UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI, ȘTIINȚE SOCIALE ȘI PSIHOLOGIE

PROGRAMUL DE STUDII: PEDAGOGIA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PRIMAR ŞI PREŞCOLAR -
CONVERSIE

REFERAT

LITERATURA ROMÂNĂ

Student,

COJOCARU IOANA CORALIA

 POEZIA DE INSPIRAȚIE MITOLOGICĂ ȘI FOLCLORICĂ LA MIHAI
EMINESCU

„Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”.
(Mihai Eminescu)

Prin noblețea ideilor și adâncimea filozofică, prin profunzimea sentimentelor și îndrăzneala

atitudinii, prin umanismul lui arzător, prin forța de sugestie și splendoarea neobișnuită a sintagmelor,
dar și prin miracolul său expresiv, Mihai Eminescu este figura reprezentativă a literaturii românești,
care a lăsat posterității o creație artistică fără egal. Întreaga sa ființă și existență s-a concentrat în jurul
elanului creator, energia sa vitală și spirituală aspirând continuu către creație, fapt ce a determinat
trecerea într-un plan secund a tuturor conținuturilor vieții unui om oarecare 1. Gânditor, artist și creator
de universuri poetice, care abundă în forță și frumusețe, poetul a fost o personalitate în deplinul sens
kantian sub semnul imperativului categoric, contestând necontenit realul în lumina unor valori stabile
ale culturii.
În concepția lui Maiorescu, el însuși o figură proeminentă a criticismului românesc, acesta a
spus că Eminescu exprimă cea mai remarcabilă conştiinţă artistică prin care spiritualitatea românească
s-a înălţat la nivel de universalitate. „Ce a fost şi ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său
înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie ființă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la
drumul său firesc”2. De asemenea, Eminescu este astăzi un simbol naţional, viaţa şi opera lui
reprezentând un punct de reper ferm, de netăgăduit al culturii românești, pe care nici adversitățile
vitrege ale istoriei nu-l pot atinge în nemurirea lui spirituală, căci Eminescu este chiar mărturia supremă
a existenței noastre.
Folclorul a fost întotdeauna pentru Eminescu un element fundamental în formarea şi definirea
personalităţii sale artistice. El a constituit în primul rând un izvor de inspiraţie atât tematic, cât şi
artistic. Eminescu a fost un culegător de folclor, dovadă certă fiind manuscrisele lui în care sau găsit un
material folcloric bogat cuprinzând basme, proverbe, cântece epice şi, mai ales, numeroase specii ale
poeziei lirice. El nu a publicat o culegere populară, cum făcuse Alecsandri, ci a cunoscut prin
intermediul creaţiei folclorice credinţele, obiceiurile, precum şi sistemele mijloacelor de realizare
artistică elaborate prin veacuri şi păstrate prin tradiţie orală. Folclorul a constituit un permanent izvor

1
Petru Mihai Gorcea, Mihai Eminescu. Texte literare comentate, Editura Pro Humanitate, București, 1998, p. 6.
2
Titu Maiorescu, Critice, vol. II, Editura pentru literatură, București, 1967, pag. 329.
2
de inspiraţie pentru poet. Niciun alt scriitor român nu a fost convins mai mult decât Eminescu despre
importanţa folclorului pentru creaţia cultă. Eminescu a prelucrat şi valorificat creaţia populară retopind-
o, rafinând-o şi cristalizând-o la retortele geniului său.
Încă în anul 1866, călătorind de la Târgul Mureș la Blaj, el adună cântecele noastre populare
pentru laboratorul său poetic. Despre începuturile legăturii lui Eminescu cu folclorul se menționează în
articolul lui Artur Gorovei intitulat: ,,Influiența poeziei populare asupra lui Eminescu’’, publicat în
revista ,,Glasul Bucovinei”. Interesul pentru folclor al lui Eminescu a fost studiat de mulți istorici și
critici literari. Orientarea interesului său pentru folclor și grija pentru valoarea artistică a creației
populare, cât și pentru creația proprie au avut o semnificație cu totul nouă. Profunzimea, cu care a
gândit M. Eminescu problemele de folclor în ansamblul originalității literaturii naționale, au marcat un
moment crucial în modul de a privi literatura populară în dezvoltarea literaturii culte din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea. Folclorul a fost pentru el elementul fundamental în formarea și
definirea personalității omului de artă. Despre planurile lui de creație scrie cu sinceritate Veronicăi
Micle: ,,Nu merit laudele aduse pentru poezia Epigonii... Trecutul m-a fascinat întotdeauna. Cronicile
și cântecele populare formează, în clipa de față un material din care culeg fondul inspirațiunilor mele”3.
Poetul a apreciat folclorul pentru bogăţia sentimentelor - ,,Farmecul poeziei populare îl găsesc
în faptul că ea este expresia cea mai scurtă a simţământului şi a gândirii.”, dar şi prin faptul că ,,o
adevărată literatură, trainică...nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe
tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui; pe geniul lui”. În concepţia lui Eminescu, sursele folclorice ale
literaturii culte contribuie în mod hotărâtor la definirea trăsăturilor proprii, a specificului ei naţional.
Ceea ce aprecia Eminescu îndeosebi la poezia populară era capacitatea ei de a găsi expresia cea mai
potrivită, mai simplă şi mai naturală, a numi gândul sau a numi un sentiment.4
Interesul lui Eminescu pentru creația populară se manifestă din copilăria petrecută la Ipotești,
când „băiet fiind, păduri cutreieram”, poetul însuși dovedind că este un pasionat culegător de folclor.
Peregrinările prin țară cu trupa de actori, din Moldova în Transilvania, până la Blaj îi satisfac lui
Eminescu setea de a auzi chiar de la rapsozii populari balade, legende, doine și de a-şi hrăni sufletul cu
aceste „nestemate”.
Dragostea față de folclor a lui Eminescu a fost trezită și de profesorul Aron Pumnul de la
Cernăuți.5 În biblioteca lui a găsit probabil colecția de balade populare a lui Vasile Alecsandri și multe
materiale folclorice, scrise de alți scriitori ai timpului. Eminescu și-a făcut debutul la revista ,,Familia’’

3
Mihai Eminescu, Opere alese, volumul 4, Editura Editura Minerva, București, 1973, p. 46.
4
Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell’Assoluto, Editura Dacia, Cluj, 1990, p. 221.
5
Marius – Valeriu Grecu, Sinteze de literatură română veche și modernă, Editura Sitech, 2015, p. 45.
3
a lui Iosif Vulcan, cel care afirmase mai târziu, că a descoperit minunea Eminescu, aurul cel mai prețios
din lume.
Mihai Eminescu valorifică în poezia sa creațiile folclorice prin teme, motive, personaje
mitologice, mituri populare, limbaj, înnobilându- le cu idei filozofice, cu noi semnificații: Călin (file
din poveste), Ce te legeni, Somnoroase păsărele, La mijloc de codru, Revedere, basmul Făt-Frumos
din lacrimă și bineînțeles capodopera sa, Luceăfarul.
Numeroasele poezii sunt expresii ale nostalgiei unui „paradis pierdut” sau încercări de
recuperare a acestei lumi a deplinei armonii cu universul. Din această perspectivă creaţia folclorică
este, pentru Eminescu, „o limbă sfântă a naturii”, „a visărilor dulci şi senine”. Eminescu are meritul de
a fi eliberat limbajul de balastul de orice fel, cultivând expresia simplă, directă. Impresia de prospeţime,
ce caracterizează poeziile sale, se datorează influenţei poporului la nivelul lexical (cuvine şi expresii
populare), fonetic, morfologic si stilistic. La unele dintre poeziile sale a împrumutat şi nivelul prozodic.
Poezia Revedere (1879) este prima creație în care Eminescu păstrează metrica populara și
motivul codrului, ca simbol al eternității universului, în care omul este efemer:
„Numai omu-i schimbător,
Pe pământ rătăcitor,
lar noi locului ne ținem,
Cum am fost aşa rămânem.”
Rădăcinile viziunii lirice adânc înfipte în spiritualitatea poporului din care s-a născut sunt
mărturisite chiar de Eminescu într-o însemnare făcută pe marginea unui manuscris: „Dumnezeul
geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar”.
Poezia Revedere a fost publicată în revista Convorbiri literare la 1 octombrie 1879, deşi fusese
scrisă cu câțiva ani înainte. La baza poeziei stau doinele culese de poet în peregrinările sale prin țară,
doine pe care le valorifică și în care codrul este simbol al regenerării veşnice. Asemănându-se ideatic și
formal cu o doină de înstrăinare, având deci caracter oral, ea este concepută ca o meditație filozofică.
Este o poezie de inspirație folclorică, de factură romantică.
Fiind o poezie de maturitate, Eminescu exprimă o nouă modalitate de abordare a folclorului,
îmbogățind-o și înnobilând-o cu profunde idei filozofice. În legătură cu interesul eminescian pentru
literatura populară, criticul literar G. Călinescu afirma că „cea mai mare însușire a lui Eminescu este de
a face poezie populară fără să imite și cu idei culte”6.

6
G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, în Opere, vol, XII, Editura Minerva, București, 1969, p. 68.
4
 Tema ilustrează vremelnicia şi perisabilitatea omului în contrast cu perenitatea naturii,
simbolizata de codrul veşnic. Ideea exprimă melancolia şi tristețea poetului pentru viața trecătoare a
omului și admirața pentru veşnicia naturii.
Titlul sugerează bucuria reîntâlnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor, cuvântul având,
din punct de vedere semantic, rezonanțe afective, implicând totodată și sensul de scurgere a timpului.
Din punct de vedere al structurii compoziționale, poezia Revedere este o elegie filozofică în
care timpul este elementul de referință care domină întreaga poezie. Timpul filozofic are la Eminescu
două valențe, de aceea s-ar putea numi bivalent: individual (care marchează cu scurgerea sa
implacabilă şi ireversibilă condiția omului muritor) şi universal (care semnifică eternitatea, veşnicia
proprie numai Universului). Compozițional, poezia este structurată în două planuri distincte: unul uman
şi celălalt al naturii și patru secvențe lirice corespunzătoare celor doua întrebari şi celor două
răspunsuri, ale poetului și, respectiv, ale codrului.
Poezia începe printr-o întrebare adresată de către poet direct codrului personificat, în care se
simte intimitatea tonului, sentimentul de dragoste pentru acesta, precum şi bucuria revederii,
concretizată prin diminutivele care sugerează un ton intim, familiar:
„- < Codrule, codruțule,
Ce mai faci, drăguțule”
Ideea timpului este sugerată de „multă lume am îmblat”, cu sensul scurgerii unei perioade lungi
de vreme, în care poetul s-a simțit departe. Astfel, este surprinsă discret antiteza dintre statornicia
naturii și firea rătăcitoare, trecătoare a omului. Rătăcitor prin lume și prin viață, omul percepe
despărțirea de codru, spațiul sacru al copilăriei sale, ca pe o înstrăinare dureroasă de o ființă dragă, iar
regăsirea presupune revigorarea spirituală a acestuia.
Următoarea strofă reprezintă răspunsul codrului, formulat în acelaşi stil popular, începând cu o
interjecție specifica: „- <la, eu fac ce fac de mult”, ideea scurgerii timpului fiind sugerată aici de
succesiunea anotimpurilor principale: „larna viscolu-l ascult,/ (...) Vara doina mi-o ascult”. Trăinicia și
forța de rezistență a naturii este dată de asprimea gerului în timp de iarnă:
„Iarna viscolu-l ascult
Crengile-mi rupându-le,
Apele-astupându-le,
Troienind cârările
Şi gonind cântările”

5
 Anotimpul rece determină o acțiune distructivă asupra elementelor naturii, dar vara aduce cu
sine regenerarea lor și bucuria nemărginită de a asculta doina, cântec străbun, specific spiritualității
româneşti. Folosirea verbelor la modul gerunziu accentuează ideea de permanență a naturii și conferă
muzicalitate versurilor, iar comuniunea dintre om și natură este sugerată de forma populară de dativ
etic. Armonia afectivă perfectă dintre om şi natură este ilustrată prin bucuria codrului la auzul doinelor
populare:
“Vara doina mi-o ascult
Împlându-și cofeile,
Mi-o cântă femeile”
A treia secvență lirică este o intervenție a eului liric de factură meditativă, prin care se prezintă
soarta omului în antiteză cu destinul codrului, în care conceptul filozofic al timpului este sugerat
deosebit de expresiv „vreme trece, vreme vine” trecerea ireversibilă a timpului însemnând pentru
natură o regenerare permanentă, o continuă întinerire:
„Tu din tânăr precum eşti
Tot mereu întinereşti”
Poezia capătă aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natură, devine un
simbol al întregului Univers. Tema sorții schimbătoare, prezentă și în poezia Glossă, sintetizează
dramatismul scurgerii implacabile a timpului, revelată individului într-un spațiu familiar şi protector.
Ultima secvență conține răspunsul codrului în care accentele filozofice se intensifică, versul
„- <Ce mi-i vremea, când de veacuri>” sugerând veşnicia, eternitatea naturii. Ideea existenței trainice și
perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentată de poet prin rezistența acestuia
în fața timpului, a cărui trecere ireversibilă nu-l atinge:
„Că de-i vremea rea sau bună,
Vântu-mi bate, frunza-mi sună;
Şi de-i vremea bună, rea,
Mie-mi curge Dunărea.”
În antiteză cu natura, omul este supus sorții, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil şi
implacabil: „Numai omu-i schimbător./ Pe pământ rătăcitor”, pe când natura este veșnică, eternă: „lar
noi locului ne ținem,/ Cum am fost aşa rămânem”.
Finalul poeziei ilustrează cu câteva elemente esențiale alcătuirea Universului, ca ultim argument
pentru faptul că timpul codrului este eternitatea, în care se înscriu:
„Marea şi cu râurile

6
 Lumea cu pustiurile,
Luna şi cu soarele,
Codrul cu izvoarele.”
Influența populară este, așadar, evidentă, întâlnind și aici armonia inconfundabilă între glasul
poetului și acela al poeziei populare. „Cea mai mare însușire a lui Eminescu este de a face poezie
populară fără să imite și cu idei culte, de a coborî la acel sublim impersonalism poporan”7.
Textul liric este construit pe baza îmbinării originale între elemente romantice recurente în lirica
eminesciană și prin procedee artistice specifice curentului literar: viziunea asupra condiției umane,
folosirea antitezei, motivele-simboluri, valorificarea folclorului, prezentarea inedită a naturii, temele de
circulație universală „fugit irreparabile tempus” și „fortuna labillis”, armonia versificației, creativitate
şi manifestare plenară a eului.
Din punct de vedere stilistic, remarcăm îmbinarea dintre elementele populare, ceea ce conferă
caracter oral scrierii (dialogul cu natura protectoare, originalitatea exprimării și simplitatea ei, utilizarea
dativului etic, armonia dintre om și natură, utilizarea diminutivelor și a interjecției „ia") și cele culte
(tema sorții schimbătoare, meditația asupra existenței). Figurile de stil sunt sporadice, textul axându-se
însă pe antiteză, sugerată și de timpurile verbale: trecutul, timpul eului liric perisabil și prezentul etern
al codrului. Elementele de prozodie o apropie foarte mult de modelul doinei populare, având ritmul
trohaic, măsură de șapte-opt silabe și rimă împerecheată.
În legătură cu lirica eminesciană de inspirație folclorică, criticul literar Zoe Dumitrescu-
Buşulenga afirmă: „Eminescu toarnă în tiparul simplu al versului popular ideea perenității naturii
întrupată în codrul iubit, o natură fără moarte, care privește cu superioară compasiune incerta condiție
umană”8.
În zilele noastre, fără pic de îndoială, îl putem considera pe Eminescu un far al culturii
românești, permanent și plin de excelență, un poet care a reușit să adune în operele sale tradițiile,
luptele, suferințele și victoriile poporului său, unitatea fundamentală a personalității acestuia aflându-se
sub semnul creației sale. Poetul și-a depășit durerea sufletească prin asumarea superioară artistică,
având religia adevărului, a frumosului, a binelui, a patriei și a trecutului ei.
„Ca personalitate, Eminescu a fost o valoare-unicat irepetabilă. Ca atare, Eminescu este
inclasificabil. A fost un romantic? Desigur, dar a depășit cu mult romantismul. A fost un om al veacului
său? Desigur, dar și-a depășit, cu mult, veacul. Este Eminescu un poet național? Desigur, dar nu în
sensul, eronat, că ar fi exprimat gândurile și sentimentele tuturor, ci în sensul că el, Eminescu,
7
Ion Rotaru, Eminescu și poezia populară, Editura Pentru Literatură, București, 1965, p. 46.
8
Zoe Dumitrescu- Bușulenga, Eminescu. Cultură și creație, Editura Eminescu, București, 1976, p. 193.
7
încarnează la vârf potențialitatea creatoare a neamului românesc, contribuția acestuia la valorile
universale”9.
De-a lungul timpului, pe contemporanii și pe urmașii lui Mihai Eminescu i-a impresionat faptul
că personalitatea lui s-a afirmat în mai multe direcţii; totuși, mai întâi de toate, Eminescu a fost un mare
poet. G. Călinescu mărturisea că „Eminescu e cel mai tradiţional poet, absorbind toate elementele şi
cele mai mărunte, ale literaturii antecedente. Toate temele lui ies din tradiţia românească”10.
Creația eminesciană se dezvoltă în cea mai bună tradiție şi reprezintă un tezaur deplin, cu toate
aspectele romantice și nu numai, a spiritului autohton, putem astfel caracteriza opera eminesciană ca
fiind alcătuită din idei ce promovează valorile artistice, originalitatea limbii și idealizarea realității.
Mihai Eminescu se află pe cel mai înalt loc în ceea ce privește romantismul românesc de la sfârșitul
secolului al XIX-lea, atât raportat la poezia modernă românească, dar și la cea din Europa. Limbajul
eminescian poate fi descris prin cuvintele „prospețime” și „naturalețe”. Acest lucru este dovedit de
folosirea unui limbaj popular, familiar vorbirii, limbaj ce conține expresii tipice alături de mijloacele
expresiei intelectualizate.
Camuflând un străvechi comportament mitic, şi, în egală măsură, atitudini proprii unei
mitologii vii, Eminescu devine, pentru Eliade, element constitutiv al comportamentului nostru mitic
camuflat, sub acelaşi semn al căutării unor dimensiuni ale Timpului, ce ne sunt refuzate în fluxul
cotidian al vremii. Eminescu devine dimensiunea însăşi a Eternităţii şi emblematizează eforturile de
transcendere a Timpului. Eminescu transformă povestea, mitul în cheia de boltă nu numai a artei, ci şi a
existenţei, Eminescu, prin prelucrarea inedită pe care a făcut-o, s-a integrat într-un univers miraculos şi
ideal, străbătând timpul, fiind actual şi viitor, devenind el însuşi un mit universal.
Mitul, pentru Eminescu, este o ficţiune artistică, o punte între real şi ireal. Mitul este
reflectarea poetică a istoriei unui popor, exprimă o concepţie pesimistă, în măsura în care episodul
dacic, ca început poetic al istoriei poporului român în istoria universală, constituie momentul românesc
din marea „panoramă a deşertăciunilor”, pe care Eminescu le îmbină spectaculos în creația sa artistică.
Miturile sunt o reprezentare a unei vieţi trecute, sunt o dramaturgie a vieţii sociale, o filosofie
poetizată. Eminescu, prin prelucrarea inedită pe care le-a făcut-o, s-a integrat în universul lor miraculos
şi ideal, străbătând timpul, fiind actual şi viitor, devenind el însuşi un mit universal
Considerat un „romantic întârziat”, Mihai Eminescu este așezat în centrul reprezentanților
literaturii romantice românești, fiind un fenomen singular în evoluția culturii poporului său. Zoe
Dumitrescu-Bușulenga susține că Eminescu oferă culturii românești unul dintre cele mai izbitoare
9
Petru Mihai Gorcea, op. cit., p. 6.
10
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 446.
8
exemple și argumente pentru descompunerea unei creații care depășește puterile minții noastre
omenești de cuprindere în părțile sale constitutive, căci creația lui Eminescu oferă profunzimi ascunse
și amenințătoare, îndemnând mai degrabă spre viitor decât spre prezent. Datorită condiției geniului și
prin titanism, Eminescu se situează printre cei mai mari romantici universali.
„Cântăreț al lucrurilor esențiale, iscoditor al sufletului și istoriei umane, gânditor al genezelor
și apocalipselor, Mihai Eminescu a fost pătruns de muzică în sensul cel mai cuprinzător al cuvântului,
cu virtuți magice pentru poeți, în măsura în care un sincretism indispensabil al tuturor activităților
intelectuale, spirituale și creatoare guvernează o atare viziune.”11.

BIBLIOGRAFIE

1. G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, în Opere, vol, XII, Editura Minerva, București, 1969.
2. G. Călinescu,  Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva,
Bucureşti, 1985.
3. Ion Rotaru, Eminescu și poezia populară, Editura Pentru Literatură, București, 1965.
4. Marius – Valeriu Grecu, Sinteze de literatură română veche și modernă, Editura Sitech, 2015.
5. Mihai Eminescu, Opere alese, volumul 4, Editura Editura Minerva, București, 1973.
6. Petru Mihai Gorcea, Mihai Eminescu. Texte literare comentate, Editura Pro Humanitate,
București, 1998.
7. Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell’Assoluto, Editura Dacia, Cluj, 1990.
8. Titu Maiorescu, Critice, vol. II, Editura pentru literatură, București, 1967.
9. Zoe Dumitrescu – Bușulenga, Eminescu. Orizontul cunoașterii, Editura Nicodim Caligraful,
Putna, 2016.
10. Zoe Dumitrescu- Bușulenga, Eminescu. Cultură și creație, Editura Eminescu, București, 1976.

11
Zoe Dumitrescu- Bușulenga, Eminescu. Orizontul cunoașterii, Editura Nicodim Caligraful, Putna, 2016, p. 31.
9