de multe altele. Unele
au ramas in stadiul de proiect, cum este incercarea de dramatizare apartinand lui
Nicolae Davidescu.
Legenda mesterului a imbracat diverse forme nu doar in literatura, ci si in
artele plastice ( Sever Frentiu - Mesterul Manole, Marcel Voinea - Mesterul Manole )
si in muzica ( Alfonso Castaldi - Mesterul Manole, Alfred Mendelshon - Mesterul
Manole ). George Enescu, dupa ce a compus "Oedip", s-a gandit sa mai prelucreze un
mit, si anume "legenda cea mai frumoasa si mai simbolica a literaturii noastre
populare". Din nefericire, intentia compozitorului nu s-a materializat.
In folclorul romanesc, dintre variantele "Monastirii Argesului" se distinge in
primul rand cea publicata de V. Alecsandri in culegerea sa de poezii populare, prin
faptul ca include toate cele opt motive : cel al zidului parasit, cel al surparii zidurilor,
cel al visului, cel al
femeii destinate zidirii, cel al zidirii treptate, cel al conflictului feudal, cel al lui Icar si
cel al fantanii. Mesterul incepe ridicarea
consrtuctiei din porunca domnitorului , insa ce lucreaza ziua, se surpa noaptea. Un
vis ii arata lui Manole ca spre a inchega monumentul este nevoie de a jertfi "Cee-ntai
sotioara,/Cea-ntai surioara" care va sosi cu bucate. Insa intaia femeie ivita este chiar
sotia lui Manole. Mesterul implora divinitatea sa dezlantuie natura spre a o opri, dar
in zadar. El o urca pe schele si o zideste neintarziat , astfel incat sa nu fie induiosat de
plansetele ei. Constructia fiind sfarsita, voievodul se teme ca zidarii vor face o alata,
altcuiva, si ridica schelele. Manole sare cu aripi de sindrila si moare, preschimbandu-
se in fantana.
Cel care a redimensionat mitul in asa fel incat sa apara inundat de o lumina
noua, srtalucitoare, este Lucian Blaga. Drama "Mesterul Manole" poate fi
considerata o autobiografie intelectuala, artistul identificandu-se cu eroul sau, dupa
cum ii scrie poetului Emil Isac : "... imi pare bine ca ti-a placut. Acum pot sa-ti spun si
eu : mi-am pus tot sufletul in ea si m-a costat grozav de mult zbucium." Asemenea
zidarului, el se pregatea sa ridice un sistem filosofic. Intr-adevar, este vorba de o
conceptie care isi intide bratele sa cuprinda intreaga opera blagiana, devenita
covarsitoare prin profunzimea si limpezimea ei. Blaga intelege tragismul creatorului,
tragism izvorat din constientizarea limitelor sale biologice si a imposibilitatii de
realizare absoluta a nazuintei demiurgice, dupa cum a fost inteles si de un apreciat
filosof roman : "Toate framantarile tale la ce se reduc, daca nu la regretul de a nu fi
Dumnezeu." Opera de arta incheiata nu ofera cretorului satisfactia muncii implinite.
Dimpotriva, apare senzatia de gol launtric, determinata de solicitarea fizica si
intelectuala, care diminueaza imaginatia; sentimentul este trait cu anxietate : "Dupa
ce scriu o poezie, incerc pe langa bucurie si o anume stare depresiva. De fiecare data
lupt cu impresia ce este ultima poezie pe care o scriu." Arderea apare pe treapta de
lege a zamislirii frumosului : "Huma s-a facut in zi / ca din arse ciocarlii, / ce s-au
ostenit cantand, / inaltimile-nganand." ("Ceas de vara") Sfarseala patrude organismul
: " Vine oboseala-aceasta din faptul c-am indurat / pustiirea fara de seaman a unui
poem, / in care suferintele omului gem, / si care nici unul din zbuciume nu mi-a-
mpacat ?" ("Oboseala anului") Opera de arta rezulta dintr-o daruire care il epuizeaza
pe artist : "Unde un cantec este, e si pierdere, / zeiasca, dulce pierdere de sine."
("Unde un cantec este"). Insa , "pierderea" artistului este "dobandita" de receptor.
Succesiunea este menita unei ordini firesti.
Conceptia lui Heraclit despre eterna devenire a lucrurilor il determina pe omul
de talent chinuit de setea de absolut sa inteleaga viata ca pe o permanenta revarsare
in moarte. De aceea, gasete salvarea din ghearele mortii in creatie, cu toate ca se
dovedeste a fi epuizanza pana la dezintegrage. Insa considerabilei teme Blaga i-a
dedicat o opera care pleca de la insasi balada populara : drama "Mesterul Manole"
pe care poetul o mentiona intre lucrarile sale de importanata majora. In opera
expresionista prin cufundarea in mit si in lumea misterelor, prin respingerea stilului
descriptiv si prin cuvintele purtatoare de energii, caracteristicile definitorii sunt
imens potentate, iar misterul launtric al mitului nu este descifrat, ci, conform esteticii
exprimate nu o data, este adancit. Mircea Eliade chiar afirma ca "tot ce poate face un
artist modern fata de temele folclorice, este sa le adanceasca." Detaliile istorico-
geografice sunt foarte vag schitate. Evenimentele sunt situate in plan mitic,
personajele nu sunt incorsetate de atribute temporale si nu au o onomastica
particularizanta (zidarii). Actul intai se deschide cu un strigat de deznadejde catre
staretul Bogumil (intruchipare a bogomilismului - erezie dualista din Asia Mica) :
"Ajuta-ma cuvioase". Il surprindem pe Manole incercand sa afle intr-un chip rational
cine ii darama zidurile de vreme ce "socotelile sunt bune, taiate in cremene toate",
cine poate sa ceara o jertfa ("jertfa aceasta de neinchipuit cine o cere ? Din lumina,
Dumnezeu nu poate s-o ceara, fiindca e jertfa de sange, din adancimi, puterile
necurate nu pot s-o ceara, fiindca jertfa e impotriva lor."). Staretul Bogumil si Gaman,
care percepe intuitiv tainele firii, amplifica zbuciumul mesterului stapanit de dorinta
de a patrunde cu mintea temeliile existentei. Dupa prezentarea viziunilor lui Gaman
si a calamitatilor abatute pe valea Argesului, alaturi de ciudatele practici magice
menite sa alunge "strigoii" care surpa zidurile, se revine la firul epic al baladei. Dupa
ce Bogumil ii dezleaga lui Manole enigma nerealizarii prin jertfa de om, tragedia sa
incepe cu acceptarea ideii ca o parte trebuie finalizata cu orice pret ( "Prin suferinta,
pana la urma multe se pot savarsi."). Manole traieste obsesia de a construi ("In
Campul Duminicii i-aud clopotele. Pe ses o vad intoarsa in apa mortilor. Inaltarea ei
vesnic intarzie si pamantul se scutura.") si este manat de un neastampar demonic
("Launtric un demin striga : "cladeste !". "). Nelinistea sa este sustinuta de iubirea
pentru Mira, dragostea contopindu-se intr-un tot : "Tu inceput si sfarsit, ti totul... ".
Femeia iubita si biserica se transforma intr-un intreg : "Intre voi doua nici o
deosebire nu fac, pentru mine sunteti una.". Deci artistul intuieste in dragoste o
sursa a creativitatii. Mira este simbolul jertfei care intelege ca Manole poarta in sine
demonul creatiei ("Marturisire auziti din parte-mi c-am inceput sa creez fiindca n-am
putut altfel.").
Al doilea act este semnificativ pentru scena care cuprinde juramantul. Discutia
dintre Manole, mesteri si solul venit de la Voda exprima certitudinea reusitei : "Ai
venit sol de la Voda, intoarce-te sol de la noi : biserica se va ridica !". Dar horoscopul
comunicat de acesta anticipeaza deznodamantul tragic : "Umbra ta a cazut pe
planeta Vinerii. Asta inseamna ca esti primejdie pentru neamul femeiesc."
Nestavilidu-si dorinta de a realiza marea opera, Manole justifica jertfa si
mesterii se invoiesc : "Daca numai unul din noi ar savarsi-o,
ar fi pacat de moarte, cum insa prin noi toti se va face, va fi o jertfa datatoare de
viata. Invoiala ni se va ierta; juramantul nu ne va
arde.". Pactul este necesar deoarece cu totii sunt vrajiti de chipul bisericii si dorinta
infaptuirii este ca o boala fara leac : "Suntem
bolnavi de ea (...) Porunceste sufletelor noastre sa uite.". Al treilea act infatiseaza
momentele de groaza ale asteptarii, ale aparitiei Mirei si ale jertfei sub forma de joc.
Indicatiile scenice caracterizeaza atmosfrera apasatoare : "Zidarii sunt in asteptarea
celei dintai care va veni. Fetele lor sunt trase, palide, slabite. Mult timp tacere.
Numai cate un tusit s-aude. Fiecare pe cate o piatra." . Metaforele folosite in
prezentarea Mirei, "caprioara neagra" si "izvor de munte", sugereaza frumusetea si
puritatea, arata ca ea este singura capabila de a deveni "altar". Ea vine la locul zidirii
stiind ca o jertfa este planuita si cautand sa o impiedice fiindca "omul nu-i o
lumanare de stins cu doua degete muiate in apa spurcata a gurii"; ea aduce
"barbatilor negri" vin sa-i "lumineze pe dinauntru" si "pane alba" sa-i abata "inspre
ganduri mai bune". Mira accepta jocul de-a ziditul cu o inocenta sublima, parand
descinsa dintr-o zona paradisiaca intr-un infern pe care nu il intelege, dar pe care il
purifica prin prezenta sa.
Actul al patrulea reda zbaterea lui Manole si febrilitatea zidirii. El zoreste
mesterii cuprinsi de frenezie, care cladesc "cu mintile arse" si un duh luciferic
pluteste : "Aprindeti padurile, sa se vada de departe ca aici zece draci cladesc biserica
lui Hristos.". Zidindu-si sotia, Manole uneste cele doua iubiri ( Mira si Biserica ) in
acelasi obiect. Insa constructia, palida copie a celei visate, nu substituie intrarea in
nefiinta iubitei. El se razvrateste; blestemul sau e dureors : " Gol si uitare sa se las ein
jurul nostru. Povestea noastra sa se cufunde-n pamant, ca a fost cea mai grea, cea
mai trista, mai fara de noima, tulburatoare, din toate povestile purtate vreodata de
vant." .
Actul al cincilea prezinta autosacrificarea care duce la o noua unire cu Mira.
Revolta din sufletul sau nu poate fi stinsa de stralucirea bisericii : "In zid ea s-a stins,
dar in mine ea tot mai striga. Ridicat din carnea mea srigatul copleseste vuietul lumii.
". Ultima sa dorinta este sa traga cel dintai clopotul. Sentimentul mortii se
intrezareste din felul in care i se adreseaza lui Voda: "O sa vorbim uitandu-ne muti
unul la altul. Eu nu voi zice nimic, iar tu, stapane, vei asculta si vei intelege - ca altfel -
nu se poate. ". Un boier cere rostirea osandei, multimea se opune. Manole se arunca
in vazduh. Deci, jertfa creatiei nu implica doar actiuni tranzitive (a sacrifica ceva), ci si
actiuni reflexive (jertfa de sine). Opera se incheie cu replica aforistica a unuia dintre
zidari care, punand in cumpana "stralucirea" monumentului si "pustietatea"
resimtita in suflet, arata ca toti cei care au contribuit la infaptuirea bisericii sunt
acum devastati : "Doamne, ce stralucire aici si ce pustietate in noi.".
Seminificatiile acestei capodopere au fost si vor fi mereu supuse analizei.
Drama lui Manole reprezinat drama artistului apasat de umbra timpului. Omului de
rand ii sta in putinta sa-si prelngeasca existenta doar prin mijlocirea procreatiei. In
cazul artistului exista o cale superioara celei de natura biologica: creatia. Zbuciumul
sau este cu atat mai mare cu cat va trebui sa aleaga, fara a se putea imparti.  
Sacrificarea femeii simbolizeaza renuntarea la perpetuarea biologica prin urmasi, in
favoarea unei existente perene situate dincolo de zoologie. Insa, indiferent de
alegerea facuta, omul va fi cuprins de un nespus regret, deaorece nici una dintre
aceste posibilitati nu ii ofera sansa de a se desavarsi. Cu alte cuvinte, este siluit sa se
scindeze in trup si suflet, pe care sa le puna apoi intr-un raport de inegalitate. Dar
este o solutie imposibila, intrucat, simultan, este necesara si oscindare intre iubire si
pasiunea creatoare, ori creatia este posibila numai prin iubire. De aceea dorinta de a
crea este ca un blestem care conteneste abia in clipa in care creatorul isi transpune
intreaga iubire in opera sa, trecand la o alta forma de viata. Asadar, arta este mai
presus de conditia umana. Artistul, inaltat prin actul sau, spulbera ingustele hotare
ale fiintei sale pamantesti.
Receptand numeroasele intrupari ale mitului estetic, intotdeauna ne oprim cu
incantare asupra versiunii pe care a dat-o Blaga, spre a ne
imbogati simtirea. Din intreaga sa opera se ridica un glas murmurand ca poetul din
Lancram ar fi inchegat el insusi mitul daca nu l-ar fi
intalnit in folclor.