MOTIVE FOLCLORICE IN CREAȚIA LUI MIHAI EMINESCU

Daniela RUSU, gr. 302 b, Facultatea de Filologie, UST

Adela LEBEDIUC, lector universitar, UST
Abstract. The national specificity is manifested in all the departments of Eminescu's work. In the
"History of Romanian Literature", Nicolae Iorga called Eminescu by an admirable characterization "the
integral expression of the Romanian soul." Most of the Eminescian poems have the structure of a cult
fairy tale. Eminescu makes symphonic music in his lyrics. Mihai Eminescu is predestined to be able to
bring to life the authentic Romanian spirituality, from which he was born.
Key-words: Folklore, motif, birds, revival, testament, childhood.

În Istoria literaturii române Nicolae Iorga îl numea pe Eminescu printr-o

admirabilă caracterizare ,,expresia integral a sufletului românesc”.
În eseul sau Spaţiul mioritic (1936) Lucian Blaga afirmă că există o ,,idee Eminescu
care s-a născut sub zodii româneşti”.
Specificul naţional se manifestă în toate compartimentele operei lui Eminescu, în
forma cea mai evident prin inspiraţia din folclor, despre care George Călinescu spunea că
reprezintă ,,componenta cea mai naţională a universalităţii lui Eminescu” [1].
Folclorul a constituit un permanent izvor de inspiraţie pentru Eminescu. Nici un alt
scriitor român nu a fost convins mai mult decât Eminescu despre importanţa folclorului
pentru creaţia cultă.
Prin Făt-Frumos din lacrimă Eminescu a creat basmul cult românesc. Cele mai
multe dintre poemele eminesciene au structura unui basm cult. Luceafărul, care-şi are
punctul de plecare în basmul popular românesc, Fata din grădina de aur, Povestea
magului călător în stele, Călin, file din poveste, Strigoii, chiar şi Memento mori are
uneori aspect de basm.
Putem spune astfel că basmul constituie temelia creaţiei emnesciene. Din elegia Mai
am un singur dor se desprinde concepţia mioritică despre moarte. Pe bună dreptate,
Garabet Ibrăileanu spunea că ,,Eminescu a prelucrat dorul popular şi a creat noi variante
de dor cum sunt ,,dorul de moarte” şi ,,dorul nemărginit”.
Distanţa de la poezia popular la poezia lui Eminescu este echivalentă cu distanţa de
la muzica popular la muzica simfonică.
Eminescu face muzică simfonică în versurile sale. George Călinescu spunea că prin
romanţele sale Eminescu ,,propune lăutarilor adevărate simfonii beethoveniene” [1].
Influenţa metricii populare se observă mai ales în poezii ca Revedere, Ce te legeni…
şi La mijloc de codru des.
Acelaşi Călinescu afirmă că în aceste poezii Eminescu face ,,folclor savant”, adică
recurge la metrica populară pentru a exprima idei filosofice culte.
Nu în ultimul rând, specificul naţional se manifestă la Eminescu prin limbă, prin
idiomatic, Eminescu rămâne cel mai mare creator de limbă din literatura noastră.

57
 Mihai Eminescu se autodefineşte ca fiind „sorbit de popor” şi predestinat de a putea
trezi la viaţă spiritualitatea românească autentică, din care şi el s-a născut: „nu ne-am
trezi noi, s-au trezit secolii din urma noastră şi ne-au scuturat din somn”.
Interesul lui Eminescu pentru creaţia populară ţine din copilăria petrecută la
Ipoteşti, când „fiind băiat, păduri cutreieram”, poetul însuşi fiind un pasionat culegător de
folclor. Călătoriile prin ţară cu trupa de actori, din Moldova, în Transilvania, până la Blaj
îi satisfac lui Eminescu setea de a auzi chiar de la rapsozii populari, balade, legende,
doine şi de a-şi hrăni sufletul cu aceste „nestemate” [5].
Indirect, Eminescu întră în relaţie cu folclorul românesc studiind opera lui Hasdeu
sau citind culegerile de creaţii populare, în special pe cea alcătuită de Vasile Alecsandri.
Mihai Eminescu valorifică în poezia sa creaţiile folclorice prin teme, motive, personaje
mitologice, mituri populare, limbaj, înnobilându-le cu idei filosofice, cu noi semnificaţii:
Călin, file din poveste, Ce te legeni..., Somnoroase păsărele, La mijloc de codru des,
Revedere, Făt-Frumos din lacrimă şi bineînţeles capodopera Luceafărul [5].
Poezia eminesciană păstrează teme şi motive folclorice, îmbinate cu elemente de
natură, adăugându-le noi structuri epice Călin Nebunul sau le păstrează înnobilând creaţia
cu idei filozofice Revedere, Ce te legeni....
Dragostea lui Eminescu pentru folclorul românesc este vizibilă în toate poeziile lui,
transpirând prin toţi porii creaţiei şi simţirii lirice, fapt recunoscut şi de exegeţii străini, ca
Rossa del Conte (Eminescu sau despre absolut), care afirmă că:
„simbioza istorică dintre codru şi existenţa poporului român a fost exprimată în
zicala „codrul-frate cu românul” dar şi expresia „frunză verde, foie verde” din poezia
noastră populară, realităţi incontestabile ale spiritualităţii româneşti”.
Spre deosebire de mulţi romantici, care caută teme filozofice în mitologia antică sau
medievală, Eminescu le găseşte în folclorul poporului nostru, el găseşte un mit, care
potrivit opiniei sale, poate să fie o imagine a destinului omului pe pământ, adică poetul
caută semnificaţii mai adânci în poezia populară [4, p.49].
Superioritatea poeziei lui Eminescu constă în aceea, că erotica se intelectualizează
ca şi la poetul popular. Foarte caracteristic pentru creaţia eminesciană este sentimental
regretului că iubirea nu s-a împlinit. Această viziune e reluată din doinele de dor şi de
înstrăinare. M. Eminescu a ştiut să îmbine de minune elementele culte cu cele populare,
încât versurile sale satisfac deopotrivă şi pe omul simplu şi pe cel rafinat. Poeziile Pe
aceeaşi ulicioară, De ce nu-mi vii, S-a dus amorul, Când amintirile, Şi dacă, Floare
albastră, Dorinţa şi altele plac oricui, având aceeaşi intensitate emoţională [4, p.45].
Lirica eminesciană evidenţiază pregnant imaginea codrului. Un vers al poetului
spune: „Al meu suflet e înfrăţit cu codru”, investindu-l astfel cu puterea de neegalat a
geniului său. Imaginea codrului i s-a furişat şi sedimentat în suflet încă de copil – „Fiind
băiat păduri cutreieram”, întrucât impresiile cele mai puternice, care se ţin minte sunt
acelea dobândite în copilărie:

58
 Blanca din Făt-Frumos din tei, sortită mănăstirii, fuge în plin codru, trecând călare
în goana calului, fulgerând lumini, iar perechea de îndrăgostiți se pierde în umbra
codrilor, codrul bătut de gânduri din Dorinţa îi adoarme la sânul lui:
„Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri.”

Codrul e simbolul forţei şi al veşniciei datorită vitalităţii lui de neînvins. În acest

context, semnificativă rămâne poezia Ce te legeni.... Legănatul nu e din pricina vântului
sau a ploii, ci din pricina trecerii timpului.
Poezia a luat naştere pe baza motivului şi a versurilor din tezaurul folcloric
bucovinean şi ardelean, contribuind astfel la îmbogăţirea liricii eminesciene.
Ea exprimă propiile-i gânduri, poetul regăsindu-se în motivul codrului, simbol al
puterii, încât pare a spune: „ şi eu am fost puternic, atâta vreme cât am cântat”.
Asemenea codrului personificat, părăsit de păsări-cântăreţii lui, care-i duc departe
gândurile şi norocul – şi poetul, dacă nu cântă, rămâne sufleteşte pustiit:
„Şi cu doru-mi singurel
De mă-ngân numai cu el!” (Ce te legeni...)
La mijloc de codru des înfăţişează desimea acestuia: numai în luminişul unei poieni,
lângă baltă, elementele telurice – păsările, dar şi cosmice – luna, soarele şi stelele, îşi
reflectă în oglinda apei imaginile:
“În adâncu-i se pătrunde
Şi de lună şi de soare
Şi de păsări călătoare,
Şi de lună şi de stele
Şi de zbor de rândunele
Şi de chipul dragei mele.”

Mai am un singur dor e testamentul eminescian, în care la mormânt şi-a dorit „şi
codrul aproape”.
Numai în Diana se întreabă:
„S-auzi cum codrul frunza-şi bate,
S-adormi pe verdele covor”?
Mihai Eminescu a reînviat mitul codrului, admirându-i măreţia, dând liricii sale
intense vibrări noi, adresându-i uneori chemări stăruitoare, expresie a nostalgiei anilor
apuşi. Vechi şi monumental, forţă telurică şi cosmică, codrul i-a răpit simţurile:
„O, -nţelepciune ai aripi de ceară!”
„Şi tot ce codrul a gândit cu jale

59
 În umbra sa pătată de lumini,
Ce spun: izvorul lunecând la vale,
Ce spune culmea, lunca de arini,
Ce spune noaptea cerurilor sale
Ce lunii spun luceferii senini
Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi,
De mă uitam răpit de mine însumi”.

Indiscutabil, creaţia lui Mihai Eminescu portă amprenta mitologiei româneşti. El

selectează din tezaurul nostru folcloric semnificaţii adânci, motive lirice, evoluând sub
semnul unei regăsiri spirituale.
Poezia lui Eminescu reflectă viaţa epocii sale, dar e filtrată prin sufletul unui mare
artist, care a înţeles exigenţa faţă de cuvântul scris. Viaţa acestui popor, văzută de poet în
timp şi spaţiu, şi-a luat zborul artistic din folclorul nostru nemuritor şi a intrat simultan în
viziunile creatorului de poezie nouă la nivelul valorilor universale. [4, p.52]

Bibliografie
1. Călinescu G. Opera lui Mihai Eminescu I. Vol. 12. Bucureşti: Editura pentru
literatură, 1969.
2. Eminescu M. Poezii. Chişinău: Cartier, 1998.
3. Iorga N. Istoria literaturii române. Introducere sintetică. Chişinău: Editura Litera,
1997.
4. Tecuci A. Mihai Eminescu şi folclorul. Buletinul Ştiinţific al Universităţii de Stat
„Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Cahul №. 1 (1), 2015. p. 39-53.
5. http://www.autorii.com/scriitori/mihai-eminescu/teme-si-motive-ale-operei-
eminesciene.php

60